CERAMICA DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-IX-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-X -LEA. Partea a II-a

Forme de vas (Pl.II)
         Formele de vase din acest interval cronologic sunt mult mai variate decât în perioada anterioară. Intilnim aceeaşi formă de vas lucrată din toate categoriile de pastă şi arse în ambele variante în cazul borcanelor, oalelor,strachinilor sau castroanelor. Ulcioarele şi amforele sunt lucrate doar din pastă fină.                                        
          Borcanul apare atât în aşezări cât şi în necropole, unde este majoritar. Lucrat din pastă nisipoasă din ambele subcategorii, cu pereţii de grosimi diferite şi de capacităţi diferite, borcanul este, fără tăgadă, vasul acestei perioade, ceea ce ridică o serie de întrebări privind valenţele utilitare ale acestuia în gospodărie.
         Oala cu torţi apare într-un număr mic de exemplare, aproape în toate siturile. Este lucrată din pastă fină, arsă reducător la nuanţa de cenuşiu. Cu buza dreaptă sau colac şi corpul globular, oalele au capacităţi medii şi mari.Toarta rotundă sau lamelară în secţiune este prinsă de obicei pe buză şi pe umăr. Decorul, de regulă lustruit, este combinat uneori cu un registru de incizii cu aspect de canelură, sau cu un val trasat cu un vârf bont. La Bucov apare şi o variantă lucrată din pastă nisipoasă.
         Strachina este mai rar întâlnită. La Capidava apare în nivelul II[1] unde au fost descoperite 8 exemplare în formă de cupă cu fund inelar, pictate cu vopsea roşie. Sunt lucrate din argilă vânătă[2], coaptă numai, în opinia autorilor.        
In consecinţă se încadrează, după pastă, în tipul de ceramică cenuşie, deşi unele au angobă roşie.  
         Castroane au fost găsite la Căscioarele (pct. ,,La Suharna” şi ,,La Stână”) şi la Castelu[3]. Castroanele de la Căscioarele au corpul tronconic cu buza dreaptă sau uşor invazată şi decorate cu registre alternante de benzi de linii în val sau striuri. Rămâne de stabilit însă care este diferenţa dintre aceste castroane şi străchinile de la Capidava, deoarece în privinţa formei par să se confunde sau să fie foarte apropiate mai ales că în nici unul din cazuri nu avem date privind capacitatea acestora. Castroanele de la Castelu sunt denumite de autorii săpăturii,  străchini[4].
         Interesant este că în aceeaşi necropolă întâlnim exemplare lucrate din pastă diferită. In M 124 este o strachină din pastă cu mult nisip, pietricele şi angobă portocalie, în timp ce strachina din M 127 are corpul bombat, buza scurtă şi dreaptă, marginea teşită spre exterior şi este din pastă albă, fină având ca degresant nisip, angobată.
         Ulcioare întregi sau fragmentare au fost descoperite la Capidava, Dinogeţia şi Gura Canliei (un ulcior smălţuit), Băneasa- sat, Căscioarele-Şuviţa- Hotarului[5]. In absenţa exemplarelor întregi este destul de dificil să documentezi acest tip de vas pe baza cioburilor, cu excepţia fireşte a fragmentelor de buză sau de umăr. Cele 22 de fragmente de ulcior de la Capidava, cât şi la Gura Canliei, sunt smălţuite verde măsliniu, fără décor. La Dinogeţia apar ulcioare amforoidale din pastă amestecată cu nisip lucrate la roata de mână. Au gura treflată, gât înalt cilindric, corp puternic bombat, tras în jos. Acest tip este prezent încă din sec.VIII-IX, dar era lucrat  din pastă fină, cenuşie. In consecinţă ulcioarele din sec. IX-X pot fi considerate ca derivate din tipul anterior, schimbarea pastei fiind poate o adaptare la condiţiile locale. Exemplarul de la Băneasa are forma unui ulcior amforoidal cu gura largă şi două anse[6].
         Amfora este întâlnită la Căscioarele, pct. Şuviţa Hotarului[7] în B9 C55 şi la Şirna, un fragment de mănuşă de amforă. Sunt lucrate din pastă fină, au ardere bună, oxidantă, angobă gălbuie.
         Un vas deosebit este, cu siguranţă, plosca. Un fragment dintr-un astfel de vas s-a găsit la Căscioarele[8] în pct. ,,La Suharna” în B9 C55. Spun deosebit pentru că plosca este un vas de călătorie adecvat, prin formă şi capacitate, transportului apei.
         Căldările de lut sunt rare. La Castelu în 176 de morminte a apărut un singur exemplar[9]. Vasul de la Castelu, considerat căldare pecenegă, este un vas cu corp globular, rotunjit către fundul plat cu dm. 6 cm, cu gura largă şi cu două orificii de o parte şi de alta a buzei. Este de mărime medie cu dm. de 20,5 cm şi înălţimea de 21,7 cm şi lucrat din pastă relativ bună, netezită superficial, cu aspect zgrunţuros, aspră la pipăit, cu nuanţe de la gălbui la cărămiziu. Insă astfel de vase nu sunt considerate, în opinia unor cercetători, ca fiind căldări de lut[10], deşi orificiile de pe buză permiteau suspendarea vasului deasupra focului. 
           Vase cu asemenea caracteristici apar şi în cultura Dridu şi Saltovo. Tot un borcan cu găuri pe gât apare în aceeaşi necropolă în M 16. Căldările de lut atribuite pecenegilor au fundul rotunjit şi urechiuşe interioare, deşi forma poate fi bitronconică, cilindrică sau tronconică.
         Tot un vas deosebit pentru această perioadă este tipsia, care apare într-un singur exemplar la Băneasa în B6 şi este lucrată cu mâna dintr-o pastă de proastă calitate cu concreţiuni de calcar şi urme de pleavă[11]. Are pereţii înalţi, puţin oblici şi fundul gros. Prezintă o ardere incompletă, nuanţa fiind de roşu-cărămiziu.
          Cratiţa este întâlnită tot într-un singur exemplar şi tot la Băneasa în L1. Are formă cilindrică cu fundul plat şi marginile trase în interior şi două urechiuşe interioare modelate în continuarea buzei[12]. Prezintă o ardere slabă cu nuanţe de cafeniu. Urechiuşele interioare trădează o utilizare asemănătoare căldărilor de lut, adică suspendate deasupra focului.

            Decorul

            Ceramica nisipoasă este decorată cu combinaţii de striuri realizate cu pieptenele (cu un număr diferit de dinţi), dispuse orizontal, vertical sau în val, precum şi în registre alternante de linii orizontale şi val (Pl. III). Umărul este decorat uneori cu valuri, împunsături, linii verticale, linii oblice, gropiţe.Uneori striurile au aspectul unor caneluri asociate cu gropiţe, ghirlande sau arcade. Trebuie să recunoaştem că din punct de vedere tehnic acest decor este singurul care se poate aplica ceramicii nisipoase.

            Ceramica cenuşie este decorată prin lustruire în mai multe variante combinate uneori cu striuri late ca nişte caneluri şi valuri (Pl.IV).

            Ceramica smălţuită este întâlnită la Capidava[13] şi la Gura Canliei[14] în cantităţi mici. A fost considerată  o  specie de import.


[1] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p.168, fig. 96
[2] Grigore Florescu a fost primul şi aproape singurul care a descris ceramica medieval-timpurie în funcţie de calitatea intrinsecă a lutului. Termenul de ,,pastă vânătă” îi aparţine.
[3] A. Rădulescu, N. Harţuche, op. cit., p.63, M.124, M 127, M.18, Pl.XII, Pl.VI, M.18.
[4] Ibidem, p.90., pl.XIII.
[5] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p. 179, fig. 99; Gh. Ştefan, Ion Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, op. cit., p. 164, fig. 100 – 2,6,8; Valeriu Sârbu & allia, Aşezările…, p. 123, bordei 9; M. Irimia, op.cit, p.118.
[6] Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, O aşezare…, p. 116, fig. 35.
[7] Valeriu Sârbu & allia, op. cit. p. 123, bordei 9.
[8] Ibidem, p. 115.
[9] Adrian Rădulescu, Nicolae Harţuche, op. cit., p. 15, M 11, p.100, Pl.V, 11 b.
[10] Petre Diaconu, Din nou despre căldările pecenege, în CCDJ, X, 1996, p.156.
[11] M. Constantiniu, P. I. Panait, O aşezare… , p.120, fig .43, 1-3.
[12] Ibidem, p.103, fig. 25.
[13] Gr. Florescu, Radu Florescu, P. Diaconu, op. cit., p. 179.
[14] M. Irimia, op.cit., p.118, fig.27/2,3.
Foto: Motive decorative

Ceramica din a doua jumătate a secolului al-IX-lea

Ceramica din a doua jumătate a secolului al-IX-lea
şi prima jumătate a secolului al-X-lea (prima parte)

Emilia Corbu

         Ne-am oprit asupra acestui interval chronologic din cel puţin două motive care se întrepătrund. In primul rând că, în această perioadă s-a înregistrat cel mai mare spor demographic din aproape tot evul mediu-timpuriu, dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de situri. In al doilea rând că o mare parte dintre aceste situri sunt datate pe baza ceramicii, alte categorii de piese fiind descoperite sporadic.
         Ceramica  provine dintr-un număr de 29 de situri din care 19 aşezări şi 10 necropole de pe teritoriul Munteniei, Olteniei şi Dobrogei. În Muntenia sunt siturile de la Bucureşti–Alba[1], Bragadiru[2], Brăiliţa[3], Băneasa[4], Căscioarele[5], Chirnogi[6], Mărculeşti[7], Radovanu[8], Ştefan cel Mare-pct. Feteasca[9], Vâlcele[10], Şirna[11] ,Chiscani[12], Sultana[13]. In Dobrogea cele mai importante situri sunt Capidava[14], Dinogeţia[15] (cu un nivel anterior revenirii bizantine?), urmate de descoperirile din teritoriul dobrogean de la Castelu[16], Mihai Bravu[17], Dumbrăveni[18], Dorobanţu[19], Gura- Canliei[20], Constanţa[21]. In Oltenia sunt aşezările de la Alexandria[22], Făcăi-Branişte[23],Verbiţa[24], precum şi necropola de la Păuleasca[25] (Pl.I).
                  
           Elaborarea unei tipologii se loveşte de  modalitatea de publicare a vaselor descoperite. Nu întotdeauna arheologii respectă o terminologie unitară în descrierea pieselor. Pentru a nu crea disjuncţii artificiale vom prezenta mai jos, criteriile utilizate de majoritatea cercetătorilor, adică pasta, tehnica de lucru, arderea, forme de vas, décor.
         PASTA. Calitatea lutului constituie elementul de bază în analizarea olăriei acestei perioade.
         In funcţie de compoziţia pastei, se observă trei categorii :
I.             Pasta nisipoasă, în care lutul este amestecat cu nisip de granulaţie diferită, paiete de mică, scoici pisate, pigmenţi de ocru, cioburi pisate, adăugate probabil în funcţie de compoziţia naturală a lutului. Se observă două subcategorii. Prima în care pasta conţine nisip de granulaţie mică, având astfel un aspect îngrijit şi uniform. A doua subcategorie are  nisip de granulaţie mare şi rezultatul este o pastă rugoasă la pipăit. Ambele subcategorii apar în toate siturile. La exterior vasele  sunt  angobate. Pasta nisipoasă predomină în tot acest orizont cronologic.
II.           Pasta fină, amestecată uneori cu paiete de mică apare în cantităţi mici (un procent de 10-20 % pe fiecare sit). Din această categorie de pastă se obţinea prin ardere reducătoare ceramica cenuşie.
O subvariantă cu angobă roşie-portocalie, este prezentă doar în anumite situri, cum ar fi Capidava, Castelu, Bucureşti-Alba, Mihai Bravu (în L3), Şirna, Ştefan cel Mare- pct. Feteasca[26], Vlădeni-Popina Blagodeasca[27].
III.         Pasta caolinoidă apare în aproape toate siturile dar în cantităţi foarte mici, de aproximativ 2% (la Castelu doar în două morminte M20 şi M 114) şi conţine uneori ocru sau este decorată cu vopsea roşie. Acest decor se menţine după opinia unor specialişti până în secolul XI[28].

         Tehnica de lucru

         Ceramica acestui interval cronologic este lucrată cu roata de mână. Doar în trei situri autorii afirmă că au găsit ceramică lucrată la roata rapidă. Este vorba de Chiscani, Capidava şi Bucov. Dacă pentru ultimele două situri lucrurile sunt oarecum clare, la Chiscani s-ar putea să fie o eroare de interpretare. Chiar  autorii săpăturilor vorbesc de  roată de mână cu turaţie rapidă[29]. Ştim cu toţii că roata rapidă era manevrată cu piciorul, aşa că din descrierea autorilor înţelegem că urnele de la Chiscani au fost lucrate tot la o roată de mână, dar au o calitate mai bună, dealtminteri specifică perioadei.
         Autorii monografiei Capidavei, care susţin că vasele erau lucrate la roata de picior[30], insistă pe aspectul frumos al vasului, grija pentru execuţie, lucruri vizibile dealtfel în toate siturile. Insă sunt publicate doar cioburile pentru că majoritatea covârşitoare a ceramicii din nivelul II este neîntregibilă.
         Tot o ceramică lucrată la roata rapidă este prezentă şi la Bucov, dar este considerată de import, ceea ce este cu totul altceva.
          Vasele lucrate cu mâna aproape că dispar.O situaţie singulară este întâlnită la Băneasa unde în L1 şi B6 a apărut câte un vas lucrat cu mâna, respectiv o tipsie[31] şi un vas-cratiţă[32]. Fireşte că la Băneasa sunt două etape de locuire, iar B6 face parte din etapa mai veche, totuşi în acelaşi complex apar şi vase purtând mărci de olar datate în secolele IX-X.
            Arderea
         Arderea vaselor este realizată în ambele variante cunoscute în epocă, adică oxidantă şi reducătoare. Arderea oxidantă este de bună calitate şi se remarcă mai ales la ceramica fină, angobată cu nuanţe de roşu-portocaliu sau de roşu-cărămiziu. Pe vasele din pastă nisipoasă nuanţa este mai intensă datorită poate şi compoziţiei pastei. Această ardere de bună calitate este uniformă cuprinzând inclusiv miezul. Cioburi arse oxidant sunt prezente în cantităţi mici în aproape toate siturile. La Capidava se remarcă pentru acest interval cronologic, o predominare chiar, a ceramicii din pastă roşie cu mult nisip şi cu angobă roşie.
         Arderea reducătoare, de bună calitate, este prezentă pe vasele din ,,ceramică cenuşie,, aflată în cantitate mică dar constantă, în aproape toate siturile. Sunt însă şi vase din pastă nisipoasă arse reducător până la negru, uniform.
         O adevărată problemă ridică însă vasele care au o ardere neuniformă, cu nuanţe de la roşu-cărămiziu la cenuşiu şi miezul negru în spărtură şi care sunt majoritare. După opinia unora, vasele acestea sunt arse oxidant. Noi credem însă că s-a dorit o ardere reducătoare, dar datorită faptului că nu a fost bine înăbuşit cuptorul, oxigenul a continuat să pătrundă şi s-au obţinut nuanţe diferite. La fel de bine puteau fi şi alte cauze, cum ar fi aşezarea defectuoasă a vaselor în cuptor. Se pare că nu se datorau unei situaţii accidentale pentru că acoperă spaţii geografice şi cronologice largi ci mai degrabă unei deficienţe tehnologice, de construcţie a cuptorului. Nu este exclus ca olarii să fi dorit să obţină un aspect pătat al vasului, ca o pată de culoare, pe baza unor principii estetice sau funcţionale. Oricare ar fi fost motivul, din punct de vedere tehnic în timpul arderii, voit sau nu, canalul de ventilaţie a fost închis parţial. (va urma)

[1]Panait I. Panait, Săpăturile de la Bucureştii- Noi,1960, Sectorul Alba, CAB, 1963,
p. 112- 118.
[2] Mioara Turcu, Cercetări arheologice la Bragadiru,CAB, III, 1981, p.39-41.
[3] Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, Brăiliţa, Muzeul Brăilei, 1968, p.39.
[4] Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, O aşezare feudală-timpurie la Băneasa-sat, CAB, II, p. 98-141.Ceramica este descrisă în cadrul fiecărui complex.
[5] Valeriu Sârbu, Stănică Pandrea, Elvira Safta, Paul Damian, Oana Damian, Emilian Alexandrescu, Aşezările de la Căscioarele-Greaca-Prundu, Ed. Istros, Brăila, 1996, p. 111-116.
[6] George Trohani, Săpăturile arheologice de la Chirnogi (1971-1072), Cercetări Arheologice, I, 1975, p.141-145.
[7] Petre Diaconu, Săpăturile de la Mărculeşti- Viişoara, MCA, V, 1957, p. 544-545, fig. 1.
[8] Maria Comşa, Tipuri de locuinţe din sec. IX-X de la Radovanu-Valea lui Petcu, CCDJ, V-VII, 1989, p.143-147.
[9] Emilia Corbu, Aşezarea medieval –timpurie de la Ştefan cel Mare-Feteasca, Pontica, XXX, 1998, p. 252- 275.
[10] Emilia Corbu, Vasile Oprea, Consideraţii privind aşezarea mediaval-timpurie de la Vâlcele (jud. Călăraşi), Ialomiţa, III, 2000, p. 62- 65.
[11] Ştefan Olteanu, Nina Neagu, V. Nicolae, Locuinţe din sec. IV-VI şi IX-X, descoperite la Şirna, jud. Prahova, MCA, XVII partea a II-a, 1983, p.347-348.
[12] Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, I. Broscăţean, Necropola de incineraţie feudală-timpurie de la Chiscani-sat, jud. Brăila, Danubius, I, 1967, p. 154-156.
[13] Bucur Mitrea, Săpăturile de la Sultana, MCA, VII, 1961, p. 535-536.
[14] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, Capidava, I, Ed. Academiei RPR, 1958, p. 168.
[15] Gh. Ştefan, Ion Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, Dinogeţia, Ed. Academiei RSR, 1967, p. 204.
[16] Adrian Rădulescu, Nicolae Harţuche, Cimitirul feudal- timpuriu de la Castelu, Muzeul Regional Dobrogea, Constanţa, p. 85.
[17] Gh. Mănucu-Adameşteanu, Raport preliminar asupra săpăturilor de salvare de la Mihai Bravu, Pontica, XXIII, 1990, p. 183- 219 (ceramica este descrisă în cadrul fiecărui complex).
[18] Costel Chiriac, Complexul rupestru de la Dumbrăveni, Pontica, XXI-XXII, 1988-1989, p. 256.
[19] Niţă Anghelescu, Un mormânt de incineraţie din epoca feudală-timpurie descoperit la Dorobanţu, SCIV, 2, 1963, p.437.
[20] Mihai Irimia, Observaţii preliminare privind aşezarea antică de la Gura Canliei, Pontica, XIV, Constanţa, 1981, p. 117-119.
[21] Corneliu Cârjan, Ceramica de epocă feudală- timpurie descoperită pe teritoriul oraşului Constanţa, Pontice 2, 1969, p. 373- 393.
[22] Christian Schuster, Marin Nica, Săpăturile de salvare de la Morăreşti, jud. Dolj, (1993), în Cercetări Arheologice în aria nord- tracă, I, 1995, passim.
[23] Octavian Toropu, Onoriu Stoica, Aşezarea prefeudală şi feudală- timpurie de la Făcăi Branişte, mun. Craiova, Historica, II, 1971, p. 59-62.
[24] Octavian Toropu, Romanitatea…p.153.
[25] Maria Comşa, Gh. Bichir, Date preliminare cu privire la necropola de la Păuleasca, SCIV, 24, 2, 1973, p.318-319.
[26] Gr. Florescu, Radu Florescu, P. Diaconu, op. cit., p. 171; Adrian Rădulescu,
N. Harţuche, op. cit. p. 94; Panait I. Panait, Săpăturile de la Bucureştii- Noi. Sectorul Alba, CAB, 1963, p. 119, fig. 24-26; Gh. Mănucu Adameşteanu, Raport preliminar…, p.198-199 Prin bunăvoinţa domnului profesor Ştefan Olteanu, am avut prilejul să ne documentăm personal asupra ceramicii de la Şirna, încă inedită.; Emilia Corbu, op. cit., p. 263, pl. IX, fig. 1.
[27] Ştefan Olteanu, Emilia Corbu, CCA, campania 2001, p. 335.
[28] A. Rădulescu, N. Harţuche, op. cit, p. 90; Corneliu Cârjan, Ceramica…,p. 373-393.
[29] Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, Ion Broscăţean, Necropola de la Chiscani-Brăila, Danubius, I, Galaţi, 1967, p. 154.
[30] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p.163.
[31] M. Constantiniu, Panait I. Panait, O aşezare…, p.120, fig. 43,1-3.
[32] Ibidem, p.103, fig. 25.
Bibliografie; Emilia Corbu, Ceramica din a doua jumătate a secolului al-IX-lea
şi prima jumătate a secolului al-X-lea, Vasaria Medievalia, I, Complexul Muzeal Bistriţa Năsăud, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2008, p. 127-140

Foto: Mărci de olar de pe ceramică

CULTURA DRIDU

La Dridu (jud. Ialomita) a fost cercetat arheologic primul sat medieval-timpuriu datat in a doua jumatate a secolului al-X-lea si prima jumatate a secolului al XI-lea. Din acest motiv, cum este obiceiul in arheologie, cultura arheologica evidentiata a purtat numele asezarii. Desi de-a lungul timpului, culturii respective i-au fost atribuite fie un nume etnic si anume cultura veche-romaneasca, sau regional, cultura balcano-danubiano-pontica, totusi, in arheologie conceptul de ,,cultura Dridu,, a ramas inca in picioare.

Cultura Dridu
Acest concept (criticat dar utilizat în aproape toată istoriografia românească) a fost promovat de doi mari arheologi români, cu o reputaţie ştiinţifică incontestabilă, Ion Nestor şi Eugenia Zaharia. Deşi cercetările de la Dridu, Ileana-Podari şi Bucov începuseră doar de un an, Ion Nestor dovedind o intuiţie istorico- arheologică remarcabilă adeverită de cercetările ulterioare, publica ,,Contributions archeologiques au probleme des proto-roumains. La civilisation de Dridu” , studiu pilon pentru această cultură, în care afirma două idei fundamentale şi anume caracterul etnic românesc (evidenţiat de studiul comparativ cu spaţiul Europei Centrale şi Răsăritene) şi denumirea de Dridu (atribuită după aşezarea eponimã).Cultura se caracteriza prin aşezări nefortificate dispuse în vecinătatea unor ape; locuinţe din lemn îngropate parţial în pământ; caracter agricol de cultivatori, (dovedit de descoperirea de cereale carbonizate şi unelte agricole); rit funerar necunoscut (pentru stadiul de atunci al cercetărilor). Ion Nestor considera că această cultură se datează în sec.X-XI.Această încadrare cronologică era un puternic argument de determinare etnică deoarece cultura secolelor respective ne putea fi atribuită slavilor sau bulgarilor. De asemenea, era respinsă filiaţia slavă din geneza acestei culturi.
Această structură teoretică a fost dezvoltată de Eugenia Zaharia în volumul monografic, ,,Săpăturile de la Dridu. Contribuţii la istoria formării poporului român“ unde aduce numeroase completări concepului cultural, fără a depăşi însă limitele trasate de Ion Nestor în 1958. Astfel se afirmã că această ,, cultură Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI” . Asupra acestor aprecieri, valabile pentru stadiul de atunci al cercetărilor, s-a revenit ulterior pe măsură ce dovezile arheologice, privind aspectul acestei culturi în cetăţile bizantine, s-au înmulţit.
Cultură Dridu acoperea, în opinia autoarei, întregul teritoriu naţional iar monumentele cele mai importante erau practic toate siturile medieval-timpurii cercetate în toată ţara. Este adevărat însă că la Dridu a fost cercetat integral primul sat din perioada secolelor VIII-XI , datat în sec. X-XI.
Eugenia Zaharia susţine că această cultură are o origine locală doveditã de transmiterea unor elemente de bazã din culturile locale anterioare, cum ar fi tipul de locuinţã, amenajările interioare, planul aşezărilor, elemente prezente în descoperirile de la Bratei, Ipoteşti, Târgşor. Asupra acestei opinii revine cu noi argumente în deceniile următoare . Autoarea considera ca şi Grigore Florescu că acest grup cultural face parte din aspectele culturii provinciale bizantine, concluzie susţinută pe baza studiilor comparative şi vestigiilor arheologice de la nordul şi de la sudul Dunării .
Ulterior conceptul de cultură Dridu s-a îmbogăţit cu noi argumente prin cercetările lui Dan Gh.Teodor. În urma cartării a peste 100 de aşezări din Moldova, într-un amplu studiu publicat la numai un an de la apariţia monografiei Dridu, Teodor prezintă sistemul constructiv al locuinţelor, tipul de aşezare, tipologia şi cronologia ceramicii . Completările aduse de aceste studii se referă la o datare mai timpurie şi la o evoluţie în faze determinată pe material ceramic. Autorul considera că din secolul VIII apare o ceramică mai timpurie denumită ,,protodridu”. D. Gh. Teodor menţionează cinci faze denumite după locul principalelor descoperiri. In Moldova această cultură avea o origine locală, cu excluderea unui import cultural din sud. În 1973 într-un scurt articol, acelaşi autor aducea din nou în discuţie caracterul etnic al acestei culturi, considerând că prin baza romanică provincială, poate fi considerată românească . Toate acestea au fost sintetizate şi dezvoltate mai târziu într-o lucrare rămasă de referinţã .
De-a lungul celor patru decenii de cercetări s-a revenit asupra unor opinii privitoare la cronologie şi aspect. Astfel că încadrarea cronologică în secolele VIII-XI a fost extinsă pentru tot teritoriul ţării şi s-a acceptat şi un aspect urban , deşi iniţial se susţinea doar un aspect rural.
Introducerea noţiunii de cultura Dridu, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, a marcat totodată o recunoaştere generală din partea cercetătorilor a existenţei acestei culturi materiale, ca o primă manifestare a valorilor de cultură şi civilizaţie a poporului român în sec. VIII-XI în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

bibliografie>
Emilia Corbu, Sudul Romaniei in Evul Mediu Timpuriu (sec. VIII-XI. Repere arheologice, Ed. Istros, 2006, p.5-7