DANION ŞI ISPITA RISIPIRII

DANION ŞI ISPITA RISIPIRII

Ispita risipirii vine atunci când, în timp ce lucrezi la un lucru important şi vital, te apuci şi de altele mai mult sau mai puţin importante, car par înrudite dar pot să nu fie, dar de ajuns de periculoase în a crea o diversiune, o rătăcire de la drumul iniţial, o răstălmăcire, o interpretare, o alunecare a planurilor.
Toţi care au lucrat mai mult sau mai puţin la tema Sfinţilor Inchisorilor au avut de suferit ispite. Trebuie să precizăm că ispitele sunt confruntări directe cu răul, ascuns în diverse forme, în timp ce încercările sunt confruntări cu noi înşine sau cu ceilalţi. Şi pentru că la acest subiect lucrează mai mult mireni, care nu sunt pe deplin maturizaţi duhovniceşte, aproape toţi au căzut, vizibil sau nu.
Cea mai puternică ispită a fost şi este, pentru tot poporul, aceea că sfinţii de la Aiud ar fi legionari şi de aici temerea de preamărirea legionarilor. Este drept că legionarii au suferit cel mai mult în timpul comuniştilor dar sfinţenia a altceva. Să fim serioşi! In faţa lui Dumnezeu nu există legionari, ţărănişti, liberali, preoţi, mireni, etc.. Există sfinţi, drepţi şi păcătoşi. Iar calea prin care se ajunge într-o ceată este mărturisirea. Nu e cazul să dezvoltăm aici. Au existat şi legionari care după închisoare nu au călcat toată viaţa în Biserică aşa cum au existat şi evrei care s-au convertit în închisoare. Deci treaba cu eticheta politică este o ispită clară, evidentă şi în care au căzut de la ziarişti până la ierarhi.
Insă, cele mai multe ispite sunt legate direct de oamenii care lucrează pentru recunoaşterea acestor sfinţi. Înţelesesem că ciclul de conferinţe organizat de Danion Vasile in preajma Paştilor este dedicat sfinţilor care au suferit în temniţele comuniste. De aceea purta cu el şi o răcliţă cu moaşte. Şi cred că pentru acest lucru a primit şi binecuvântare de la mănăstirea Petru-Vodă. De aceea şi mulţi oameni au răspuns chemării lui. Şi este firesc ca o conferinţă să aibă o singură temă, nu cinci.
Însă ispita loveşte unde te crezi stăpân pe tine, exact în lucrul de care eşti mândru. Şi Danion e beton de teologie, aşa că şi-a propus să vorbească nu de un subiect ci de zece, care de care mai interesant. De parcă Sfinţii închisorilor nu ar fi fost o tematică destul de vastă. De aici, risipirea şi scandalul. Asta era urgenţa acum, calendarul schimbat în 1923. Insă subiectul, care este pur teologic şi nu poate fi dezbătut în public a produs sminteală. Şi de aici se vede că a fost ispită. După rezultate.
La Dumnezeu nu există timp. Timpul a fost creat pentru noi, muritorii. Fireşte că ar fi frumos ca toţi ortodocşii să îi ridice Slavă în acelaşi timp, dar asta nu ţinea de mireanul din sala de la Oradea. De noi ţine doar puterea rugaciunii din timpul liturghiei. Deci calendarul e problema oamenilor care au primit timpul în dar, şi nu a lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite Duhul Său acolo unde e credinţă.
Este însă problema lui Dumnezeu atunci când nu îi recunoaştem sfinţii. Pentru că dacă nu îi recunoaştem pe ei înseamnă că nici pe Hristos nu îl mai recunoaştem. Deci nerecunoaşterea sfinţilor este un afront direct. Lângă o aşa temă de conferinţă şi problema calendarului nu există comparaţie. Aaaa…că ambele chestiuni ţin în final de o anumită atitudine a ierarhiei este cu totul altceva. Dacă te-a dus mintea la aşa ceva atunci deja ai judecat şi …ai căzut. De aici înainte, orice ispită e posibilă.
Dar, dacă ne ridică Dumnezeu din ispită, avem şansa să devenim mai puternici.
Sunt convinsă că Danion nu va mai amesteca niciodată temele în cadrul unor conferinţe. Să ne rugăm şi pentru el. A lucrat şi a făcut foarte mult pentru canonizarea sfinţilor de la Aiud. Ar fi păcat să îşi piardă credibilitatea din pricina calendarului care, repet, e o chestiune de teologie. Mai degrabă de acea teologie care omoară duhovnicia.
Dar, gata, deja încep să mă risipesc şi eu.

UN PIC DE RESTAURARE PE SCURT

Ilinca (foto:Elena Endrijevscki)

Vin eu marti, adica ieri, de la cursuri si imi dau seama ca o sa ma plictisesc de moarte daca raman in camin. Si cum stiam ca la Biserica Doamnei se lucreaza, si lucreaza chiar colegi mai mari pe care ii cunosc, ma hotarasc sa ma duc in vizita si poate, cine-stie, s-o lega ceva de mine.

Aveam eu la un moment-dat ideea fixa de a restaura o pisanie ca lucrare de licenta, dar mi-am dat seama ca lucrurile sunt mai complicate decat par si nu prea am cum. Dar, pentru ce tot ma duceam sa pierd vremea, m-am gandit sa il rog pe Cezar, care are lucrarea de licenta pe portalul si pisania de la biserica mai sus mentionata, sa imi dea si mie ceva de facut.

(portalul Bisericii Doamnei, aflat in curs de resaurare. Se pot observa diferite teste de curatare -zonele dreptunghiulare mai deschise la
continuare la pictura cu bisturiul

OCTAV SI ARTA STRĂZII ( STREET ART)

de Ilinca Damian

Vorbeam cu un amic, Octav, despre spatiul public, el fiind pasionat de grafitti si street art. La un moment dat pune problema astfel: Ce ai prefera sa vezi: imaginea unui tip plin de muschi, in chiloti care te pune sa cumperi un produs (de care nici macar nu ai nevoie reala) sau un grafitti/o forma de street art, care nu iti cere nimic, decat sa o vezi. Nu iti creeaza complexe, idealuri sau nevoi inutile. Doar o vezi. Poate zambesti, cine stie. Hai sa redefinim spatiul public, sa il personalizam, sa il coloram fara sa cerem nimic in schimb. Sa facem arta adresata tuturor.

A fost cel mai solid argument primit vreodata in apararea street-art-ului. Am fost total si pe deplin de acord cu el.

Mai tarziu, ii pun aceeasi problema altcuiva, un profund Gica-contra. Si imi zice ca poate el nu vrea sa vada grafitti-ul respectiv. Poate el nu accepta un stencil pe blocul in care sta. Poate nu ii place. Mai ales ca grafferul nu i-a cerut acordul. In cazul reclamelor se cere acordul locatarilor, care primesc si o suma de bani pentru afisul de pe blocul lor. Grafferul face mai mult noaptea si fara nici un acord din partea nimanui.
continuare la Pictura cu bisturiul

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE (VI)


MARTIRIUL BASARABIEI SI BUCOVINEI

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008.

După cedarea Basarabiei şi Bucovinei şi ocuparea lor de către trupele sovietice mulţi români din aceste ţinuturi au căutat să se refugieze în ţară. Sate întregi şi-au asumat riscul morţii şi au încercat să treacă graniţa impusă de bolşevici, pentru a fi împreună cu fraţii de suflet şi sânge de dincolo de Prut.
Aşa s-a întâmplat şi în comuna Mahala, satul Aniţei Nandriş. Peste trei sute de tineri ţărani au fost împuşcaţi către grănicerii ruşi în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, lângă satul Lunca, în drumul spre frontieră. Au fost îngropaţi pe loc, iar cei care nu muriseră încă au fost zdrobiţi cu lopata şi aruncaţi de vii în gropile comune.
În iunie au început deportările în Siberia. Noapte de noapte, dubele negre încărcau oameni din fiecare sat şi cătun. Numai din comuna Mahala au fost ridicate într-o singură noapte (13 iunie 1941) 602 persoane, dintre care 210 copii, mulţi sub cinci ani. Aceştia nu puteau fi “duşmani ai poporului” care “ameninţau puterea sovietică”, dar regimul trebuia să îngrozească populaţia pentru a o stăpâni prin teroare.

Martiriul unei mame

Aniţa Nandriş-Cudla în Siberia, 1946

In acea noapte de deportări masive este luată în Siberia Aniţa Nandriş împreună cu cei trei copii ai ei. Soţul ia calea Uralului, unde va şi muri peste puţină vreme.

,,Şediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi amândoi şi mama şediam şi vorbiam prin întuneric. Când deodată a început cânele să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă, a intrat o ciată niagră în ogradă. Când am văzut aşa, parcă ni s-a luat toată puteria şi am zis unul către altul: “De acuma e gata cu noi!”.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viata mea)

Drumul în Siberia, drumul sângelui

Am stat vreo douăzeci de zile în vagoane. La început s-a mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vediai când să opria trenul, îl scoţia câte pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aier. Pe altu îl scoţia mort şi rămânia pe pironu gării. La altă gară vediai că îl scoţia pe unu ieşit din minte. Răcnia, cânta, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri şi îndată îşi tulbura capul. Şediam şi eu tristă, mă uitam la copii şi mă gândiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viaţa mea)

Aniţa şi cei trei copii au ajuns în Siberia, regiunea Omsc, raionul Saldaschi. Aici se afla o mică aşezare unde a fost amplasat şi lagărul de deportaţi. Vara munceau la colhoz, căci pământul era roditor, iar iarna la tăiatul copacilor, în pădure. Din pricina foamei şi a muncii istovitoare mulţi au murit din primul an. Aniţa s-a luptat din răsputeri să-şi păzească feciorii în viaţă, rugându-se neîncetat pentru ei, atunci când moartea răcnea la orice pas, căutând pe cine să mai înghită. Atunci a cunoscut Aniţa “că puteria lui Dumnezeu este foarte mare şi că te poate ajuta” cum avea să scrie mai târziu.

Bibliografie
,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p. 218

O MIE ŞI UNA DE ZILE (X). TIMP ŞI POLITICĂ

Moartea prematură a lui Mile Cărpenişan mi-a reamintit aspectul tragic al vieţii, al timpului care se scurge mereu în defavoarea noastră. Viaţa e o cursă cu cronometru. Nu ştim niciodată când se zice ,,Stop,,. Mi- a reamintit implicit şi drama poporului sârb petrecută în anul 2000. Mile s-a purtat atunci ca un ziarist profesionist spunând ce a văzut şi ce a simţit, refuzând să ia parte la jocul politic al momentului.
Aproape nimeni nu a spus că acel conflict inter-etnic este un pretext pentru a dezmembra fosta Iugoslavie, deşi toţi ştiau asta. Că de fapt acel război a fost între un proiect politic şi o realitate etnică. Proiectul politic era acela a unui mare stat slav în centrul Europei şi a fost susţinut încă din secolul XIX de Rusia Ţaristă. Toate statele europene au privit Iugoslavia (denumire fără nici o semnificaţie etnică) ca fiind capul de pod, avanpostul Rusiei în centrul Europei. Şi această etichetă de produs rusesc a fost plătită de poporul sârb. Nu a contat istoria comună a popoarelor din regiune, contribuţia reală a Serbiei la dezvoltarea economică şi socială a statului şi nici voinţa sârbilor. Nici amalgamul etnic care se creease în cei 80 de ani de convieţuire. Se pare că segmentarea marilor state slave, uneori chiar omogene, cum este cazul Poloniei (împărţită în cel de-al doilea război mondial), e o strategie europeană de război. Dezmembrarea pe cale paşnică a Cehoslovaciei este iarăşi un reper.
Coloana vertebrală a Iugoslaviei era Serbia, cel mai mare şi cel mai puternic stat din regiune. In treacăt fie spus, în 1918 Regatul Serbiei se unise cu Regatul Muntenegrului şi cu Statul slovenilor, croaţilor şi sărbilor formând Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor care a devenit Regatul Iugoslaviei şi apoi Republica Federativă Iugoslavia. Istoria de stat federativ a regiunii are relevanţa ei.
Fireşte că România cu singurul popor latin într-o mare slavă avea de ales între a fi cu Serbia sau a fi cu NATO. Din perspectivă istorică era de fapt un conflict NATO- Rusia. Politica mondială se realizează de către marile puteri. NATO este unul din braţele lor. Sârbii nu contau. Şi aici s-a petrecut drama lor. Din perspectiva politică a momentului România trebuia să fie cu NATO. Doar că perspectiva politică a unui moment nu este întotdeauna adevărată. Noi eram un popor latin într-o mare slavă de aproape 1000 de ani şi nu ni se întâmplase nimic grav, cu excepţia comunismului, care a fost o ideologie fără identitate naţională. Istoria noastră a curs alături de istoria lor, dar de istoria lor ca stătuleţe nu ca un mare stat.
Pe scurt, românii nu i-au sprijinit pe sârbi să se menţină ca un mare stat. Doar că jocul politicii, de a face şi a desface state în funcţie de necesităţile momentului, are consecinţe şi pe termen lung. De pildă, o Iugoslavie mare ar fi fost greu înghiţită de Uniunea Europeană.
Războiul din Kosovo ne-a arătat, de fapt, că mecanismul facerii şi desfacerii unui stat e pus la punct de la strategie până la propagandă. De pildă, în timp ce Iugoslavia dispărea, UE era pe cale de a se construi.
Insă, toate aceste socoteli politice nu valorează nimic faţă de viaţa reală a oamenilor, pe care tot Mile ne-a dovedit acum cât de fragilă şi vulnerabilă este.

CE TINERI MINUNATI AVEM!


Pentru că ICR se ocupă de promovarea snobilor şi teribiliştilor, în timp ce tineri talentaţi creează neştiuţi de nimeni, îmi fac datoria morală de acum înainte să îi prezint de câte ori am ocazia.

ATELIER 19. GEORGE MARINCIU

Ilinca Damian

George este, mai presus de toate, spiritual. In lucrarile lui exista o traire a imaginii, a portretului. Acum, el si-a propus sa picteze alb-negru, in mare parte figuri umane, fie portrete, fie scene.

Lucrarea de mai sus este inspirata dintr-o fotografie de la nunta bunicii sale. Deosebita este tratarea personajelor. In timp ce hora, care ar fi trebuit sa fie centrul compozitional, si subiectul lucrarii este realizata intr-un mod… am putea spune apropiat de impresionism sau in termeni moderni “blurry”, atentia este atrasa de cele doua siluate feminine, din coltul imaginii care nu au nici o legatura cu imaginea in sine.

Nu stiu altii cum sunt, dar intotdeauna eu observam in toate fotografiile vechi, intr-un colt 1-2 fetiscane care nu aveau treaba cu ce se intampla acolo, dar se uitau tamp la fotograf, banuiesc. Tinea de mentalitatea lor simpla, atunci cand se intampla ceva nou, ce nu intelegeau, sa se uite fix si tamp. La fel si cand aparea un om
continuare la Pictura cu Bisturiul

CU JENĂ, SĂ PUNEM LUCRURILE LA PUNCT

Un adevăr spus pe jumătate devine minciună şi spus pe sfert e minciună cu tendinţă.
Pentru că domnul Târziu face nişte afirmaţii incorecte pe blogul său, asupra cărora i-am mai atras verbal atenţia, trebuie să facem câteva precizări.
O expoziţie documentară este o muncă de echipă care înseamnă specialişti care o gândesc şi o proiectează, oameni care o pun în practică şi cei care o itinerează.

Domnul Târziu spune aşa:
,,Expoziţia a fost iniţiată, în anul 2008, de Asociaţia ROST, materialele provin în special din arhivele fostei Securităţi, au fost puse la dispoziţie de CNSAS şi selectate şi aranjate de dr. Emilia Corbu, specialist al Muzeului Judeţean Ialomiţa.,,
E totuşi bine, altădată m-a prezentat în revistă ca ,,omul cu cârca,,.

Aşa că sunt nevoită, cu regret, să precizez:

Expoziţia nu a fost iniţiată în 2008 de Asociaţia Rost ci este un proiect expoziţional propus şi iniţiat de mine în cadrul muzeului în 2006 şi început cu expoziţia ,,Patru biografii de cărturari…,,. Expoziţia ,,Destine… este a doua. Practic sunt proiecte ale MJI. Prezenţa asociaţiei printre colaboratori era legată de partea de documentare şi promovare. Obişnuim să avem parteneri media sau asociaţii care se ocupă de un anumit domeniu. In cazul de faţă asociaţia în cauză nu s-a achitat aproape deloc de obiectivele ce îi reveneau.

Nu ştiu ce înseamnă ,,selectare şi aranjare,, la o expoziţie. Eu am facut ceea ce fac la toate expoziţiile pe care le organizez:

1) M-am documentat serios cu privire la subiect. De ce am selectat doar zece personalitati din câteva zeci, cu siguranţă domnul Târziu, nu ştie.
2) Am propus şefilor mei acest ciclu expoziţional şi am obţinut acordul.
3) Am elaborat tematica necesara constituirii intr-un proiect expozitional.
4)Am cautat colaboratori printre care Mănăstirea Diaconeşti si CNSAS si m-am ocupat de toata corespondenta cu ei. Specialistii CNSAS, George Enache şi Silviu N. Petcu la răndul lor, autori de cărţi în domeniu, au fost la înălţime. Au selectat si scanat documentele necesare.
Mănăstirea Diaconesti mi-a trimis zeci de fotografii. Editura Christiana, cărţi.
5) Am scanat o parte din documentaţia fotografica.
6) Am prelucrat şi listat toate documentele.
7)Am elaborat şi listat, în sute de exemplare, mapa expoziţiei insemnând pliant, afiş, invitaţie.
8) Am plastifiat si machetat impreuna cu colega de birou toate panourile de expoziţie.
9) M-am ocupat de promovarea expoziţiei atat cât mi-a stat în putinţa, la Vaslui, Iaşi, Bucureşti. Acolo au muncit alţi oameni la expunerea ei.
10) Am luat atitudine atunci când au fost probleme.
11) Am avut proasta inspiraţie sa o dau Asociatiei Rost pentru a o itinera mai departe, pentru ca nu mai aveam timp sa ma ocup de ea. Am şi alte proiecte în lucru.

Toate acestea le-am facut din dragoste si respect pentru sfintii ucişi in inchisorile comuniste. Dau Slavă Domnului că le-am putut face! Mă bucur că expoziţia este în continuare deschisă. Dar domnul Târziu trebuie să înţeleagă că aportul lor concret, în cazul de faţă, este doar itinerarea. Care nu este lucru puţin. Şi, este şi foarte necesar. Implică timp, cheltuială, discuţii.

Nu spun acest lucru pentru imaginea şi activitatea mea. Nu am nevoie de laude. Am o carieră împlinită. Nu această expoziţie mă reprezintă pe mine ci cu totul alte lucrări şi proiecte. Ci, ca fiecare să îşi recunoască locul şi munca, multă sau puţină cât este. Aşa cum şi eu am apreciat de multe ori în public activitatea de promovare a personalităţilor creştine pe care revista ,,Rost,, o desfăşoară şi graţie căreia i-am considerat parteneri.
Nu este prima oară când munca nu îmi este recunoscută, dar când această atitudine vine din partea celor care spun că au acelaşi crez cu tine, devine dureros.
De aceea, aşa cum i-am spus şi personal domnului C.T. prefer să nu mă mai menţioneze decât să mă prezinte fie ,,cu cârca,, fie cu ,,aranjarea,,. Chiar nu am nevoie de aşa reclamă. Să fim serioşi!

ALŢI SFINŢI IZVORÂTORI DE MIR

ALŢI SFINŢI IZVORÂTORI DE MIR

Relevanţa unei minuni poate fi înţeleasă doar prin comparaţie cu altele asemenea ei. Apariţia mirului cu bun miros pe oseminte sfinte este o minune rară în toată Ortodoxia.
De curând, sfinţii de la Aiud au izvorât mir. De două ori la Iaşi şi o dată la Mănăstirea Petru Vodă. De fiecare dată în plină adunare.
Mi-am pus întrebarea care alţi sfinţi au mai izvorât mir. Asemenea minuni nu pot fi explicate prin nici un argument ştiinţific. Osul, prin natura lui, conţine 95% substanţă uscată. In structura lui intră 60% substanţe anorganice, adică minerale, săruri etc. Cu alte cuvinte, oasele par făcute din lut, o argilă specială cu proprietăţi impermeabile. Şi la fel ca şi vasele, arse la temperaturi ridicate pentru rezistenţă. Oasele nu putrezesc niciodată, nici chiar în mediu umed. Rămân asemenea cioburilor păstrate în pământ pentru mii de ani. Şi aşa cum, dintr-un ciob e imposibil să curgă ulei, dintr-un os e cu neputinţă să iasă mir. De aceea, prezenţa mirului pe oseminte e o minune.
Mirul a apărut pe capul ultimului mare profet, Sf. Ioan Botezătorul, care ştim că a avut o moarte oarecum mucenicească.
Mirul a izvorât din moaştele sfinţilor mucenici ai Bisericii primare din secolele
I-III şi ne referim aici la Sf. Mucenic Antipa, episcopul Pergamului din secolul II, la sf. Mare Mucenic Dimitrie, supranumit Izvorâtorul de Mir. Şi Sf. Terapont, episcopul Sardesului, care a suferit moarte mucenicească, se zice că ar fi izvorăt mir.
La marii apologeţi şi apărători ai Bisericii în secolul IV şi mă refer la Sf. Nicolae, Episcopul Mirelor Lichiei, mare făcător de minuni, care printre altele s-a ridicat împotriva ereziei ariene. Lor s-au adăugat sfinţii legaţi de creştinarea unor popoare şi mă refer la Sf. Simeon şi Sava, tată şi fiu, regele şi principele sârbilor, personalităţi retrase în monahism.
Alături de mucenici, dintre asceţi s-au arătat a fi izvorâtori de mir doar Sf. Alexie, trăitor prin primele veacuri creştine şi Sf. Nil de la Athos din secolul al XVII.
La români , ştiu doar de Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, un tânăr modest care a avut moarte mucenicească în timpul dominaţiei tătare. Moaştele sale au răspândit bună mireasmă dar nu am auzit să fi izvorât mir. Poate că mi-a scăpat. Vor mai fi fost şi alţi sfinţi izvorâtori de mir de care eu nu am aflat. Chiar aş vrea să mă atenţionaţi asupra lor. Oricum numărul lor nu este prea mare. Eu am enumerat doar zece sfinţi pentru două mii de ani de creştinism.
Se observă că minunea mirului cu bun miros se petrece mai ales cu moaştele marilor mărturisitori şi mucenici, parte dintre ei ducând şi o viaţă ascetică.
In zilele noastre, sfinţilor de mai sus, se adaugă sfinţii de la Aiud. Aşadar, ei sunt comparabili cu Sf. Ioan Botezătorul, cu Sf. Nicolae, cu Sf. Mare Mucenic Dimitrie, sfinţi la care se închină toată Ortodoxia, ale căror icoane apar pe pereţii bisericilor ortodoxe din toată lumea.
Doar prin astfel de minuni se poate înţelege ce mari mărturisitori au fost aruncaţi în Râpa Robilor de la Aiud. Doar prin aceste minuni se poate vedea ce mare nedreptate le facem.

Emilia Corbu

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE ( V)


Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008.

INVIEREA SUB PĂMÂNT. BAIA SPRIEI, 1954

,,In 1954 noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de plumb. A fost o mare îndrăzneală din partea noastră să sărbătorim acele le Paşti în mina de la Baia Sprie.
Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii, făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cinci cruci din bârne. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam, tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci ori niciodată. Cu toţii eram într-un gând.
Cred că niciodată n-a răsunat mai bine “Hristos a înviat!”. Cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi, dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă.
(Pr. Iustin Pârvu)

Am cerut tuturor să stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal, care a strigat: “Veniţi de luaţi lumină!”. Toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt de sfinţenie. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: “Hristos a înviat!”. Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale Utreniei învierii.
Pe la mijlocul slujbei a venit spre noi şeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deţinut ca şi noi. A fost puţină tresărire când 1-am văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:
- Ce facem?
- Continuăm! am răspuns.
Şi Petrescu, văzând liniştea noastră, nu a îndrăznit să zică nimic şi s-a aşezat în linişte printre ceilalţi, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toţi s-au retras la locurile lor de muncă.
A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei, sub pământ, cu lămpile de carbid în mână, a dat slujbei o notă atât de intimă, atât de profundă şi de sfântă, încât toţi am fost mişcaţi. Am trăit câteva clipe uitând de condiţia noastră de deţinuţi.
Candor, maistrul ungur care era cu noi în mină, fost şef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniştii erau în prigoană şi luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanţă, să nu fie văzut şi a ascultat slujba în genunchi.
(Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

Inchisoarea noastră cea de toate zilele…
Am întâlnit în închisoare oameni din toate categoriile sociale şi de diferite credinţe religioase sau convingeri politice. Unii dintre ei, datorită ţinutei lor morale, tăriei de caracter şi comportării faţă de organele MAI-ului, m-au făcut să mă simt mai mărunt şi mai netrebnic.
Le-am rămas recunoscător că mi-au servit de model şi mi-au dat tăria să-mi înfrâng orgoliul şi să mă strădui să-i imit. în toate categoriile pe care le-am pomenit mai sus am găsit astfel de oameni admirabili, în preajma cărora zidurile şi gratiile nu puteau să-ţi mai îngrădească mişcările şi nici să-ţi înăbuşe speranţa.
Alături de ei nu mai simţeai nici frigul, nici foamea, nici răceala lanţului pe fluierul piciorului…
(loan loanid, închisoarea noastră cea de toate zilele)

Bibliografie
Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p. 150