A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL. STRĂMOŞII NOŞTRI

In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.

DOUĂ ÎNMORMÂNTĂRI

Moartea pune lucrurile la punct. Nu minte niciodată. Zbiară și adevărul cel mai incomod.. Aşa credeau cei înţelepţi din alte vremuri când spuneau că nu ferici un om cât trăieşte, ci aşteaptă să vezi cum moare. Istoria ne oferă uneori evenimente rare cu semnificaţii profunde ca de pildă două înmormântări contemporane. Una a lui Ceauşescu în decembrie 1989 şi alta a regelui Mihai I al României în decembrie 2017. Primul a murit împuşcat în clocotul revoluţionar de la 1989 şi îngropat rapid într-o groapă mâloasă, urât şi blestemat de toţi, într-o zi înnnorată, mohorâtă şi rece. O moarte cumplită întâmpinată de toţi cu cele mai diverse emoţii de la veselie şi uşurare până la lehamite şi spaimă. Ca o execuţie medievală. Ca o răzbunare colectivă. Celălalt a murit în patul lui împăcat cu toţi şi toate, condus cu mare pompă pe ultimul drum de o ţară întreagă, înconjurat de familie, prieteni, diplomaţi, politicieni monarhişti şi republicani, prieteni şi duşmani, prohodit de un alai de preoţi, într-o zi superbă ca de primăvară.

Ce rău a făcut Ceauşescu să merite aşa sfârşit? Ce bine a făcut regele să merite aşa onoare? Sunt întrebări care ne rod şi cărora istoricii le vor da un răspuns. Până atunci încerc să mă lămuresc pe mine însumi. Şi cea dintâi remarcă este aceea că nici unul dintre cei doi nu a fost ceea ce părea a fi.
Ceauşescu se prezenta drept un proletar ridicat la luptă pentru izbăvirea întregului proletariat de sub asuprirea burghezo-moşierească. In realitate nu fusese nici măcar muncitor, ci o calfă intrată de timpuriu în solda partidului comunist. Singura lui pregătire reală era aceea de activist de partid. Nu a fost nici măcar un om politic competent, de aici aplicarea orbească a politicii de partid. A fost un activist de partid care a trăit ca un rege, dispunând de tot aparatul de stat. Şi cel mai mare rău pe care l-a făcut este acela că a subordonat statul român unei ideologii străine şi periculoase cu urmări grave până în zilele noastre (ca de pildă ateismul). Şi acest rău l-a făcut de-a lungul a 25 de ani. Mulţi zic că a făcut şi lucruri bune. Nu contest. Dar binele care nu rămâne până la capăt, nu este bine, ci doar o spoială. Binele nu are termen de valabilitate! Cu alte cuvinte Ceauşeascu nu a fost ceea ce pretindea că este. Şi a murit şi a fost îngropat ca un impostor.
Dar nici regele nu era ceea ce părea să fie. A fost un rege care a domnit de tânăr, dar sub regenţă. Puţini ani a avut autoritatea deplină. A avut parte de un context politic necruţător. A fost un rege care a trăit ca un proletar, muncind pentru a-şi întreţine familia. Deşi gonit de comunişti, a ieşit demn din palatul regal pentru că a făcut cel mai mare bine ţării sale. Aşa cum susţin unii istorici mai bine informaţi, regele Mihai a salvat statul naţional unitar român de la dispariţie. In momentul insurecţiei armate din 23 august 1944, cel mai controversat moment al carierei sale politice, statul român unitar avea doar 26 de ani. Era mult prea tânăr, mult prea fragil. Dacă România s-ar fi aflat în tabăra învinşilor acest stat ar fi devenit pradă de război, cel mai probabil pentru Rusia. Ar fi fost dezmembrat, colonizat cu alogeni şi fiecare provincie în parte rusificată aşa cum s-a întâmplat cu Basarabia. Că asta ne-ar fi aşteptat o dovedeşte însăşi propaganda sovietică din perioada interbelică. Rusia susținea că România era stat imperialist format din mai multe ţări:Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Chiar şi după război, în perioada cât pe teritoriul României s-a aflat armata sovietică, sub presiunea Moscovei în România s-a constituit Regiunea autonomă maghiară. Cu alte cuvinte, Moscova dorea o Românie fărâmiţată. Evident că ar fi fost impusă cu forţa ideologia comunistă.
Strategia regelui Mihai a făcut ca România să se afle în tabăra învingătorilor şi acest lucru garanta suveranitatea şi integritatea statului. Evident că a existat acel mare neajuns şi anume că datorită prezenţei armatei ruse pe teritoriul ţării, a fost impusă republica şi un guvern comunist. După 1958, comuniştii români au încercat să dea o faţă românească ideologiei cu pricina, dar fără rezultate mari. Ideologiile ca şi formulele chimice n-au faţă umană. Poate, îmi veţi zice că nici Ungaria şi nici Iugoslavia aflate în sfera sovietică nu au fost nici dezmembrate şi nici rusificate. Aşa este! Însă Iugoslavia corespundea ideologiei ţariste din secolul XIX, aceea de a avea un mare stat slav în centrul Europei. Ungaria poza în victimă de la finalul primului război mondial şi era la periferia cortinei de fier. Plus de asta, nici una dintre cele două nu se aflau la Marea Neagră ca România. Cu alte cuvinte, situaţia României era mult mai complexă.
In concluzie, datorită regelui Mihai I vom sărbători la anul 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român. Şi cred că pentru acest bine a murit ca un rege şi a avut parte de o înmormântare regală. Statul român, apărat de diplomația românească în anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial, a rezistat istoriei şi vremurilor tulburi.

STATUL NAŢIONAL VERSUS STATUL IMPERIAL

De Ziua Naţională e cazul să vorbim despre Stat. Acum câţiva ani scriam ceva despre Stat şi Ţară, două concepte înrudite, dar cu o realitate istorică proprie. Acum aş vrea să scriu despre Stat şi Politică, două concepte diferite, dar care aflate într-o relaţie echilibrată, schimbă lumea.

Poporul dintotdeauna

In primul rând trebuie să îi contrazic pe specialiştii în istorie modernă care susţin că ideea de stat naţional s-a născut în secolul XIX, supranumit şi secolul naţionalităţilor. Mai degrabă, atunci a fost teoretizat conceptul de naţiune aşa cum câmpul electric care a existat dintotdeauna a fost descoperit d-abia în epoca modernă.
Deasemenea nu îi susţin nici pe medievişti care nu văd sau nu vor să vadă că micile stătuleţe medievale erau tot naţionale, dovadă că Valahia sau Ţara Românească chiar purta numele poporului. Ba, chiar mai mult, în plină ofensivă islamică, Valahia şi Moldova îşi păstrează statului de autonomie, la fel ca şi Principatul Transilvaniei aflat sub regim austro-ungar. Cele trei state erau locuite de un popor care se declara a fi neam, având aceeaşi limbă şi o istorie comună. Aceste state aveau Domnie, Divan sau guvern compus din dregători, armată. Existau instituţii ale statului în toate marile oraşe. Aceeaşi lege se aplica peste tot. De aceea tentativa lui Mihai Viteazul a fost cât se poate de întemeiată, aventura sa a fost alta. Alegerea unui moment nepotrivit! Şi de aici intrăm în lumea politicii, o lume în sine, diferită de popor. Istoria dovedeşte că poporul şi politica nu sunt doar două concepte diferite ci şi două realităţi care din păcate nu se confundă. Doar aşa ne explicăm că un popor menţionat de peste o mie de ani are stat naţional unitar d-abia în 1918. Şi celor care fac un capăt de lume din politică trebuie să le amintim că biata noastră ţărişoară a supravieţuit eroic şi fără alde Farfuridi şi Brânzovenescu. Şi ca să actualizăm ideea, ei bine, politicienii pot creea un stat paralel, diferit de al poporului. Dar e mai confortabil să rămânem în trecut.
Dacă vom coborâ câteva sute de ani în falnicul Imperiu Bizantin constatăm că şi acesta era locuit de popoare care locuiau fie în teritoriile lor de baştină, fie fuseseră colonizate la un moment dat graţie politicii bizantine, uneori improvizată, alteori genială. Astfel sunt menţionate Sclaviniile, Bulgariile, Vlahiile precum şi alte enclave etnice. Deasemenea nu se poate să nu remarcăm febrilitatea cu care Bulgarii, Ungurii, turanicii care practicau nomadismul ecvestru insistau să îşi întemeieze un Stat, idee pentru care intrau în conflict cu statele imperiale ale timpului.
Concluzia mea este că poporul a existat dintotdeauna, o creaţie interesantă prin care Dumnezeu lucrează în societate şi configurează mereau o lume nouă.

Bătălia pentru Stat

Atunci ce este nou sub soare? Privit din înaltul cerului am spune că nimic. Privit de la înălţimea unui biet muritor, am zice că Statul este singura noutate sub soare sau mai bine zis lupta continuă pentru un Stat ideal. Doar că lupta aceasta nu mai este a poporului, ci a politicienilor, a stăpânilor de armate a oamenilor cu bani. Acesta este fermentul care pune lumea în mişcare, schimbă statele, mută graniţele. Şi acest ferment nu trebuie confundat cu poporul. Democraţia modernă şi contemporană a reuşit să controleze doar parţial efectul uneori toxic al politicienilor. Celelalte componente rămân anarhice pentru că nici măcar legile naţionale sau internaţionale nu îi pot opri, mai ales dacă au acces la forul legislativ. Greşelile lor pot schimba viaţa a multe popoare pentru sute de ani.

O întâmplare veche care ne doare şi azi

Să vă dau un exemplu de eroare în politica internaţională. Aţi crede că politica sferelor de influenţă este o consecinţă a războiului rece. Nici vorbă, dintotdeauna lumea a fost dominată de două mari puteri imperiale.
In urmă cu 1500 de ani, pe la anul 565 d.Hr. în lume existau două mari state: Imperiul Roman (pe care istoricii l-au numit apoi Bizantin) şi celebrul Imperiu Persan. Primul continua tradiţia Romei, al doilea cumula tradiţiile mai multor imperii şi regate antice(civilizaţiile sumeriene, akadiene, hitite, cananeite, babiloniene, parte, persane, ahemenide, asiriene, elenistice). In graniţele lor locuiau în sate şi oraşe populaţii sedentare de agricultori, crescători de animale, meşteşugari. In marile oraşe existau palate, şcoli, academii, universităţi, spitale, pieţe, foruri. Cu alte cuvinte, exista ceamai înaltă civilizaţie a timpului lor. Unele din descoperirile şi invenţiile lor sunt folosite şi azi. Teritoriile lor erau străbătute de drumuri, apeducte, lucrări de inginerie. Dincolo de graniţele asiatice se afla o pustie locuită de nomazi arabi şi turci. Şi cele două imperii au intrat în război de la un nimic. Războiul ,,cel aducător de nenorociri,, l-au început Romanii pe motiv că persanii ar fi îndemnat la revoltă pe homerizi, un trib de pe teritoriul actualului Yemen, trib care le asigura romanilor stabilitate pe ruta comercială spre India. Şi că persanii i-ar fi îndemnat pe alani să omoare soliile turcilor către Bizanţ, atunci când treceau prin teritoriul lor. Pretexte! Şi apoi mândria romană sângera că anual plăteau persanilor un fel de tribut de 500 litre aur. La rândul lor persanii au justificat că banii pe care romanii îi plăteau erau folosiţi la întărirea forturilor de graniţă care apăra cele două imperii împotriva nomazilor ,, ca să nu irupă oştile neînfrânate ale nenumăratelor neamuri vecine şi să distrugă cele două imperii,,. Şi că romanii greşiseră atunci când îi primiseră pe armeni care erau supuşi persani, după ce îl uciseseră pe Surenas, dregătorul persan. In pofida explicaţiilor, războiul a fost declanşat. Au fost pierderi mari de ambele părţi. In cele din urmă în Imperiul Persan a izbucnit un război civil. Tiranul Baram preia conducerea statului. Situaţia este dramatică. Disperat, tânărul rege Chrosroes cere ajutor împăratului roman Mauricius, adică celui cu care tatăl său purtase lupte de-a lungul mai multor ani. Are loc un schimb de corespondenţă diplomatică din care reiese strategia persană şi politica sferelor de influenţă de care vă spuneam mai sus. Corespondenţa poate fi citită în cartea lui Teophilact Simocata, secretar imperial. Redau începutul primei scrisori:
,,Chosroes, regele perşilor, către preaînţeleptul împărat al romanilor, binefăcător, paşnic, puternic, iubitor de nobleţe, luptător împotriva tiraniei, măsurat, drept, apărător al celor nedreptăţiţi, binefăcător şi iertător al greşelilor, sănătate. Doi ochi luminează lumea în toate de la început, căci aşa a rânduit Dumnezeu, anume prea puternica împărăţie romană şi sceptrul prea înţelept al statului persan.,,
Printre altele persanii spun că dacă nu vor întreţine graniţele împreună atunci arabii (saracenii) vor cuceri Imperiul Persan şi turcii Imperiul Bizantin. Ceea ce s-a şi întâmplat! Şi mai spuneau că dacă Imperiul Persan va cădea, o altă putere se va ridica pentru echilibrul de forţe al lumii. Şi, din păcate, aşa a fost! Imperiul Persan a fost cucerit de arabi şi noile califate nu au mai fost atât de diplomate ca înţeleţii persani. Spre deosebire de Persia în care deşi zoroatrismul era religia oficială, aveau loc toate credinţele religioase, arabii erau promotorii uneia singure, a Islamului. Şi primii care au fost islamizaţi au fost turcii din Asia care ceva mai târziu au cucerit Imperiul Bizantin.
Este adevărat că în acel moment împăratul Mauricius l-a ajutat pe tânărul rege persan să îşi recapete tronul şi romanii au luptat alături de persani împotriva tiraniei. Şi că Chosroes s-a abţinut cu greu să nu reînceapă un război când au văzut că bizantinii s-au aliat cu unele triburi arabe creştine care, în timp de pace, jefuiau Babilonia. Dar consecinţele războiului dintre ei fuseseră mult prea grele. Imperiul Persan s-a prăbuşit. Urmările au fost de necontrolat, căci la state mari greşelile sunt mari, la state mici, greşelile sunt mici. De atunci Islamul purtat de arabi şi turci a devenit o putere, combinaţia dintre politică şi religie a devenit noua formulă care va domina evul mediu. Evident că o parte din cultură a supravieţuit. Inclusiv stilul de redactarea a corespondenţei diplomatice persane, pe care îl vedem mai sus, şi care va fi preluat întocmai de arabi şi turci. Stil pe care romanii îl considerau stângaci. Dar aveau să se sature de stilul pompos persan. De- alungul a sute de ani arabii şi turcii l-au preluat întocmai. Insă viaţa popoarelor din cuprinsul acestor imperii nu a mai fost aceeaşi. Politica greşită a împăratului Iustin al-II-lea a costat scump viaţa popoarelor şi a civilizaţiilor sedentare din Asia.

O concluzie simplă
De aceea, statele naţionale sunt de preferat celor imperiale. Chiar dacă nivelul conflictelor pare mai ridicat, gravitatea acestora este mai mică. Iar poporul este mai activ şi vizibil într-un stat naţional decât într-unul imperial. De aceea sunt convinsă că statul naţional unitar a fost cea mai valoroasă creaţie a românilor dintotdeauna. Şi aş dori, aşa să rămână!

AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!

Trăim într-o epocă a imaginii. Internetul vehiculează zilnic sute de mii de fotografii personale cu români fericiți sau nu, evenimente etc. Fiecare dintre noi avem cel puțin o fotografie postată pe net. V-ar plăcea ca peste 50-70 de ani fotografiile voastre personale să fie folosite într-un film documentar care să ilustreze ororile contemporane nouă, adică rasismul, terorismul, xenofobia? Veți zice că nu e posibil, că există legi protecționiste. Așa este, însă precedentul a fost deja creat. Fotografiile bunicilor și străbunicilor noștri din Slobozia aflate în colecția Costică Acsinte, de peste 30 de ani în patrimoniul Muzeului Județean Ialomița au fost folosite în mod abuziv într-un film documentar despre holocaustul evreiesc. Este vorba de Țara Moartă. Singura vină a bieților oameni care s-au pozat la fotograful din tîrgul Sloboziei a fost aceea că au fost contemporani cu nefericitul eveniment despre care vă asigur că nici nu au știut. Erau vremuri de război, presa era cenzurată, măsurile pe care autoritățile le luau erau pendinte stării de război. Ba, mai mult, autoritățile Statului român declanșaseră încă din 1938 un adevărat măcel împotriva partidului de extremă dreaptă considerat antisemit. Legionarii erau închiși în lagăre sau pur și simplu executați pe marginea drumurilor, atât în timpul dictarurii carliste dar și antonesciene. Despre care antisemiți, în rândul populației civile, mai poate fi vorba după 1938? Șeful legionarilor ialomițeni a făcut ani grei de pușcărie în timpul dictaturilor carliste, antonesciene, comuniste. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici români, Arsenie Papacioc. De cealaltă parte a baricadei, evreimea internațională începuse să organizeze colonizarea Palestinei cu scopul creării unui stat evreiesc, încă înainte de izbucnirea războiului. La acest plan a participat inclusiv guvernul antonescian facilitând plecarea clandestină a câteva sute de mii de evrei  în plin război.

MIEZUL PROBLEMEI

Miezul problemei are trei învelișuri. Unul de deontologie profesională, altul etic și în fine unul legat de respectarea legii patrimoniului cultural mobil.
Deontologic vorbind, nu așa se procedează. Degeaba încearcă critica de film să limpezească apele și să spună că de fapt erau istorii paralele. Totuși cultura cinematografică ne-a obișnuit cu faptul că textul și sunetul corespund cu imaginea. Dacă voia să creeze istorii paralele, Radu Jude trebuia să aibă două seturi de fotografii și două texte. Dar filmul are un singur set de fotografii și un singur text. Și textul nu corespunde cu fotografiile. Adică, este schizofrenic, între cele două realități una prezentată de text și una de imagine nu există legătură. Cu alte cuvinte, filmul redă două realități diferite, adevărate, dar care contopite într-una singură dau o minciună. Ca și cum ai face un film cu fotografii din viața mea de femeie arheolog, temperament vulcanic și femeie cuvioasă și  cu textul despre viața lui Jude de regizor neînțeles și flegmatic. Ambele personaje sunt reale, dar din asocierea lor doar pe criteriul contemporaneității rezultă un fals.

Din punct de vedere etic și moral nu ai voie să folosești imaginea unui om pentru a ilustra o realitate străină lui. Fiecare imagine conține o istorie a ei. In zilele noastre istoria este știință, nu poveste, nu poezie. Tot ceea ce afirmi trebuie argumentat cu dovezi reale și pertinente. Radu Jude era îndreptățit să folosească aceste fotografii doar dacă personajele din imagine afișau pancarde cu sloganuri antisemite sau dacă fotografiile reprezentau evrei umiliți sau magazine evreiești devastate. Nu argumentezi antisemitismul interbelic și implicit holocaustul cu imaginea unor femei care lucrau la atelierul de croitorie și mândre de munca lor îl chemau pe fotograf să le pozeze echipa. Holocaustul nu a fost o poezie așa cum pretind criticii de film că ar fi filmul. Holocaustul a fost o crimă iar făptașii condamnați de tribunalul internațional drept criminali de război. Mai mult chiar, țările vinovate au plătit despăgubiri de război. Ce treabă aveau țăranii din Ialomița cu aceste lucruri de care se ocupau autoritățile și politicienii? Refuz să accept ca fotografiile bunicilor și străbunicilor mei să fie folosite într-un astfel de film.

In fine, legal filmul se clădește pe o mare ilegalitate. Muzeul Județean Ialomița este singurul din țară care deține colecția de plăcuțe fotografice Costică Acsinte și prin urmare are dreptul de copyright dar și obligația de a respecta legile privind protejarea patrimoniului mobil. Cu alte cuvinte colecția aparține Statului român care întreține acest muzeu, asigură salariile personalului și condiții de conservarea a patrimoniului. Până acum Muzeul a valorificat științific și expozițional colecția atât direct prin proiectele de istorie locală ale instituției cât și prin colaborări. Așa stând lucrurile, muzeul trebuia să fie partener principal la proiect. Or, muzeul lipsește din lista partenerilor dar și a organizatorilor. Sunt prezente alte nu știu câte organizații, mai puțin muzeul deținător al colecției în cauză, muzeul fără de care colecția nu s-ar fi păstrat și nu ar fi fost pusă în valoare.
Intrebarea mea este în ce condiții a folosit Radu Jude cele 500 fotografii din film. Cum a ajuns la ele? In baza cărui contract de colaborare? S-a întrunit Consiliul Stiințific al muzeului pentru a valida participarea la acest proiect? Sau le-a furat de la Stat, cum furau țăranii în timpul comunismului grăunțe de la CAP? Personal, cred că ne aflăm în fața unui alt abuz la directorului MJI care tratează muzeul ca pe proprietatea lui personală. Ce urmează? Să  găsească un șmecher care să pună și colecția de arheologie la liber pe net și fiecare să croșeteze pe baza ei, ce istorie poftește?

UN ALT HOLOCAUST

Cât despre materialul documentar în sine, ce pot să vă spun? Relevanța colecției este strict de istorie locală. A fost folosită în proiecte de istorie națională doar contextual. Dar, în contextul holocaustului evreiesc nu era cazul. Bărăganul a fost o regiune inclusă însă holocaustului românesc. Trebuie să recunoștem că după cel de-al doilea război mondial, oamenii din fotografiile lui Acsinte au fost martorii sau chiar au trăit efectic un holocaust, dar nu cel evreiesc, ci ,,holocaustul,, românesc și în acest sens filmul cu pricina nu ar mai fi o probă de malpraxis, ci cu adevărat un film documentar. Dacă holocaustul evreiesc a fost rezolvarea criminală a problemei evreiești, holocaustul românesc a fost rezolvarea criminală a instaurării comunismului. Adică temnițe, lagăre de muncă, deportări, oameni umiliți și lipsiți de drepturi elementare. Pentru că oamenii cu chipuri luminoase din colecția Acsinte au trăit după război trauma distrugerii micului lor orășel. Toată Slobozia a fost demolată, în locul ei au fost ridicate blocuri anoste. Grădinile cu flori de iasomie și umbrite cu bolți de vie au rămas în fotografii. Țăranii mândri care își fotografiau vitele la Acsinte sau veneau la târg cu căruțele pline de pepeni, au rămas fără pământul pentru care ei și moșii lor luptaseră în două războaie. Pământul lor a fost naționalizat în colhozuri, numite impropriu cooperative. Cei care s-au opus au primit ani grei de pușcărie. In apropierea satelor lor au apărut sate noi de așa-ziși coloniști cu care le era interzis să vorbească. Coloniștii era de fapt deportați politic. Lipsiți de sprijinul și sfatul ialomițenilor, coloniștii au îndurat cu greu condițiile grele de stepă și unii dintre ei au murit. Nu știau să construiască bordeie din argilă și lemn, singurele materiale aflate la îndemână. Erau departe de râu și de izvoare. Nu aveau apă. Slobozenii beau și prin 1930 apă din râu. Nu știau să răzbească prin viscolul aspru al iernii. Satele băștinașilor erau șerpuite. Cele ale deportaților, trasate cu creionul, vânturate de viscol. După plecarea deportaților, satele lor au fost populate cu deținuți politic, istoviți de ani grei de închisoare și trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Tatăl meu îmi povestea că era copil când pe strada lor a trecut un om amărît. I-a cerut o cană de apă. Tata i-a dat. Drept răsplată omul i-a dăruit o bucată de plăcintă cu fasole pe care tata a dus-o bunicii. In sat la ei nu se gătea așa ceva și s-au bucurat. Și-au dat seama că trebuie să fi fost un om din Rubla, satul de deportați din apropiere despre care nici nu aveau voie să vorbească. De aceea bietul om ceruse apă unui copil. Nu aveau voie să vorbească nici despre rudele lor luate de mașinile securității în miez de noapte, la fel cum nu au vorbit nici despre bisericile distruse prin dinamitare din Chioara, Brăilița, Piua Petrii. Nici despre lagărul de muncă de la Vlădeni unde
14 000 de deținuți munceau la îndiguirea bălții Ialomiței, adică a albiei majore a Dunării (consecințele asupra mediului au fost criminale). Când îi scotea dimineața la muncă șirul de deținuți era de aproape șase km lungime. Cei din sat nu aveau voie să lucreze la penitenciar, personalul era adus din țară. Deținuții ridicaseră un mic cartier destinat personalulului care deservea lagărului. După dezafectarea lagărului, comuniștii au distrus în trei săptămâni totul, mai puțin locuințele de serviciu ale personalului care au fost lăsate IAS-ului. Personalul a fost transferat la penitenciarul din Slobozia. Aceasta a fost realitatea pe care ialomițenii din pozele lui Acsinte au îndurat-o până în 1964. Slobozia interbelică a rămas doar în poze și în sufletele oamenilor. Slobozia actuală are altă istorie, la fel ca și Bărăganul actual.

De aceea, consider filmul Țara Moartă ca o insultă adusă memoriei orășenilor și țăranilor din tîrgul Sloboziei, unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost și aromâni, și refugiați basarabeni și țigani, ca să mai spun de valul de români din toată țara, veniți să lucreze în Slobozia și rămași aici.

P.S. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că:

1.Cezar M. Popescu nu a găsit plăcuţele fotografice aruncate într-un pod aşa cum minte el (şi implicit Radu Jude), ci în depozitul de istorie unde erau inventariate, ambalate în folii protectoare şi puse în cutii de lemn. De acolo le-a preluat de la muzeograful care deţine colecţia.  Depozitul nu se află în pod, ci la etajul 1 al muzeului, acolo unde se află şi birourile specialiştilor.

2. Cezar M. Popescu nu este restaurator autorizat şi nu avea dreptul să intervină pe  obiectele de patrimoniu cultural mobil. Operaţiunile efectuate de el asupra plăcuţelor nu au respectat normele de conservare şi restaurare. In arhive este interzis până şi blitzul, darămite scanerul. In acest caz, Muzeul nu putea să îi achite un serviciu pentru care nu era autorizat. Dar nici C.M.P. nu avea dreptul să folosească reproducerile şi în nici un caz să publice o carte în nume personal, aşa cum a făcut.

3.Dacă i s-au pus la dispoziţie plăcuţele deteriorate, inventariate în loturi, care intrau în inventarierea bucată cu bucată doar după restaurare este şi mai grav. Acelea trebuiau trecute prin Comisia de Restaurare şi încredinţate unui laborator de specialitate. In timpul altor directori, muzeul a developat câteva sute de fotografii de pe plăcuţe cu respectarea normelor de conservare şi de copyright.

3. In toată lumea muzeală, deţinătorul, adică muzeul care le administrează în numele Statului,  deţine dreptul de copyright asupra reproducerilor.

4. Şi numărul real al plăcuţelor nu este de 8000, ci doar de 2000.

 

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA FACE ANGAJĂRI…DAR NU DE SPECIALIŞTI ÎN DOMENIU

Aşa cum ne-a dovedit în ultimii 15 ani, directorul MJI are oroare de specialişti. Dovadă că în cele trei mandate a angajat doar doi tineri. Restul posturilor cu studii superioare le-a ocupat cu angajaţii cu studii medii care şi-au desăvârşit pregătirea profesională în cadrul Universităţii Spiru Haret, Filiala de la Slobozia. Lucrul nu era rău în principiu, dar s-a dovedit ineficient, pentru că rămâneau descoperite posturile de cercetare, muzeografie şi conservare. Muzeul funcţionează de mai mulţi ani fără conservator şi situaţia nu mai putea continua. Prin urmare, postul va fi scos la concurs în curând.In mod normal, pentru acest post erau eligibili absolvenți ai facultăților de Restaurare-Conservare sau ai unor facultăți cu profil umanist, adică  Istorie sau Istoria-Artei care au în programă și cursuri de Conservare și Muzeografie. Mai erau admiși absolvenți ai facultății de Biologie cu condiția absolvirii unor cursuri de conservator. Un alt indicator este vechimea și experiența în domeniu. Cei care nu au vechime pot fi angajați doar pe post de debutant

Din cele afișate la avizierul muzeului reiese cu totul altceva. Muzeul are nevoie de absolvenți ai facultății de biologie sau chimie și deși postul scos la concurs are gradul II, nu se impune nici o vechime în domeniu. Prin urmare absolvenții facultăților de Restaurare-Conservare sunt dați la o parte din start, deşi aceasta este profesia de bază pentru care au fost pregătiţi. Directorul nu are nevoie de ei şi muzeul e la cheremul lui. Nici absolvenţii facultăţilor de Istorie dar care, prin programa de învăţământ, au urmat cursuri de conservare şi muzeografie nu vor fi admişi la muzeu. Pot merge la sapă. Directorul a hotărât! Sunt admişi să se prezinte doar absolvenţi cu licenţă ai Facultăţilor de Biologie sau Chimie. Chiar şi fără cursuri de specializare în Conservare patrimoniu cultural.Nici măcar cu master. Şi nici măcar ai cursurilor de zi. Oricine are o licenţă în chimie şi biologie se poate prezenta la concurs. Specializarea în conservare le-o va scoate directorul Vlad din burtă. Licenţiaţii în Conservare patrimoniu nu au voie nici să se gândească. Aşa a pus directorul Vlad muzeul pe butuci. Cu angajaţi ca el! Ce să mai zic?! Nu mă mai miră nimic. Toată vara a meşterit şi chiar a reuşit să înscrie la doctorat pe cineva care nu a mers în viaţa ei la un curs, nu a fost la nici un seminar, nu a studiat în nici o bibliotecă. Şi până la 40 de ani nici nu s-a gândit la facultate. A dat examene învăţând răspunsurile la nişte întrebări grilă într-o sală de calculatoare. Exact ca la examenul auto. Aşa că, în curând istoria Oraşului de Floci va fi scrisă de o persoană care nu a scris un articol de autor în viaţa ei şi nu poate participa la o discuţie pe teme istorice. Vorbim despre acelaşi sit pentru care consilierii PSD ialomiţeni au alocat de curând 12,5 milioane lei. Evident că situl are nevoie exact de astfel de ,,specialişti,,. Şi directorul exact de astfel de maşinaţiuni se îngrijeşte.

,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,,

De curând, Ilie Cioacă, protectorul lui, mi-a cerut să vin cu soluţii. Cu mare drag. Soluţii pentru căpuşe există. De acum trei ani le-am zis că soluţia este demiterea directorului. Era o soluţie onorabilă. Ca să nu se ajungă la aceea intempestivă cu zăngănitul de cătuşe. N-au vrut. Problema lor! Dar, într-o bună zi, zăngănitul tot se va auzi. Dar, asta nu e treaba noastră. PSD-ul va trebui să ne dovedească prin fapte că lozinca ,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,, nu este a lor şi că nu le aparţine. Că nici prin cap nu le-a trecut vreodată şi nici nu au prelucrat-o în şedinţe secrete. Că au pus-o duşmanii pe seama lor, acum în prag de alegeri. Că ei se simt ataşaţi de domnul Vlad din motive sentimentale. Că, de câte ori se uită la el, le aduce aminte de Ciupercă. Nu mă deranjează! Să-şi pună o poză cu el pe birou. Dar, să-l demită odată! Măcar  atât cât muzeul mai are pereți și patrimoniu. Că personalul, activitatea și prestigiul muzeului sunt făcute praf.

LANSAREA MONOGRAFIEI ISTORICE A COMUNEI VLĂDENI

Comuna Vlădeni din județul Ialomița este singura localitate ialomițeană care se poate lăuda cu trei monografii și un muzeu de istorie locală inaugurat în toamna anului trecut. Cele trei monografii redau istoria localității din perspective diferite. Prima a fost o monografie generală cuprinzînd diferite aspecte geografice, istorice și culturale, așa cum au mai multe localități din țară, dar doar trei sau patru din Ialomița. A doua este o monografie arheologică semnată de mine și care prezintă așezarea medieval-timpurie din secolele IX-XI de pe Popina Blagodeasca. In fine, a treia este o monografie istorică a cărei lansare va avea loc mâine și pe care o așteptăm cu interes. Este semnată de Cătălin Gogotă, profesor de geografie, dr. Valentin Gheorghe, profesor de istorie și d-na Mariana Alexandru, aceeași pasionată bibliotecară cu care am colaborat la Muzeul Satului.
Adaug că Vlădeni are o istorie de peste 500 de ani și este menționat încă din 1467, fiind astfel una dintre cele mai vechi localități ialomițene. Cu excepția șantierului arheologic Vlădeni-Popina Blagodeasca, proiect de cercetare condus și organizat de Muzeul Județean Ialomița, celelalte proiecte culturale au fost susținute, spre meritul ei, de Primăria Vlădeni.
Ii felicit cu drag, atât pe autori cât și pe organizatori și le doresc succes în continuare!

Contemporary Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor Tasin Gemil on the Occasion of His 70th Birthday

Astăzi, la ora 16, la Biblioteca Judeţeană ,,Ioan N. Roman,, din Constanţa, va avea loc lansarea volumului: Contemporary Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor Tasin Gemil on the Occasion of His 70th Birthday (Babeş-Bolyai University. The Institute of Turkology and Central-Asian Studies), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013 [2015], lxxviii+1.056 pp.; ilustraţii, hărţi, tabele (coordonatori: Stoica Lascu, Melek Fetisleam). 

Substanţa consistentului volum (aproape 1.200 de pagini), la a cărui alcătuire au contribuit autori din 16 ţări – în semn de preţuire pentru activitatea ştiinţifică şi personalitatea distinsului om de ştiinţă român (de origine tătară, nativ dobrogean /născut la Medgidia: 21 septembrie 1943/) –, se constituie din arii tematice care i-au fost, şi îi sunt în continuare, familiare; cei 63 de autori, de la specialişti cu autoritate ştiinţifică recunoscuţi în mediile academice şi de cercetare din ţările lor, până la tineri doctoranzi români, au abordat problematici pe care editorii le-au compartimentat, cronologic, în cinci părţi tematice – Part I. Central Asia. Middle East, Part II. Crimea. Tatars, Part III. Empire Ottoman/Turkey. Balkans, Part IV. Romanian Principalities. Dobrudja; Part V. Varia; precum şi mai multe anexe bibliografice.

P.S. Am avut onoarea să îl am ca profesor pe domnul Tasin Gemil, pentru care am o admiraţie deosebită şi de aceea mă alătur celor care îl felicită cu această ocazie.