PERSPECTIVE URBANE SAU NATURA MOARTA CU STICLA

de Ilinca Damian

Mă uit rar la televizor. Extrem de rar. Dar, uneori, mai nimeresc la nelipsitele talk-show-ri. Nu mă interesează ce vorbesc ei acolo, dar observ mereu că.. e ceva care le leagă pe toate, pe lângă lipsa de logică și finalitate: fundalul. Ei, iată că toate emisiunile de acest gen și uneori cele de știri, au fundaluri ce infățișează diferite aspecte urbane, care par văzute ca printr-o fereastră imensă. Probabil să ofere ideea că discuția are legătură cu societatea actuală. Dar ce aspecte urbane ne oferă? Iată că unele foarte occidentale, care lasă privitorului ideea că Bucureștiul, (pentru că, na, cu toții știm că emisiunile sunt filmate aici) e un complex de zgârie nori din sticlă și oțel și platoul pe care se filmează e undeva la etajul 20. Prea putine platouri au ferestre reale, ce prezintă de obicei o stradă sau o intersectie circulată. Nu știu care este sensul scenografiei de acest gen, dar sigur e luată de la americani. Pentru că si acolo am vazut aceleasi peisaje. Doar că acolo erau reale. Mașinile, adică punctele luminoase, se mișcau. Și nu numai de asta. Erau reale pentru că genul ăla de peisaj reprezintă societatea și cultura americană, urcată în vârfuri de zgârie nori. Pe noi nu ne reprezinta zgarie-norii, pentru ca abia avem si noi cativa rataciti printre ruine, pe care toata lumea ii blameaza. Si nici masinile, pentru ca desi avem o gramada, noi nu avem propria industrie automobilistica, eventual de renume international. Daca tot vreti platouri cu ferestre spre aspecte urbane, ia spargeti o fereastra reala, sa vedem, ce gasiti? Pun pariu ca in 80% din cazuri nu o sa va placa, iar in 10% din cazuri o sa fie vreun camp sau teren viran, posibil cu o satra ametita de tigani, o cale ferata pe care trece un personal murdar o data la 5 ore, un amarat care paste oi/gaste si vestitii ciulini ai Baraganului… posibil si un avion care aterizeaza la orizont. Restul sunt norocosii care déjà au spart fereastra respectiva si au gasit o intersectie circulata.
Continuare la Bucurestii vechi si noi

ORAŞUL ZOIEI CEA DE PIATRĂ








Minunea Sf. Nicolae asupra unei fete din Kuibâşev, devenită apoi ,,Zoia cea de piatră,, una dintre cele mai cunoscute minuni din Rusia Sovietică relatată de revista ,,Familia Ortodoxă,, mă face să vă spun câte ceva despre oraşul unde a avut loc evenimentul.

Kuibâşev a revenit la denumirea istorică de Samara şi este unul dintre cele şase mari oraşe ale Rusiei. Deci minunea nu s-a petrecut într-un orăşel oarecare ci chiar în marele oraş închis în timpul comunismului, unde se fabricau navetele spaţiale Soyuz.

La Samara am fost cu prilejul unui Congres de cultură a stepelor. Se ajunge simplu. Din Gara Komsomolskaya, cea mai mare dintre cele opt gări ale Moscovei, se ia direct un expres de noapte, cale de peste 1000 de km peste Urali. Insă Jiguli Expres circulă bine şi dimineaţa te trezeşti în cel mai vestit oraş de stepă.
Inchipuiţi-vă Slobozia cu peste două milioane de locuitori. Aşa arată Samara. Aceleaşi blocuri, praf, bulevarde largi şi netocmire. Centrul mai păstrează anvergura de secol XIX a oraşului. Clădiri înalte din zidărie netencuită înlocuiseră tradiţionalul centru negustoresc.

Însă cu 50 de ani în urmă, Samara era un superb oraş din lemn. Câteva case rătăcite prin centru şi pe câteva străzi mai amintesc farmecul acestei arhitecturi tradiţionale. Case simple sau cu etaj erau ridicat din trunchiuri groase de copaci dispuse pe orizontală şi îmbinate la capete. Florării, aplicaţii de o mare diversitate simbolistică decorau balcoanele, porţile, ferestrele şi uşile. Vopsite verde sau albastru, cu perdele albe la ferestrele înflorite cu sculpturi, casele Samarei păreau coborâte din poveşti. Samara istorică a mai rămas doar în lucrările artiştilor plastici. Intr-un astfel de oraş a avut loc în urmă cu 55 de ani, una dintre cele mai inedite minuni ale Sf. Nicolae.
Numărul bisericilor din Samara nu este foarte mare. Se află în apropierea regiunilor musulmane.Deci, chiar şi locul cerea o minune.

Ceea ce mai leagă oraşul istoric de cel de azi este fluviul Volga. La Samara, Volga este imensă. Nici nu îmi încăpea în obiectivul fotografic. Iar cenuşiul cerului, al apei şi arhitectura tradiţională par desprinse din romanele ruseşti. Sau invers.

Foto:Emilia Corbu
Reproduceri din volumul Vagan Karkarai, Derevanos Zodciestvo Samara, 2002

FOCUL VÂNĂT E GONIT DE VÂNT

Brusc mi s-a făcut dor de Esenin. Nu-l mai citisem de ani de zile. Si cum pe net, poţi găsi orice am regăsit şi câteva din poeziile sale.

Focul vanat e gonit de vant,
zarile-au uitat sa ma mai doara…
de iubire-ntaia oara cant,
la scandal renunt intaia oara.

Am fost crang paraginit pe loc
La femei si votca dam navala
Nu-mi mai place azi sa beau, sa joc,
Sa-mi pierd viata fara socoteala.

E de-ajuns sa te privesc tacut
Sa-ti vad ochii plini de tot inaltul
Ca uitand intregul tau trecut
Tu sa nu mai poti pleca la altul.

Tu – mers gingas, tu surasul meu,
Dac-ai sti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Si cat poate de supus sa fie.

Carciumile le-as uita pe veci
n-as mai sti nici versul ce inseamna
de-as atinge-aceste brate reci
si-al tau par ca floarea cea de toamna.

Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara.

Şi hai sa mai ascultaţi şi Lorrena Mckennitt. Sunt în acelaşi ton.

PEŞTERA SF. MUCENIC PANTELIMON DE LA MADARA






Am mers odată la Madara (reg. Schumen, Bulgaria) ca să văd relieful sculptat în stâncă la mare înălţime şi despre care se spune că l-ar reprezenta pe hanul Krum (sec.IX). L-am văzut şi fotografiat dar am descoperit şi o regiune cu o mare încărcătură spirituală.

În munţii acoperiţi de păduri din care se înalţă brusc uriaşe stânci golaşe s-a aflat în urmă cu 1200 de ani o mare mănăstire ortodoxă ale cărei vestigii (fotografiate de sus) le vedeţi în imagine.

Insă ineditul constă în mănăstirea ,,rupestră,, din secolele XII-XIII, când în scobiturile stâncilor s-au aflat între 150-170 chilii mănăstireşti. Un adevărat Athos bulgăresc. Una dintre cele mai mari peşteri, în care curge şi un izvor despre care se spune că ar avea apă tămăduitoare, este atribuită Sf. Pantelimon. Este de fapt o bisericuţă rupestră.

In timpul vizitei mele la Madara, bisericuţa se afla în restaurare, aşa că nu am putut să o vizitez, dar fac trimitere la bibliografia de specialitate. Poate, data viitoare.

Foto: Subsemnata pe ruinele Palatului hanului Krum; Relieful ,,Călăreţul,, (foto:Emilia Corbu)

Bilbiografie:Dechko Lechev, Madara, Varna, 2003

UN CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN


Parintele Justin: Se zice ca incurajez la scindare. Daca si eu, care mi-am costat viata pentru unitatea si existenta ortodoxiei… spun (unii) acuma ca sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce ma acuza) este un cetatean de pe la Iasi, de la Golia, fost yoghin. Ei nu inteleg ce am vrut sa spun eu. Harul lucreaza in raport de virtute. Cu cat, in sfarsit, omul este mai virtuos, cu atat vine harul peste har. Dar omul cand este sub nivelul acestui har, cand este in pacatosenie, nu este in virtute, atunci harul se retrage. Masura aceasta, omul se duce si nu mai are nicio legatura cu sfintenia si cu harul.
Continuare la Apologeticum

O MIE ŞI UNA DE ZILE (X). VORBELE ISTORIEI


Mulţi îşi închipuie că istoria este un hrisov kilometric pe care istoricii îl citesc la fel ca pe un ziar şi povestesc apoi ce le convine. Or, nu este aşa! Pentru epoci întregi lipsesc izvoarele scrise, istoria devenind un film mut pe care arheologii îl descoperă secvenţial în săpăturile lor. Interpretarea devine o sarcină pe care mulţi dintre ei nu o pot duce la bun sfârşit. De aici seria nesfârşită a dilemelor, interpretărilor eronate, ipotezelor interminabile.
Lipsa documentelor, a izvoarelor scrise se datorează de multe ori unui aspect de o banalitate copleşitoare şi anume: perisabilitatea suportului pe care se scrie. Au supravieţuit doar inscripţiile în piatră, lut, ceramică. Dar inscripţiile redau cel mult un eveniment, de multe or, banal.
Documentele scrise pe papirus şi mai apoi pe pergament nu pot dura mii de ani. Lemnul nu poate trăi mai mult de 500 de ani. Doar în condiţii extraordinare de conservare, fibra lemnoasă a papirusului înfruntă poate o mie de ani. Asta dacă nu cumva obiceiul egiptean de a confecţiona măşti mortuare din papirusuri degradate nu le-a găsit altă întrebuinţare.
Din secolul al-IX-lea, pergamentul a fost înlocuit aproape definitiv cu hârtia, o alegere nu tocmai fericită. A fost nevoie de o armată de călugări studioşi care să copieze documentele vechi şi să le prelugească viaţa şi implicit să ajungă informaţia istorică la noi. Preluate de istorici acestea au fost traduse, legate în corpusuri şi tipărite. Vor supravieţui până când o altă generaţie le va reeedita.
Numărul muzeelor care deţin mari colecţii de documente antice şi din primul mileniu creştin este extrem de redus în toată lumea. Muzeul Papirusului din Viena se poate lăuda cu o colecţie de peste 180 000 de piese rare, de la papirusuri egiptene la fragmente de Evanghelii scrise pe pergament din primele secole creştine şi texte arabe. Aflat în cadrul Bibliotecii Naţionale din Viena cu o sală de expoziţie la subsol este de multe ori trecut cu vederea, deşi piesele cât şi publicaţiile muzeului sunt printre cele mai importante izvoare de cercetare pentru egiptologie şi antichitatea greacă şi romană. Doar concurenţa altor muzee, poate mai spectaculoase, aflate în Palatul Hofburg poate explica de ce într-o după-amiază ploiasă eram singurul vizitator.

Foto: Trăsuri în faţa Palatului Hofburg şi Clădirea Bibliotecii Naţionale din Viena în cadrul căreia se află Muzeul Papirusului (Foto: Emilia Corbu).