VIAŢA LA ŢARĂ!

Mi-am dorit de mult să fac un jurnal arheologic on-line dar cum situl pe care lucrez e aproape de un sat în care nici telefonul nu are semnal bun, darămite internet serios, m-am lăsat păgubaşă. Ar fi fost interesant ca idee! Deşi, campania actuală are scopul declarat de a investiga limita vestică a aşezării medieval-timpurii este clar că nu voi intra în multe complexe arheologice, obiectivul meu fiind evaluarea stratigrafiei dintre grindul sudic şi cel vestic.
Dar, în două săptămâni fără net am avut prilejul să gândesc mai profund la neşansa de a trăi într-un sat de câmpie, în care şi un banal drum e presărat cu hopuri.
Azi am venit la oraş cu treburi. M-am trezit din zori, dar d-abia pe la şapte am reuşit să plec cu chiu cu vai, cu fiţe de motor, cu paporniţe pe care trebuie să le car dus-întors. Poarta casei e în pantă, apoi un şanţ, un drum prost cu pietre şi un motor care n-ar chef de drum. In sfârşit ies peste şanţ, peste pietre exact în spatele maşinii medicului veterinar care mă albeşte de praf. Nu-i nimic, mi se va servi şi baia. Claxonez puternic cârdurile de gâşte, dau curba la dreapta şi exact în faţă un prost cu o vacă coborau în pantă. Prostul nu ştia că trebuie să ţină vaca de funie când iese cu ea pe stradă. Animalul se răzgândeşte şi îmi taie calea la doi metri câutând nu ştiu ce vrej pe partea opusă. Dă Dumnezeu şi trec pe lângă capul ei. Scenele din Kusturiţa sunt nimic.
Ajung în şosea şi văd semnul de ,,alte pericole,,. Pericole mai mari decât în sat nu există, zic eu. Greşit! Drumul se întinde pustiu vreo 1o km. Pe acolo au fost satele distruse la inundaţiile din 1970, sate vechi de pe baltă. Deşi nu sunt decât vreo două curbe, un dig, un pod şi o şosea proastă se mai adaugă şi jacheta pe care am uitat să mi-o pun. In câmp e rece. Aerul miroase a Dunăre. Curge la vreo cinci kilometri.
In faţa orezăriei Scotti să înţepenesc. Aspersoarele gigantice care trebuiau să ude culturile, udau realmente şoseaua pe o porţiune de aproape 100 de metri. Probabil se dereglaseră de presiune. Nu era nimeni să le schimbe direcţia. Prostul cu vaca nu e singur pe lume. Avalanşe de apă cădeau ca o cascadă de la 10 m înălţime exact în faţa mea. Alt drum nu era aşa că de teama derapajului reduc viteza şi intru cu un tricou şi o vestă de piele pe sub şuvoaiele de apă rece. Ies udă fleaşcă dar nu opresc. Aşa voi merge 16 km până la prima localitate. Intru greu pe şoseaua naţională Bucureşti-Constanţa unde nici sâmbăta convoaiele de tiruri nu au odihnă şi multe maşini fiţoase se grăbesc spre mare. Şi în curentul de pe şosea şi răcoarea din câmp mă usuc. Când am intrat în Ţăndărei, îmi tremurau şi oasele de frig. Am lăsat scuterul şi am luat trenul până la Slobozia. Mi se tăiase până şi cheful de viaţă!

APA DIN BENZINA CEA DE TOATE ZILELE

Fireşte că maşinile deştepte trec peste această înjurătură zilnică din rezervor, dar scuterele noi au greţuri. Deşteptăciunea chinezească le-a făcut un fel de decantor în care se depune apa din benzină. Când se umple cutiuţa motorul hârâie şi nu mai porneşte chiar dacă e ful de benzină. Ce să facem? Ce să facem? Nimic mai simplu. Cu o şurubelniţă lungă se slăbeşte un şurub, printr-un furtunel curge fierea care îneca motorul şi gata…scuterul porneşte. Teoretic, e floare la ureche! Practic însă are loc o întreagă telenovelă, implicaţii sentimentale, criză de personalitate, o întreagă tevatură. Şi asta pentru că în benzină e negândit de multă apă. De parcă plouă în rezervoare, frate!

Să zicem că o domniţă grăbită să nu o prindă ploaia porneşte repede cu scuterul spre casă. Are o pornire mai gâjâită dar zice motorului că zece kilometri n-o să crape. Intră pe bulevard şi la prima intersecţie, grămadă de maşini, oră de vârf, trafic aglomerat, domniţa se opreşte la roşu pe banda a doua. Şi stând aşa motorul stă şi stă…şi vine verde şi motorul  nu mai porneşte. Claxoane, mişto-uri, maşinile încep să curgă pe lângă ea, circ. In fine, scoate scuterul de pe carosabil. Ea mică, hardughia mare. Scoate o şurubelniţă şi încearcă să dea drumul la apă. Şurubul nu vrea. Fie e strâns cu simţ de răspundere de mecanicul care făcuse operaţiunea cu doar trei zile înainte, când scuterul înţepenise în faţa bisericii, fie capul şurubelniţii e prea gros. In fine, sună după ajutor. Pune mâinile în şolduri şi aşteaptă, aşteaptă….cerul se acoperă de nori. Apar doi colegi. Merg după o şurubelniţă potrivită. Desfac şurubelul, curge fierea, motorul porneşte, domniţa poate să plece. E dus din nou în şosea, porneşte uşor şi merge încet ca o bleagă pe prima bandă că venea maşina poliţiei din spate. In fine, poliţia face dreapta la prima intersecţie. Fireşte că aşa afront are şi urmări psihologice. Speriată să nu se repete scena, femeia trece pe a doua bandă, accelerează, dă Dumnezeu şi are verde la a treia intersecţie, nici o barieră la cele patru treceri la nivel cu calea ferată, trafic fluent în zona industrială şi repede-repede cu rugăciunile sfinţilor mărturisitori de la Aiud şi a noului mărturisitor Valeriu ajunge acasă. O falcă în cer, una în pământ!

Discuţii, dileme! Ce să facem cu decantorul de apă? Să-l anulăm sau să decantăm benzina în prealabil? De unde să alimentăm? Până la urmă ce e ăsta? Scuter sau detector de apă în benzină?? Şi până la urmă ce caută apa în benzină? Că eu am plătit benzină, nu apă!

Avem în România toate ingredientele unei crize majore

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal

Interviu consemnat de Sabina Fati

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit ca România să fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi a dus în mod direct la recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru evitarea acestei crize financiare, România ar fi trebuit să lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere a provenit de la „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin, au oferit majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie a cursului de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză aproape peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul bine fondat de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate mijloacele şi autoritatea pentru a lua măsurile necesare, măsuri care ar fi putut evita în România efectele cele mai grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?
Continuare la A TREIA FORŢĂ

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI

Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune “Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era “ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca “erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci “zapada” nu a fost topita de “soarele” din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului – scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Icoana Schimbarii la Fata – prima icoana pe care trebuie sa o faca un iconar

Potrivit Traditiei, prima icoana pe care trebuie sa o realizeze un iconograf este icoana Schimbarii la Fata. Zugravul cere prin aceasta realizare ca Hristos sa straluceasca in inima lui, lumina Slavei Sale negraite, descoperita Apostolilor pe Tabor. Avand datoria de a vesti prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie sa se asemene Apostolilor care au trait minunea Schimbarii la Fata. Intr-un manuscris din Muntele Athos, i se cerea zugravului sa se roage cu lacrimi ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet si sa mearga la preot ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata.

Schimbarea la Fata – dezlegare la peste

Desi ne aflam in postul Adormirii Maicii Domnului, Biserica a randuit ca pe 6 august, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, sa se faca dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

Adrian Cocosila

Sursa:http://www.crestinortodox.ro

,,Preşedintele are grave lacune de percepere a proceselor istorice,,

Un interviu solicitat de Camelia Matei domnului profesor univ. dr. Stoica Lascu şi publicat în serial în Liderul de Opinie, în cursul lunii iulie.

Aprecierile preşedintelui Traian Băsescu asupra istoriei trecute a românilor, în timpul şi după al Doilea Război Mondial, au stârnit în întreaga ţară numeroase luări de atitudine. Într-o convorbire pe care am avut-o cu profesorul Stoica Lascu, reprezentant al unei cunoscute şi active asociaţii culturale a românilor originari din Balcani, acesta a relevat şi alte faţete şi conexiuni ale „istoricului“ Traian Băsescu.

Rep.: În ce măsură aceste conexiuni relevă adevărul istoric ori, dimpotrivă, îl alterează?

Stoica Lascu : Recentele declaraţii ale şefului Statului privind „trădarea“ fostului rege al României, categorisit, în plus, şi drept „slugă a ruşilor“, nu descalifică doar, din start, pe emiţătorul lor, ca persoană particulară; ele angajează, implicit, într-o societate şi într-un stat mature şi responsabile, asumarea de către Republică, prin apăsate calificative din partea celui pe care cetăţenii l-au delegat a o reprezenta – printr-un proces electiv democratic, chiar dacă a fost, la vremea respectivă, contestabil – a unei întregi istorii. Iar reacţia publică, aproape unanimă, de delimitare faţă de respectivele afirmaţii a relevat că preşedintele Traian Băsescu are grave lacune de percepere, înţelegere şi contextualizare a evenimentelor şi proceselor istorice.

Rep.: Mai concret, despre ce este vorba?

S.L. În urmă cu peste o lună, la 23 mai, condobrogeanul preşedinte al nostru şi-a pus semnătura pe un act care, apreciat fie doar şi prin prisma filtrului judecăţii domniei sale faţă de actul de abdicare, de la 30 decembrie 1947, poate fi socotit, cu la fel de lejeră uşurinţă, drept trădare a interesului naţional; respectiv, atunci când, într-un mesaj vorbeşte despre „«Ziua Naţională a Armânilor», o zi importantă de sărbătoare şi celebrare a istoriei întregii comunităţi”. Este o frază ce ar fi trebuit să dea fiori, prin evidenţa neadevărurilor şi grosolana mistificare a istoriei neamului nostru, nu, în primul rând, a aromânilor, ci ansamblului societăţii intelectuale – civice şi academice – de pe cuprinsul Republicii şi nu numai. Este o frază, dar nu singura din respectivul document, ce are antetul România. Administraţia Prezidenţială – „rostită“ de „ES domnul Traian Băsescu, Preşedintele României”, care aruncă în derizoriu profesionalitatea aparatului tehnic al numitului organism – căci, îmi place a crede, totuşi, că semnatarul nici nu a văzut, ori perceput, conţinutul, pe fond, a ceea ce a semnat.

Rep.: Este „trădare“ a interesului naţional faptul că preşedintele ţării se adresează unor concetăţeni cu prilejul „Zilei Naţionale“ a lor?

Stoica Lascu: Orice cetăţean al Republicii, cu o minimă cultură istorică şi elementar simţământ civic naţional nu poate înţelege cum preşedintele românilor mistifică realităţile istorice şi contemporane ale lor şi ale ţării, atunci când, într-un „mesaj” prezidenţial, se adresează unei „comunităţi” etnice, care, legalmente, nu există – este vorba doar despre o asociaţie care, insidios, se autointitulează „Comunitatea Aromână”; atunci când foloseşte rebarbativul şi neştiinţificul termen de „armân”, în loc de „aromân” – o gafă monumentală ce vine în sprijinul acţiunilor câtorva inşi ce vor să separe, juridic, de fraţii lor daco-români, pe urmaşii aromânilor/românilor de sorginte balcanică stabiliţi în România; atunci când, în fapt, dânsul rescrie cu voioasă inconştienţă istoria naţională românească – necunoscând-o sau bătându-şi joc de ea –, în context sud-est european la începutul secolului trecut. Respectiv, domnia sa nu ştie că dacă ar fi să sărbătorească ceva anume legat de data de 9/22 (nu 10/23) mai 1905, atunci dânsul ar fi trebuit să adreseze un mesaj tuturor românilor, căci, la data respectivă a fost recunoscută, de Imperiul Otoman, nu existenţa „armânilor”, ci existenţa naţionalităţii româneşti, inclusiv a acestora, din ansamblul numitului Imperiu – prin urmare, ziua respectivă poate fi socotită, eventual, Ziua Românismului Balcanic, şi nu ziua unei inventate minorităţi.

Rep.: În mesajul respectiv, sunt, totuşi, apelate nume cunoscute ale istoriei şi culturii româneşti cu origini aromâne.

St.L. Într-adevăr, la un moment dat, în cuprinsul mesajului – care, este oportun de precizat, conţine, în mod jenant pentru instituţia emiţătoare, fraze copy paste şterpelite de pe documente ale „armânilor minoritari” – se include o frază ce ar face de ruşine pe orice elev mediocru de gimnaziu, dacă ar pronunţa-o: „Tache Papahagi, Ion Heliade Rădulescu, Anton Pann, Alexandru Odobescu, Gala Galaction, ori Lucian Blaga sunt tot atâtea personalităţi armâne care şi-au adus contribuţia la moştenirea noastră culturală comună”: sunt enumerate personalităţi care nu au nici un fel de a face cu o bănuită ascendenţă aromână; în plus, cum aţi remarcat, se vorbeşte doar de o aşa-zisă „moştenire culturală comună” – şeful Statului necatadicsind să spună că este „românească” – lăsând a se înţelege că este vorba de popoare diferite, că „armânii” săi ar fi, iată, minoritari.

Rep.: Ştiu că la începutul acestui an dânsul vorbea despre aromâni ca fiind parte a românilor. Ce s-a întâmplat ca, după câteva luni, să-şi schimbe diametral părerea?

St.L.: Aşa este, dar înainte de a încerca să descifrăm mecanismul şi mobilurile intenţiei de rescriere a istoriei naţionale de însuşi şeful Statului, aş vrea să arăt că batjocorirea istoriei noastre – fie, chiar, prin necunoaştere – nu se rezumă, cum simplist consideră unii, doar la distorsionarea trecutului şi prezentului aromânilor/românilor de sorginte balcanică. Nu, este vorba de ceva mult mai grav – anume, de o prezentare reducţionistă şi negaţionistă a istoriei ansamblului românismului; căci, dacă luăm de bune părerile prezidenţiale – faptul că „armânii” sunt o minoritate în România – oamenii de ştiinţă ar trebui să rescrie ansamblul istoriei românilor – de la etnogeneză până la formarea şi dezvoltarea naţiunii române, să se pună sub semnul întrebării toată politica naţional-identitară a Statului Român, acţiunile de politică externă a acestuia în Epoca Modernă, conştiinţa etnolingvistică românească a sute şi mii de intelectuali, comercianţi, oameni politici, militari, clerici – de sorginte aromână, români originari din Balcani. Şi mai înseamnă ceva, faţă de care ar trebui să ia poziţie nu, în primul rând, intelectualii români cu ascendenţă balcanică – ci instituţiile academice şi ştiinţifice ale statului, formatorii de opinie publică.

Rep.: Sau trebuie să ia atitudine faţă de afirmaţiile preşedintelui, instituţii fundamentale ale Statului, cum sunt Parlamentul şi Guvernul.

Stoica Lascu: Sigur că da – numai că prim-ministrul României, în „firesc” acord cu şeful său pe linie de partid şi de stat, nu mai departe decât în august anul trecut bălmăjea aiuritor şi dânsul despre „minoritatea” aromânilor din ţara noastră; iar preşedintele Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Camera Deputaţilor – care ar trebui, între altele, să apare integralitatea etnolingvistică a naţiunii noastre -, nu este altcineva decât fruntaşul PDL-ist, apropiat locatarului de la Cotroceni, deputatul Costică Canacheu, cunoscutul agitator separatist al neamului românesc; acesta, în loc să apere, prin fişa postului, unitatea românismului, dimpotrivă, vulgarizează năstruşnica idee privind recunoaşterea aromânilor ca minoritate în România – demers culpabil care, iată, îl vedem însuşit, aleatoriu ori ba, de către actualul preşedinte al „tuturor”, dacă putem spune aşa, românilor.

Rep.: Spuneaţi că, totuşi, acesta a avut la începutul anului o altă atitudine faţă de aromâni.

St.L.: Nu numai faţă de aceştia, ci a relevat, de astă dată, în acord cu evidenţa istorică, faptul că aromânii, vlahii, istroromânii şi meglenoromânii trăitori în diverse state balcanice sunt români; respectiv, în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la 27 ianuarie, domnia sa afirma răspicat, într-un cadru oficial, pentru prima dată – la un şef de Stat român -după al Doilea Război Mondial, că „Vom întreprinde demersuri în vederea recunoaşterii statutului de minoritate românească pentru aromâni, vlahi, istroromâni şi meglenoromâni…“

Rep.: Iar la numai câteva luni de zile distanţă să se pronunţe diametral opus!

St.L.: Această ciudată inconsecvenţă – monitorizată, se înţelege, de către cancelariile şi oficiile diplomatice balcanice şi euroatlantice – şi nu singulară, din păcate (dânsul i-a confundat, în mai anul trecut, la Skopje, pe aromânii din România cu macedonenii – şi aceasta în prezenţa preşedintelui ţării-gazdă Gjorge Ivanov!), ne developează, cât se poate de jenant, gradul de reprezentativitate pe care îl are, iată, ţara noastră; cu un preşedinte acultural, pretabil la jocuri politice în care, cu voie sau fără voie, se doreşte a fi implicaţi şi oneştii urmaşi ai acelora care s-au stabilit, în masă, la propria lor cerere, în Ţara-mamă, cum apelau aromânii şi meglenoromânii Regatul Român interbelic – actuala Republică prezidată de către domnul, încă preşedinte, Traian Băsescu…

Rep.: O răspundere în formularea acestor afirmaţii, atât de inconsecvente, cum spuneţi, n-ar trebui să revină şi consilierilor domnului preşedinte?

St.L.: Într-un stat democratic în care fişele posturilor sunt respectate potrivit prevederilor constituţionale şi legale, fără îndoială că funcţionarilor respectivi, din aparatul de lucru al Preşedinţiei – căci titularul acesteia reprezintă Republica, adică pe noi toţi, nu se prezintă pe el însuşi, cu păreri şi umori conjunctural-politicianiste şi resimentare – le-ar reveni răspunderi ca atare; şi ne-ar fi scutit pe toţi de aceste jenante, repet, declaraţiuni. Şi ar fi scutit, în egală măsură, de o povară în plus, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu naţional-culturale, şi pe reprezentanţii altor instituţii şi organisme ale statului.

Rep.: În ce sens, mai concret?

St.L.: Sunt lesne de înţeles, de pildă, situaţiile, în care sunt puşi reprezentanţii noştri diplomatici şi consulari din statele sud-est europene, în care se află un număr, mai mare sau mai mic, de urmaşi ai romanităţii balcanici – apelaţi ba aromâni, ba români; impreciziune şi inconsecvenţă nu doar, nici pe departe, de natură pur semantică, ci cu nocive urmări în planul coagulării unei atitudini şi unor politici coerente, în acord cu tradiţiile istorice şi capacitatea de asumare a acestora din partea instituţiilor statului – cum este, ca organism de lucru şi execuţie, Departamentul Românilor de Pretutindeni. Pentru a nu mai vorbi că această inconsecvenţă din partea statului român, faţă de asumarea responsabilă a istoriei naţionale, dă apă la moară nu doar celor câţiva vocali inşi separatişti, din arealul Republicii noastre, ci bagă zâzanie şi între coetnicii noştri aromâni din statele balcanice. Or, una din misiunile principale, constituţionale, ale unui preşedinte este de coagula, nu de a incita – din nebăgare de seamă, necunoaştere sau din calcule politicianist-meschine – la fisurarea naţionalităţii, care l-a mandatat în a o reprezenta, sau a consanguinilor de peste hotare.

P.S.
Circula pe vremuri o glumă despre ,,codoi,, cum prima chimistă a ţării, Elena Ceauşescu, citea formula dioxidului de carbon, CO2. Toţi se amuzau dar nu pica cerul.
Insă gafele lui Traian Băsescu cu privire la istoria românilor îi amuză doar pe duşmani. Ceea ce nu pricepe omul este că asupra adevărului istoric nu îţi poţi da cu părerea ca la piaţă. Adevărul istoric există sau nu există. Nu poţi juca alba-neagra ca în politică.

Spre lectura, dlui Patapievici: Nicolae Iorga, despre nasterea statului roman

scris de Mărgărita Geica

Romania nu are nevoie de dusmani externi care sa-i batjocoreasca istoria nationala atata vreme cat exista Institulul Cultural Roman si al sau director care, sub patronajul Presedintelui tarii, a initiat proiectul “Romania Medievala”. O carte, publicata sub semnatura lui Laurent Chrzanovski, descrie Romania drept “unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nascut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii care au învăţat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă comerţ, şi, mai presus de toate, să îşi construiască o limbă şi o conştiinţă comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominanţei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine”.

Am citit, pe blogul Emiliei Corbu, raspunsul presedintelui Traian Basescu la petitia intru apararea istoriei nationale semnata de 1.000 de persoane. Seful statului expediaza, sub semnatura consilierului de Stat Gabriel-Cristian Piscociu, in trei randuri subiectul. A luat cunostinta, petitia a fost trimisa la Ministerul Culturii, iar in termenul legal va fi comunicata solutia.
Nici nu visez ca onoarea sa-l faca pe domnul Patapievici sa-si dea demisia si sa ceara scuze romanilor vii si morti, doar reproduc un fragment din Nicolae Iorga la chestiune, desigur un istoric de prea mica insemnatate in comparatie cu ilustrul Laurent Chrzanovski.
“Deocamdata vacanta acestui an atat de tulburat (1927 – n.red.) imi daduse putinta de a lucra intens la opera cea mai grea si mai insemnata, poate si mai riscata din scrisul meu stiintific, aceea pe care am intitulat-o, cu oarecare indrazneala, Essai d’un synthese de l’histoire de l’humanite. (…)

Pentru evul mediu, in care caracterul de continuare a civilizatiei antice, cum pe alta cale a vazut-o, afirmand aceasta cu atata putere si rasunet, Dopsch, trebuia sa domine inceputurile, aveam rezultatele unor osteneli de patru decenii. Si aici insa, peste fapte, cunoscute, am spus-o, de la sorgintea lor chiar si pline deci de mireasma care pleaca numai din viata insesi, iar nu din mijlocirea ei, oricare ar fi aceasta, ceea ce ma interesa, ceea ce am cautat sa pun in lumina mai mult au fost cateva idei conducatoare care mi se desfacusera din insasi prezentarea fara preocupari aprioristice a curentului ce-mi trecea inainte, albia fiind a formelor de unitate, adica Biserica lui Cristos, incorporata in cele doua puteri care, in aparenta rivale, se completau de fapt, Papaplitatea Sfantului Petru si Imperiul lui David uns de Samuil: rolul covarsitor pe care-l joaca Bizantul, aruncat de obicei, afara de stralucitorul capitol al lui Justinian, in cateva biete pagini complementare, pline de incidente tragice, acel Bizant care e Imperiul, tot Imperiul, fata de Apusul fara coroana imparateasca sau improvizand una de simpla uzurpare, contra careia legitimismul constantinopolitan a protestat totdeauna, regalitatile, ele insele fragmente ale unui imperiu nelegitim, avand a fi considerate sub acest aspect, iar nu supt acele de creatiuni “nationale” si, al doilea, elementul de viata care se desface de la sine, spontan, liber, capabil de orice creatiuni, din injghebarile originale ale acestiu fecund mileniu: cetati de sine statatoare si capabile a se uni in tot felul pentru organisme mai puternice si “Romanii” teranesti pe vai, ca in Scotia si Elvetia si la noi, dar numai in aceste regiuni caracteristice, care au rezultat fireste din retragerea, ramasa definitiva, a vechiului Imperiu roman fara ca sa i se substituie, in teritorii fara valoare actuala sau imediata, stapanirea regelui barbar. (…)

Din acest nou sistem de prezentare, poporul romanesc aparea altfel: nu in ceata evului mediu, asa de deasa, incat s-a putut contesta pe rand existenta lui pe toate terenurile unde ar fi putut trai, si unde a si trait in adevar, fara de care nu s-ar putea explica o vitalitate ce se constata cand ici, cand colo, inaintea anului 1200, apoi nu ca aparatorul de un moment, supt aripa Ungariei sau a Poloniei, al frontului crestin in Orient si pentru partea moderna, ca o “provincie” oarecare a imperiului otoman, iar pentru cea contemporana ca un element politic “liberat”, impreuna cu alti “supusi balcanici”, la o data care e aceea a simplei afirmari si recunoasteri formale de catre Puterile mari europene, la 1878 – deci o data cu sarbii, muntenegrenii, bulgarii – ci ca un factor original, bine determinat si continuu activ, al vietii europene in toate domeniile: mostenitor al marii civilizatii geometrice a celor mai departati stramosi, tracii, si pastrator in arta populara si pana astazi al acestei pretioase ereditati – Parvan era sa puie in lumina si meritele, in protoistorie, cu luptele ei, de gacit in harburi, ale teritoriului insusi, ca si ale randurilor de oameni ce s-au strecurat pe dansul -; alcatuitor al unei forme politice care ar fi putut sa ramaie, alaturi de gali – cum o aratase asa de bine Camille Jullian, punand pe Burebista alaturi de Vercingetorix -, o strecuratoare a barbarilor, daca n-ar fi intervenit distrugatorul plan militar al lui Traian; apoi nestramutatul pastrator, in forme rurale, si al traditiilor noi venite de la colonizarea si influenta romana; creatorul unei ordini de libertate teraneasca pe sate, vai si tinuturi – singura Romanie care a izbutit sa formeze, de la sine, fara nici-o influenta straina, un Stat, de teritoriu bine marginit si de o singura rasa -; iar, pe urma, caz unic de perfecta autonomie, dupa normele bizantine, in organismul, de fapt roman, al Imparatiei Sultanilor. Ma simteam mandru, eu care lucrez cu oameni vii, iar nu cu “nisipuri” obiective, ca am putut astfel situa natiunea ea in acel complex al istoriei universale din care era exclusa pana atunci”.
Fragment din “Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost” de Nicolae Iorga, editie republicata de Editura Minerva in 1972

Preluat de la www.ziuaonline.ro

IN MEMORIAM: FLORIN STUPARU

Florin Stuparu from Victor Roncea on Vimeo.

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

de Florin Stuparu

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.

Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).

Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”).

Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:

„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”

Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).

A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).
Continuare la www.roncea.ro

INGERUL MORŢII A COSIT ADÂNC

Săptămâna aceasta îngerul morţii a cosit adânc în pădurea verde a dreptei ortodoxe. Au căzut doi brazi. Scriitorul ortodox Florin Stuparu a murit la 49 de ani. A fost găsit căzut sub un podeţ din apropierea mănăstirii Petru-Vodă. Nu a mai rezistat până la spital. Tot de la mănăstire se întorceau cinci membri ai Partidului Pentru Patrie când maşina în care se aflau a produs un grav accident rutier. A murit Alexandru Asmarandei în vârstă de 39 de ani. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace, cu milă şi cu îndurare!

Din lucrarea pământească a lui Florin Stuparu au rămas multe cărţi publicate şi proiecte începute:
1. “Anul 1848 la romani”, 2001, nepublicata – editor si autor
2. Rugaciunile Postului Mare, Egumenita, 2003
3. Ceaslov, dupa editia Neamt 1874, nepublicat
4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tilcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Manastirea Petru Voda, 2003
5. doua numere din Oglinda vremii
6. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni si a Epistolei a doua catre Corinteni, Sophia, 2005
8. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
9. Rugaciunile Sfintului Efrem Sirul, Scara, 2006
10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolelor catre Galateni, Efeseni, Filipeni si Coloseni, Sophia, 2006
11. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Nasterea si Intruparea Cuvantului, Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tilcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. “Justin”, Scara, 2007
14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006
15. Sfintul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tilcuire la Apocalipsa, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Moartea si Invierea Domnului, Sophia, 2008
17. Margaritare – Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor sfinti si dascali, ed. Sophia, 2009
18. Vietile, Acatistele si Paraclisele Sfintilor Grabnic Ajutatori Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Sf. Efrem Sirul, Plinsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte impotriva betiei si pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundatia Iustin Pirvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Evrei, Sophia, 2011
25. Cartea ascultarii, Sophia, 2011
26. Arhiep. Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii si Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, in curs de aparitie
27. Arhiep. Evghenie Vulgaris – Tilcuire la Pentateuh, in curs de aparitie la Ed. Sophia
28. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, traducere si note de Cuv. Gherontie Dascalul si Sf. Grigorie Dascalul, in curs de aparitie la ed. Sophia
Si altele, printre care si articolele aparute in revista AXA, creationism.info
Mai multe la APOLOGETICUM
WWW.RONCEA.RO