TROIŢA DE HOTAR

Ieri, la Sărbătoarea ,,Izvorul Tămăduirii,, Biserica din Frăţileşti a avut bucuria să sfinţească o troiţă de hotar ctitorită în spiritul vechii tradiţii româneşti de sfinţire a hotarelor satului. Crucile ridicate în cinstea Sf. Treimi aveau în vechea tradiţie aceeaşi menire pe care o aveau icoanele într-o casă, o rugăciune permanentă către Dumnezeu, un semn distinctiv al unui vechi legământ., o aducere aminte de familia spirituală din care facem parte.

Bărăganul mai păstrează şi acum risipite pe câmpuri, pe vechi drumuri demult uitate, la răscruci, cruci mari de piatră ridicate pentru a marca hotarele satului, de a sfinţi drumurile, de a alunga ispita de la răscruce de drumuri. Mai erau ridicate cu prilejul unor evenimente importante ale comunităţii sau de mulţumire. Unele marcau hotarul dintre două sate. Ctitorii lor erau atât comunităţile cât şi persoane particulare.

În Bărăganul istoric toate crucile erau cioplite în piatră, chiar şi cele de mormânt, deşi piatra lipseşte cu desăvârşire din regiune. Faptul se datora perisabilităţii lemnului care se degrada repede în clima specifică stepei.
Satele istorice erau constituite din vatra satului şi teritoriul economic al satului adică păşunile, câmpurile, livezile, islazurile. Aşa se face că de multe ori ele apar în plin câmp şi acolo se făceau slujbele de început de an agricol, rugăciunile pentru ploaie, rugăciunile de mulţumire pentru recolte.

După sfârşitul slujbei, enoriaşii din Frăţileşti s-au deplasat cu steaguri şi intonând ,,Hristos a Inviat,, la intrare în sat, unde au sfinţit troiţa ce va purta de acum înainte hramul ,,Izvorul Tămăduirii,,. De când au ieşit din biserică a început să plouă mărunt. Ploicica a continuat consecvent, ca o binecuvântare, pe tot parcursul slujbei de sfinţire la care au participat şi oficialităţile satului, primarul comunei Săveni şi viceprimarul.

Crucea de hotar din Frăţileşti a fost sculptată în piatră şi fixată pe o temelie de granit de binecunoscutul sculptor Gabriel Manole, autor al mai multor monumente ridicate în Ialomiţa, Bucureşti dar şi în alte multe locuri din ţară.

Felicitându-l pe părintele paroh Ion Drăghici, dăm Slavă lui Dumnezeu pentru încă o zi minunată.

Biserica din Frăţileşti mai are şi încă multe alte proiecte despre care am mai scris în postările repetare cu privire la cei 2% pentru Biserica din Frăţileşti.

PRIMELE DATĂRI ARHEOMAGNETICE PE UN SIT MEDIEVAL-TIMPURIU DIN ROMÂNIA

Deşi este un studiu de specialitate publicat în urmă cu patru ani, pentru ineditul informaţiei am considerat că este oportun să îl afişez pe blog, ca text fără anexe şi desene. Dr. Călin Şuteu, autorul analizelor arheomagnetice este cercetător la Institutul de Arheologie Sistemică din Alba-Iulia.

Relevanţa cronologică şi istorică a primelor datări arheomagnetice din România pe situl medieval-timpuriu ( sec.VIII-XI) de la Vlădeni- Popina Blagodeasca
(jud. Ialomiţa).

Dr.Emilia Corbu, dr.Călin Şuteu

Cronologia tradiţională a culturii Dridu şi mijloacele ,,clasice” de datare

Până în prezent în sudul României ( Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) au fost cercetate sistematic sau în regim de salvare 120 de situri ( aşezări şi necropole) din cele peste 200 de puncte determinate perieghetic şi încadrate cronologic în sec. VIII-XI dar într-un număr infim, doar în două aşezări de la nordul Dunării, adică la Dridu şi Bucov, cercetările au fost exhaustive şi au oferit o imagine completă asupra unor aşezări de la cumpănă de milenii. Insă, aşa cum am constatat şi noi pe Popina Blagodeasca, aceste aşezări au fost abandonate şi implicit materialul arheologic prelevat este puţin. O contribuţie la rezolvarea acestor probleme au avut-o necropolele cercetate în număr mai mare şi care au oferit un material oarecum mai bogat şi întregibil.

Datorită acestor carenţe de cercetare datările siturilor menţionate au fost stabilite pe baza analogiilor cu ceramica din cetăţile dobrogene, Capidava, Dinogeţia, Păcuiul lui Soare, unde au fost descoperite monede atât în niveluri cât şi în complexe. Inconvenientul acestor datări este acela că vieţuirea în aceste cetăţi a început după revenirea bizantină şi atunci automat datările sunt mai târzii. Cert este că ceramica acelei perioade, produsă în ateliere meşteşugăreşt, avea o perioadă de evoluţie mult mai largă decât limitele impuse de vieţuirea din cetate şi prin urmare olăria respectivă exista şi în perioada anterioară revenirii bizantine. In acest sens studiile pe ceramică ale regretatei Maria Comşa, sunt de actualitate.

O altă modalitate de determinare cronologică era aceea a combinării datărilor oferite de armele şi podoabele din inventarul acestor situri. Dar şi acestea au o încadrare cronologică largă.

Datarea diverselor faze de evoluţie ale unei aşezări a fost realizată pe baza situaţiei stratigrafice, a intersectării unor complexe, coroborate cu materialul arheologic aferent.

Într-un astfel de context s-ar putea impune, ca fiind mult mai precisă datarea cu mijloace moderne. În cazul nostru, o metodă mai puţin cunoscută la noi însă care nu a fost neglijată la nivel european şi mondial, metoda arheomagnetică de datare a fost una dintre puţinele metode ce a putut fi aplicată contextelor aflate aici în discuţie. Datarea arheomagnetică a materialelor arheologice presupune existenţa unor premise de cercetare care din păcate în România nu şi-au găsit un raspuns adecvat. Elaborarea unui program de prelevare de probe la nivel naţional este în acest moment o etapă crucială în lansarea viabilă a acestei metode de datare. În acest stadiu incipient al cercetărilor din România, singura soluţie pentru a data materialele prelevate constă în apelarea sistemelor de referinţă realizate prin activitatea susţinută a colegilor din Bulgaria şi Ungaria. Acest compromis de moment nu permite o certitudine absolută asupra intervalelor cronologice rezultate desi ele sunt perfect valabile pentru acest stadiu. Această etapă va trebui depăşită în ultimă instantă prin aportul susţinut al arheologilor in furnizarea de materiale de studiu.
Aşadar în anul 2005 s-a ivit ocazia aplicării acestei metode de datare în situl de la Vladeni ca urmare a unui proiect de prelevare desfăşurat la nivel naţional. Condiţiile de prelevare destul de restrictive cerute de metodă, precum poziţia „in situ” din momentul ultimei arderi, a făcut ca doar două complexe să furnizeze probe, şi anume o structură de combustie asociată bordeiului nr. 4 şi cuptorul menajer nr. 5. Rezultatele procesului de datare, situaţia stratigrafică deosebită a celor două complexe precum şi materialul arheologic asociat au permis emiterea unor ipoteze cronologice mai elaborate pentru acest sit. Coroborarea datării clasice pe material arheologic, deja efectuată în cazul bordeiului 4, cu datarea arheomagnetică, a permis stabilirea unei cronologii mai exacte pentru anumite evoluţii din cadrul sitului în cauză.

Bordeiul nr. 4 şi relevanţa lui topostratigrafică

Bordeiul nr. 4 a fost cercetat în cursul campaniei din 2004 şi, în contextul colaborării menţionate, s-a efectuat datarea arheomagnetică a unei structuri de combustie direct asociate. Acest bordei reprezintă o situaţie stratigrafică specială deoarece este singurul intersectat de mai multe complexe mai târzii (două gropi de bucate, un cuptor menajer şi un complex de suprafaţă caracterizat de o vatră. Cu alte cuvinte datarea lui este esenţială pentru stabilirea tuturor fazelor de evoluţie ale aşezării de pe popină.

Descriere

Era orientat NV- SE cu colţurile rotunjite şi laturile de 4,40 x 3, 80 m . Podeaua se afla la –1 m din lut bãtãtorit, denivelatã . In colţul de NV şi pe o parte a laturii se afla cruţat un cuptor cu vatră rotundã, cu diametrul de 1,20 m, cu grosimea de 5 cm, amenajat pe un pat de cioburi din pastă caolinoidă. In colţul de SE se afla o treaptã de lut care marca, probabil, intrarea. In groapa bordeiului care avea pereţii înclinaţi se afla foarte multã paiantã arsã din care unele bucãţi arse pânã la vitrificare. Acestea coroborate cu straturile de cenuşã şi arsurã aflate pe podea ne-au dus la concluzia cã bordeiul a fost distrus în incendiu.
In interiorul bordeiului la nivelul podelei se aflau douã gropi de bucate ( numerotate în continuarea celor din aşezare) din care doar una a aparţinut bordeiului. Groapa de bucate nr. 10 ( cpl. 47) a fost sãpatã în colţul de NE, la nivelul podelei, la –0,97 m. Avea gura ovalã cu o şãnţuire lateralã şi diametrul de 1,20 x 1 m. Corpul era aproape bitronconic ca un butoi cu diametrul maxim de 1,35 m. Adâncimea gropii era de 1,30 m. Avea pete mari de arsurã pe fund şi pereţi. Umplutura brunã, afânatã, aproape compactã, cu resturi ceramice, arãta cã în momentul pãrãsirii groapa era plinã.

Materialul arheologic provenit din bordei constã din paiantã arsã, uneori pânã la vitrificare, oase de animale, fragmente ceramice. Acestea din urmã se împart în cinci categorii: ceramicã nisipoasã, ceramicã cenuşie, ceramicã din pastã caolinoidã, ceramicã lucratã cu mâna, ulcioare amforoidale.
Cioburile din pastã nisipoasã constituie cam jumãtate din cantitatea de material ceramic ( aproximativ 210 fragm.). In funcţie de calitatea pastei se remarcã trei variante: prima din pastã de bunã calitate, bine omogenizatã, cu nisip fin şi micã, ardere bunã reducãtoare şi aproape uniformã; a doua din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie şi micã, bine omogenizatã cu angobã cãrãmizie; a treia din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie, rugoasã la pipãit, bine omogenizatã, cu angobã cãrãmizie, ardere neuniformã cu pete. Predominã decorul striat la rândul lui cu mai multe variante: cu striuri late, adânci, ca nişte caneluri aplicate pe o pastã rugoasã şi slab arsã; striuri înguste, fine; striuri slab imprimate; registre de câte cinci striuri orizontale. Alte variante de décor prezente destul de sporadic sunt: valuri formând ochiuri între ele; registre de valuri alternate cu striuri; fascicule de striuri oblice pe striuri orizontale.
Ceramica cenuşie ( circa 50 fragmente) este relativ puţinã în ansamblul descoperirilor şi neîntregibilã. O parte din cioburi au pastă de bunã calitate, cimentoasã, bine arsã şi decoratã cu incizii late orizontale sau cu linii lustruite în reţea.Tot din aceeaşi categorie de pastã mai existã cioburi negre la exterior, lustruite pe toatã suprafaţa. Altele au angobã galbenã- portocalie decoratã cu linii lustruite în reţea. Sunt însã şi fragmente care dovedesc o ardere slabã, exfoliate. Pe baza buzelor de vas pãstrate se poate spune cã provin de la trei categorii: oale cu buza verticală şi înaltã, ulcior şi strachinã din pastã finã, cenuşie, lucratã la roata rapidã.

Ceramicã din pastã caolinoidã a fost gãsitã în zona cuptorului şi sub vatra acestuia. Sunt din pastã albã sau roz cu décor striat sau din striuri alternate cu valuri. Arderea este bunã şi pe unul din cioburi este scrijelit un ,,X,,.
Ceramica lucratã cu mâna. In raportul campaniei 2003 am arãtat cã în jurul şi pe vatra locuinţei de suprafaţã la 0, 38 m au fost descoperite fragmente ceramice lucrate cu mâna, asupra cărora am fost reticentã şi am considerat cã au fost purtate de plug. Insã am constatat cã acestea apar şi la –0, 60- 0, 70 m şi în bordei pânã aproape de podea. Aceasta m-a convins cã aceste fragmente ceramice, destul de multe dealtfel ( din cele douã complexe fiind circa 120) provin chiar din aceste complexe. Cioburile sunt lucrate din pastã cu cioburi pisate şi uneori nisip, arsã slab cu nuanţe de brun- cãrãmiziu şi miezul negru în spãrturã. Altele sunt galben- cãrãmizii şi brune. Provin de la vase cu buza verticalã sau puţin lãţitã din care una este decoratã cu crestãturi scurte, oblice. Materialul este neîntregibil. Oricum, pânã în prezent ceramicã lucratã cu mâna s-a descoperit în Muntenia la Bãneasa- sat şi Dridu . In Moldova şi Basarabia aceasta se aflã în cantitate mult mai mare . Fragmente ceramice din care multe neîntregibile din aceastã categorie s-au descoperit şi în situri din Transilvania .

Ulcioarele amforoidale sunt din pastã cãrãmizie cu angobã alb- gãlbuie (destul de puţine fragmente) ardere slabã şi toarte mici rotunjite. Aproape de cuptor s-a găsit o grămăjoară compusă din 30 de melci.

Pe baza materialului ceramic bordeiul nr. 4 se încadreazã cronologic în secolele VIII- IX. In anul 2005, au fost prelevate probe pentru datarea arheomagnetică din vatra cuptorului. Prin compararea rezultatelor cu sistemele de referinţa oferite pentru Ungaria prin activitatea susţinută a echipei conduse de Peter Marton , pentru bordeiul în discuţie s-a emis următorul interval de date între 835 şi 885 î Hr (Anexa 2). Având în vedere situaţia stratigrafică a acestuia, precum şi faptul că este intersectat de un cuptor dintr-o fază ulterioară considerăm plauzibilă funcţionarea acestui bordei în prima jumătate a secolului IX.

Cuptorul menajer nr.6 ( Cas. A7, complex 50)
Descriere
Este un cuptor cu vatra rotundă cu dm. de 1,80 m şi groapa de acces săpată în pământ viu până la -0,86 m de la nivelul actual al solului . În faţa vetrei se observă, în profil faptul că suprapune masa de detritus din bordei. Groapa de acces a intersectat şi ea bordeiul nr.5, fiind însă dificil de delimitat. O parte din această groapă de acces a fost surprinsă în cas. A4, unde se afla o treaptă la -0,53 m. Această groapă fost orientată NE-SV, având o latură lungă de 3,50 m şi una scurtă de 1,50 m .
Detalii stratigrafice şi de detritus
Cuptorul s-a conturat la -0,39 m ca o peliculă de pământ maroniu- roşcat şi material ceramic şi la -0, 51 m cupola prăbuşită. Detritusul era de culoare brun- roşcat, consistenţă afânată, compoziţie diversă: cioburi, oase, cenuşă, arsură, pietre.
Inventar
Sub cupola prăbuşită şi în groapa de acces a fost descoperit un inventar divers. Cioburi din pastă nisipoasă decorate cu valuri ce pornesc imediat de sub gât şi formează ochiuri între ele. Cioburi de la borcane din pastă de bună calitate cu perete subţire, buza puţin răsfrântă, aproape fără gât şi valuri pe umăr.
Revelaţia campaniei o constituie o căldare pecenegă întregibilă descoperită chiar în cuptor şi o marcă de olar reprezentând un cal cu călăreţ. Căldarea pecenegă este lucrată din pastă grosieră cu nisip, cioburi pisate, microprundişuri şi chiar pietriş, aspră la pipăit, cu angobă subţire. Arderea s-a dorit a fi probabil reducătoare, dar a ieşit brună neuniformă. Buza puţin răsfrântă şi lăţită. Fără decor. La interior două tortiţe aplicate şi perforate cu dm. de aprox 1 cm. Dimensiuni: H= 22 cm, dm. gurii= 28 cm, dm. fund= 23 cm.
Marca de olar menţionată se află pe un borcan din pastă nisipoasă, cu mica şi nisip fin, arsă reducător, decorat cu valuri neglijente. Se păstrează doar fundul vasului.
Tot lângă vatra cuptorului s-a găsit un fragment de râşniţă din calcar cochilifer.

Pe baza contextului stratigrafic şi al inventarului descoperit propuneam o încadrare în sec. X-XI, cu precădere în a doua jumătate a secolului al X-lea.
Datarea arheomagnetică în acest caz a enunţat şi una din limitele de precizie ale metodei, aici datorate unei evoluţii oarecum constante a parametrilor magnetici măsurabil în timp. Această situaţie a făcut ca limita inferioară a intervalului de datare să fie oarecum prea largă, mergând înapoi până la 535 î Hr. În ceea ce priveşte limita superioară a intervalului aceasta corespunde situaţiei aşteptate, în jurul anului 880 AD ( Anexa 2). De menţionat aici este şi faptul că această metodă în fapt va data doar ultima utilizare a acestui cuptor şi nu depunerile posterioare. În baza datărilor arheomagnetice şi a situaţiei stratigrafice, care ne indică faptul că intervalul dintre faza cu bordeie şi faza cu cuptoare a fost mic, este foarte probabil că în vatra aşezarii părăsite s-au aşezat aproape imediat cei care au construit acest cuptor Din aceste motive se propune o datare a acestui complex în a doua jumătate a secolului IX.
O situatie aparte este generată de descoperirea căldării pecenege în interiorul cuptorului, readucându-se astfel în prim-plan problema datării prezenţei pecenege în Câmpia Română. În acest context trebuie totuşi menţionat faptul ca asocierea strictă a datei arheomagnetice cu materiale arheologice descoperite în imediată asociere nu este neapărat directă, acestea putând fi depuse ulterior ultimei arderi.

Din izvoarele scrise reiese că prin secolul IX pecenegii se întinseseră până la Siret. Constantin al VII-lea Porfirogenetul care a trăit între 905-959 şi-a elaborat opera la mijlocul secolului X, menţionează că sălaşele pecenegilor se întind din faţa Dristrei până la Sarkel pe Don . Nu ne spune însă nimic despre data când ei au ajuns în faţa Dristrei (azi, Silistra, Bulgaria). Având în vedere că împăratul a trăit în prima jumătate a secolului X, se înţelege că ei se aflau deja în acest areal în intervalul de timp menţionat. In consecinţă se conturează ipoteza că înaintarea lor în Câmpia Română s-a produs la sfârşitul secolului IX.
Aurel Decei, autorul unui studiu critic asupra cronilor armeneşti corelate cu celelalte izvoare bizantine, slave sau occidentale din epocă, ajunge şi el la concluzia că graniţa apuseană a pecenegilor era o linie N-S, care cobora pe Siret în jos prin Bărăgan până în faţa Dristrei . Aşezarea de la Vlădeni s-ar afla astfel în teritoriul controlat de pecenegi.

Căldarea de la Vlădeni are analogii directe cu un exemplar descoperit într-un bordei de la Târgşor, unde se aflau şi scheletele unor oameni ,, omorâţi violent,, . Autoarea săpăturilor de la Târgşor observa însă, că aceste exemplare se aseamănă doar în privinţa urechiuşelor interioare cu căldările cunoscute ca fiind pecenege şi care sunt lucrate la roată, au fundul concav şi sunt datate în sec. X-XII. La fel ca şi noi d-na Anca Păunescu consideră ca a aparţinut unor pecenegi.
Opinia că ceramica nomazilor turanici a fost lucrată cu mâna este susţinută şi de Victor Spinei care merge până acolo încât refuză denumirea de pecenege pentru căldările mai târzii şi care se aseamănă în privinţa pastei, decorului cu ceramica nisipoasă din cultura Dridu . In acelaşi timp trebuie să menţionăm că turanicii lucrau căzănele din metal din care unele au fost descoperite în morminte . Exemplarul de la Vlădeni are exact forma acestor cazane cu fundul drept.
In aşezarea de la Hansca din Basarabia s-au identificat şapte tipuri de căldări pecenege din care unele au fundul drept. In literatura de specialitate sunt datate diferit începând din a doua jumătate a secolului IX până în prima jumătate a secolului XI.
Coroborarea izvoarele scrise cu datele arheologice ne conduce la concluzia că respectiva căldare din cuptorul nr. 6 poate fi datată în a doua jumătate a secolului IX aşa cum arată şi datarea arheomagnetică. In consecinţă se poate vorbi de o prezenţă mai timpurie dar temporară a pecenegilor în regiune, dat fiind caracterul lor nomad.

Concluzii

Având în vedere că ne aflăm în faţa primelor datări arheomagnetice pe un sit medieval timpuriu din România nu se pot emite concluzii foarte exacte deoarece nu dispunem de un material informaţional comparativ.
O concluzie certă este că în cazul bordeiului nr. 4 cele doua datări, cea tipologică propusă de noi şi datarea arheomagnetică au coincis, ceea ce înseamnă că deşi nu au beneficiat de un material arheologic foarte bogat, arheologii evului mediu timpuriu au stabilit datări destul de exacte.

Discrepanţa cronologică apărută în cazul cuptorului menajer nr. 6 se datorează mai degrabă unui stereotip de datare a fazelor evolutive ale aşezărilor medieval-timpurii. Îndeobşte se consideră că ultima fază trebuie să fie undeva în a doua jumătate a sec. X- înc. sec. XI.

In legătură cu datarea mai timpurie se ridică şi problema încadrării cronologice a unui eveniment istoric major, cum a fost acela al prezenţei pecenegilor, menţionată deatfel şi în cronicile timpului. Insa pentru stabilirea cronologiei prezenţei pecenege este necesar ca şi alte situri medieval-timpuriu să fie datate tot

pe baza metodei arheomagnetice.

Studiul a fost publicat în ARHEOLOGIA MEDIEVALĂ, VI, 2007.

SFÂNTA ŞI MAREA JOI

Mirele Hristos ne-a chemat la ospăţul cel de taină al nunţii Sale, de aceea în această zi, El ne dăruieşte fără economie darurile Sale; şi nu numai darurile, ci însuşi pe Sine, izvorul tuturor darurilor.
Patru lucruri mari prăznuim în aceasta zi:
- sfânta spălare;
- Cina cea de Taină;
- Rugăciunea din Ghetsimani şi
- prinderea Domnului,
întâmplări dumnezeieşti pline de taină şi necuprinse de minte.
“Să ne apropiem dar toţi, cu frică, de masa cea de taină, să luăm pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia, căci aşa a poruncit Hristos ucenicilor Săi…” (Icosul pesna 6-a).

Sfânta spălare ne arată taina cea necuprinsă de minte a smereniei Domnului, “Care, din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat – smerenia – când a spălat picioarele ucenicilor Săi” (Otpustul zilei).
Să ne uităm dar cum spală Stăpânul picioarele ucenicilor. Mântuitorul îşi scoate haina, se încinge cu ştergarul, toarnă apă în spălător şi, rând pe rând, spală picioarele colbăite şi ostenite ale ucenicilor. Dar de ce nu zic nimic ucenicii? De ce nu se împotrivesc când le spală picioarele? Cum, acesta era un lucru obişnuit, firesc pentru învăţătorul lor? Numai Petru,cel mai vârstnic, îşi dă seama de nepotrivire: “Nu, Doamne, In veac nu vei spăla picioarele mele!”

Fie, ucenicii primesc să li se spele picioarele, dar apoi de ce nici unul nu se grăbeşte să spele picioarele Mântuitorului? De ce nici Petru? Ucenicii se simt bine cu picioarele răcorite, dar pe ale Domnului nu I le răcoreşte nimeni? Bieţi oameni, ce suntem noi! Ne dăruieşte Domnul atâtea mângâieri, atâtea bucurii necontenit, în tot ceasul şi pe El nu-L bucurăm cu nimic! Nimeni nu se grăbeşte să-I spele picioarele ostenite pentru noi, păcătoşii. Numai uitare şi nerecunoştinţa.

De fapt, învăţătorul era sluga ucenicilor Săi: “Iată, Eu sunt cel ce slujeşte” zice El şi “N-am venit ca să Mi se slujească ci ca Eu să slujesc”. Necontenit El le purta de grijă ca unor copii ai Săi; de aceea şi spălarea nu li se va fi părut aşa de neobişnuită.
Totuşi aici este şi o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-şi dea seama. Domnul venise pentru a spăla pe toţi oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăţia, Sfinţenia cea mai desăvârşită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte cu Dânsul: “Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!”

La sfârşitul Sfintei Liturghii se face rânduiala spălării picioarelor. Altădată ea se săvârşea pretutindeni în Biserica Ortodoxă; acum ea a mai rămas doar la Ierusalim, la Roma… prin unele mănăstiri smerite şi în sufletele simţitoare ale creştinilor, care privesc uimite şi copleşite de nespusa smerenie a Domnului. Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o într-o zi, când o bătrână de la ţară, într-o Joi Mari, mersese la o bolnavă ce zăcea la pat, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele. “Domnul Hristos, zicea ea, să spele azi picioarele ucenicilor şi eu să nu fac nimica? Măcar atâta am făcut şi eu; am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril şi i-am tras colţuni noi în picioare!”.

Lecţia cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecţia slujirii aproapelui, “taina fratelui”, “am venit ca sa slujesc”, abia acum, după două mii de ani, începe creştinătatea să o înveţe!
“Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, întru plecarea Ta cea preaînaltă şi ne-ai învăţat pe noi să slujim unul altuia, înalţă-ne şi pe noi cu smerenia cea dumnezeiască… ” (Rugăciune la spălare).

La Cină, deja încep Sfintele Patimi: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi…; beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi şi pentru mulţi…” Acum începe trupul să se frângă şi sângele să se verse şi nu va conteni până la sfârşitul veacurilor: “Aceasta să o faceţi Intru pomenirea Mea!”

Nesfârşita dragoste şi copleşitoarea smerenie a Domnului la Cina cea de Taină! La naştere, la tăierea împrejur, pe Golgota, Dumnezeu, deşi îmbrăcat cu trup asemenea nouă, totuşi este văzut prunc în iesle, ţinut în braţe, “om al durerilor”, în Sfânta împărtăşanie însă este cu totul ascuns; ia chipul pâinii şi al vinului, ca să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără de împiedicare, “pentru iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci”.

Jertfa de pe Cruce este deplină, răscumpără pentru totdeauna pe om; totuşi acesta poartă semnele stricăciunii aduse de păcat, este supus morţii şi de aceea Sfânta împărtăşanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânţa învierii, arvuna vieţii veşnice, “leacul nemuririi”, după cuvântul Părinţilor, căci ne încredinţează Domnul: “cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viată veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Le. 6, 54).

Liturghia euharistică este Liturghia smereniei Domnului, Liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii Sale de oameni: “Aceasta să o faceţi Intru pomenirea Mea!” Şi, în adevăr, la fiecare Sfântă Liturghie se reînnoieşte jertfa întru amintirea Domnului, Care mereu se jertfeşte, ca mereu să ne sfinţească şi să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai mare lucru pe lume decât acesta. Lucrare dumnezeiască, minune necontenită, piatră de poticnire:
– vezi pâine şi vin şi guşti carne şi sânge; – iei o fărâmă şi ai întregul neîmpuţinat;
- este aici pe acest altar şi în acelaşi timp pe toate altarele creştine din lume!
Minunea dumnezeiască, ce se săvârşeşte imediat la cererea preotului liturghisitor, Dumnezeu Cel atotputernic este la dispoziţia omului!

Minune permanentă, dragoste nemăsurată, smerenie neajunsă a lui Dumnezeu, pe toate le vedem în fiecare zi pe Sfântul Prestol. Şi totuşi… slujitorii Săi îl trec cu vederea, îl lasă uitat, îl nesocotesc, umblând împrejur fără evlavie şi fără cutremur, discutând lucrurile cele mai străine de locul şi momentul dumnezeiesc care se săvârşeşte. Ce se întâmplă atunci în altar? Răstignim iar şi iar pe lisus Hristos, dar nu spre mântuirea, ci spre osânda, spre pierzarea şi aruncarea noastră în întunericul cel mai dinafară.
“Biserica Ortodoxă, înalt euharistică, cu totul euharistică, nu poate fi adusă iarăşi la frumuseţea şi puterea ei primară, decât atunci când preoţii ei vor înflori ca merii de iubire către Hristosul cel Euharistie; când inimile noastre vor fi candele aprinse şi cădelniţe înmiresmate de tămâie la picioarele împăratului din Altar” (Gala Galaction).

“Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…”
Cu rugăciunea din Ghetsimani şi cu prinderea Domnului deja am intrat în Vinerea cea Mare a Sfintelor şi înfricoşatelor Patimi.

Bibliografie: Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, 109-112.

SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI

Ultima Liturghie de pocăinţă din Miercurea cea mare este o încheiere şi o pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârşi ea când se lucrează şi câtă pagubă aduce când lipseşte.

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa-ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăinţă. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-1 duce la spânzurătoare.

Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar tot¬odată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână.

Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii şi cărturarii, îndeosebi, şi poporul evreu în general, aveau credinţa că ei, ca popor ales şi chivemisitori ai Legii ce erau, erau destinaţi din oficiu să fie moştenitori ai împărăţiei cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credinţă este greşită. Pilda vameşului şi a fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos şi un drept, prin poziţia şi prin faptele lor, îşi schimbă între ei locurile, prin poziţia lor sufletească.

Vierii necredincioşi, deşi la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea : “Se va lua împărăţia de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43).
Ucenicul şi păcătoasa, pomeniţi în Miercurea sfântă, arată şi mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaşte mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, au¬zise atâtea învăţături minunate şi cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veşnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu, aducând cu mare căinţă lacrimi şi mir de mult preţ, devine mironosiţă şi pregăteşte spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu faţă în faţă cele două stări: ale ucenicului şi a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor.

“Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioa¬rele Tale şi s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăţilor, iar ucenicul cel nemulţumitor, vânzându-Te pentru dragostea bani¬lor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau: “Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a des¬părţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa…”
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc şi tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
“Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”.
Învăţătura veşnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israilul de altă dată, cu cărturarii şi preoţii săi, se poate întâmpla şi cu Israilul cel nou, cu creştinii şi cu slujitorii săi: preoţii şi monahii. Nu starea de a fi popor ales, creştin, preot,etc. este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căinţa, smerenia. De aceea, Sf. Părinţi zic adesea: “Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru”.

La sfârşitul postului, pomenirea păcătoasei şi a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paşti, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenţie ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint. Tot aşa, cel împovărat cu multe păcate şi înstrăinat de Dum¬nezeu, are şi el pricină de nădejde: o pocăinţă sinceră, din adâncul inimii şi cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.

Cu frică şi cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia şi şubrezenia firii omeneşti; cu nădejde în pu¬terea pocăinţei ce ne stă ia îndemână şi în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Şi Iuda pu¬tea fi iertat de se căia. Ne-o adevereşte păcătoasa cea de mulţi ani, care vărsînd mir cu lacrimi “s-a izbăvit de puterea răutăţilor” şi ne-o va arăta de asemenea şi celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca şi păcătoasei.

Miercurea cea mare este întunecată de târgul Iudei şi de hotărârea cărturarilor şi fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
“Astăzi s-a adunat soborul cel viclean şi a gândit asupra Ta cele deşarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, şi-a arvunit spânzurare; iar Caiafa şi nevrănd a mărturisit că unul pentru toţi a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…”.
Pentru fapta cea atât de josnică a ucenicului şi a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult aşteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post şi cu întristare. Căci păcatul vânzării şi lepădării de Stăpânul nu s-a con¬sumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri şi apasă cu aceeaşi greutate şi asupra creştinilor. Fiindcă şi aceştia, ca şi popo¬rul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani şi pe un preţ de nimic, adică pe grijile cele zadar¬nice ale veacului de acum.
Izbăveşte Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Bibliografie: Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Pocăinţei, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p.105-109

MĂRTURISITORII VREMURILOR NOASTRE-VIRGIL MAXIM

Întotdeauna sunt impresionată profund de mărturia celor care au suferit în închisorile comuniste, mărturie dată după putinţa fiecăruia. Sunt convinsă că o zi sau o lună din viaţa unora dintre ei a preţuit în ochii lui Dumnezeu mai mult decât viaţa întreagă a multora dintre noi.

,,Dar în iarna din 1963-1964, de la l decembrie până la l martie, am fost ţinut într-una din celulele reci de la Aiud. Nu pot da vreo explicaţie cum a fost posibil să rezist, în starea de slăbiciune în care mă aflam. Raportat raţional la puterile omeneşti de rezistentă, nu se poate concepe aşa ceva. După două săptămâni cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simţit nici un fel de durere, foame ori oboseală.
Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi, şi nu-mi dădeam seama când venea miliţianul seara să îmi scoată cătuşele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. (Gerul a fost cel mai greu de suportat în închisori, îşi amintesc toţi foştii deţinuţi; până azi aceştia îl simt intrat adânc în oasele şi în fiinţa lor — n.n.).
Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghere; dispoziţia mea sufletească şi mintea limpede şi sprintenă mă făceau să cuget probleme dificile ca înţelesuri, care’acum se dezlegau singure, ca în lumina în care nu se ascunde nimic. Nu consideram că mă aflu în stare de pedeapsă şi nici nu sufeream în vreun fel de această condiţie, ci mi se părea că primisem un dar de la Dumnezeu, pe care nu trebuia să-1 pierd. Doream să nu mi se ia această bucurie de a fi continuu cu El şi numai al Lui.
Uneori cântam încet imnele liturgice sau psalmi şi mă simţeam bucuros şi împăcat în sine, şi n-aş fi vrut să schimb niciodată starea aceea. Oare Domnul Hristos lucra în neputinţa mea? Câteodată îl vedeam pe miliţian uitându-se vreme îndelungată prin vizetă, parcă vorbea cu mine…
Spre sfârşitul lunii februarie 1964, am început să simt o greutate în picioare şi nu mă mai puteam mişca aşa uşor în lanţ. Trecerea timpului nu am realizat-o atunci, ci mai târziu, când am
reconstituit cele ce se petrecuseră. Când primeam terciul, ştiam că au mai trecut trei zile, dar câte trecuseră în total nu realizam.
Intr-o zi, parcă vederea, dar numai cea fizică, mi s-a umbrit şi am simţit că mă prăbuşesc cu trupul; sufleteşte voiam să nu cad, şi am strigat: „Doamne, Tu ştii că nu mai pot!”. Mi s-a părut că mi-e cald şi dorm, deşi auzeam şi simţeam cum s-a deschis uşa celulei, zgomot de picioare în jurul meu şi oameni care vorbeau. Am vrut să mă ridic, dar nu am putut. Era colonelul Crăciun, cu mai mulţi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem în Aiud. Nu am înţeles ce a răspuns Crăciun, dar altul a zis: „Scoate-1 de aici!”
Apoi n-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic, şi mi se părea că dorm. Şi iarăşi am auzit paşi; un miliţian împreună cu un deţinut de drept comun, foarte voinic, m-au dus la fierărie. Mi-a scos cătuşele, mi-a tăiat lanţurile şi, sprijinindu-mă, mă îndemna să merg. Ajutat de el, am urcat la etaj şi am fost băgat în celula din care plecasem. Fraţii de suferinţă m-au luat pe braţe. Am dormit multe ore, poate chiar zile…,,

Arme duhovniceşti

La Jilava erau mulţi bătrâni, bolnavi, care abia îşi mai trăgeau răsuflarea. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub priciuri, la „şerpărie”. „Organele înţelepte” care conduceau Partidul stabiliseră ca întemniţaţii să fie terorizaţi prin maltratări şi schingiuiri. Fiindcă miliţianul nu putea identifica persoana vizată, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici. Nică Voloşniuc, „Românaşul”, cum îi spuneam noi, bucovinean, era unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima şi a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă miliţianului care administrase pedeapsa, lăsându-1 fără replică:
- Tu nu vezi, mă, ce fac ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?
A doua zi, miliţienii ne priveau ca pe nişte minuni. Mulţi şi-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi făceau lucrarea de înfruntare a răului: dragostea lucrătoare, căci „nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi pună viata pentru prietenii săi”, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam şi nădejdea că „dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El, căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta a sta alături de slava vieţii viitoare”.


Preluat din FAMILIA ORTODOXĂ, NR.3/2011, Virgil Maxim-nuntaşul Cerului, p.6.

PROŞTII EDUCAŢI

Probabil pedeapsa cu închisoarea, pentru degradarea sau distrugerea unui sit arheologic, de care vorbeam în articolul de ieri vi s-a părut grea sau exagerată. Dar e prevăzută de lege aşa că nu discutăm.

Vreau să lămuresc acum aşa-zisele pierderi economice pe care le invocă unii şi alţii atunci când li se cere să scoată din circuit agricol monumentele istorice, respectiv siturile arheologice. Teoria datează din anii comunismului şi e trasmisă pe cale orală de la foştii secretari de partid, propagandişti de ieri până la directorii de azi. În cazul de faţă linia e directă, secretara de partid de ieri e directoarea de azi.

Pierderile agricole- o teorie fără fond

Opinia mea este aceea că pierderile agricole ar fi minime pentru statul român care se alege în cazul concret al Popinei Blagodeasca de 18 ha cu valoarea a câteva tone de grâu. Având în vedere că e concesionată primeşte doar valoarea concesiunii. In schimbul ei statul român pierde aşa cum voi arăta mai jos, valorificarea culturală, ştiinţifică, turistică a trei aşezări istorice.

Indivizii care susţin o asemenea teorie nu văd mai sus decât borşul din farfuria lor şi nici nu au habar de agricultura românească, deşi trăiesc într-o regiune agricolă. Cu o asemenea teorie poţi merge în Africa, în deşertul asiatic, în India suprapopulată, dar niciodată în România şi asta pentru că:

1) relieful echilibrat al ţării (aprox. 30% munte, 30% deal şi 30 % câmpie) permite efectuarea agriculturii privită cu toate ramurile sale (cultivarea pământului, creşterea animalelor, albinărit, viticultură, la care se adaugă piscicultura) pe toată suprafaţa ţării. Practic nu există zone din România în care să nu se poată desfăşura activităţi agricole.

2) Experienţa agricultorilor ne arată că producţia cerealieră este cea mai puţin atractivă din toate ramurile agriculturii. Cu siguranţă se câştigă mult mai mult din creşterea animalelor, albinărit, pescuit, etc.

3) Bărăganul istoric a fost al crescătorilor de animale şi nu al cultivatorilor deoarece este stepă, adică are un regim hidrografic lipsit de ape cu debit constant, apa freatică este la adâncime, ploile sunt puţine. La asta se adaugă clima specifică cu ierni aspre marcate de viscol şi veri caniculare. Nici măcar în perioada interbelică ţăranii din Bărăgan nu se lăsau înduplecaţi să cultive legume. Iar culturile cerealiere sunt de tradiţie modernă.

Mai adaug că vânturarea teoriei pierderilor agricole în momentul de faţă este o ipocrizie crasă. După ce agricultura României a fost pusă pe butuci de 20 de ani încoace prin tot felul de măsuri antiromâneşti, vii acum să plângi cu lacrimi de crocodil că vai lume, dacă nu cultivăm siturile arheologice se duce agricultura de râpă. Mizerabilii!

Doar că această gândire păguboasă nu e glumă. Proştii educaţi sunt periculoşi. Ea a stat la baza distrugerii Bălţii Ialomiţei spre a fi transformată în teren agricol. Niciodată investiţia făcută nu va fi amortizată de producţia cerealieră concretă obţinută de acolo. Ba mai mult s-a distrus tot echilibrul ecologic al zonei. Inundaţiile din 1970 venite după finalizarea lucrărilor au ras şapte dintre cele mai vechi sate din Ialomiţa. Balta Ialomiţei producea 2-3 milioane de kg. (aţi citit bine: milioane de kg.) peşte anual, fără nici o investiţie. Comparaţi valoarea acelui peşte cu sărăcia de cereale cu preţ ieftin ce se scoate azi după investiţii în tratare, chimizare, irigare etc. Starea de sănătate a sătenilor de pe baltă era mai bună decât a acelora din satele din câmpie. La asta se adăugau turmele de animale crescute tot în baltă. Erau sate înstărite. Să vă mai spun cum arată astăzi satele de pe baltă? Ar fi prea trist!
Dar astea sunt consecinţele activităţii proştilor ajunşi la putere, adică a proştilor educaţi.

Valoarea reală a Popinei Blagodeasca

Ca să înţelegem ce se pierde în cazul Popinei Blagodeasca trebuie să ştim ce se află concret acolo. Adică:

I. INFORMAŢIE ISTORICĂ INEDITĂ

1) Informaţie istorică inedită despre o aşezare neolitică de acum 5000 ani încadrată în cultura Gumelniţa şi evidenţiată momentan doar prin cercetări de suprafaţă. Cultura respectivă a ocupat doar o parte din sudul României şi Moldova şi face parte dintr-un areal care cuprinde în principal Balcanii. Deci numărul aşezărilor gumelniţene pe teritoriul României este limitat. Valorificarea ştiinţifică a aşezării prin cercetări arheologice sistematice ar aduce date despre planul aşezării, evoluţia istorică, ocupaţii, date de paleofaună şi floră. Se adaugă un patrimoniu mobil compus din diverse artefacte preistorice: unelte, vase, piese de uz casnic.

2) Informaţie istorică despre o aşezare getică. Fireşte că în Câmpia Română aşezările getice sunt foarte numeroase. Însă aceasta ar aduce un plus de informaţie despre geţii din apropierea Bălţii Ialomiţei. Evoluţia acestor aşezări aflate practic la graniţa cu Imperiul Roman aflat dincolo de Dunăre, provinciile Scythia Minor ( Dobrogea) şi Moesia (azi, parte din Bulgaria) este foarte importantă pentru studierea nu doar a culturii getice dar şi a procesului de romanizare, cheia formării poporului român.

3) Informaţie istorică inedită despre o aşezare medieval-timpurie încadrată cronologic în secolele VIII-XI şi care aparţine culturii Dridu sau vechi-româneşti. Doar două aşezări din epoca respectivă au fost cercetate integral în tot sudul României. Cele peste 50 de complexe arheologice (locuinţe, cuptoare în aer liber, gropi de bucate, segmente de palisadă unice până acum la nordul Dunării, şanţuri cu rol defensiv) pe care le-am cercetat integral în ultimii ani au furnizat date cu privire la planul aşezării, ocupaţiile, starea economică, evenimentele istorice precum şi un patrimoniu mobil compus din ceramică, piese de uz casnic, arme, podoabe etc. La acestea se adaugă date arheozoologice, carpologice şi de antropologie fizică.

Evul mediu-timpuriu a fost marcat de migraţii dar şi de apariţia în istorie a popoarelor europene actuale şi apariţia primelor state medieval-timpurii. Cercetările de care mă ocup pot aduce lămuriri şi asupra acestui aspect, inclusiv asupra aşa-zisei ,,Bulgarii de la Nordul Dunării,,.

4) Pe Popina Blagodeasca s-au aflat şi vestigii ale unei aşezări medievale, probabil satul Blagodeşti, menţionat în documente încă din 1508. Din păcate a fost distrus de lucrările agricole. Stratul medieval-târziu a fost de-a dreptul ras. Din el au mai rămas nişte gropi din care mai surprind doar partea inferioară şi material ceramic răspândit în stratul arabil. Acel strat va fi imposibil de recuperat şi el reprezintă doar o parte din stricăciunile produse de lucrările agricole pe Popina Blagodeasca. Şi celelalte aşezări au fost afectate aşa cum ne indică datele stratigrafice şi topostratigrafice.

Toate aceste date pot fi valorificate ştiinţific şi servesc la scrierea istoriei. Patrimoniul mobil şi de informaţie istorică poate fi valorificat expoziţional.
O parte din date merg la prelucrarea ştiinţifică cu privire la evoluţia mediului, a faunei şi florei din zonă, a modificărilor hidrografice şi climaterice, a diverselor evenimente istorice.

II. CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA TURISTICĂ A ZONEI

De mulţi ani se încearcă introducerea în circuit turistic a ceea ce a mai rămas din legendara Baltă a Ialomiţei. Aflată la doar 4 km de Braţul Borcea, Popina Blagodeasca poate fi un punct de vizitare pentru turiştii interesaţi nu doar de pescuit.

In loc de concluzie. ,,Ce ştie ţăranul ce e ciocolata! Mănâncă hârtia, aruncă bucata,,.

In concluzie cred că este clar pentru toţi că ceea ce se câştigă prin exploatarea agricolă este net inferior pe lângă ceea ce se pierde. Rezultatele valorificării ştiinţifice şi culturale sunt incomensurabil mai mari. Doar în ţări înapoiate din toate punctele de vedere cu câteva kilograme de grâu poţi concesiona un sit arheologic cu un asemenea potenţial.

Dacă i-aş spune domnului Vâlcan, director al Direcţiei de Achiziţii şi Patrimonu din cadrul CJI, că îi dau eu câteva mii de kg de grâu cât câştigă el din concesiunea a 18 ha dar să îmi dea mie situl, să fac ce vreau acolo m-ar trimite la plimbare, aşa cum mi-a făcut şi când l-am invitat să vadă situaţia la faţa locului. Dar l-a concesionat unui investitor italian care anul trecut a cultivat floarea-soarelui, anul acesta grâu, la anul orez, când va definitiva problema canalului de alimentare.
Ca să nu mai spun că anul trecut cultura a fost chimizată aşa de tare că nu am mai văzut nici măcar un şoricel. Fireşte că aceasta va contribui la degradarea stratului arheologic. Dar ce mai contează când statul primeşte câteva tone de grâu. Unde? În ,,ţara holdelor şi-a pâinii,,.

Şi mai spuneţi că pedeapsa cu închisoarea este prea severă. Nu cred!

ŞAPTE ANI DE ÎNCHISOARE

ŞAPTE ANI DE ÎNCHISOARE

Dacă un găinar fură un obiect care face parte din patrimoniul cultural riscă o pedeapsă cu închisoarea între 3-15 ani conform articolului 209 Cod Penal.

În schimb funcţionarii publici care nu fac nimic pentru protejarea reală a monumentelor istorice ducând prin incompentenţă şi rea-voinţă la distrugeri iremediabile ale acestora sinonime cu dispariţia unui întreg strat arheologic aşa cum se întâmplă la Vlădeni-Popina Blagodeasca, jud. Ialomiţa, şi mă refer aici atât la Direcţia pentru Cultură Ialomiţa cât şi la Direcţia de Achiziţii şi Patrimoniu din cadrul Consiliului Judeţean nu păţesc nimic, în pofida intervenţiilor mele verbale şi scrise din ultimii 10 ani. Şi asta în condiţiile în care prevederile legale sunt foarte clare. Legea există! Nu are cine să o aplice.

Discutând deunăzi cu un poliţai această problemă şi întrebându-l când o să văd şi eu un funcţionar public condamnat măcar şapte ani închisoare pentru distrugeri aduse unui sit arheologic, mi-a răspuns că procurorul ar arunca cu dosarul după el. Serios, domnule poliţai? Ia, să vedem ce spune legea?

ORDONANTA nr. 43 din 30 ianuarie 2000 privind protectia
patrimoniului arheologic si declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional :

Art. 31
(1) Desfiintarea, distrugerea partiala sau degradarea siturilor arheologice care sunt monumente istorice se sanctioneaza conform legii penale.

Prin urmare trebuie să mergem la Codul Penal care este foarte clar:

CODUL PENAL
ART. 360
Distrugerea, jefuirea sau însusirea unor valori culturale

Distrugerea sub orice forma, fara necesitate militara, de monumente sau
constructii care au o valoare artistica, istorica ori arheologica, de muzee, mari
biblioteci, arhive de valoare istorica sau stiintifica, opere de arta, manuscrise,
carti de valoare, colectii stiintifice sau colectii importante de carti, de arhive, ori
de reproduceri ale bunurilor de mai sus si în general a oricaror valori culturale
ale popoarelor, se pedepseste cu închisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea
unor drepturi.
Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza jefuirea sau însusirea sub orice forma a
vreuneia dintre valorile culturale aratate în prezentul articol, de pe teritoriile
aflate sub ocupatie militara.

Prin urmare distrugerea prin orice formă include şi aplicarea de servituţi necorespunzătoare cum este cazul de faţă. Nu vi se pare corect?

Dar poate nu este clar cine trebuie să se implice în asemenea situaţii aşa că mergem la

LEGEA nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice

Art. 57 -.
(2) Pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) şi b) constatarea şi aplicarea amenzilor se pot face şi de către primar, preşedintele consiliului judeţean şi împuterniciţii acestora sau de către organele de poliţie, după caz.

Şi dacă domnul poliţai nu ştia ce spune articolul 56 alin. 1, lit.a) şi b) din aceeaşi lege, îi amintesc eu:
Art. 56 – (1) Constituie contravenţii la regimul de protecţie a monumentelor istorice următoarele fapte, dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiuni:
b) încălcarea de către proprietar a obligaţiilor prevăzute la art. 38;

Iar ca să ne lămurim ce este cu art. 38 din aceeaşi 422/2001, îl redau aici:

Art. 38 – (1) În scopul protejării monumentelor istorice proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice sunt obligaţi:
a) să întreţină, să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea prevederilor prezentei legi şi a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art. 16;

Şi aici e buba, că monumentul istoric sinonim în cazul nostru cu un sit arheologic este folosit ca teren agricol încălcând astfel Legea fondului funciar, legea nr. 18/1991, republicata 1998
Art. 2
In functie de destinatie, terenurile sunt:
a) terenuri cu destinatie agricola, si anume: terenurile agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantatiile de hamei si duzi, pasunile, fanetele, serele, solariile, rasadnitele si altele asemenea -, cele cu vegetatie forestiera, daca nu fac parte din amenajamentele silvice, pasunile impadurite, cele ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajarile piscicole si de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice si de exploatare agricola, platformele si spatiile de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole si terenurile neproductive care pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola;
b) terenuri cu destinatie forestiera, si anume: terenurile impadurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, productie ori administrare silvica, terenurile destinate impaduririlor si cele neproductive – stancarii, abrupturi, bolovanisuri, rape, ravene, torenti -, daca sunt cuprinse in amenajamentele silvice;
c) terenuri aflate permanent sub ape, si anume: albiile minore ale cursurilor de apa, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retentie, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale;
d) terenuri din intravilan, aferente localitatilor urbane si rurale, pe care sunt amplasate constructiile, alte amenajari ale localitatilor, inclusiv terenurile agricole si forestiere;
e) terenuri cu destinatii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale si aeriene, cu constructiile si instalatiile aferente, constructii si instalatii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice si gazelor naturale, de telecomunicatii, pentru exploatarile miniere si petroliere, cariere si halde de orice fel, pentru nevoile de aparare, plajele, rezervatiile, monumentele naturii, ansamblurile si siturile arheologice si istorice si altele asemenea.

Prin urmare folosirea unui sit arheologic ca teren agricol este interzisă de legea fondului funciar care prevede pentru fiecare categorie de teren o anumită destinaţie. Una şi aceeaşi categorie de teren nu poate fi încadrată şi la lit. e) monument istoric şi la litera a) teren agricol.

Prin urmare Direcţia de Achiziţii şi Patrimoniu a CJI care a concesionat cu bună ştiinţă un monument istoric pentru folosinţă agricolă, mai precis orezărie, nu doar că a încălcat legislaţia privitoare la protecţia monumentelor istorice dar a dovedit şi neglijenţă în serviciu prin aceea că nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau atât prin Legea Administraţiei Publice locale, art. 91, alin. 5) lit.10, cât şi prin legea 422 /2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Şi dacă timp de 10 ani Direcţia pentru Cultură Ialomiţa, adică Elena Păcală nu a întocmit Obligaţia de folosinţă a terenului (dar a dat Ministerul Culturii în judecată atunci când a fost demisă şi s-a pretat la scene hilare cum ar fi refuzul de a părăsi biroul, ei bine, acest lucru se cheamă neglijenţă în serviciu şi se pedepseşte conform Codului Penal.
ART. 249
Neglijenta în serviciu
Încalcarea din culpa, de catre un functionar public, a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, daca s-
a cauzat o tulburare însemnata bunului mers al unui organ sau al unei institutii
de stat ori al unei alte unitati din cele la care se refera art. 145 sau o paguba
patrimoniului acesteia ori o vatamare importanta intereselor legale ale unei
persoane, se pedepseste cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda.
Fapta prevazuta în alin. 1, daca a avut consecinte deosebit de grave, se
pedepseste cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Şi dacă ţinem cont că refuzul de a scoate monumentele istorice din circuit agricol se manifestă de mai mulţi ani şi cu bună ştiinţă atunci ar trebui să nu uităm că şi simpla distrugere este prevăzută în Codul Penal.

ART. 217*)
Distrugerea
Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuintare a unui bun
apartinând altuia sau împiedicarea luarii masurilor de conservare ori de salvare a
unui astfel de bun, precum si înlaturarea masurilor luate, se pedepsesc cu
închisoare de la o luna la 3 ani sau cu amenda.
În cazul în care bunul are deosebita valoare artistica, stiintifica, istorica,
arhivistica sau o alta asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea de la unu la
10 ani.

În concluzie, oricum ai privi problema, fie de la simpla neglijenţă în serviciu până la distrugerea cu bună ştiinţă, legea penală prevede pedeapsa cu închisoarea. Dar probabil că acolo trebuie să ajungă doar găinarii şi hoţii de artefacte nu şi imbecilii care cocoţaţi în funcţii publice rad cu plugul rezervaţii întregi, în ciuda existenţei unei legislaţii coerente şi clare.

Dar între situaţia de fapt şi justiţie se află, din păcate, cel care instrumentează dosarul, adică poliţistul.
Vă voi ţine la curent cum a rezolvat poliţistul din Ialomiţa cazul Popinei Blagodeasca, concesionată pe 15 ani unui investitor străin pentru orezărie.

Pe aceeaşi temă:
PROSTIA LA ARAT SAU ISTORIA RASĂ DE PLUG.I
PROSTIA LA ARAT…II

Referitor la Vlădeni Popina Blagodeasca redau cel mai recent articol publicat pe blog şi anume:
Premisele cercetărilor arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca.

,,ACORDUL PREZUMAT,, A FOST RESPINS DE PARLAMENT. DOAMNE AJUTĂ!

Propunerea legislativă a fost respinsă definitiv de Parlamentul României.

Comisia de raport, propunând respingerea proiectului de lege, a argumentat că “Proiectul de lege nu mai este în concordanţă cu modificările recente aduse Legii nr. 95/2006, la art. 331 alin. (2) lit. c), prin OUG 133/2010, în sensul în care, pe cardul naţional de asigurări de sănătate va fi înscris acceptul exprimat, în timpul vieţii, pentru prelevarea de organe, ţesuturi şi celule, după deces.” Mai mult, “proiectul de lege contravine Directivei 2004/23/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea şi distribuirea ţesuturilor şi a celulelor umane, în sensul încălcării dreptului cetăţeanului de a decide în timpul vieţii să devină donator şi să transmită această dorinţă familiei sau reprezentantului legal.”

Consultaţi aici fişa actului pentru detalii şi vot.

14.02.2009 – Douăzeci şi două de organizaţii non-guvernamentale, printre care Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Provita din România, Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Provita Media şi altele, au remis Comisiilor Juridică şi de Sănătate ale Camerei Deputaţilor scrisori deschise prin care îşi manifestă opoziţia faţă de un proiect de modificare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în sănătate. Modificarea ar urma să introducă noţiunea de “acord prezumat” la donarea organelor.

“Acordul prezumat” presupune că persoana care nu şi-a exprimat în timpul vieţii refuzul de a-şi dona organele, este de acord, în mod implicit, cu donarea.

Semnatarii, în calitate de promotori ai valorilor vieţii şi ale familiei, consideră că, prin legiferarea acestui “acord”, departe de a se rezolva criza legată de cererea tot mai mare de organe pentru transplant, s-ar încălca grav convingerile religioase şi etico-morale ale persoanei şi s-ar favoriza abuzurile, mergând până la asasinarea unor persoane cu deficienţe în scopul recoltării de organe.Astfel,

* Juridic, acordul prezumat contravine spiritului şi literei Constituţiei României, conform căreia persoana are dreptul să dispună de ea însăşi, iar dreptul la integritate fizică şi la libertatea credinţelor religioase şi a conştiintei este garantat. De asemenea, acordul prezumat vine în contradicţie cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Prima Declaraţie de la Helsinki şi Codul de la Nuremberg. Este total împotriva demnităţii umane să consideri organele unei fiinţe umane ca proprietate a statului, fără consimţământul persoanei decedate. Nevoia pentru organe este irelevantă în faţa acestui principiu moral.
* Este complet greşit să presupui că tăcerea este echivalentă cu acceptarea. Pot exista situaţii în care, fără voia sa, persoana să nu reuşească să îşi exprime obiecţia de a nu dona (cazul minorilor sau adulţilor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu). Prin urmare, neexprimarea obiecţiei nu echivalează în general cu consimţământul, iar acordul prezumat constituie o violare a voinţei persoanei.
* Acordul prezumat face ca o omucidere în scopul prelevării de organe să fie imposibil de dovedit de către medicul legist, deoarece un corp fără organe nu mai poate fi în atenţia poliţiei.
* Acordul prezumat este o poartă deschisă utilitarismului, teorie deosebit de periculoasă care clasifică persoanele în funcţie de utilitatea socială. Legiferarea sa ar duce efectiv la legalizarea eutanasierii oamenilor în incapacitate mintală. Acest tip de legislaţie utilitaristă deschide calea altor intervenţii non-terapeutice pe cei care nu şi-au dat consimţământul (ca îndepărtarea de ţesuturi şi organe, avort şi sterilizare), practici cu nimic mai prejos decât abuzurile eugeniste naziste.

Semnatarii atrag atenţia în scrisorile adresate Camerei Deputaţilor şi că noţiunea de “moarte cerebrală” este un subiect controversat şi cer modificarea Legii nr. 95/2006 în privinţa definirii “morţii”. Aşa cum este formulat amendamentul la lege, organele pot fi prelevate de la o persoană care nu a murit încă.

Cele 22 de organizaţii ale societăţii civice reamintesc şi faptul că România este singura ţară din UE care nu are o comisie naţională de bioetică.

Prima scrisoare referitoare la acordul prezumat (01.02.2009)
A doua scrisoare referitoare la acordul prezumat (14.02.2009)

MAI MULTE LA PROVITA

Despre ,,acordul prezumat,, şi ,,moartea cerebrală,, am scris şi eu în articolul ,,Nu vreau să donez organe,, Şi mi-am atras la vremea aceea o grămadă de critici. Ei, poftim, că lucrurile s-au limpezit.