MĂRTURISITORII VREMURILOR NOASTRE-VIRGIL MAXIM

Întotdeauna sunt impresionată profund de mărturia celor care au suferit în închisorile comuniste, mărturie dată după putinţa fiecăruia. Sunt convinsă că o zi sau o lună din viaţa unora dintre ei a preţuit în ochii lui Dumnezeu mai mult decât viaţa întreagă a multora dintre noi.

,,Dar în iarna din 1963-1964, de la l decembrie până la l martie, am fost ţinut într-una din celulele reci de la Aiud. Nu pot da vreo explicaţie cum a fost posibil să rezist, în starea de slăbiciune în care mă aflam. Raportat raţional la puterile omeneşti de rezistentă, nu se poate concepe aşa ceva. După două săptămâni cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simţit nici un fel de durere, foame ori oboseală.
Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi, şi nu-mi dădeam seama când venea miliţianul seara să îmi scoată cătuşele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. (Gerul a fost cel mai greu de suportat în închisori, îşi amintesc toţi foştii deţinuţi; până azi aceştia îl simt intrat adânc în oasele şi în fiinţa lor — n.n.).
Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghere; dispoziţia mea sufletească şi mintea limpede şi sprintenă mă făceau să cuget probleme dificile ca înţelesuri, care’acum se dezlegau singure, ca în lumina în care nu se ascunde nimic. Nu consideram că mă aflu în stare de pedeapsă şi nici nu sufeream în vreun fel de această condiţie, ci mi se părea că primisem un dar de la Dumnezeu, pe care nu trebuia să-1 pierd. Doream să nu mi se ia această bucurie de a fi continuu cu El şi numai al Lui.
Uneori cântam încet imnele liturgice sau psalmi şi mă simţeam bucuros şi împăcat în sine, şi n-aş fi vrut să schimb niciodată starea aceea. Oare Domnul Hristos lucra în neputinţa mea? Câteodată îl vedeam pe miliţian uitându-se vreme îndelungată prin vizetă, parcă vorbea cu mine…
Spre sfârşitul lunii februarie 1964, am început să simt o greutate în picioare şi nu mă mai puteam mişca aşa uşor în lanţ. Trecerea timpului nu am realizat-o atunci, ci mai târziu, când am
reconstituit cele ce se petrecuseră. Când primeam terciul, ştiam că au mai trecut trei zile, dar câte trecuseră în total nu realizam.
Intr-o zi, parcă vederea, dar numai cea fizică, mi s-a umbrit şi am simţit că mă prăbuşesc cu trupul; sufleteşte voiam să nu cad, şi am strigat: „Doamne, Tu ştii că nu mai pot!”. Mi s-a părut că mi-e cald şi dorm, deşi auzeam şi simţeam cum s-a deschis uşa celulei, zgomot de picioare în jurul meu şi oameni care vorbeau. Am vrut să mă ridic, dar nu am putut. Era colonelul Crăciun, cu mai mulţi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem în Aiud. Nu am înţeles ce a răspuns Crăciun, dar altul a zis: „Scoate-1 de aici!”
Apoi n-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic, şi mi se părea că dorm. Şi iarăşi am auzit paşi; un miliţian împreună cu un deţinut de drept comun, foarte voinic, m-au dus la fierărie. Mi-a scos cătuşele, mi-a tăiat lanţurile şi, sprijinindu-mă, mă îndemna să merg. Ajutat de el, am urcat la etaj şi am fost băgat în celula din care plecasem. Fraţii de suferinţă m-au luat pe braţe. Am dormit multe ore, poate chiar zile…,,

Arme duhovniceşti

La Jilava erau mulţi bătrâni, bolnavi, care abia îşi mai trăgeau răsuflarea. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub priciuri, la „şerpărie”. „Organele înţelepte” care conduceau Partidul stabiliseră ca întemniţaţii să fie terorizaţi prin maltratări şi schingiuiri. Fiindcă miliţianul nu putea identifica persoana vizată, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici. Nică Voloşniuc, „Românaşul”, cum îi spuneam noi, bucovinean, era unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima şi a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă miliţianului care administrase pedeapsa, lăsându-1 fără replică:
– Tu nu vezi, mă, ce fac ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?
A doua zi, miliţienii ne priveau ca pe nişte minuni. Mulţi şi-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi făceau lucrarea de înfruntare a răului: dragostea lucrătoare, căci „nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi pună viata pentru prietenii săi”, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam şi nădejdea că „dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El, căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta a sta alături de slava vieţii viitoare”.


Preluat din FAMILIA ORTODOXĂ, NR.3/2011, Virgil Maxim-nuntaşul Cerului, p.6.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *