Monthly Archives: August 2010

NESIMŢIRE ROMÂNEASCA

Posted on by
6

Rezervaţia arheologică de prioritate naţională ,,Oraşul de Floci,, reprezintă singurul oraş medieval din România ale cărei vestigii pot fi cercetate pe toată suprafaţa, datorită fericitei situaţii de a nu fi suprapus de nici o aşezare contemporană. Intr-o zonă de peste 80 de ha, arheologii au cercetat de-a lungul a 35 de ani, sute de complexe:locuinţe, ateliere, edificii, biserici, cimitire.

Fericita situatie are si un revers, orasul se afla in plin camp deschis. Prin efortul Consiliului Judetean Ialomita acolo s-a amenajat una dintre cele mai moderne baze arheologice si de cercetare muzeala din România.Condiţiile pe care le au arheologii acolo sunt de la cinci stele în sus. Rezervaţia este marcata de panouri semnalizatoare mari, de steaguri, un monument reprezentându-l pe Mihai Viteazul, spaţii verzi îngrijite.

Aflat ca si in trecut la drumul mare, oraşul este străbătut de şoseaua naţională Bucureşti-Constanţa. Frecvenţa autoturismelor, camioanelor, tirurilor este copleşitoare. O parte opresc sa viziteze rezervaţia. O altă bună parte opresc să bea o cafea sau să ia un sandviş de la un mic birt aflat de partea cealaltă a şoselei. De ce preferă să oprească aici când doar la cinci km se află Popasul Chirana cu două restaurante, spaţii de parcare, toalete curate etc., nu ştiu. Poate ii atrage mirajul orasului, aerul curat de câmpie, pustietatea locului.Vadul oraşului se pare că atrage şi peste veacuri.

Insă, o bună parte opresc să îşi facă nevoile de-a dreptul în rezervaţie, în plină zi, la doar 10 m de o toaletă publică aflată de cealaltă parte a şoselei. Chiar şi această binecuvîntată zi mi-a fost stricată de un bou încălţat care la opt dimineaţa a coborât dintr-o maşină roşie inscripţionată ,,ROdBun,, şi a făcut pipi in faţa a şapte steaguri din faţa bazei de cercetare. Eu îmi beam cafeaua pe terasa bazei la 20 m de el şi i-am urat să i se usuce şi să îi pice.Cât mai grabnic! Scena se repetă zilnic. Protagoniştii sunt doar bărbaţi.

Este inutil să vă mai spun de grămada de ambalaje, tampoane, hârtii igienice pe care vitele coborâtoare din maşini mari le lasă de-a lungul drumului şi în spatele monumentului lui Mihai Viteazul, unde dacă ar fi oameni ar vedea un izvor cu apă termală sulfuroasă izbucnind cu 40 grade în plin Bărăgan. Lângă bază ar vedea şi o masă acoperită cu folie de cort pentru picnic şi coşuri de gunoi. Nefolosite, fireşte! Mutanţii stau lipiţi de maşină, mănâncă lângă şosea, se uită la steaguri şi aruncă gunoaie. Dacă ar face cinci metri în câmp ar sesiza vestigiile arheologice semnalizate prin panouri mari. Ar sesiza că acel câmp e locuit. Sunt gardieni, arheologi, păstori, angajaţii micului fast-food, etc. O întreagă comunitate.

Şi chiar dacă nu ar fi aşa, nu poţi ucide frumuseţea dimineţii dându-ţi drumul ca o vită pe unde îţi vine. Ca să nu mai spun de zecile de tiruri care în loc să prefere parcarea generoasă de la Chirana, se îngrămădesc ore în şir pe refugiul de la Oraş, blocând drumul celor care chiar vor să viziteze rezervaţia.

Dar, în fine, oraşul tot oraş rămâne.

NE PREGĂTIM… PLECĂM … FACEM BAGAJE

Posted on by
10


In România încă se mai practică arheologia clasică, singura care poate constitui baza unei reale cercetări. In Europa, mai puţin cu cazmaua, mai mult cu interpretarea. Mai nou, cu inventarea unor noi discipline a căror denumire este un derivat de la ,,arheologie,, de multe ori fără să aibă nimic în comun cu aceasta.

Am văzut imaginat pe hârtie un castru întreg în care nu se săpase nici un metru, doar pe baza determinărilor electro-magnetice realizate cu o aparatură sofisticată.
Doar că puţini ştiu că aceste aşa zise determinări pe bază de sunete, unde magnetice, electrice etc. pe lângă faptul că sunt cam scumpe, pot da erori serioase. Aşa se face că resturile conservate în pământ ale unui şir de locuinţe din chirpic pot să apară pe o hartă realizată cu aparatură de ultimă oră ca resturile unui zid. Şi, dă-i filosofie cu cetatea!
Determinările de orice natură pot fi realizate cu succes doar corelate cu săpătura arheologică. Dealtminteri scopul lor este de a servi arheologiei, nu de a o înlocui.

Mai ales că arheologia clasică este mult mai performantă decât se bănuieşte. Cu o investiţie minimă Statul obţine un beneficiu imens care înseamnă informaţie istorică inedită, în majoritatea cazurilor inexistentă în izvoarele scrise, patrimoniu mobil, date inedite despre habitatul istoric de la floră şi faună până la date de antropologie fizică. Datele furnizate de arheologie sunt utilizate de la istoria politică, etnică, socială până la economie, arhitectură şi modă.

Iar investiţia statului înseamnă salariile arheologilor şi plata lucrătorilor, bieţii de ei, retribuiţi cu salariul minim pe economie.Şi fireşte materialele de săpătură. Plecarea mea pe şantier înseamnă liste cu unelte, materiale pentru caroiaj, materiale pentru desen tehnic, fotografiat, înregistrat, măsurat (4-5 rulete, jaloane, nivele etc), materiale pentru preluat şi depozitat materialele arheologice, pentru spălat cioburi, diverse de birotică, insecticide, detergenţi etc. La care se adaugă fireşte bagaje personale, cărţi, haine, saci cu mâncare, bacsuri cu apă. Arheologii mai norocoşi îşi iau şi copii, claie peste grămadă, peste bagaje.

Apoi începe anunţarea lucrătorilor să se pregătească. Dacă nu ai lucrători buni pe un şantier poţi să nu îl deschizi. Mi-a dat Dumnezeu numai lucrători buni. Veneau şi ani la rând, până plecau din sat. De o lună au început să mă sune. Mă aşteaptă! Fireşte că în timpul săpăturilor atmosfera era încărcată. Ei se plângeau că muncesc mult. Eu ţipam că lucrează prea încet.Nemulţumire generală! In final, toată lumea mulţumită.Şi ceea ce mă încântă la aceşti oameni simpli, este aceea că începe să le placă ceeace fac. Să înţeleagă practic, istoria.

Foto:Emilia Corbu

CE NE LEAGĂ DE SF. NIFON, EPISCOPUL CONSTANŢIEI DIN SEC. IV

Posted on by
Reply







Când am auzit că azi e sărbătorit Sf. Nifon, episcopul Constantinopolului m-am bucurat nespus. Dar cercetând sinaxarul m-am liniştit. Era vorba de Sf. Nifon din sec. XV. Eu mă gândisem la Sf. Nifon, Episcopul Constanţiei (Egipt), trăitor în secolul IV şi care fusese cinstit la Constantinopol ca un adevărat prooroc.Este drept că cei doi sfinţi Nifon, primul din secolul IV şi al doilea din secolul XV erau legaţi, oarecum şi de istoria românilor. Sfântul Nifon sărbătorit azi îşi găsise adăpost şi cinstire în Ţara Românească în timpul exilului său.

Insă, de Nifon, patriarhul Constanţiei ne leagă un lucru absolut copleşitor şi anume: stilul moldovenesc, mai precis programul iconografic aşternut în pictura exterioară a mănăstirilor ctitorite de Petru Rareş.

Despre cum a ajuns vedenia Sf. Nifon din secolul IV să fie aşternută pe pereţii mănăstirilor din secolul XVI, aflăm din cartea semnată de Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc. O investigaţie artistică intreprinsă de Sorin Dumitrescu,, apărută la editura Anastasia în 2001 şi, din păcate, rămasă la o singură ediţie.

Cartea cuprinde două părţi. In prima parte sunt prezentate principalele cauze ale perceperii eronate a originii şi semnificaţiei programului iconografic instituit de voievodul Petru Rareş şi de vărul său mitropolitul Grigorie Roşca. In a doua parte este redată de-a lungul a patru capitole decriptarea programului iconografic exterior şi modelul ceresc al chivotului rareşian descoperit în vedenia Sf. Nifon din sec. IV.
Cu alte cuvinte, pictura exterioară a mănăstirilor moldoveneşti este o pictură revelată. Un program iconografic dezvăluit în vedenie şi nu conceput de mintea omenească. Poate, de aceea, fascinează şi azi, după sute de ani.
O carte cum puţine au mai fost scrise în istoria artei religioase.

Foto:Emilia Corbu

MONEDELE LOCALE

Posted on by
Reply


Am preluat acest articol care trateaza fenomenul monedelor locale şi al monedelor neconventionale, gandindu-mă la şirul nesfârşit de dinaşti mari sau mici care în antichitatea păgână aveau mândria să bată moneda ,,ţării,, lor. Evul mediu creştin a avut altă atitudine faţă de monedă. Deşi niciodată nu m-a preocupat numismatica, cred că moneda nu este etalon doar pentru economie, ci şi pentru alte multe aspecte, mai puţin vizibile.

,,Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Continuare la ,,A treia Forta. Romania Profunda,,.

MUZEUL MILITAR CONSTANŢA

Posted on by
Reply

Ceea ce mă leagă de Muzeul Militar Constanţa este istoricul Costin Scurtu, director de 15 ani al acestei instituţii, fost coleg de facultate, devenit ialomitean prin căsătorie şi întotdeauna bun prieten. Şi care, aşa cum a dovedit trecerea timpului, şi un bun manager. In anii 1995-2000, muzeul se afla la un pas de a fi inchis, reforma armatei afectându-l direct. Până la urmă a fost închis dar nu aşa cum cereau vremurile ci aşa cum a dorit directorul, adică pentru a fi renovat, modernizat şi redat publicului, intr-o formulă expoziţională nouă, inedită şi pe măsura evenimentelor istorice pe care Dobrogea le-a trăit de-a lungul timpului.
Istoria luptelor, bătăliilor, conflictelor militare, războaielor mondiale petrecute de-a lungul a 5000 de ani este redată atât prin patrimoniu cât şi prin reconstituiri de epocă. Dobrogea a fost regiunea în care şi-au desfăşurat forţele doar în ultimele două milenii Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist.
Un muzeu care merită vizitat chiar dacă se află în cartierul ,,kilometru 4-5,, al Constanţei.Redeschiderea lui era aşteptată încă din primăvară printr-un
articol de presă.
Noi, foştii colegi ai lui Costin, l-am vizitat de curând, chiar dacă vremea era caniculară. Urmează să o facă şi miile de turişti din Constanţa.

MINUNEA DE PE MUNTELE TABOR

Posted on by
Reply


de Ecaterina Fermo

La fiecare sarbatoare praznicala avem bucurii foarte mari, oriunde le-am sarbatori. Dar in Tara Sfanta ele se inmiesc, asa incat plutesti ca purtat de un nor. Uneori nici nu stii ce este cu tine, daca esti sau nu mai esti pe pamant! Si aceasta nu e valabil numai la mine, ci la toti care au trecut prin Tara Sfanta si au avut bucuria sa participe la sarbatorile acestea.
Pe langa Sf. Lumina, una dintre marile revelatii si bucurii duhovnicesti ale sarbatorilor praznicale este Schimbarea la Fata, care se petrece pe Muntele Taborului, in data de 6 august (calendarul pe stil vechi, n.n.), dupa cum bine stim, si care descopera o fateta nevazuta a acestei sarbatori pe care, desigur, intr-un cerc de credinciosi, intr-o biserica oarecare din lume, poate nu ai ocazia sa o vezi, decat in cazul in care Dumnezeu ar vrea sa ti-o descopere in mod particular. Dar acolo, in vazul tuturor, al miilor de credinciosi sau necredinciosi care participa pe Muntele Sfant al Taborului, in noaptea din 5 spre 6 august, in timpul Sf. Liturghii, coboara asupra Sfantului Munte un nor. Cei necredinciosi – cum i-am si auzit pe multi din ei -, ar spune ca este o manifestare meteorologica. Norul acesta este insa cu totul altceva decat norii aceia obisnuiti, laptosi, pe care ii vedem coborand uneori dimineata peste muntii nostri. In primul rand, pentru ca el are o forma de manifestare cu totul aparte. Incepand de la ora la care se petrece in biserica privegherea, vezi, din varful muntelui, dinspre Nazaret, pe cerul intunecat de noapte, la distanta foarte mare, dintr-o data, o bucata portocalie! Si aceasta se tot muta si vine exact perpendicular pe biserica si sta pana pe la douasprezece-unu noaptea sub forma unei limbi portocalii, intunecate, la o distanta destul de mare, de cativa kilometri buni de Muntele Taborului. Si cam pe cand incepe Liturghia, dar in mod special spre momentul Heruvicului, din orizont incepe sa se deplaseze acest nor, vine spre munte si, cand se apropie de noi, comporta diverse forme, diverse consistente, si incepe sa se rupa din el cate o bucata, cate o fasie, sau mai multe fasii, mai multe mingi rotunde, lunguiete, sub forma de ingeri, sub forma de pasari, si sa vina, pe deasupra turlei bisericii – biserica are in varf, unde este turla, si o terasa, fiind construita ca mai toate casele in zona orientala, cu terase in capatul cladirii -, unde lumea se urca si invoca Duhul lui Dumnezeu! Cuvintele sunt extraordinar de mici sa exprimi ce simti cand bucatile acelea ca de vata vin si le atingi cu mainile, le simti pe chip… Ai vrea sa te urci pe acea bucata si sa pleci, sa nu te mai intereseze nimic.
CONTINUARE LA APOLOGETICUM

VALUL CRIZEI ÎN CULTURĂ. SALVAŢI PROFESIONIŞTII!

Posted on by
19

Acesta ar trebui să fie obiectivul oricărui ministru conştient de viitorul cultural al ţării. Dar, după cum se derulează lucrurile, ministrul vede cultura ca pe o poezie, ceva serafic, care trăieşte din sine însuşi. Or, cultura are stat de plată. Şi acum, domnule ministru, bani nu mai sunt!

Bugetul culturii a fost şi el tăiat cu 25%. Restul rămas a fost împărţit echitabil lucrătorilor, pe care îi redau în ordinea de la mic la mare, de la cele mai mici salarii la cele mai mari:
1) Profesioniştilor din cultură.
2) Administratorilor culturali.
3) ,,Arendaşilor,,
4) Păduchilor şi căpuşelor de partid.

Prima categorie, aceea a profesioniştilor este cea mai redusă numeric (de pildă arheologi activi sunt cam 150). Sunt oamenii ale căror profesii de bază (arheologi, istorici, etnografi, restauratori, muzicieni, actori, scenografi şi regizori, bibliografi, etc.) ţin strict de domeniul cultural. In lipsa lor cercetarea fundamentală din cultură cât şi proiectele culturale propriu-zise nu ar exista.
Aceştia pot fi găsiţi în special în muzee, teatre, biblioteci. Sporadic mai apar şi în alte instituţii. Majoritatea muzeelor şi teatrelor se află însă în administrarea Consiliilor Judeţene şi nu a Ministerului Culturii.

A doua categorie, a administratorilor, se află în Minister şi în Direcţiile pentru Cultură şi Patrimoniu. Profesiile lor de bază sunt foarte diverse. Au ajuns în Cultură prin partidele politice. De pildă Direcţia pt. Cultură Ialomiţa se compune dintr-o profesoară de lb. rusă, un profesor de franceză, două contabile, o secretară păstrată de pe vremea Comitetului de Cultură şi un şofer. Aceste direcţii fanteziste eliberează printre altele certificate de descărcare arheologică. Pe mâna lor faţa istorică a oraşelor s-a schimbat. S-au demolat monumente istorice, s-au concesionat situri arheologice etc. Performanţele profesionale ale Direcţiilor se văd în declaraţiile de avere ale directorilor.

Categoria ,,arendaşilor,,. Nu am găsit un cuvânt mai potrivit pentru cei care preiau un anumit domeniu al culturii, real sau imaginar şi îl exploatează. Existenţa lor se deapănă în cadrul nenumăratelor Institute culturale şi Centre culturale. Armata de sociologi, absolvenţi de studii politice, manageri, geografi, cântăreţi amatori, poeţi şi scriitori se ocupă de aşa-zisele politici culturale, de studii de piaţă, de ce vrei şi ce nu vrei. Niciodată nu am înţeles care este finalitatea concretă a studiilor lor. Nu am înţeles de ce pentru Memoria Exilului Românesc, Istoria Holocaustului din România, cultura ţiganilor trebuie să existe institute speciale. De ce aceste teme de cercetare nu se desfăşoară în institutele de cercetare istorică, în cadrul unor secţii special create. Răspunsul este de la sine înţeles. In Institutele de cercetare ar fi intrat doar istorici. Pe când în Institutele Culturale poate intra oricine. Realitatea o dovedeşte. In fine! In anii 90 s-a constatat că există prea puţini profesionişti în cultură. De pildă în anii comunismului erau prevăzute cam 100 de locuri pe ţară la Istorie, Conservator, Arte Plastice, UATC în timp ce facultăţile tehnice aveau mii de locuri pe profil. Schimbările economice de după 1990 au lăsat fără locuri de muncă o mulţime de ingineri etc. Mulţi dintre ei au găsit locuri calde în cultură, presă etc. Aşa se face că un fizician are tupeul să se autointituleze ,,cercetător privat în istoria ideilor,,. Dar, pe banii bietului contribuabil!

Ultima şi cea mai periculoasă categorie, păduchii şi căpuşele se află diseminată în toate structurile şi cuprinde cel puţin teoretic şi ,,profesionişti,,, mai ales din cei incompetenţi şi cu un trecut comunist. Un caz concret este al directoarei adjuncte a MJI Ialomiţa. Trecem peste faptul că niciodată nu a susţinut vreun concurs pentru postul pe care îl ocupă de 8 ani cu o retribuţie de 40 milioane lei vechi pe luna. Trecem şi peste faptul că şi-a susţinut doctoratul d-abia la 60 de ani. Dar rămânem la situaţia că de trei ani trebuia să iasă la pensie. Nu vrea! Interpretarea abuzivă a unui paragraf din Legea asigurărilor sociale şi semnătura directorului sunt de ajuns pentru a face praf tot Codul Muncii. Ce, criză? Criza e pentru proştii care nu se vând, nu şi pentru favoriţii aleşilor locali. Pe semnătura unora ca ei partidele politice dispun de bugetul culturii. De ce nu i-ar păstra? Şi nu este singura.

Ce închidem? Ce lăsăm?

Găselniţa legislativă a ministrului culturii a salvat 38 de teatre de la închidere. Foarte bine! Insă aceste teatre nu funcţionau pe banii Ministerului Culturii, ci din fondurile Consiliilor Judeţene. Cu alte cuvinte problema disponibilizării a fost doar pasată spre alte instituţii. Aşa se face că 85 de angajaţi din muzeele dobrogene, mari deţinătoare de patrimoniu, vor fi daţi afară. Din păcate ei nu au voce să cânte în stradă Corul sclavilor evrei.

Dacă Ministrul Culturii voia o soluţie, trebuia să o caute în propria ogradă. Ar fi văzut că Ministerul plăteşte doar 15 muzee şi 12 teatre. Au zis că mai mult nu îşi permit. Dar are bani pentru 70 (şaptezeci) de instituţii administrative, în afară de structura administrativă propriu-zisă a ministerului. Aţi înţeles bine! E vorba de peste 40 de Direcţii de cultură şi patrimoniu şi nu mai puţin de 27 de Institute Culturale, Centre de Consultanţă şi Centre Culturale. Multe din ele au obiective înrudite. Ce fac acestea? De pildă Centrul de Consultanţă pt. programe culturale europene are un site nereactualizat din 2006. Doar că obiectivele lui se regăsesc şi în Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii. Angajaţii lor sunt echipe pluridisciplinare de la sociologi la geografi. O parte din ele au şi obiective de promovare şi propagandă dar nu şi profesioniştii necesari. Insă salariile sunt pe măsură. Un director de Direcţie de cultură încasează în jur de 36 milioane lei vechi pe lună. Şi probabil că şi directorii de institute au salarii asemănătoare. Nu sunt mari, dar sunt aproape duble faţă de salariile unui arheolog, muzeograf, scenograf etc. Talpa, tot talpă rămâne!

Toţi aceşti angajaţi din instituţiile de cultură, profesori, fizicieni, scriitori, sociologi, geografi etc. etc mai au o şansă să lucreze în domeniile din care mulţi au venit. Ce şanse sunt însă pentru actori, tenori, istorici, arheologi, restauratori etc. să lucreze într-un Institut de fizică, de sociologie, de chimie sau chiar în învăţământ?

Profesioniştii sunt cei care ridică o instituţie de cultură. Ei sunt cei care creează proiectele, le pun în aplicare. Studiile pluridisciplinare au şi ele un scop limitat la un obiectiv. Nu poţi veni cu oameni din toată lumea să faci institute de cultură. Gafele acestor ,,institute,, au, uneori , răsunet internaţional. A se vedea cazul ICR. Institutul de cercetare a Holocaustului a cerut doar în ultimii trei ani cenzurarea a trei proiecte de valorificare istorică, o expoziţie, un film şi o monedă cu valoare numismatică reprezentându-l pe patriarhul Miron Cristea.

Cu trei mari institute de profil (Institutul Monumentelor Istorice, Oficiul Naţional al Monumentelor, Institutul Naţional de Cercetare în domeniul Restaurării şi Conservării) monumentele istorice din România stau să cadă şi restaurarea propriu-zisă este realizată tot de firme particulare, pe alţi bani daţi tot din bugetul naţional.

De ce? Cât de profesioniste sunt aceste direcţii şi institute care înseamnă directori, personal administrativ, personal de specialitate etc., etc. etc. Dar, mai ales, cât de necesare, acum, când falimentul bate la uşă?!

FINEŢEA PSIHOLOGIEI

Posted on by
3

Vestea cea Bună a Evangheliei a fost răspândită de un grup relativ mic de oameni simpli. Cum au reuşit aceştia să catehizeze o mulţime în condiţiile în care nu aveau şcoli şi nici prea multe biserici? Tăria şi puterea Bisericii Primare erau, cu siguranţă, rodul Duhului Sfânt. Dar ce mreje ale Cuvântului au folosit apostolii şi ucenicii lor?

Citind Păstorul lui Herma, o lucrarea din sec. I-II, care timp de mai multe secole a fost folosită pentru catehizare mi-am dat seama ce fină psihologie aveau primii creştini.

La o primă vedere, Păstorul lui Herma este o poveste despre un anume Herma, personaj real care a avut o serie de vedenii în care i s-au arătat mai multe personaje destul de greu de definit şi care i-au transmis nişte porunci şi învăţături. Lucrarea abundă în simboluri de forme, culori, personaje. Este o parabolă continuă întreruptă uneori de apariţia unor alte personaje care explică vedeniile anterioare. Cartea pare un vis neîntrerupt în cursul căruia Herma este iniţiat şi i se încredinţează o mare taină, o învăţătură mântuitoare.

Pentru oamenii de azi pare o poveste. Abundenţa simbolurilor pare obositoare. Insă pentru mentalitatea omului antic, povestea nu era poveste. Omul antic credea cu străşnicie în vedenii, vise, profeţii, personaje fantastice care apar din pământ în faţa ta. Omul antic vedea simboluri peste tot. Trăia într-o lume magică.
Prin urmare Herma a avut această extraordinară intuiţie de a ambala cuvântul evanghelic într-un înveliş uşor de recunoscut de contemporanii lui. Vedeniile şi visele, de nimic pentru creştinii de azi, au fost însă năvodul care i-a învăluit pe primii creştini.

Redau mai jos un text, sugestiv în acest sens.
Când oare, vor găsi cateheţii ortodocşi de azi limbajul actual necesar recatehizării generaţiilor postcomuniste?

,,l- Rugându-mă în casă şi aşezându-mă pe pat, a intrat un bărbat slăvit la înfăţişare, în haine de păstor, având în jurul lui o piele de capră, pe umeri o traistă, iar în mâini un băţ. El m-a salutat, iar eu i-iam răspuns la salut. 2. S-a aşe¬zat îndată lângă mine şi mi-a zis :
— Am fost trimis de preasfântul înger5’2 să locuiesc cu tine celelalte zile ale vieţii tale.
3. Mi s-a părut că a venit să mă ispitească şi i-am zis :
— Dar tu, cine eşti ? Că eu ştiu, i-am spus, cui am fost încredinţat.
El mi-a spus :
— Nu mă cunoşti ?
— Nu ! i-am răspuns eu.
— Eu, a spus el, sunt păstorul cel căruia i-ai fost în¬credinţat.
4. încă pe când vorbea, i s-a schimbat înfăţişarea şi 1-am recunoscut ; era acela căruia i-am fost încredinţat53 ; şi în¬dată m-am tulburat si frică m-a cuprins ; si eram cu totul doborât de întristare, că i-am răspuns atât de urât şi fără. de minte.
5. Acela, răspunzându-mi, mi-a zis :
— Nu te tulbura, ci întăreşte-te în poruncile mele, pe care am să ţi le poruncesc. Că am fost trimis, a spus el, ca să-ţi arăt iarăşi pe toate acelea, pe care le-ai văzut mai îna¬inte, principalele idei care vă sunt vouă de folos. Tu, dar,, înainte de toate, scrie poruncile mele şi pildele ; pe celelalte le vei scrie aşa cum îţi voi arăta ; de aceea, a spus el, îţi po¬runcesc să scrii mai întâi poruncile şi pildele, ca să le citeşti îndată si să poţi să le păzeşti.
6. Am scris, aşadar, poruncile şi pildele, precum mi-a poruncit.
— 7. Dacă auzindu-le le veţi păzi, veţi umbla în ele si le-veţi săvârşi cu inimă curată, veţi primi de la Domnul toate câte v^a făgăduit vouă ; dar dacă auzindu-le nu vă veţi pocăi,. ci veţi adăuga la păcatele voastre alte păcate, veţi primi de la Domnul cele potrivnice.
Păstorul, îngerul pocăinţei, mi-a poruncit să le scriu pe toate acestea aşa :
(Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic, 1995, p.296-297)