DESPRE UN POSIBIL CIMITIR AL DEŢINUŢILOR POLITIC DE LA POARTA ALBĂ (JUD. CONSTANŢA)

Emilia CORBU, Stănică PANDREA 

Cuvinte cheie: Canalul Dunăre – Marea Neagră; sistemul de irigaţii Carasu; regimul comunist, deţinuţi politici, cimitir, morminte individuale, gropi comune, gropi de ars varul.

Key-words: Danube – Black Sea Channel, system of irrigation Carasu, communism era, political prisoners, cemetery, individual grave, common grave, slaking pit.

Abstract:

About a potential political prisoners cemetery at Poarta-Albă (Constanta county)

The development of the Danube-Black Sea Channel was started after 1948, during the communist regime. It was built with the effort of thousands of political prisoners who manually excavated the channel which it was  afterwards included in the Irrigation engineering system Carasu.

Many memories, accounts and historical papers mention that a great number of people died  because of the strenous work, malnutrition and bad conditions of  hygiene. The dead were burried into communal graves or penal cemeteries. Marking these events in the field and also in the collective memory is the duty of local authorities and historians aside.

A rectangular area of almost 2000 m2 came into the spotlight of archaeologists. In the southern half, the ,,A area,,, the soil has an alveolus shape and it is covered by sediments of yelow clay. In the northern half, the ,,B area,, the soil  is at the same level with the others cemeteries from the neighbourhood. A communal grave was the main hypothesis while researching the A area. This area is rectangular, 33 x 30 m, E-V orientation. Floor level is at -0,80 m below nowadays soil. Archaeologists had discovered  an ensemble of great and deep  pits that covered an area larger than 150 m2. The pits are filled up with black soil taken from the surface of the A area. Some of the pits were dug into virgin soil, but others crossed a different kind of pits filled up with dirty-yellow clay. In these pits could not be found any human bones. We don`t know their use. There is however the possibility of them being slaking pits, where chalkstone was burnt in order to obtain lime for the construction of the channel.

Five graves were discovered in the B area. The site plan and orientation highlighted a contemporary cemetery (after 1945). The graves are narrow and not very deep (-1-1,40 m). They correspond  with the size of the “coffins,,(a wooden box). Certainly it is a cemetery for social outcasts. During the communist era, the vast majority of such outcasts were political prisoners. The authors believe that some of the archaeological arguments (the location, the density of graves, the missing markings and inventory) and the anthropological analysis of the skeleton discovered inside Grave 3, are suggestive of political prisoners buried in the area.

Acest articol este o scurtă contribuţie arheologică la studierea istoriei contemporane a României, în condiţiile în care arhivele sunt uneori incomplete, memoriile  pătimaşe şi oamenii muritori.

CONTEXTUL ISTORIC

În anii ’50, regimul comunist a demarat lucrările de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră. Zeci de mii de deţinuţi, opozanţi ai regimului, au lucrat în mare parte manual la o lucrare care, ulterior, a fost înglobată în Sistemul de Irigaţii Carasu[1]. Regimul Ceauşescu a reluat proiectul în anii ’80 şi a construit canalul care funcţionează şi azi. A păstrat doar 10 km din traseul Canalului din anii ’50. O serie de relatări, memorii, ca şi studii istorice menţionează că regimul de muncă extenuant şi condiţiile precare de alimentaţie şi igienă au determinat un număr mare de decese şi implicit au dus la existenţa unor gropi comune şi cimitire de colonie. Marcarea acestor obiective în teren[2], dar şi în memoria comunităţii, este o datorie care revine atât autorităţilor locale, cât şi istoricilor. Doar că, înainte de a fi marcate, acestea trebuie confirmate de arheologi. Acesta a fost scopul investigaţiilor de teren pe care le prezentăm în continuare[3], desfăşurate în iulie 2016 (Emilia Corbu) şi august 2017 (Emilia Corbu, Stănică Pandrea).

SURSELE DE DOCUMENTARE

Sursele de documentare premegătoare săpăturilor au fost memorialistica (publicată[4], dar şi inedită, adică relatările localnicilor), hărţile de tragere ale armatei române şi fotografii satelitare. Memoriile publicate ne-au oferit pagini pline de fapte şi emoţie umană, dar puţine date concrete de fixare în teren. Relatările localnicilor au fost mai concrete şi indicau două obiective: gropi comune şi morminte.

Din aceste amintiri, transmise din tată în fiu sau relatate preotului de către bătrânii satului, gropi comune s-ar fi aflat în trei puncte: în cimitirul vechi din Poarta Albă; la piciorul podului; în stânga/în vestul cimitirului nou din cartierul ,,Orașul-Nouˮ din comuna Poarta Albă.  Localnicul Marian Tudorache (50 de ani), susţinând că, pe când era copil, bunicul său i-a spus despre o zonă în care erau gropile deţinuţilor politici, ne-a indicat locul cimitirului, fapt confirmat de descoperirile în teren. Memoria copiilor nu dezămăgeşte niciodată!

Planurile directoare de tragere ale armatei române din perioada 1920–1940 atestă  situații total diferite de cele de azi. Canalul nu exista, pe traseul său era un drum. La nord de drum era o jumătate din satul Galeșu, inclusiv cimitirul acestuia, care va deveni unul dintre reperele prezentei cercetări.

Fotografiile satelitare indicau, în partea de sud a cimitirului şi lângă actualul drum, un areal de formă ovală cu pământ galben în suprafaţă.

METODA DE LUCRU

Locul ales pentru săpături are o suprafaţă de aproape 2000 m2. Este învecinat la nord cu cimitirul din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, la est cu cimitirul nou din cartierul Viile al localității Poarta Albă, la vest cu un teren agricol, la sud cu un drum local aflat pe malul Canalului Dunăre – Marea Neagră. În partea sudică, numită de noi sectorul A,  terenul este alveolat şi prezintă pelicule de pământ galben în suprafaţă. În jumătatea nordică, sectorul B, terenul se află la acelaşi nivel cu celelalte două cimitire din apropiere. S-a lucrat mecanic (până la adâncimea de 1 m) şi manual.

REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR

Cercetările din sectorul A (iulie 2016). Ansamblul de gropi

Ipoteza de lucru pentru sectorul A a fost aceea a existenței unei gropi comune. Terenul se prezintă ca un patrulater  de 33 x 30 m, cu orientare E-V,  alveolat, cu cota cea mai joasă de –0,80 m față de nivelul actual al solului, măsurată pe partea nordică, acolo unde întreaga formațiune este mărginită de un val.  Investigația a fost efectuată mecanic, prin două secțiuni, numite A și C (SA, SC) și manual, prin secțiunea B (SB).

SA, orientată N-S, cu dimensiunile de 13 x 2 m și adâncimea de 2,5 m (de la nivelul cel mai jos al alveolei) și 3 m de la nivelul de călcare al cimitirului actual), a avut scopul de a cerceta stratigrafia în centrul terenului, în zona cea mai joasă a acestuia. Pe ambele profile ale secțiunii, se observă o zonă de gropi, pe o lungime de aproape 8 m. Deși secțiunea avea lățimea de doar 2 m, configurația  gropilor este diferită pe ambele profile, de aceea am procedat la numerotarea gropilor pe fiecare profil. Acest ansamblu de gropi are adâncimea de 1,85 m de la nivelul solului alveolat și 2,5 m de la nivelul de călcare actual.

G1 (SA, c. 1–3, profil estic) este o groapă cu profilul albiat, cu deschiderea maximă la gură de 4 m, adâncimea de 1,50 de la nivelul complexului și de 2 m de la nivelul actual al solului.  Aceasta se continuă și pe profilul vestic, unde are lățimea de 3,5 m. În partea superioară, până la –0,90 m, se află un strat de umplutură în care s-au găsit  și câteva resturi menajere.

G2 (SA, c. 3–4, profil estic)  este o groapă, cu diametrul gurii de 3 m și adâncimea de 1,85 m (de la nivelul solului alveolat) și 2,50 m de la nivelul actual al solului. Groapa are o treaptă alveolată și apoi groapa propriu-zisă cu un perete oblic. Profilul neregulat al acestei gropi dovedește că a fost lucrată mecanic (fig.1).

G3 (SA, c. 1–3, profil vestic)  este o groapă cu diametrul gurii de  5,5 m și adâncă de 1,85 m de la nivelul albiat și de 2,60 m de la nivelul actual al solului. Pe fundul ei se mai află un strat subțire de pământ galben afânat, cu pietriș, gros de 0,25–0,60 cm. Peste acesta se află o depunere de pământ brun-afânat, amestecat cu pelicule subțiri de pământ galben. Depunerea are un profil neuniform, umplând golurile lăsate în stratul de pământ galben purtat de la bază (fig.2).

De notat că toate gropile descrise mai sus conţin, până la adâncimea de 2,50 m, un sediment brun, afânat, grăunţos.

Secțiunea C, perpendiculară pe SA, orientată E-V, cu dimensiunile de 10 x 2 m, se află la baza valului care delimitează aria alveolată și intersectează, în carourile finale, o parte din acesta. De aceea, pentru această secțiune, am luat în considerare doar adâncimea de la nivelul actual al solului.

G4 (SC, c. 3-5, profilul sudic) este o groapă cu  diametrul de 4,5 m și adâncimea de 2 m de la nivelul actual al solului.  Are la bază un strat de pământ galben cenușiu, purtat, cu rare pelicule de rugină, cu o grosime cuprinsă între 0,25–0,50 m.

G5 (SC, c. 1–4) este o groapă cu deschiderea la gură de 6, 5 m şi o dublă alveolare neregulată, rezultat al unei acțiuni mecanice. Intersectează groapa nr. 4 (G4).  Umplutura acesteia este depusă în două straturi. La bază, un strat brun-negricios cu pelicule de pământ galben în lentile. Deasupra, un strat de pământ brun-afânat, grăunțos, amestecat cu rare pelicule de pământ galben și particule de calcar (fig.3).

Pe profilul nordic al SC se observă o situație foarte interesantă.

G6 (SC, c. 4) este o groapă cu profil albiat, cu deschiderea de 2 m la gură și de 1 m la bază, adâncă de 2 m, în care se află pământ galben cenușiu, secționată de alte gropi.

G7–G10. Groapa nr. 6 a fost intersectată de un șir de trei gropi, adânci de 2,5 m, cu diametrul de 1,5–2 m. Umplutura acestora a fost depusă în două straturi. La bază se află un pământ brun-negricios cu lentile de pământ galben. Deasupra, un strat de 0,50–1 m de pământ brun-grăunțos, afânat, amestecat cu rare pelicule de pământ galben și particule de calcar (fig. 4).

Secţiunea B, perpendiculară pe SA, orientată E-V, Din secțiunea B (SB) a fost lucrat manual doar caroul 3 (2 x 2 m). Pe doar 4 mp, la –1,10 m, sub un strat de nivelare, se observau colțurile rotunjite a trei gropi umplute cu pământ brun-negricios, afânat. Groapa de pe profilul sudic intersecta o alta, din care se mai păstra o margine delimitată de pământ galben cenușiu, dar cu rare pelicule brune și care  se observa pe și pe profilul vestic. Gropile de pe profilele nordic și estic erau adânci de doar 1,30 m. Groapa de pe profilul sudic ajungea până la –1,85 m. Toate trei au fost cercetate doar în acest carou, timpul prea scurt avut la dispoziție nepermițând extinderea cercetării în suprafață.

Nu se poate vorbi de existența unui inventar al gropilor. Pe fundul gropii din SB, c.3, profil sudic a fost găsită o bucată patrulateră din tablă de  fier foarte deteriorată. Urme de fier au apărut şi pe profilul sudic al gropii cu pământ galben cenușiu din SC. În stratul de nivelare (0,90–1,10 m) au apărut câteva resturi menajere (fragmente de sticle, becuri, dopuri etc.) și mai multe resturi metalice, în stare proastă de conservare (fragmente de sârmă, fiare, resturi de tablă de fier etc.). Raportat la suprafața excavată, resturile menajere sunt foarte puţine.

Gropile nu conţineau resturi umane şi, în consecinţă, ipoteza de lucru nu se verifică, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor. Ansamblul de gropi oferă câteva concluzii.

Suprafața alveolată este de circa 1000 m2. În partea de nord, în zona centrală se află o zonă de aproximativ 150 m2, plină de gropi. Din această suprafață, sondajul a afectat doar 50 m2. Gropile, cu dimensiunile descrise mai sus, sunt umplute cu pământ negru curat, împins, probabil, mecanic din zona înconjurătoare. Unele gropi cu pământ negru pot fi delimitate în pământ galben curat, steril, neatins de nici o intervenție umană. Altele însă au intersectat și distrus gropi pline cu pământ galben cenușiu, striat de pelicule brune. Acest lucru se observă pe profilul vestic al SA, c. 2–5, pe ambele profile ale SC, c.4 și pe planul SB, c.3, –1,10 m. Din gropile cu pământ galben cenușiu se mai păstrează fie o peliculă pe fund, fie lateral, pe un perete (cazul SC). Gropile cu pământ negru au împânzit întreaga suprafață în mod sistematic și au secționat gropile cu pământ galben cenușiu, vizibile acum doar în trei puncte. Pe profilul sudic al SC, se observă că gropile cu pământ galben cenușiu aveau profil albiat, deschiderea la gură de 4 m, lărgimea la bază de 3 m și adâncimea de 2 m. Conținutul lor a fost excavat și îndepărtat din zonă. Gropile rezultate în urma excavării au fost umplute cu pământ negru.

Din punct de vedere cronologic, gropile aparțin epocii contemporane, mai precis  perioadei regimului comunist. Stratul de nivelare, ulterior gropilor cu pământ negru, conține capace din aluminiu marcate cu siglele R.P.R. şi M.I.A în jurul unei stele cu cinci colţuri. În opinia noastră, cele două prescurtări sunt Republica Populară Română, denumirea statului român până în anul 1965, şi Ministerul Industriei Alimentare, care  a funcţionat în România sub această titulatură între anii 1961–1971. Coroborând cele două date, aflăm că dopurile au fost produse cel puțin între anii 1961–1965. Așadar, perioada următoare este intervalul de timp în care urmele gropilor au fost acoperite cu un strat de nivelare, cu pământ adus din altă parte, probabil de la o platformă menajeră (unele dopuri au urme de ardere secundară). Acest lucru corespunde cu relatările localnicului M.T., care menționează că, în copilăria lui, zona era plină de gropi vizibile, care au fost nivelate la un moment dat, în timpul regimului Ceaușescu. Relatarea este veridică, deoarece pământul negru-afânat nu avea densitatea necesară umplerii gropilor și nici nu era în cantitate suficientă.

Este dificil să ne pronunțăm asupra funcționalității acestor gropi în lipsa unor probe clare. Nici chiar cei care au fost contemporani cu ele nu ştiau uneori la ce folosesc. De pildă, Aurel

Vişovan, fost deţinut politic, trecut prin experimentul Piteşti şi domiciliu obligatoriu la Lăteşti (în Balta Ialomiţei), povesteşte că, în 1958, au fost luaţi din  domiciul forţat şi duşi în colonia 9 Culme, transformată în lagăr. ,,Aspectul era deprimant. Barăci rămase de pe vremea canalului Dunăre Marea Neagră, acea operă faraonică întreruptă cu 45 ani înainte…În mijlocul lagărului, o groapă largă şi adâncă ne-a hipnotizat privirile. Avea 2300 metri pătraţi şi cam doi metri adâncime. Întreg grupul nostru a fost străbătut de acelaşi fior: ,,Ne vor împuşca şi ne vor arunca în groapa dinainte pregătităˮ[5].

Mărturia este foarte interesantă pentru că, pe de o parte, ne confirmă existenţa unor gropi ciudate chiar în mijlocul lagărelor, iar, pe de altă parte, face trimitere la ideea gropilor comune. Şi, mai ales, confirmă readucerea unor deţinuţi în lagăre, la câţiva ani după încetarea lucrărilor la canal. Statutul deţinuţilor era de ,,internat politicˮ pe o perioadă de trei ani. Aveau regim de izolare totală, ca în închisoare.

Revenind la  ansamblul de gropi,  excludem ipoteza unei gropi de împrumut, deoarece săparea albiei canalului a presupus excavarea unei cantităţi enorme de pământ galben care trebuia îndepărtat din zonă.  Reţinem însă relatarea unor deţinuţi, care spun că arderea varului (folosit la construirea canalului) se făcea în gropi. Pe vremuri, astfel de puncte se numeau vărării şi erau diferite de varniţe, adică de gropile de stins varul, cunoscute mult mai bine. Este posibil ca aceste vestigii să provină de la un punct de ardere a varului, necesar lucrărilor la porțiunea de canal construită în anii ’50.

Cercetările din sectorul B (august 2017). Cimitirul

Secţiunea SD ( 12 x 2 m) se afla la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC. Stratigrafia secţiunii are analogii cu situaţia din sectorul A  şi anume:

a) Nivelul gropilor cu pământ negru afânat, din care una apare pe SD, c. 1, profil estic. Este vizibilă  pe o  lăţime de 1,10 şi are adâncimea de 1,30 m.

b) Stratul de nivelare apare aleatoriu în SD, c. 5–6, profil vestic, având lăţimea de 2,30 m şi adâncimea de 0,82 m de la nivelul actual al solului.

Aceste situaţii confirmă că realităţile arheologice din cele patru secţiuni au fost contemporane şi sunt rezultatul aceluiaşi eveniment istoric. Noutatea pe care o aduce secţiunea SD este nivelul cu morminte individuale.

Mormintele

Au fost descoperite cinci morminte. Orientarea, cu capul la vest și picioarele la est, precum și dispunerea în plan, ne indică un mic cimitir aparținând epocii contemporane (databil după anul 1945). Gropile  de mormânt aveau dimensiunile cutiilor de lemn în care fuseseră depuşi defuncţii, adică strâmte şi de lungimea cutiei (fig.5). Lemnul capacului era putrezit şi foarte friabil, căzut în interior.

Mormântul nr. 1 (SD, c. 1–2). Parțial în malul estic. Capacul colmatat al  cutiei se conturează la adâncimea de 1,40 m. Fundul gropii puţin rotunjit. Orientare V-E.

Mormântul nr. 2 (SD, c. 2). Parțial în malul  vestic, la adâncimea de 1,40 m. Orientare V-E. Capacul colmatat în partea inferioară ne-a permis observarea faptului că decedatul a fost aşezat în decubit dorsal, îmbrăcat civil, cu antebrațele pe piept.

Mormântul nr. 3 (SD, c. 3). Parțial în malul  vestic. Orientare V-E. Sicriul se afla doar la –1,10 m adâncime, motiv pentru care, cu mare părere de rău, capacul cutiei a fost afectat în partea inferioară de săpătura mecanică. La –1,40 m, se afla deja fundul înclinat al gropii. Cutia avea capacul foarte putred şi sfărâmicios, spre deosebire de fund și de laterale care erau bine conservate. Credem că este vorba de o targă de lemn de esenţă tare,  folosită în construcţii, targă care avea planşeu şi laterale, la care s-a adăugat un capac din lemn slab, rezultând un sicriu, cu lungimea de 1,84 m, corespunzător  lungimii  scheletului. Defunctul a fost depus în decubit dorsal, cu capul spre dreapta și antebrațele întinse pe lângă corp. Oasele scheletului aveau urme puternice de arsură, mai ales gambele, lipsea laba piciorului stâng. Oasele friabile căpătaseră culoarea neagră. Fusese  învelit sau îmbrăcat cu o ţesătură groasă cu urme de arsură. Singurul inventar găsit a fost o bucată de hârtie cartonată, de format A4, colorată, pliată în patru, aflată sub cotul drept şi care se pare că a ars odată cu defunctul. Nu mai poate fi recuperată. Tot în cutie se afla şi o bucată rotunjită de calcar. Sub schelet se aflau frunze şi ramuri uscate. Aspectul deosebit al mormântului ne-a determinat să extragem scheletul pentru determinări antropologice[6]. Analiza scheletului din M3 a evidențiat o patologie specifică unei persoane care a depus un efort fizic intens, în condiţii grele, câţiva ani la rând (fig.6).

Mormântul nr. 4 (SD, c.4). Parțial în malul vestic, capacul sicriului vizibil la adâncimea de 1,20 m. Orientare V-E.

Mormântul nr. 5 (SD, c. 6). Parțial în malul estic, vizibil la adâncimea de 1,40 m. Orientare V-E.

CONCLUZII

În zona cercetată, se află un cimitir compus din morminte individuale, confirmând astfel tradiţia locală a existenţei unor sepulturi în acel perimetru (fig.7).

În privința dimensiunilor cimitirului, s-au putut face doar câteva constatări:

a)       Pe fotografiile  satelitare se observă că secţiunea SD/2017 se află în mijlocul unui perimetru plin de gropi. Arealul este aproximativ pătrat şi are aceeași orientare  cu a cimitirului vechi. La vest, se învecinează cu un teren agricol, la nord cu cimitirul vechi, la est cu cimitirul nou, care intersectează acest areal în partea de NV, la sud cu o groapă, un teren viran şi drumul de acces la cimitirul nou.

b)       În partea de vest, atât cimitirul vechi, cât şi perimetrul cu mormintele cercetate, sunt mărginite de o amenajare cu aspectul unei alei,  probabil un rest al unui vechi drum de acces.

O altă chestiune este aceea a relaţiei dintre cimitir şi ansamblul de gropi din vecinătate. Ansamblul, aflat la sud de perimetrul cu morminte, vizibil şi pe fotografiile satelitare, are formă ovală şi aceeaşi orientare ca şi cimitirul vechi, NV-SE, şi se extinde până în buza perimetrului cu morminte. De notat că gropi asemănătoare s-au aflat şi pe suprafaţa cimitirului, fiind intersectate de morminte. Prin urmare, stratigrafia finală a întregii zone conține, de sus în jos: a) un strat de nivelare; b) gropi de morminte; c) ansamblu de gropi. Intervalul cronologic dintre cele trei depuneri a fost foarte scurt, toate trei încadrându-se  în perioada 1950–1965.

Evident că acest cimitir a aparţinut unor marginalizaţi social, fără discuţie. Insă cel mai mare grup din categoria marginalizaţilor social era acela al deţinuţilor politic, urmaţi apoi de deportaţi, de apatrizi, de frontierişti etc.

La întrebarea dacă mormintele aparţin unor deţinuţi politic, considerăm că următoarele  observații ar putea sugera un răspuns afirmativ:

a)       gropile mormintelor au adâncimea mică  (1,10–1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă;

b)       mormintele nu se intersectează, dar sunt apropiate unele de altele (între M1 şi M2 distanța este de doar 0, 95 m, între M2 şi M3 – de 0,80 m, între M3 şi M4 – de 1,60 m, între M4 şi M5 – de 1,80 m); compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp;

c)       mormintele nu sunt marcate; faptul constituie o ciudățenie, deoarece în cimitirele istorice din vecinătate (creştin şi islamic),  deşi dezafectate, încă se mai păstrează marcajele (cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre  funerare), chiar dacă sunt adâncite în pământ;

d)       deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare, uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că pământul gropilor se lăsase la un moment dat şi a fost necesară reacoperirea lor;

e)        mormintele identificate se află în afara cimitirului istoric. Or, se ştie că deportaţii şi coloniştii erau ,,arondaţi,, cimitirelor satelor din vecinătate şi mormintele lor erau marcate cu cruci.

În final, trebuie să menţionăm faptul că, indiferent dacă mormintele aparțin unor deținuți politic sau unor „marginaliˮ ai epocii comuniste, acest cimitir, necunoscut până acum, a fost marcat în memoria comunităţii prin ridicarea unei troiţe.

BIBLIOGRAFIE 

Akmola, 2011- Guner Akmolla, Tatarii, volumul II, Editura Boldaș, Constanța,2011,

Călvărăsan, 1998- Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi, volumul II, Editura Bucura, Sibiu, 1998,

Dicţionarul, 2008- Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), coord. Andrei Muraru, Editura Polirom 2008,

Dragoman, Florea 2013 – R. A. Dragoman, M. Florea, Preambul la o cercetare arheologică a fostei colonii de muncă forțată din perioada comunistă de la Poarta Albă, România,  MCA 9, 2013, p. 231–242.

Dragoman et alii 2016 – R. A. Dragoman, S. Oanță-Marghitu, T. Vasilescu, M. Florea, C.  Nicolae, Archaeology, memory and history: the communist-era ruins at Galeșu/Nazarcea (on the Danube Black Sea Canal trail), Caiete ARA 7,  2016, p. 201–225.

Dragoman et alii 2018 – R. A. Dragoman, S. Oanță-Marghitu, T. Vasilescu, M. Florea, C.  Nicolae, Ruinele unui proiect modernist: cercetări arheologice în fosta colonie de muncă forțată din perioada comunistă de la Galeșu/Nazarcea, Canalul Dunăre Marea Neagră, MCA S.N. 14, 2018, p. 265–286.

Vişovan 2006 – A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, Cluj-Napoca, 2006

Lista figurilor

  1. Ansamblul de gropi pe profilul estic al  secţiunii SA.
  2. Ansamblul de gropi pe profilul vstic al  secţiunii SA
  3. Ansamblu de gropi pe profilul sudic al  secţiunii SC
  4. Ansamblu de gropi pe profilul nordic al  secţiunii SC
  5. Profilele secţiunii SD
  6. Planul general al SD
  7. Vedere generală a SD

List of pictures

  1. Ensemble of pits on the eastern SA  sectional view
  2. Ensemble of pits on the western  SA  sectional view
  3. Ensemble of pits on the south  SC sectional view.
  4. Ensemble of pits on the northern  SC sectional view.
  5. Sections view of SD section
  6. Plan (grund-wiss) of SD section.
  7. General view of SD section

 



[1] Sistemul de irigaţii Carasu a fost unul dintre cele mai mari din întreaga ţară,  acoperind o suprafaţă de 200000 de hectare de teren. Profesorul Aurel Lup notează în cartea sa, 40 de ani de agricultură socialistă în Dobrogea, că sistemul Carasu reprezenta „1050 de kilometri de canale de aducţiune şi distribuţie; 420 de kilometri de jgheaburi din beton armat; 80 de kilometri de conducte metalice; 87 de staţii de pompare de diferite mărimi; peste 200 de lucrări hidrotehnice, poduri, stăvilare, noduri hidrotehnice”. (https://adevarul.ro/locale/constanta/sistemul-irigatii-colos-distrus-rapid-revolutie-mai-ramas-urma-buruieni-ruine-1_59d4b9255ab6550cb8cdfa98/index.html)

[2] Pentru un alt efort de identificare a urmelor arheologice ale represiunii comuniste, vizând aspecte ținând de materialitatea universului concentraționar din aceeași zonă, vezi Dragoman, Florea 2013; Dragoman et alii 2016;  Dragoman et alii 2018).

[3] Investigaţiile au fost iniţiate de Fundaţia ,,Profesor George Manuˮ,  aprobate de Primăria Poarta Albă şi susţinute de câţiva voluntari şi localnici, cărora le mulţumim şi pe această cale.

[4]   Akmolla, 2011, passim; Călvărăsan,   1998, passim; Dicţionarul, 2008, pag. 250

[5] Vişovan 2006, p. 161.

[6] Mulţumim şi pe această cale d-lui dr. Gabriel Vasile, pentru amabilitatea de a efectua  analiza antropologică, care poate fi consultată în prezentul volum.

Studiu publicat în  MATERIALE ŞI CERCETĂRI ARHEOLOGICE, Anuarul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan pe anul  2019

 

VREMURI GRELE? (II). ADEVĂRUL DESPRE ,,ADEVĂRURI,,.

HRISTOS A INVIAT!

Adevărul istoric

Vremurile istorice ascund în spatele lor adevărul istoric. Adică acel adevăr care rezultă în urma unor cercetări de arhivă desfășurate la cel puțin trei generații de la eveniment. Adică adevărul despre ce trăim noi astăzi va fi aflat de strănepoții noștri, atunci când noi vom fi oale și ulcele. Și, mai mult decît atât, adevărul descoperit atunci nu va semăna cu ceea ce credem noi acum că este adevărat. Acesta este motivul pentru care, uneori, teoriile istorice nu sunt crezute și ceeace spun istoricii despre strămoșii noștri este comentat. Adevărul istoric este un produs de cercetare ,,fără ură și fără părtinire,,. Și, va fi de folos urmașilor noștri, dacă vor avea înțelepciunea să îl cunoască. Așa a fost și cu adevărul despre comunism, care în arhive apare diferit decât în memoria oamenilor, și cu adevărul despre perioada interbelică etc. Asta ca să dau exemple la îndemâna tuturor.

Cine-i vinovat?

Toate explicațiile  actuale cu privire la cauzele ,,crizei covid 19,, cum va fi probabil denumită în istorie conțin cu siguranță fapte adevărate, dar parțiale. Adevărul este mult mai complex decât o succesiune de fapte. Adevărul  istoric este o succesiune de momente cheie, cum rar se întâmplă în evoluția umanității. Fiecare teorie  contemporană poate să dețină o cheie, dar nu și adevărul întreg. Aceste chei pot fi personalități, evenimente, efecte, fenomene. Cea mai riscantă este cheia umană,  omul, privit atît ca persoană cât și ca mulțime. Omul poate schimba cursul istoriei și atât cât suntem parte a problemei nu vom putea afla adevărul istoric despre vremurile pe care le trăim. Fiecare are tendința să vadă doar ,,adevărul,, său, adică acel adevăr care este cel mai confortabil din punct de vedere emoțional. Nimeni nu se vrea responsabil de ceea ce se întâmplă. Când, în realitate, toți avem o vină în ceea ce se întâmplă sau chiar mai multe. Toți am acceptat în numele științei și al bunăstării, al sănătății, al prelungirii duratei vieții etc., în numele unor idealuri, de altfel generoase, cu toții am acceptat pervertirea naturii create de Dumnezeu, fie că vorbim de natura vegetală, animală sau umană. Toate forțele naturii au fost puse să lucreze în folosul și spre confortul excesiv al omului. Totul este pervertit în jurul nostru, de la sămânța pe care o sădim în pământ până la găina pe care o creștem în bătătură. Toate au ceva mutant ca să fie mai productiv.  In acest context se înscrie și nebunia de a găsi în natura animală remedii de finețe pentru bolile omului. Așa ceva nu s-a întîmplat în istorie. Animalele erau cel mult surse de hrană și ajutor în muncă. Dar, atît! Și omul istoric avea același creier ca și omul contemporan. Numai generațiilor din ultimii 50 de ani le-a trecut prin minte această idee sclipitoare. Și uite, rezultatele! Le vedem de la pâinea pe care o punem pe masă până la sutele de spitale pe care le avem, cele mai multe din toată istoria românilor și până la regresul demografic pe care îl trăim. Cu toții ne înfruptăm din măcelul asupra naturii, dar vinovați sunt doar conspiraționiștii. Asta e o parte din adevăr, că omul a început un război asupra naturii create de Dumnezeu și acum suntem oripilați  când Dumnezeu ne dă o palmă.

Adevărul ,,adevărat,,

Cea mai mare învățătură pe care o au creștinii este aceea că adevărul nu este idee, ci este persoană, adică este Iisus Hristos. Fiecare poate afla dacă se află în adevăr sau minciună prin raportare la Hristos.

Dacă veți face acest exercițiu, veți afla că o mare parte dintre noi trăim în minciună. Dar avem pretenția să știm adevărul despre o mare criză mondială din care facem parte. Nu vom reuși! In schimb avem posibilitatea să devenim  oameni adevărați prin Hristos. Nu este simplu, dar este singura soluție!

 

 

VREMURI GRELE?

Unii zic că trăim vremuri grele. Cu siguranță trăim vremuri istorice. Cât de grele sunt vom vedea când vor veni notele de plată, unele în bani, altele în libertate. Până atunci  vă dau un exemplu de vremuri grele. Vă propun să privim un pic  documentele din primul război mondial. Undeva între anii 1917/1818. O bună parte din țară era ocupată! Tezaurul țării confiscat de comuniștii sovietici. Țara fără buget. Epidemie de tifos exantematic. O parte din populație refugiată în Moldova, acolo unde armata română făcea eforturi dramatice să apere frontul. Aveau opinci în picioare și puști cu baionete, adică un fel de sabie atașată la vîrf. Când rămâneau fără gloanțe, atașau săbiile și luptau corp la corp. Dar pentru aceasta trebuiau să fie față în față cu dușmanul. Una din bătăliile de răsunet de la Oituz a fost câștigată prin lupta la baionetă. Ce se întâmpla cu populația civilă (în majoritate femei, copii, bătrîni) rămasă în teritoriul ocupat? Dacă răsfoiești dosarele cu pagubele și rechizițiile de război  ți se strânge inima. Armatele germană, bulgară și rusă s-au perindat pe rând și fiecare a avut propriul plan de rechiziții forțate. Dacă nemții au plătit la început o parte din produse procedând la subevaluarea acestora, celelalte două au jefuit pur și simplu totul. S-au hrănit jefuind locuitorii. In listele de rechiziții se află notate de la animale la câțiva saci de cereale (adică hrana unei familii pe toată iarna) și borcănele cu untură până la izmene, cămăși, ștergare, preșuri, scoarțe, vase de metal etc. lăsându-i pe bieții țărani despuiați în plină iarnă. Cel mai trist mi s-a părut cazul unui primar  dintr-un sat ialomițean  care a fost torturat și băgat la închisoare pentru că nu a predat cota de 2000 de ouă  pe săptămână către armata de ocupație. Omul a explicat că din satul lui nu se pot strânge atîtea ouă, dat fiind că le-au fost rechiziționate păsările. Mai mult chiar, în lipsă de alte alimente, ouăle erau hrana de bază pentru copiii din sat. Să nu uităm că în urmă cu doar 100 de ani, țăranii își produceau hrana pentru întreaga familie precum și îmbrăcămintea în propria gospodărie. Rechiziția de alimente îi lăsa muritori de foame. Bisericile, primăriile, judecătoriile de ocol, cârciumile, fuseseră transformate în grajduri și depozite iar la retragerea lor, armatele de ocupație au procedat la distrugerea totală sau parțială a acestora. Au băgat pe foc chiar și gardurile cimitirelor.

Și mai vulnerabili erau bieții refugiați transilvăneni și basarabeni care veniți în sudul României, căutau ajutor de la Stat. Ajutorul nu mai venea, iar ei nu aveau nici un fel de mijloace de trai. Unii dintre ei încercau să se întoarcă de unde veniseră dar nu aveau mijloace de transport.

Bunicii noștri au trăit toate aceste orori. Le-au depășit și au reconstruit totul de la capăt. Oare, noi vom reuși? Nu știu. Uneori mă îndoiesc. Bunicii noștri erau oameni dintr-o bucată. Generația lor erau cu toții o singură inimă.

POPINA BLAGODEASCA-BLAGODEŞTI-CHIOARA. TREI SATE –ACEEAŞI ISTORIE?

Articol publicat în Miscellanea Historica et Archaelogica in honorem Professoris Ionel Cândea  septuagenarii, Bucureşti-Brăila, 2019

Dr. Emilia Corbu,

 Introducere

Există vreo legătură între satele medievale-timpurii din cadrul culturii Dridu şi satele medievale târzii? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă prezentul articol, prin analizarea unui caz concret: Popina Blagodeasca-Blagodeşti-Chioara. In studiul nostru pornim de la trei criterii: vatra satului, domeniul economic al satului şi vecinătăţile. Cele trei criterii au la bază un studiu documentar şi unul arheologic, completat cu date de toponimie, lingvistică, cartografie. Istoria ne arată că un sat putea să aibă mai multe vetre de-a lungul evoluţiei sale, însă doar un singur domeniu economic. Pierderea domeniului  ducea invariabil la dispariţia satului. De aceea, domeniul economic va fi un element important al cercetării noastre deşi poate fi identificat  documentar doar pentru Blagodeşti şi Chioara.

 Premise generale

Intr-un studiu mai vechi în care repertoriam peste 100 de sate medievale din judeţul Ialomiţa, atestate documentar în secolele XIV-XVI[1], se conturau printre altele, două idei  la care doresc să mă opresc.  Prima idee era tipul de sat  compus din două părţi distincte ca localizare, dar complementare ca atribuţii. Era vorba de vatra satului şi domeniul economic al acestuia. În vatra satului se aflau locuinţele cu anexele gospodăreşti. Domeniul economic al satului se întindea  pe câţiva kilometri de jur-împrejur şi cuprindea moşiile ţăranilor (numite părţi) care se întindeau din hotar până în hotar cuprinzând echitabil părţi din vatra satului, luncă, pădure, apă şi câmp. Marele domeniu feudal s-a format pe măsura înstrăinării prin vânzare sau abuz a acestor părţi. In domeniul economic al satului se puteau afla la un moment dat atât  moşia boierească cât şi mici proprietăţi ţărăneşti. Documentele menţionează doar marile moşii boiereşti, deoarece noii proprietari aveau nevoie de acte pentru loturile de pământ cumpărate. Domeniul satului apare menţionat accidental, cu prilejul unor evenimente, cum ar fi o crimă petrecută în hotarele lor şi când sătenii trebuiau să răspundă solidar.

A doua idee era continuitatea de locuire. Din cele peste 100 de sate atestate documentar, peste 50 îşi păstrează toponimia până în ziua de astăzi. Aceasta presupune şi o continuitate a populaţiei care a păstrat  toponimul. In virtutea acestui principiu, o bună parte din aceste localităţi îşi serbează ziua localităţii pornind de la prima menţiune documentară. Cu alte cuvinte nimeni nu contestă continuitatea de locuire a acestor sate chiar dacă se constată mutarea vetrei satului pe un anumit areal şi din momentul menţionării până azi s-au scurs 500 de ani. Argumentul forte este păstrarea toponimiei, dovedit în mai multe cazuri. De pildă, acolo unde satele au fost abandonate sau robite, satul nou format  poartă alt nume, chiar dacă se află  pe vechea selişte (de pildă, satul Vaidei este robit, dispare şi apare Slobozia lui Ianache). Prin urmare toponimia dispare odată cu locuitorii satului.

Dar  satele  medievale aveau şi ele istoria lor. La circa 500 de ani distanţă în trecut faţă de satele medievale atestate documentar, se află o realitate arheologică interesantă  şi anume vetre de sat medieval-timpurii  localizate pe popine sau  pe terasa râului Ialomiţa. Dar aceste sate identificate prin vetrele sau necropolele lor nu sunt menţionate documentar, deşi ele urmează întocmai înşiruirea satelor medievale-târzii. De pildă,  de la Feteşti (mergând pe lângă Balta Ialomiţei) până la Slobozia  sunt aşezările de la: Borduşani, Făcăieni, Vlădeni-Popina Blagodeasca, Gura-Ialomiţei, Platoneşti, Ţăndărei, Bucu, Slobozia şi mai departe Piscul-Crăsani, Ion Roată, Dridu. Nu ştim cum s-au numit acele sate la vremea lor şi aparent nu avem nici o verigă de legătură între ele şi cele medievale-târzii.

Premise specifice

Vlădeni-Popina Blagodeasca, Blagodeşti şi Chioara sunt trei aşezări rurale din trei epoci istorice diferite. Prima datează din evul mediu-timpuriu (sec.IX-XI), a doua din evul mediu-dezvoltat (sec.XIV-XVII) iar a treia din epoca modernă şi contemporană (sec.XIX-XX). Toate au în comun un teritoriu, un domeniu  şi un nume. In rest, sursele de documentare sunt dezechilibrate. De pildă, pentru evul mediu-timpuriu cunoaştem vatra satului dar nu avem documente, pentru Blagodeşti avem documente, dar nu ştim unde este vatra satului iar pentru Chioara deşi dispunem de  documente  vatra satului este distrusă în proporţie covârşitoare, aşa încât în deceniile următoare urmele ei vor dispărea cu totul.

Vecinătăţile celor trei sunt aproape aceleaşi, cu excepţia dezvoltării sau decăderii unor localităţi. De pildă, Blagodeşti se afla în hotar cu Oraşul de Floci. După decăderea Oraşului, Chioara se află în hotar cu Brăiliţa, Piua Petrii, sate oarecum moştenitoare ale Oraşului.

Satul de pe Popina Blagodeasca (sec.IX-XI)

Popina se află în vecinătatea locului unde râul  Ialomiţa se varsă în Dunăre, adică o zonă foarte bogată în vremurile istorice[2], aflată în graniţa cu ceea ce a fost de-a lungul timpului, mari imperii. Pe grindul  sudic, cercetările arheologice au evidenţiat  vatra unui sat medieval-timpuriu din secolele IX-XI, în care se aflau bordeie, gropi de bucate, cuptoare menajere.

Ne-a tras atenţia toponimul. Termenul de Popină (de origine slavă) în  pronunţia locului ,, pokină,,  se mai păstrează în rusa contemporană cu sensul de ,,a părăsi casa,, ,,locul de unde am plecat,, In vecinătate se mai află încă trei popine, dar aceasta este singura care păstrează numele unui sat medieval-târziu.

Iniţial am considerat că  numele popinei derivă de la faptul că  se afla în teritoriul economic al satului Blagodeşti, dar  analizând din punct de vedere lingvistic, situaţia pare alta. Şi Blagodeşti are origine slavă. Rădăcina Blagode înseamnă   mulţumire, beneficiu, bogăţie iar în forma Blag înseamnă umed, ceea ce corespunde zonei inundabile din apropiere. Şi în limba română de astăzi se mai păstrează cuvîntul ,,vlagă,, cu sensul putere, forţă, vigoare. Prin urmare toponimul confirmă geografia şi posibilităţile economice ale zonei. Dar ne intrigă singuralitatea lui.  Dacă denumirea satului ar fi avut sensul de bogăţie sau mulţumire, cu siguranţă ar fi fost mult mai răspândit, dată fiind bogăţia multor locuri. Şi iarăşi, dacă ar fi provenit de la descrierea locului atunci ar fi trebuit să se numească Blagodeni, aşa cum găsim şi alte sate: Cărăreni (de la cărare), Corneni (de la Colţ). Credem mai degrabă că denumirea satului are sensul de ,,beneficiari,, o aşezare ai căror locuitori au beneficiat la un moment dat de un beneficiu, de o danie.

Prin urmare denumirea Popina Blagodeasca  se traduce literar prin ,,vatra părăsită a satului Blagodea, locul de unde au plecat,,.Şi prin urmare se conturează ipoteza că satul Blagodeşti şi-ar trage denumirea de la satul de pe Popină şi nu invers. Aşa ne explicăm sufixul ,,eşti,,  din toponimul satului care semnifică înrudirea, descinderea dintr-un neam sau întemeietor.

Abandonarea vetrei nu este sinonimă cu dispariţia unui sat

Faptul că abandonarea vetrei nu este sinonimă cu dispariţia unui sat este o realitate confirmată de documente medievale dar şi legende locale în care sunt menţionate strămutarea vetrei satului  în momente de cumpănă, calamităţi naturale sau stare de război. Nu ne oprim asupra acestei situaţii. Dar exista şi o strămutare naturală a vetrei satului ca rezultat al fenomenului de roire, atestat de cercetările sociologice în epoca modernă a României. Doar aşa ne explicăm suprafaţa mică a vetrelor de sat medieval-timpurii.

Aşezarea de pe Popina Blagodeasca , deşi destul de stabilă sub aspectul locuinţelor şi anexelor gospodăreşti pare să stea însă sub semnul instabilităţii, atunci când vine vorba de evoluţia şi nivelurile de locuire din aşezare. Adică o locuire cu întreruperi şi reveniri.

Stadiul actual al cercetările arheologice ne permit o datare de început de secol XI printr-un nivel de locuinţe de suprafaţă. Ce s-a întâmplat cu aşezarea după această dată? Având în vedere bogăţia istorică a locului ne este greu să credem că locuitorii au dispărut. Ipoteza mea este că şi-au mutat vatra în jos spre Baltă, spre a fi mai aproape de locurile de păşunat, formând astfel Blagodeştii de Jos. Dar apropierea Bălţii putea fi şi un loc de apărare. Ideea că locuitorii de pe malurile Dunării se refugiau la vremuri de nevoie în Baltă a fost susţinută prima oară de regretatul Radu Florescu.

Blagodeşti (sec.XIV- prima jum. a sec. XVII)

Deşi primul document care arată un schimb de ocină în Blagodeşti apare în 1489, totuşi  nici un document din cele peste 40 studiate nu menţionează un moment zero, o dată de fundare a satului sau un întemeietor. Documentele medievale: zapise, anaforale, acte de vânzare-cumpărare în special menţionează că proprietăţile specificate în document au fost transmise din tată în fiu, sunt bătrâne, sunt vechi ocine de moştenire, dedine.

In privinţa vechimii satului, documentele menţionează două momente. Unul clar şi anume epoca lui Mircea cel Bătrân când se ştie că s-a produs o reorganizare administrativă a unei situaţii deja existente, adică mijlocul secolului al XIV-lea. Alt moment este  unul nedefinit menţionat prin ,,vremurile vechi,, sau vremurile altora,,.  Acestea ne permit să afirmăm că satul a existat şi înainte de Mircea cel Bătrân, dar fără a preciza un moment concret. De pildă, vama de peşte de la Blagodeşti era întărită mănăstirii Cozia încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân[3], adică din a doua jumătate a secolului al-XIV-lea. Această danie a fost contestată de săteni şi de locuitorii din Oraşul de Floci până târziu în istorie. Cu alte cuvinte, atunci când vama a fost dăruită, satul  Blagodeşti exista, ca sat de moşneni.

Moşiile satului

După vânzări repetate, la începutul secolului al XVI-lea, Blagodeştii de Jos se afla în stăpânirea a două mari familii care aveau  fiecare jumătate de sat. Unii erau Manea cu fraţii, celălalt Neagoe, fiul lui Drăghici I, fondatorul familiei boiereşti a Mărginenilor. Inainte de a intra în povestea  fiecărei moşii să ne oprim puţin asupra termenilor care se repetă  în aproape documentele.

În documentul în care se precizau hotarele satului, se menţiona şi faptul că acestea au fost ,,ocină dreaptă,, şi ,,moşie bătrână,, ,,mai dinainte, din vremile altora,,[4]. Interesant este că cele două cuvinte ocină şi moşie apar în unul şi acelaşi document, adică  nu sunt chiar sinonime, aşa cum s-ar crede în zilele noastre,  când cuvântul ocină (de origine slavă) înseamnă bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. Se pare că însemna şi altceva şi anume loc de baştină. Cuvântul moşie astăzi şi probabil şi în trecut  desemna o proprietate funciară mare (slavul moş înseamnă putere, forţă, potenţial).

Şi aşa şi era pentru că, în 1508,  Mihnea Voievod  întărea lui ,,Manea cu fraţii: Oprea şi Stănilă şi Stoian şi Neagoe şi cu fii lor şi unchiului lor Manea cu fii săi, ca să le fie lor la Blagodeşti jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă ocină, dedină…,,[5]. Cuvântul dedină, de origine slavă, înseamnă în acest caz moşie moştenită din străbuni (ded  se traduce prin bunic). Aceeaşi moşie,  sau bună parte din ea,  era întărită în 1599 către  doi dregători şi anume Mihaiu mare portar şi Ivan logofăt,  ambii din Oraşul de Floci.  Cei doi moşteneau partea lui Stănilă şi partea lui Bădilă cu fraţii din timpuri străvechi[6].  Menţionarea unui număr mic de proprietari nu înseamnă că satul era mic, ci pur şi simplu dreptul de moştenire îl deţinea un singur urmaş al familiei. Acest lucru este confirmat de o carte de moştenire scrisă  în 1574 de Ivan Grămăticul pentru Fătul cel Bătrân care lăsa averile sale lui Drăguşin şi Stana, fiica cea mai mare[7]. Drăguşin aşezase în casa lui Fătu 2800 aspri, un cal şi doi boi şi astfel devenise fiul lui Fătu. Se evita astfel foarfeca moştenirilor.  Şi o mică picanterie.  Fătu avea trei fete: Stana, Comana şi Greaca. Interesant este că numele celor două fete mai mici erau de fapt etnonime ale unor populaţii istorice cu influenţă în regiune: cumanii şi grecii. Dar acesta este un alt subiect. Revenind la moşia lui  Mihul, mare portar, menţionăm că acesta îşi va  extinde averea şi cumpără încă două părţi din sat: a lui Urie, feciorul Danciului şi a lui Drăghici, feciorul lui Macriian[8]. Prin urmare chiar şi extinderea domeniului feudal a avut la bază tot vechii proprietari ai satului.

Cealaltă jumătate de sat, intrată în domeniul Mărginenilor, a avut alt parcurs. In genealogia acestei vechi familii boiereşti, moşia de la Blagodeşti este menţionată de mai multe ori, deoarece a fost pricină de judecată de cel puţin trei ori[9]. In 1489, jupanului Drăghici, i se întărea satul Corneni în urma unui schimb de ocini. Drăghici dăduse două ocini în Blagodeşti şi anume partea lui Stroe şi Lupşanul în schimb cu jumătate din satul Corneni. Acest schimb de ocini este menţionat şi  în 1510[10] şi în 1576[11] în documente care îl privesc pe Drăghici cât şi pe Danciu. In 1510,  Neagoe, fiul lui Drăghici  deţinea numeroase sate parte moştenite din străbuni, parte primite din partea Domniei ca plată pentru servicii. Printre cele băştinase se afla şi jumătate din Blagodeşti.  Satele se întindeau de la munte până în Balta Ialomiţei, la Blagodeşti şi Corneni, ceea ce ne sugerează un traseu de transhumanţă şi afaceri cu oile. In 1508, altă jumătate de sat era întărită  lui Manea cu fraţii şi unchiului lor Manea, pentru că le era veche ocină şi dedină, aşa cum arătam mai sus.   Stoica, feciorul lui Drăghici, reclamă la domnie proprietatea lui Manea cu fraţii dar rămâne de lege. In 1529, urmaşii lui Neagoe, donează mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova, mai sus de Ploieşti), moşia de la Blagodeşti  pentru sufletul lui Neagoe. Nelămuririle nu se încheie aici. Pe la 1600, Calotă, judeţul de la Oraşul de Floci, aduce la judecată mănăstirea pe motiv că  Drăghici vornicul făcuse schimb de moşii cu Danciu, dar rămâne de lege. Acelaşi lucru l-a păţit şi Mihu Portarul de la Oraşul de Floci care a reclamat la Radu Vodă Şerban. O posibilă explicaţie a acestui conflict interminabil  o găsim într-un document din 1554 cu privire la satul Corneni în care se afirmă că ocina din Corneni a lui Danciu nu a fost schimbată cu cea din Blagodeşti, ci cumpărată cu 3500 aspri[12]. Dar la baza conflictului pot fi şi cauze administrative,  lipsa unor măsurători topografice exacte cât şi prin faptul că ţăranii şi-au vândut greu şi scump ocinile şi nu în ultimul rând prin onomastica medievală care repeta aceleaşi nume de botez  în fiecare generaţie, lipsind numele de familie[13]. Că la Blagodeşti se vindea greu şi scump o dovedeşte faptul că Drăghici a dat două ocine în Blagodeşti pentru o jumătate de sat în Corneni. Ocinile lui Drăghici încă purtau numele vechilor stâpâni. In 1592, în Blagodeştii de Sus, încă se mai vindeau ,,părţi,, iar vechii proprietari se închinau ca vecini, cum era cazul lui Eremia, Drăguşin şi Şerb[14]. Deasemenea, vechii proprietari nu plecau departe, în cel mai rău caz ajungeau orăşeni la Floci. In acelaşi timp, apar o serie de boieri cu menţiunea ,,din Blagodeşti,, cum au fost: Gheorghe vornicul, Iane postelnicul, Gherghe armaş, Hranite  Blagodescul ctitor al Bisericii de la Oraş. In documentele moşiilor prezentate mai sus nu găsim doar o poveste aromată ci  şi descrieri exacte. Astfel că din documentele moşiei  închinate mănăstirii Mărgineni aflăm suprafaţa domeniului economic al satului şi din documentele  moşiei lui Mihu aflăm hotarele satului.

Domeniul economic

Suprafaţa teritoriului  economic  al satului Blagodeşti  poate fi dedusă din două documente care se corelează. In 1529, Moise Voievod întărea mănăstirii Mărgineni  jumătate din Blagodeşti de peste tot hotarul[15]. Peste 300 de ani, în timpul lui Cuza, moşia  cu pricina este etatizată şi aflăm că măsura  5500 ha şi reprezenta jumătate din teritoriul comunei Chioara[16]. Cele 5500 ha erau repartizate astfel : 3400 ha băltiş, 100 ha pădure, 300 ha islaz, 1700 ha câmp. După cum vedem, mai mult de jumătate era băltiş destinat păşunatului animalelor până la începutul iernii. Insă balta era foarte dinamică. Modificările ei trebuie să fi influenţat şi suprafaţa ocinilor. De unde, probabi,  problemele interminabile de proprietate.Pe baza moşiei etatizate s-a făcut reforma agrară şi tot  au mai rămas  în proprietatea statului 730 ha[17]. Revenind la întregul sat  medieval Blagodeşti , acesta trebuie să fi avut  un domeniu  economic de 11000 ha. Dar să rămânem la cifra concretă de 5500 ha. Presupunem că distanţa dintre sate era ca şi în epoca modernă cam de 6 km  (adică o parasangă bizantină), rezultă un areal cu o lungime de 10 km şi 5,5 km lăţime. Un sat cu un teritoriu economic atât de vast nu se putea forma şi dispare peste noapte.

Hotarele satului

Intr-un document din 1599, prin care Nicolae Pătraşcu întărea lui Mihai, mare portar şi Ivan logofăt o ocină mai veche, sunt menţionate hotarele ocinei Blagodeştilor, din jumătate de sat ,,începătura,, adică zicem noi satul vechi, Blagodeştii de Jos:

,, Şi semnele cele bătrâne să se ştie: pe din sus de movilă sau de gorgan pe din coda Mocilnii şi păn în valea cu papora, tocma ce intră în iazerul cu trestii cătră Strâmba, tocma pân la Şeperig, păn răstocile lui Marco şi cu iazerul Preluianelor tocma păn la Dragna şi păn în ţărmurile Săltăvii, după aceea den jos de hotarul oraşului, iar de la piatra gârlii, tocma păn în Calea Jarciului şi păn în ţărmurile Zătonului,,[18]

In limba română contemporană,  descrierea nu este una dintre cele mai clare. Toponimele nu ne spun nimic. Dar, dacă le traducem într-o limbă slavă  toponimele dau o descriere foarte clară şi care începe de la răsărit. Astfel avem hotarul de sus, hotarul de jos, latura de vest şi est.

Hotarul de sus era delimitat astfel:

1. Movila sau gorganul,(sl. Moghilă) adică un loc cu morminte vechi pentru că movilă în limba rusă şi gorgan în turcă înseamnă mormânt. In zilele noastre există un ansamblu de patru tumuli la aproximativ 3 km sud de Popina Blagodeasca, pe partea dreaptă a şoşelei care duce de la Vlădeni spre Chirana, acolo unde şoseaua face un cot, semn al unei vechi răscruci de drumuri.

2. O regiune inundabilă sau de Baltă pe partea de E-N-NE descrisă prin ,,coda mocilnii,, ,,valea cu papora,, ,,iazerul cu trestii,,. ,,Mocil,, se păstrează şi în rusa contemporană ca desemnând un ,,loc îmbibat cu apă,,. Strâmba  trebuie să fie o cotitură spre stânga.

3.O pădure . Şeperig probabil un derivat de la ,,şepe,, care înseamnă aşchii de lemn, adică un loc de unde se tăiau lemne. În româna de azi se păstrează cuvântul ,,ţepe,,. Cu alte cuvinte, e vorba de pădure tânără.

4.Răstocile lui Marco. Răstocile probabil de la cuvîntul Rast, se păstreată în rusă cu sensul ,,acolo unde plantele cresc repede,,( cu alte cuvinte păşuni) şi  în limba română  contemporană  înseamnă loc unde apa scade încât poţi prinde peştii cu mâna. Prin urmare toponimul desemnează păşunile din Baltă.

5.Iazerul Preluianelor adică un lac. Limba română păstrează şi cuvântul iezer şi cuvântul lac. Dar în timp ce lacul are izvoare proprii, iezerul este un lac creat de inundaţiile periodice ale unui râu. Iazerul Preluianelor se afla în zona de Baltă fiind umplut periodic de revărsarea râului. Preluiane (de la Prelest), cuvânt slav se traduce prin fermecător, încântător.

3. Dragna – probabil denumirea unei bălţi dezafectată între timp.

6.Săltava este astăzi denumirea unei bălţi  aproape de Feteşti, dar documentul nu face referire la o baltă, ci la o apă. Este posibil să fi fost Săltava de Sus, menţionată şi la 1897, care era un braţ în insula Balta, pe teritoriul comunelor Vlădeni şi Chioara. Era o continuarea a Săltavei de Jos şi se vărsa în dreptul satului Piua-Petrii[19]. A dispărut probabil în urma îndigurii Bălţii Ialomiţei. Hidronimul este de origine slavă. Ca toponim îl găsim în satul Saltovo unde au fost descoperite ruinele oraşului kazar  Savgar, cel care a dat numele culturii arheologice Saltovo-Maiaţk, contemporană cu cultura Dridu. Situl de la Saltovo este în prezent inundat de apele unui baraj.

Hotarul den jos de  Oraşul de Floci trebuie să fi fost hotarul de vest.

Piatra gârlii trebuie să fi fost hotarul de nord-vest. Cuvântul piatră desemnează clar un hotar marcat cu pietre.  Cuvântul ,,gârlă,,  înseamnă în zilele noastre o apă mai mică, dar cuvântul de origine slavă înseamna la origine ,,gât,,.  Prin urmare trebuie să fi fost locul în care Ialomiţa se vărsa în Dunăre, aflat şi azi la câţiva km de popină.

7.Calea Jarciului şi ţărmurile Zătonului trebuie să fi fost hotarul de sud-sud-vest. Cuvântul ,,jar,, de origine slavă se păstrează şi în rusa contemporană cu sensul de ,,cald, dogoare, arşiţă,, şi în română cu sensul de ,,foc mocnit,,. Probabil era drumul de  miazăzi,  sau de sud. Evul mediu încă mai păstrează toponimele inspirate de puncte cardinale. In epoca modernă, drumurile vor fi  numite în funcţie de oraşul cel mai important, ca de pildă drumul Brăilei.  Zătonul trebuie să fi fost un vechi braţ al Dunării din care astăzi se mai păstrează lacul Zăton din sudul Insulei Mari a Brăilei. Reţinem şi ideea că în ţărmurile Zătonului se închidea Calea Jarciului. Adică un drum care venea din sud, din direcţia Ţăndărei şi se închidea în Baltă. Până în epoca modernă mai exista un drum care lega satul Chioara de Ţăndărei  şi după ce trecea prin Sf. Vasile, Bobu, Hagieni  ieşea la podul de  la Ţăndărei. Drumul acela  era mai scurt cu 5 km decât drumul actual.

In concluzie, semnificaţia de bază a  toponimelor de origine slavă  corespunde cu descrierea locului. De unde opinia noastră că  străbunii Blagodeştilor au fost primii care au stăpânit locul, pe care l-au numit în funcţie de descrierea fizică  şi nu de  foştii proprietari, aşa cum se petrece începând cu secolul XV. Singurul antroponim,  Marco,  fiind dealtminteri singurul cuvânt latin din descriere şi primul proprietar menţionat al unei păşuni.

Dealtminteri aceste toponime slave  nu sunt izolate. Documentele menţionează şi alte toponime de aceeaşi factură în regiune: Bucu (Fag), Ograda (gard), Ialomiţa (în sensul de cea care poartă resturi, aluzie la aluviuni), dar şi antroponime asupra cărora nu ne mai oprim. Interesant este că în acest document în care sunt descrise hotarele satului vechi, a începăturii, nu este menţionată apa Ialomiţei, ci doar ,,piatra gârlii,,ceea ce ne sugerează că Blagodeştiul vechi sau de Jos se afla undeva spre Oraşul de Floci, la Piua Petrii, mai aproape de Balta Ialomiţei, aşa cum confirmă şi toponimia, în timp ce Blagodeştiul de Sus se afla pe Ialomiţa.  Morile de la apa Ialomiţei sunt menţionate într-un alt document referitor la Blagodeştiul de Sus[20] în 1592.

Este greu de admis că un sat atât de mare şi cu o toponimie atât de străveche nu cunoştea data fondării lui.  Acest lucru se putea întâmpla doar dacă acest sat care era foarte vechi  şi-a strămutat vatra de mai multe ori pe un areal întins. De regulă, fiecare strămutate este percepută ca un nou început. Pe măsură ce Oraşul de Floci s-a dezvoltat a înghiţit şi părţi din domeniul economic al satului odată cu ctitori şi boieri originari din Blagodeşti.

Vatra satului

Pe un  domeniu atât de întins, vatra satului  care  cuprindea doar locuinţele, măsura doar câteva hectare. Vatra se putea dezvolta în două părţi şi aşa se face că avem menţionate în documente: Blagodeştii de Sus şi Blagodeştii de Jos.  Dovadă că satul se dezvolta prin roire, aşa cum arătam mai sus.

Chioara (sec.XIX-1970)

Pe măsură ce Oraşul  de Floci decade, o serie de sate apar la hotarele  lui. Printre ele şi Chioara aflată pe moşia Blagodeasca. Cu siguranţă, o parte din locuitori proveneau din oraş. Intre ei şi sătenii din Blagodeşti era o distanţă de 200 de ani, o perioadă relativ scurtă care rămâne în memoria comunităţii, mai ales când e vorba de proprietate. Totuşi noua denumire a localităţii contrazice o legătură directă cu vechea aşezare. Ba mai mult,  la sfârşitul secolului XIX, Blagodeasca devenise moşie fără locuitori. Probabil e vorba de moşia mănăstirii.  Cealaltă jumătate de sat care s-a aflat în proprietatea unor localnici şi a unor dregători de la Oraş, trebuie să fi supravieţuit. Nu este exclus ca să fie Piua-Petrii, sat aflat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre adică până unde se întindea domeniul Blagodeştilor din vechime.  Legenda că noua denumire de Chioara vine de la un han aflat la drumul mare ţinut de  o hangiţă chioară de un ochi, ne confirmă că noua vatră a satului era pe lângă un drum comercial, probabil vechea cale a Jarciului.  Alte menţiuni arată că satul Chioara, înainte de a deveni comună, s-a numit mai întâi Porceni[21]. Denumirea nu este întâmplătoare. Probabil era vorba de o târlă, de comunitate mică specializată în creşterea porcilor. Asemenea târle existau pe lângă toate satele din Bărăgan. Prin creşterea numărului de locuitori, târla a devenit sat. O confirmă şi istoria satului Vlădeni din vecinătate care pe malul drept al Dunării formase satul Scrofeni. Deci un han şi o târlă au stat la baza formării noului sat care, până în 1970, a ocupat o vatră întinsă la doar doi kilometri de Popina Blagodeasca. Inundaţiile catastrofale din 1970 şi măsurile luate de comunişti în privinţa bălţilor Dunării l-au şters de pe hartă pentru întotdeauna.

 

Concluzii

Dacă rezumăm cele arătate mai sus, rezultă o scară a istoriei care acoperă aproape o mie de ani, cu excepţia secolelor XII-XIII.  Această perioadă este săracă în descoperiri, nu doar pe teritoriul României, ci şi în alte zone geografice. Prin urmare, perioada secolelor XII-XIII stă sub semnul speculaţiei istorice, asta pentru că până în prezent nu avem o vatră de sat descoperită şi nici documente. Insă şi perioada secolelor XVIII-înc. XIX stă tot sub semnul speculaţiei istorice. Documentele  nu menţionează perioada plămădirii noului sat Chioara, ci doar momentul în care existenţa sa este demnă de luat în seamă şi de notat pe hărţi. Dar ca să ajungă la acest nivel, trebuie să fi trecut două-trei generaţii, timp necesar creşterii populaţiei dar şi dezvoltării economice, asta înseamnă 100-150 de ani. Adică exact perioada pentru care nu avem documente concrete, deşi acestea nu lipsesc chiar cu totul.   Pe Noua hartă a Ţării Româneşti a  lui Rigas Velestinlis de la 1797 în apropierea locului în care Ialomiţa se vărsa în Dunăre este menţionată o localitate lângă care se află un iezer mare.  In topografia lui Bauer din 1778, situaţia este şi mai interesantă. După ce menţionează că Oraşul de Floci este abandonat şi că se văd ruinele vechilor biserici, urmează o înşiruire de şase sate până la Stelnica pe linia Dunării. In această listă Borduşani apare de două ori. Prima dată lângă Oraş, a doua oară între Lăteni şi Cegani, adică acolo unde se află şi acum[22]. Existenţa a două sate cu acelaşi nume pe un areal atât de mic este exclusă. Prin urmare, prima localitate de pe listă trebuie să fie Blagodeşti. Oricum existenţa moşiei cu acest nume presupune şi nişte săteni care o lucrau. D-abia  la sfârşitul secolului al XIX-lea este menţionată ca moşie fără locuitori. Din această situaţie înţelegem că dinamica satelor din jurul oraşului este diferită de a altora.  Un fenomen asemănător, de dezvoltate socială şi economică, trebuie să se fi petrecut şi în secolele XII-XIII, dovadă că în secolul XIV, Mircea cel Bătrân dăruieşte mănăstirii Cozia vama de peşte de la Blagodeşti, danie ce va fi contestată de mai multe ori atât de săteni cât şi de orăşenii de la Floci. Cu alte cuvinte, aşa cum arătam mai sus, când s-a dăruit vama, satul exista deşi nemenţionat documentar.

In final ne punem întrebarea dacă între locuitorii celor trei sate au existat legături genetice. Lipsa unor catagrafii ale populaţiei ne împiedică să dăm un răspuns avizat. In schimb se poate vorbi, fără doar şi poate, de o moştenire culturală. Toate cele trei sate sunt compuse  din vatră  adunată şi domeniu economic. Toate cele trei sunt aşezări ale unei populaţii sedentare care se ocupa cu agricultura, ceea ce pentru perioada respectivă era o trăsătură culturală esenţială. Nici unul nu a fost sat de pescari, deşi apropierea bălţii favoriza acest lucru.Deasemenea nici un document nu menţionează că unul dintre ele s-ar fi format prin colonizare.  Toate trei au vetre ,,flotante,, în care s-a locuit două sau trei generaţii. Toate cele trei au apărut şi au dispărut datorită unor condiţii social-politice grele, nu economice. Factorul economic a fost singurul stabil şi favorizant. Satul medieval-timpuriu  şi-a mutat vatra în condiţiile instabile ale migraţiei turanicilor. Satul medieval şi-a pierdul domeniul economic datorită lăcomiei marilor boieri, care după ce au cumpărat moşii întregi nu au  mai avut mână de lucru. Satul modern a dispărut datorită inundaţiilor provocate de indiguirea criminală a Bălţii Ialomiţei de către autorităţile comuniste. Locuitorii s-au mutat, cel puţin după ultimele două evenimente, în satele învecinate dovedind că o zonă bogată nu se părăseşte aşa uşor.  Probabil aşa au procedat şi locuitorii de pe Popina Blagodeasca. Această moştenire culturală este veriga lipsă care poate lega evul mediu-timpuriu de evul mediu-târziu.

Anexe

CRITERII Popina-Blagodeasca Blagodeşti Chioara
Vatra satului Localizată pe grindul sudic. Mai multe niveluri de locuire şi faze - Distrusă mecanic în anii comunismului. Teren exploatat agricol.
Domeniu economic al satului Nu există menţiuni 5500 ha Moşia Blagodeasca-
Vecinătăţi Răul Ialomiţa, Braţul Borcea.

Balta Ialomiţei

Oraşul de Floci

Balta Ialomiţei

Oraşul de Floci

Calea Jarciului

Râul Ialomiţa,

Balta Ialomiţei în curs de îndiguire.

 

Tab.II

AŞEZARE Secole ELEMENTE DE IDENTIFICARE
Chioara XX Documente/ vatră încă vizibilă
Chioara XIX Documente
Porceni (ulterior sat Chioara)

Kadabajn

Blagodeni?

XVIII Documente

Harta lui Specht

Harta lui Rigas Vestelinis

Blagodeşti XVII Documente
Blagodeşti XVI Documente
Blagodeşti XV Documente
Blagodeşti XIV Referiri în documente mai târzii
? XIII ?
? XII ?
Popina Blagodeasca XI Locuinţe de suprafaţă
Popina Blagodeasca X Vatră de sat-cuptoare menajere
Popina Blagodeasca IX Vatră de sat-bordeie/gropi bucate

 

Abstract

 

Is there any link between the early-medieval villages (Dridu culture, 9th -11th c.) and the medieval villages (14th-16th c.)? This article tries to provide an answer by analysing the case of three villages: Popina Blagodeasca, Blagodeşti and Chioara. The analysis included three criteria: the village’s hearth (composed of dwellings), the economic area (composed of fields, forests, lakes and a part of Ialomitza Meadow) and the neighbourhoods. The village`s hearth and economical area are mentioned in hundreds of medieval documents. Historically, it is known that a village can have more hearths throughout its evolution, but only one economic area. The villages disappear when they lose their economic area.  Two studies, one documentary and another archaeological, which are completed with data from toponymy, linquistics and cartography, are the basis of the current research.

The research is divided in the following chapters: general and specific premises, the Popina Blagodeasca village (9th-11thc.), the Blagodeşti village (15th- ½ 17th c.), the Chioara village (19th c.- 1970), conclusion. In the first chapter, the premise is presented: archaeologically there were discovered many early-medieval hearths belonging to villages unmentioned in documents in Ialomitza county. These archaeological sites are placed in the proximity of nowadays villages who claim their heritage from villages mentioned in medieval documents (14th -16th c.). The problem is that the medieval hearths were not yet discovered by archaeologists.

“Popina Blagodeasca” is a very interesting toponym, with Slavic origin. “Popina” can be translated as ,,the place we left”, and confirms the archaeological situation: an abandoned village. It is the only place out of four such “popina” existing in the area, which bears the name of a medieval village (Blagodești). Thus, we can consider that from „Popina Blagodeasca” came (evolved?) the medieval village with the name „Blagodești”.

More than 40 documents mention Blagodești as a great and rich village. The research proves that the economic area had a surface of 11000 ha. The Slavic toponymy describing the borders and reference areas prove that the first inhabitants of the area were the ancestors of the Blagodești inhabitants. But none of the documents mentions the founders of the village. Thus, it is older than the mentions in the existing documents, which are ownership documents, resulting from the spreading of the great feudal domain in the 16th century. It is possible that while the feudal domain was spreading over their village, the Blagodești villagers would have moved to the Orașul de Floci, their direct neighbour.

The Chioara village develops simultaneous with the decay of the Orașul de Floci. It inherited the Blagodeasca (Blagodești??) estate (economic area) and had the hearth nearby Popina Blagodeasca.

In conclusion, we believe that the gaps between the 12th -13th centuries and from the 18th century could be the periods when new villages were developing, which were later mentioned in documents. Also, we can see a constant behaviour and culture inherited by generations: the same type of village (with a hearth and an economical area), inhabited by sedentary people, and with an economy based on agriculture.

 

ABREVIERI

 

DIR- Documente privind Istoria României

DRH-Documentae Romaniae Historiae



[1] Emillia Corbu, Habitatul medieval Ialomiţean în lumina primelor atestări documentare,II, Ialomiţa, IV,  Slobozia, 2004, p.400-401

[2] Emilia Corbu,Vlădeni- Popina Blagodeasca. Aşezarea medieval-timpurie, vol.I,  Istros, 2013, p.13-25

[3] Catalogul documentelor Ţării Româneşti, (1640-1644), V, doc.973, p.416.

[4] DIR, VI (1591-1600), p.362, DRHB, XI, d.350, p.494

[5] DIR, I  (1501-1525), 1951, p. 45

[6] DIR,VI (1591-1600), 1953, p.362; DRHB, XI, d.350, p.494

[7] DIR, IV (1571-1580), 1952, p.97; DRHB,VII, p.168, doc.128.

[8] DIR, VI (1591-1600), p.309, DRHB, XI, d.278, p.370

[9] George D.Florescu, Boerii Mărgineni din secolele XV şi XVI.Studiu genealogic, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1930

[10] DIR,I (1501-1525), 1951, p.60

[11] DIR,IV (1571-1580), 1952, p.231

[12]  Emillia Corbu, Habitatul medieval Ialomiţean în lumina primelor atestări documentare,II, Ialomiţa, IV,  Slobozia, 2004, p.388

[13] Din secolul XVI boierii erau deosebiţi prin funcţii sau prin loc de naştere sau primeau numele satului unde aveau moşia cea mai mare.

[14] DIR,VI  1953, p.31

[15] DIR, V (1581-1590), Bucureşti, 1952, p.79

[16] Ion I. Provianu, Dicţionar geografic al judeţului Ialomiţa, p.87, Târgovişte, 1897.

[17] Ursescu, Anuarul judeţului Ialomiţa pe anul 1905, Călăraşi, 1906.

[18] DIR,VI(1591-1600), 1953, p.362; DRHB, XI, doc.350, p.494.

[19] Ion Provianu, op.cit., p.234

[20] DIR,VI, p.21

[21] Ion I. Provianu, op.cit., p.87

[22] Bauer, Memoire historique et geographique  sur la Valachie, Leipzig, 1778, p.142

A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL. STRĂMOŞII NOŞTRI

In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.

DOUĂ ÎNMORMÂNTĂRI

Moartea pune lucrurile la punct. Nu minte niciodată. Zbiară și adevărul cel mai incomod.. Aşa credeau cei înţelepţi din alte vremuri când spuneau că nu ferici un om cât trăieşte, ci aşteaptă să vezi cum moare. Istoria ne oferă uneori evenimente rare cu semnificaţii profunde ca de pildă două înmormântări contemporane. Una a lui Ceauşescu în decembrie 1989 şi alta a regelui Mihai I al României în decembrie 2017. Primul a murit împuşcat în clocotul revoluţionar de la 1989 şi îngropat rapid într-o groapă mâloasă, urât şi blestemat de toţi, într-o zi înnnorată, mohorâtă şi rece. O moarte cumplită întâmpinată de toţi cu cele mai diverse emoţii de la veselie şi uşurare până la lehamite şi spaimă. Ca o execuţie medievală. Ca o răzbunare colectivă. Celălalt a murit în patul lui împăcat cu toţi şi toate, condus cu mare pompă pe ultimul drum de o ţară întreagă, înconjurat de familie, prieteni, diplomaţi, politicieni monarhişti şi republicani, prieteni şi duşmani, prohodit de un alai de preoţi, într-o zi superbă ca de primăvară.

Ce rău a făcut Ceauşescu să merite aşa sfârşit? Ce bine a făcut regele să merite aşa onoare? Sunt întrebări care ne rod şi cărora istoricii le vor da un răspuns. Până atunci încerc să mă lămuresc pe mine însumi. Şi cea dintâi remarcă este aceea că nici unul dintre cei doi nu a fost ceea ce părea a fi.
Ceauşescu se prezenta drept un proletar ridicat la luptă pentru izbăvirea întregului proletariat de sub asuprirea burghezo-moşierească. In realitate nu fusese nici măcar muncitor, ci o calfă intrată de timpuriu în solda partidului comunist. Singura lui pregătire reală era aceea de activist de partid. Nu a fost nici măcar un om politic competent, de aici aplicarea orbească a politicii de partid. A fost un activist de partid care a trăit ca un rege, dispunând de tot aparatul de stat. Şi cel mai mare rău pe care l-a făcut este acela că a subordonat statul român unei ideologii străine şi periculoase cu urmări grave până în zilele noastre (ca de pildă ateismul). Şi acest rău l-a făcut de-a lungul a 25 de ani. Mulţi zic că a făcut şi lucruri bune. Nu contest. Dar binele care nu rămâne până la capăt, nu este bine, ci doar o spoială. Binele nu are termen de valabilitate! Cu alte cuvinte Ceauşeascu nu a fost ceea ce pretindea că este. Şi a murit şi a fost îngropat ca un impostor.
Dar nici regele nu era ceea ce părea să fie. A fost un rege care a domnit de tânăr, dar sub regenţă. Puţini ani a avut autoritatea deplină. A avut parte de un context politic necruţător. A fost un rege care a trăit ca un proletar, muncind pentru a-şi întreţine familia. Deşi gonit de comunişti, a ieşit demn din palatul regal pentru că a făcut cel mai mare bine ţării sale. Aşa cum susţin unii istorici mai bine informaţi, regele Mihai a salvat statul naţional unitar român de la dispariţie. In momentul insurecţiei armate din 23 august 1944, cel mai controversat moment al carierei sale politice, statul român unitar avea doar 26 de ani. Era mult prea tânăr, mult prea fragil. Dacă România s-ar fi aflat în tabăra învinşilor acest stat ar fi devenit pradă de război, cel mai probabil pentru Rusia. Ar fi fost dezmembrat, colonizat cu alogeni şi fiecare provincie în parte rusificată aşa cum s-a întâmplat cu Basarabia. Că asta ne-ar fi aşteptat o dovedeşte însăşi propaganda sovietică din perioada interbelică. Rusia susținea că România era stat imperialist format din mai multe ţări:Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Chiar şi după război, în perioada cât pe teritoriul României s-a aflat armata sovietică, sub presiunea Moscovei în România s-a constituit Regiunea autonomă maghiară. Cu alte cuvinte, Moscova dorea o Românie fărâmiţată. Evident că ar fi fost impusă cu forţa ideologia comunistă.
Strategia regelui Mihai a făcut ca România să se afle în tabăra învingătorilor şi acest lucru garanta suveranitatea şi integritatea statului. Evident că a existat acel mare neajuns şi anume că datorită prezenţei armatei ruse pe teritoriul ţării, a fost impusă republica şi un guvern comunist. După 1958, comuniştii români au încercat să dea o faţă românească ideologiei cu pricina, dar fără rezultate mari. Ideologiile ca şi formulele chimice n-au faţă umană. Poate, îmi veţi zice că nici Ungaria şi nici Iugoslavia aflate în sfera sovietică nu au fost nici dezmembrate şi nici rusificate. Aşa este! Însă Iugoslavia corespundea ideologiei ţariste din secolul XIX, aceea de a avea un mare stat slav în centrul Europei. Ungaria poza în victimă de la finalul primului război mondial şi era la periferia cortinei de fier. Plus de asta, nici una dintre cele două nu se aflau la Marea Neagră ca România. Cu alte cuvinte, situaţia României era mult mai complexă.
In concluzie, datorită regelui Mihai I vom sărbători la anul 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român. Şi cred că pentru acest bine a murit ca un rege şi a avut parte de o înmormântare regală. Statul român, apărat de diplomația românească în anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial, a rezistat istoriei şi vremurilor tulburi.

STATUL NAŢIONAL VERSUS STATUL IMPERIAL

De Ziua Naţională e cazul să vorbim despre Stat. Acum câţiva ani scriam ceva despre Stat şi Ţară, două concepte înrudite, dar cu o realitate istorică proprie. Acum aş vrea să scriu despre Stat şi Politică, două concepte diferite, dar care aflate într-o relaţie echilibrată, schimbă lumea.

Poporul dintotdeauna

In primul rând trebuie să îi contrazic pe specialiştii în istorie modernă care susţin că ideea de stat naţional s-a născut în secolul XIX, supranumit şi secolul naţionalităţilor. Mai degrabă, atunci a fost teoretizat conceptul de naţiune aşa cum câmpul electric care a existat dintotdeauna a fost descoperit d-abia în epoca modernă.
Deasemenea nu îi susţin nici pe medievişti care nu văd sau nu vor să vadă că micile stătuleţe medievale erau tot naţionale, dovadă că Valahia sau Ţara Românească chiar purta numele poporului. Ba, chiar mai mult, în plină ofensivă islamică, Valahia şi Moldova îşi păstrează statului de autonomie, la fel ca şi Principatul Transilvaniei aflat sub regim austro-ungar. Cele trei state erau locuite de un popor care se declara a fi neam, având aceeaşi limbă şi o istorie comună. Aceste state aveau Domnie, Divan sau guvern compus din dregători, armată. Existau instituţii ale statului în toate marile oraşe. Aceeaşi lege se aplica peste tot. De aceea tentativa lui Mihai Viteazul a fost cât se poate de întemeiată, aventura sa a fost alta. Alegerea unui moment nepotrivit! Şi de aici intrăm în lumea politicii, o lume în sine, diferită de popor. Istoria dovedeşte că poporul şi politica nu sunt doar două concepte diferite ci şi două realităţi care din păcate nu se confundă. Doar aşa ne explicăm că un popor menţionat de peste o mie de ani are stat naţional unitar d-abia în 1918. Şi celor care fac un capăt de lume din politică trebuie să le amintim că biata noastră ţărişoară a supravieţuit eroic şi fără alde Farfuridi şi Brânzovenescu. Şi ca să actualizăm ideea, ei bine, politicienii pot creea un stat paralel, diferit de al poporului. Dar e mai confortabil să rămânem în trecut.
Dacă vom coborâ câteva sute de ani în falnicul Imperiu Bizantin constatăm că şi acesta era locuit de popoare care locuiau fie în teritoriile lor de baştină, fie fuseseră colonizate la un moment dat graţie politicii bizantine, uneori improvizată, alteori genială. Astfel sunt menţionate Sclaviniile, Bulgariile, Vlahiile precum şi alte enclave etnice. Deasemenea nu se poate să nu remarcăm febrilitatea cu care Bulgarii, Ungurii, turanicii care practicau nomadismul ecvestru insistau să îşi întemeieze un Stat, idee pentru care intrau în conflict cu statele imperiale ale timpului.
Concluzia mea este că poporul a existat dintotdeauna, o creaţie interesantă prin care Dumnezeu lucrează în societate şi configurează mereau o lume nouă.

Bătălia pentru Stat

Atunci ce este nou sub soare? Privit din înaltul cerului am spune că nimic. Privit de la înălţimea unui biet muritor, am zice că Statul este singura noutate sub soare sau mai bine zis lupta continuă pentru un Stat ideal. Doar că lupta aceasta nu mai este a poporului, ci a politicienilor, a stăpânilor de armate a oamenilor cu bani. Acesta este fermentul care pune lumea în mişcare, schimbă statele, mută graniţele. Şi acest ferment nu trebuie confundat cu poporul. Democraţia modernă şi contemporană a reuşit să controleze doar parţial efectul uneori toxic al politicienilor. Celelalte componente rămân anarhice pentru că nici măcar legile naţionale sau internaţionale nu îi pot opri, mai ales dacă au acces la forul legislativ. Greşelile lor pot schimba viaţa a multe popoare pentru sute de ani.

O întâmplare veche care ne doare şi azi

Să vă dau un exemplu de eroare în politica internaţională. Aţi crede că politica sferelor de influenţă este o consecinţă a războiului rece. Nici vorbă, dintotdeauna lumea a fost dominată de două mari puteri imperiale.
In urmă cu 1500 de ani, pe la anul 565 d.Hr. în lume existau două mari state: Imperiul Roman (pe care istoricii l-au numit apoi Bizantin) şi celebrul Imperiu Persan. Primul continua tradiţia Romei, al doilea cumula tradiţiile mai multor imperii şi regate antice(civilizaţiile sumeriene, akadiene, hitite, cananeite, babiloniene, parte, persane, ahemenide, asiriene, elenistice). In graniţele lor locuiau în sate şi oraşe populaţii sedentare de agricultori, crescători de animale, meşteşugari. In marile oraşe existau palate, şcoli, academii, universităţi, spitale, pieţe, foruri. Cu alte cuvinte, exista ceamai înaltă civilizaţie a timpului lor. Unele din descoperirile şi invenţiile lor sunt folosite şi azi. Teritoriile lor erau străbătute de drumuri, apeducte, lucrări de inginerie. Dincolo de graniţele asiatice se afla o pustie locuită de nomazi arabi şi turci. Şi cele două imperii au intrat în război de la un nimic. Războiul ,,cel aducător de nenorociri,, l-au început Romanii pe motiv că persanii ar fi îndemnat la revoltă pe homerizi, un trib de pe teritoriul actualului Yemen, trib care le asigura romanilor stabilitate pe ruta comercială spre India. Şi că persanii i-ar fi îndemnat pe alani să omoare soliile turcilor către Bizanţ, atunci când treceau prin teritoriul lor. Pretexte! Şi apoi mândria romană sângera că anual plăteau persanilor un fel de tribut de 500 litre aur. La rândul lor persanii au justificat că banii pe care romanii îi plăteau erau folosiţi la întărirea forturilor de graniţă care apăra cele două imperii împotriva nomazilor ,, ca să nu irupă oştile neînfrânate ale nenumăratelor neamuri vecine şi să distrugă cele două imperii,,. Şi că romanii greşiseră atunci când îi primiseră pe armeni care erau supuşi persani, după ce îl uciseseră pe Surenas, dregătorul persan. In pofida explicaţiilor, războiul a fost declanşat. Au fost pierderi mari de ambele părţi. In cele din urmă în Imperiul Persan a izbucnit un război civil. Tiranul Baram preia conducerea statului. Situaţia este dramatică. Disperat, tânărul rege Chrosroes cere ajutor împăratului roman Mauricius, adică celui cu care tatăl său purtase lupte de-a lungul mai multor ani. Are loc un schimb de corespondenţă diplomatică din care reiese strategia persană şi politica sferelor de influenţă de care vă spuneam mai sus. Corespondenţa poate fi citită în cartea lui Teophilact Simocata, secretar imperial. Redau începutul primei scrisori:
,,Chosroes, regele perşilor, către preaînţeleptul împărat al romanilor, binefăcător, paşnic, puternic, iubitor de nobleţe, luptător împotriva tiraniei, măsurat, drept, apărător al celor nedreptăţiţi, binefăcător şi iertător al greşelilor, sănătate. Doi ochi luminează lumea în toate de la început, căci aşa a rânduit Dumnezeu, anume prea puternica împărăţie romană şi sceptrul prea înţelept al statului persan.,,
Printre altele persanii spun că dacă nu vor întreţine graniţele împreună atunci arabii (saracenii) vor cuceri Imperiul Persan şi turcii Imperiul Bizantin. Ceea ce s-a şi întâmplat! Şi mai spuneau că dacă Imperiul Persan va cădea, o altă putere se va ridica pentru echilibrul de forţe al lumii. Şi, din păcate, aşa a fost! Imperiul Persan a fost cucerit de arabi şi noile califate nu au mai fost atât de diplomate ca înţeleţii persani. Spre deosebire de Persia în care deşi zoroatrismul era religia oficială, aveau loc toate credinţele religioase, arabii erau promotorii uneia singure, a Islamului. Şi primii care au fost islamizaţi au fost turcii din Asia care ceva mai târziu au cucerit Imperiul Bizantin.
Este adevărat că în acel moment împăratul Mauricius l-a ajutat pe tânărul rege persan să îşi recapete tronul şi romanii au luptat alături de persani împotriva tiraniei. Şi că Chosroes s-a abţinut cu greu să nu reînceapă un război când au văzut că bizantinii s-au aliat cu unele triburi arabe creştine care, în timp de pace, jefuiau Babilonia. Dar consecinţele războiului dintre ei fuseseră mult prea grele. Imperiul Persan s-a prăbuşit. Urmările au fost de necontrolat, căci la state mari greşelile sunt mari, la state mici, greşelile sunt mici. De atunci Islamul purtat de arabi şi turci a devenit o putere, combinaţia dintre politică şi religie a devenit noua formulă care va domina evul mediu. Evident că o parte din cultură a supravieţuit. Inclusiv stilul de redactarea a corespondenţei diplomatice persane, pe care îl vedem mai sus, şi care va fi preluat întocmai de arabi şi turci. Stil pe care romanii îl considerau stângaci. Dar aveau să se sature de stilul pompos persan. De- alungul a sute de ani arabii şi turcii l-au preluat întocmai. Insă viaţa popoarelor din cuprinsul acestor imperii nu a mai fost aceeaşi. Politica greşită a împăratului Iustin al-II-lea a costat scump viaţa popoarelor şi a civilizaţiilor sedentare din Asia.

O concluzie simplă
De aceea, statele naţionale sunt de preferat celor imperiale. Chiar dacă nivelul conflictelor pare mai ridicat, gravitatea acestora este mai mică. Iar poporul este mai activ şi vizibil într-un stat naţional decât într-unul imperial. De aceea sunt convinsă că statul naţional unitar a fost cea mai valoroasă creaţie a românilor dintotdeauna. Şi aş dori, aşa să rămână!

AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!

Trăim într-o epocă a imaginii. Internetul vehiculează zilnic sute de mii de fotografii personale cu români fericiți sau nu, evenimente etc. Fiecare dintre noi avem cel puțin o fotografie postată pe net. V-ar plăcea ca peste 50-70 de ani fotografiile voastre personale să fie folosite într-un film documentar care să ilustreze ororile contemporane nouă, adică rasismul, terorismul, xenofobia? Veți zice că nu e posibil, că există legi protecționiste. Așa este, însă precedentul a fost deja creat. Fotografiile bunicilor și străbunicilor noștri din Slobozia aflate în colecția Costică Acsinte, de peste 30 de ani în patrimoniul Muzeului Județean Ialomița au fost folosite în mod abuziv într-un film documentar despre holocaustul evreiesc. Este vorba de Țara Moartă. Singura vină a bieților oameni care s-au pozat la fotograful din tîrgul Sloboziei a fost aceea că au fost contemporani cu nefericitul eveniment despre care vă asigur că nici nu au știut. Erau vremuri de război, presa era cenzurată, măsurile pe care autoritățile le luau erau pendinte stării de război. Ba, mai mult, autoritățile Statului român declanșaseră încă din 1938 un adevărat măcel împotriva partidului de extremă dreaptă considerat antisemit. Legionarii erau închiși în lagăre sau pur și simplu executați pe marginea drumurilor, atât în timpul dictarurii carliste dar și antonesciene. Despre care antisemiți, în rândul populației civile, mai poate fi vorba după 1938? Șeful legionarilor ialomițeni a făcut ani grei de pușcărie în timpul dictaturilor carliste, antonesciene, comuniste. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici români, Arsenie Papacioc. De cealaltă parte a baricadei, evreimea internațională începuse să organizeze colonizarea Palestinei cu scopul creării unui stat evreiesc, încă înainte de izbucnirea războiului. La acest plan a participat inclusiv guvernul antonescian facilitând plecarea clandestină a câteva sute de mii de evrei  în plin război.

MIEZUL PROBLEMEI

Miezul problemei are trei învelișuri. Unul de deontologie profesională, altul etic și în fine unul legat de respectarea legii patrimoniului cultural mobil.
Deontologic vorbind, nu așa se procedează. Degeaba încearcă critica de film să limpezească apele și să spună că de fapt erau istorii paralele. Totuși cultura cinematografică ne-a obișnuit cu faptul că textul și sunetul corespund cu imaginea. Dacă voia să creeze istorii paralele, Radu Jude trebuia să aibă două seturi de fotografii și două texte. Dar filmul are un singur set de fotografii și un singur text. Și textul nu corespunde cu fotografiile. Adică, este schizofrenic, între cele două realități una prezentată de text și una de imagine nu există legătură. Cu alte cuvinte, filmul redă două realități diferite, adevărate, dar care contopite într-una singură dau o minciună. Ca și cum ai face un film cu fotografii din viața mea de femeie arheolog, temperament vulcanic și femeie cuvioasă și  cu textul despre viața lui Jude de regizor neînțeles și flegmatic. Ambele personaje sunt reale, dar din asocierea lor doar pe criteriul contemporaneității rezultă un fals.

Din punct de vedere etic și moral nu ai voie să folosești imaginea unui om pentru a ilustra o realitate străină lui. Fiecare imagine conține o istorie a ei. In zilele noastre istoria este știință, nu poveste, nu poezie. Tot ceea ce afirmi trebuie argumentat cu dovezi reale și pertinente. Radu Jude era îndreptățit să folosească aceste fotografii doar dacă personajele din imagine afișau pancarde cu sloganuri antisemite sau dacă fotografiile reprezentau evrei umiliți sau magazine evreiești devastate. Nu argumentezi antisemitismul interbelic și implicit holocaustul cu imaginea unor femei care lucrau la atelierul de croitorie și mândre de munca lor îl chemau pe fotograf să le pozeze echipa. Holocaustul nu a fost o poezie așa cum pretind criticii de film că ar fi filmul. Holocaustul a fost o crimă iar făptașii condamnați de tribunalul internațional drept criminali de război. Mai mult chiar, țările vinovate au plătit despăgubiri de război. Ce treabă aveau țăranii din Ialomița cu aceste lucruri de care se ocupau autoritățile și politicienii? Refuz să accept ca fotografiile bunicilor și străbunicilor mei să fie folosite într-un astfel de film.

In fine, legal filmul se clădește pe o mare ilegalitate. Muzeul Județean Ialomița este singurul din țară care deține colecția de plăcuțe fotografice Costică Acsinte și prin urmare are dreptul de copyright dar și obligația de a respecta legile privind protejarea patrimoniului mobil. Cu alte cuvinte colecția aparține Statului român care întreține acest muzeu, asigură salariile personalului și condiții de conservarea a patrimoniului. Până acum Muzeul a valorificat științific și expozițional colecția atât direct prin proiectele de istorie locală ale instituției cât și prin colaborări. Așa stând lucrurile, muzeul trebuia să fie partener principal la proiect. Or, muzeul lipsește din lista partenerilor dar și a organizatorilor. Sunt prezente alte nu știu câte organizații, mai puțin muzeul deținător al colecției în cauză, muzeul fără de care colecția nu s-ar fi păstrat și nu ar fi fost pusă în valoare.
Intrebarea mea este în ce condiții a folosit Radu Jude cele 500 fotografii din film. Cum a ajuns la ele? In baza cărui contract de colaborare? S-a întrunit Consiliul Stiințific al muzeului pentru a valida participarea la acest proiect? Sau le-a furat de la Stat, cum furau țăranii în timpul comunismului grăunțe de la CAP? Personal, cred că ne aflăm în fața unui alt abuz la directorului MJI care tratează muzeul ca pe proprietatea lui personală. Ce urmează? Să  găsească un șmecher care să pună și colecția de arheologie la liber pe net și fiecare să croșeteze pe baza ei, ce istorie poftește?

UN ALT HOLOCAUST

Cât despre materialul documentar în sine, ce pot să vă spun? Relevanța colecției este strict de istorie locală. A fost folosită în proiecte de istorie națională doar contextual. Dar, în contextul holocaustului evreiesc nu era cazul. Bărăganul a fost o regiune inclusă însă holocaustului românesc. Trebuie să recunoștem că după cel de-al doilea război mondial, oamenii din fotografiile lui Acsinte au fost martorii sau chiar au trăit efectic un holocaust, dar nu cel evreiesc, ci ,,holocaustul,, românesc și în acest sens filmul cu pricina nu ar mai fi o probă de malpraxis, ci cu adevărat un film documentar. Dacă holocaustul evreiesc a fost rezolvarea criminală a problemei evreiești, holocaustul românesc a fost rezolvarea criminală a instaurării comunismului. Adică temnițe, lagăre de muncă, deportări, oameni umiliți și lipsiți de drepturi elementare. Pentru că oamenii cu chipuri luminoase din colecția Acsinte au trăit după război trauma distrugerii micului lor orășel. Toată Slobozia a fost demolată, în locul ei au fost ridicate blocuri anoste. Grădinile cu flori de iasomie și umbrite cu bolți de vie au rămas în fotografii. Țăranii mândri care își fotografiau vitele la Acsinte sau veneau la târg cu căruțele pline de pepeni, au rămas fără pământul pentru care ei și moșii lor luptaseră în două războaie. Pământul lor a fost naționalizat în colhozuri, numite impropriu cooperative. Cei care s-au opus au primit ani grei de pușcărie. In apropierea satelor lor au apărut sate noi de așa-ziși coloniști cu care le era interzis să vorbească. Coloniștii era de fapt deportați politic. Lipsiți de sprijinul și sfatul ialomițenilor, coloniștii au îndurat cu greu condițiile grele de stepă și unii dintre ei au murit. Nu știau să construiască bordeie din argilă și lemn, singurele materiale aflate la îndemână. Erau departe de râu și de izvoare. Nu aveau apă. Slobozenii beau și prin 1930 apă din râu. Nu știau să răzbească prin viscolul aspru al iernii. Satele băștinașilor erau șerpuite. Cele ale deportaților, trasate cu creionul, vânturate de viscol. După plecarea deportaților, satele lor au fost populate cu deținuți politic, istoviți de ani grei de închisoare și trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Tatăl meu îmi povestea că era copil când pe strada lor a trecut un om amărît. I-a cerut o cană de apă. Tata i-a dat. Drept răsplată omul i-a dăruit o bucată de plăcintă cu fasole pe care tata a dus-o bunicii. In sat la ei nu se gătea așa ceva și s-au bucurat. Și-au dat seama că trebuie să fi fost un om din Rubla, satul de deportați din apropiere despre care nici nu aveau voie să vorbească. De aceea bietul om ceruse apă unui copil. Nu aveau voie să vorbească nici despre rudele lor luate de mașinile securității în miez de noapte, la fel cum nu au vorbit nici despre bisericile distruse prin dinamitare din Chioara, Brăilița, Piua Petrii. Nici despre lagărul de muncă de la Vlădeni unde
14 000 de deținuți munceau la îndiguirea bălții Ialomiței, adică a albiei majore a Dunării (consecințele asupra mediului au fost criminale). Când îi scotea dimineața la muncă șirul de deținuți era de aproape șase km lungime. Cei din sat nu aveau voie să lucreze la penitenciar, personalul era adus din țară. Deținuții ridicaseră un mic cartier destinat personalulului care deservea lagărului. După dezafectarea lagărului, comuniștii au distrus în trei săptămâni totul, mai puțin locuințele de serviciu ale personalului care au fost lăsate IAS-ului. Personalul a fost transferat la penitenciarul din Slobozia. Aceasta a fost realitatea pe care ialomițenii din pozele lui Acsinte au îndurat-o până în 1964. Slobozia interbelică a rămas doar în poze și în sufletele oamenilor. Slobozia actuală are altă istorie, la fel ca și Bărăganul actual.

De aceea, consider filmul Țara Moartă ca o insultă adusă memoriei orășenilor și țăranilor din tîrgul Sloboziei, unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost și aromâni, și refugiați basarabeni și țigani, ca să mai spun de valul de români din toată țara, veniți să lucreze în Slobozia și rămași aici.

P.S. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că:

1.Cezar M. Popescu nu a găsit plăcuţele fotografice aruncate într-un pod aşa cum minte el (şi implicit Radu Jude), ci în depozitul de istorie unde erau inventariate, ambalate în folii protectoare şi puse în cutii de lemn. De acolo le-a preluat de la muzeograful care deţine colecţia.  Depozitul nu se află în pod, ci la etajul 1 al muzeului, acolo unde se află şi birourile specialiştilor.

2. Cezar M. Popescu nu este restaurator autorizat şi nu avea dreptul să intervină pe  obiectele de patrimoniu cultural mobil. Operaţiunile efectuate de el asupra plăcuţelor nu au respectat normele de conservare şi restaurare. In arhive este interzis până şi blitzul, darămite scanerul. In acest caz, Muzeul nu putea să îi achite un serviciu pentru care nu era autorizat. Dar nici C.M.P. nu avea dreptul să folosească reproducerile şi în nici un caz să publice o carte în nume personal, aşa cum a făcut.

3.Dacă i s-au pus la dispoziţie plăcuţele deteriorate, inventariate în loturi, care intrau în inventarierea bucată cu bucată doar după restaurare este şi mai grav. Acelea trebuiau trecute prin Comisia de Restaurare şi încredinţate unui laborator de specialitate. In timpul altor directori, muzeul a developat câteva sute de fotografii de pe plăcuţe cu respectarea normelor de conservare şi de copyright.

3. In toată lumea muzeală, deţinătorul, adică muzeul care le administrează în numele Statului,  deţine dreptul de copyright asupra reproducerilor.

4. Şi numărul real al plăcuţelor nu este de 8000, ci doar de 2000.