AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!

Trăim într-o epocă a imaginii. Internetul vehiculează zilnic sute de mii de fotografii personale cu români fericiți sau nu, evenimente etc. Fiecare dintre noi avem cel puțin o fotografie postată pe net. V-ar plăcea ca peste 50-70 de ani fotografiile voastre personale să fie folosite într-un film documentar care să ilustreze ororile contemporane nouă, adică rasismul, terorismul, xenofobia? Veți zice că nu e posibil, că există legi protecționiste. Așa este, însă precedentul a fost deja creat. Fotografiile bunicilor și străbunicilor noștri din Slobozia aflate în colecția Costică Acsinte, de peste 30 de ani în patrimoniul Muzeului Județean Ialomița au fost folosite în mod abuziv într-un film documentar despre holocaustul evreiesc. Este vorba de Țara Moartă. Singura vină a bieților oameni care s-au pozat la fotograful din tîrgul Sloboziei a fost aceea că au fost contemporani cu nefericitul eveniment despre care vă asigur că nici nu au știut. Erau vremuri de război, presa era cenzurată, măsurile pe care autoritățile le luau erau pendinte stării de război. Ba, mai mult, autoritățile Statului român declanșaseră încă din 1938 un adevărat măcel împotriva partidului de extremă dreaptă considerat antisemit. Legionarii erau închiși în lagăre sau pur și simplu executați pe marginea drumurilor, atât în timpul dictarurii carliste dar și antonesciene. Despre care antisemiți, în rândul populației civile, mai poate fi vorba după 1938? Șeful legionarilor ialomițeni a făcut ani grei de pușcărie în timpul dictaturilor carliste, antonesciene, comuniste. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici români, Arsenie Papacioc. De cealaltă parte a baricadei, evreimea internațională începuse să organizeze colonizarea Palestinei cu scopul creării unui stat evreiesc, încă înainte de izbucnirea războiului. La acest plan a participat inclusiv guvernul antonescian facilitând plecarea clandestină a câteva sute de mii de evrei  în plin război.

MIEZUL PROBLEMEI

Miezul problemei are trei învelișuri. Unul de deontologie profesională, altul etic și în fine unul legat de respectarea legii patrimoniului cultural mobil.
Deontologic vorbind, nu așa se procedează. Degeaba încearcă critica de film să limpezească apele și să spună că de fapt erau istorii paralele. Totuși cultura cinematografică ne-a obișnuit cu faptul că textul și sunetul corespund cu imaginea. Dacă voia să creeze istorii paralele, Radu Jude trebuia să aibă două seturi de fotografii și două texte. Dar filmul are un singur set de fotografii și un singur text. Și textul nu corespunde cu fotografiile. Adică, este schizofrenic, între cele două realități una prezentată de text și una de imagine nu există legătură. Cu alte cuvinte, filmul redă două realități diferite, adevărate, dar care contopite într-una singură dau o minciună. Ca și cum ai face un film cu fotografii din viața mea de femeie arheolog, temperament vulcanic și femeie cuvioasă și  cu textul despre viața lui Jude de regizor neînțeles și flegmatic. Ambele personaje sunt reale, dar din asocierea lor doar pe criteriul contemporaneității rezultă un fals.

Din punct de vedere etic și moral nu ai voie să folosești imaginea unui om pentru a ilustra o realitate străină lui. Fiecare imagine conține o istorie a ei. In zilele noastre istoria este știință, nu poveste, nu poezie. Tot ceea ce afirmi trebuie argumentat cu dovezi reale și pertinente. Radu Jude era îndreptățit să folosească aceste fotografii doar dacă personajele din imagine afișau pancarde cu sloganuri antisemite sau dacă fotografiile reprezentau evrei umiliți sau magazine evreiești devastate. Nu argumentezi antisemitismul interbelic și implicit holocaustul cu imaginea unor femei care lucrau la atelierul de croitorie și mândre de munca lor îl chemau pe fotograf să le pozeze echipa. Holocaustul nu a fost o poezie așa cum pretind criticii de film că ar fi filmul. Holocaustul a fost o crimă iar făptașii condamnați de tribunalul internațional drept criminali de război. Mai mult chiar, țările vinovate au plătit despăgubiri de război. Ce treabă aveau țăranii din Ialomița cu aceste lucruri de care se ocupau autoritățile și politicienii? Refuz să accept ca fotografiile bunicilor și străbunicilor mei să fie folosite într-un astfel de film.

In fine, legal filmul se clădește pe o mare ilegalitate. Muzeul Județean Ialomița este singurul din țară care deține colecția de plăcuțe fotografice Costică Acsinte și prin urmare are dreptul de copyright dar și obligația de a respecta legile privind protejarea patrimoniului mobil. Cu alte cuvinte colecția aparține Statului român care întreține acest muzeu, asigură salariile personalului și condiții de conservarea a patrimoniului. Până acum Muzeul a valorificat științific și expozițional colecția atât direct prin proiectele de istorie locală ale instituției cât și prin colaborări. Așa stând lucrurile, muzeul trebuia să fie partener principal la proiect. Or, muzeul lipsește din lista partenerilor dar și a organizatorilor. Sunt prezente alte nu știu câte organizații, mai puțin muzeul deținător al colecției în cauză, muzeul fără de care colecția nu s-ar fi păstrat și nu ar fi fost pusă în valoare.
Intrebarea mea este în ce condiții a folosit Radu Jude cele 500 fotografii din film. Cum a ajuns la ele? In baza cărui contract de colaborare? S-a întrunit Consiliul Stiințific al muzeului pentru a valida participarea la acest proiect? Sau le-a furat de la Stat, cum furau țăranii în timpul comunismului grăunțe de la CAP? Personal, cred că ne aflăm în fața unui alt abuz la directorului MJI care tratează muzeul ca pe proprietatea lui personală. Ce urmează? Să  găsească un șmecher care să pună și colecția de arheologie la liber pe net și fiecare să croșeteze pe baza ei, ce istorie poftește?

UN ALT HOLOCAUST

Cât despre materialul documentar în sine, ce pot să vă spun? Relevanța colecției este strict de istorie locală. A fost folosită în proiecte de istorie națională doar contextual. Dar, în contextul holocaustului evreiesc nu era cazul. Bărăganul a fost o regiune inclusă însă holocaustului românesc. Trebuie să recunoștem că după cel de-al doilea război mondial, oamenii din fotografiile lui Acsinte au fost martorii sau chiar au trăit efectic un holocaust, dar nu cel evreiesc, ci ,,holocaustul,, românesc și în acest sens filmul cu pricina nu ar mai fi o probă de malpraxis, ci cu adevărat un film documentar. Dacă holocaustul evreiesc a fost rezolvarea criminală a problemei evreiești, holocaustul românesc a fost rezolvarea criminală a instaurării comunismului. Adică temnițe, lagăre de muncă, deportări, oameni umiliți și lipsiți de drepturi elementare. Pentru că oamenii cu chipuri luminoase din colecția Acsinte au trăit după război trauma distrugerii micului lor orășel. Toată Slobozia a fost demolată, în locul ei au fost ridicate blocuri anoste. Grădinile cu flori de iasomie și umbrite cu bolți de vie au rămas în fotografii. Țăranii mândri care își fotografiau vitele la Acsinte sau veneau la târg cu căruțele pline de pepeni, au rămas fără pământul pentru care ei și moșii lor luptaseră în două războaie. Pământul lor a fost naționalizat în colhozuri, numite impropriu cooperative. Cei care s-au opus au primit ani grei de pușcărie. In apropierea satelor lor au apărut sate noi de așa-ziși coloniști cu care le era interzis să vorbească. Coloniștii era de fapt deportați politic. Lipsiți de sprijinul și sfatul ialomițenilor, coloniștii au îndurat cu greu condițiile grele de stepă și unii dintre ei au murit. Nu știau să construiască bordeie din argilă și lemn, singurele materiale aflate la îndemână. Erau departe de râu și de izvoare. Nu aveau apă. Slobozenii beau și prin 1930 apă din râu. Nu știau să răzbească prin viscolul aspru al iernii. Satele băștinașilor erau șerpuite. Cele ale deportaților, trasate cu creionul, vânturate de viscol. După plecarea deportaților, satele lor au fost populate cu deținuți politic, istoviți de ani grei de închisoare și trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Tatăl meu îmi povestea că era copil când pe strada lor a trecut un om amărît. I-a cerut o cană de apă. Tata i-a dat. Drept răsplată omul i-a dăruit o bucată de plăcintă cu fasole pe care tata a dus-o bunicii. In sat la ei nu se gătea așa ceva și s-au bucurat. Și-au dat seama că trebuie să fi fost un om din Rubla, satul de deportați din apropiere despre care nici nu aveau voie să vorbească. De aceea bietul om ceruse apă unui copil. Nu aveau voie să vorbească nici despre rudele lor luate de mașinile securității în miez de noapte, la fel cum nu au vorbit nici despre bisericile distruse prin dinamitare din Chioara, Brăilița, Piua Petrii. Nici despre lagărul de muncă de la Vlădeni unde
14 000 de deținuți munceau la îndiguirea bălții Ialomiței, adică a albiei majore a Dunării (consecințele asupra mediului au fost criminale). Când îi scotea dimineața la muncă șirul de deținuți era de aproape șase km lungime. Cei din sat nu aveau voie să lucreze la penitenciar, personalul era adus din țară. Deținuții ridicaseră un mic cartier destinat personalulului care deservea lagărului. După dezafectarea lagărului, comuniștii au distrus în trei săptămâni totul, mai puțin locuințele de serviciu ale personalului care au fost lăsate IAS-ului. Personalul a fost transferat la penitenciarul din Slobozia. Aceasta a fost realitatea pe care ialomițenii din pozele lui Acsinte au îndurat-o până în 1964. Slobozia interbelică a rămas doar în poze și în sufletele oamenilor. Slobozia actuală are altă istorie, la fel ca și Bărăganul actual.

De aceea, consider filmul Țara Moartă ca o insultă adusă memoriei orășenilor și țăranilor din tîrgul Sloboziei, unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost și aromâni, și refugiați basarabeni și țigani, ca să mai spun de valul de români din toată țara, veniți să lucreze în Slobozia și rămași aici.

P.S. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că:

1.Cezar M. Popescu nu a găsit plăcuţele fotografice aruncate într-un pod aşa cum minte el (şi implicit Radu Jude), ci în depozitul de istorie unde erau inventariate, ambalate în folii protectoare şi puse în cutii de lemn. De acolo le-a preluat de la muzeograful care deţine colecţia.  Depozitul nu se află în pod, ci la etajul 1 al muzeului, acolo unde se află şi birourile specialiştilor.

2. Cezar M. Popescu nu este restaurator autorizat şi nu avea dreptul să intervină pe  obiectele de patrimoniu cultural mobil. Operaţiunile efectuate de el asupra plăcuţelor nu au respectat normele de conservare şi restaurare. In arhive este interzis până şi blitzul, darămite scanerul. In acest caz, Muzeul nu putea să îi achite un serviciu pentru care nu era autorizat. Dar nici C.M.P. nu avea dreptul să folosească reproducerile şi în nici un caz să publice o carte în nume personal, aşa cum a făcut.

3.Dacă i s-au pus la dispoziţie plăcuţele deteriorate, inventariate în loturi, care intrau în inventarierea bucată cu bucată doar după restaurare este şi mai grav. Acelea trebuiau trecute prin Comisia de Restaurare şi încredinţate unui laborator de specialitate. In timpul altor directori, muzeul a developat câteva sute de fotografii de pe plăcuţe cu respectarea normelor de conservare şi de copyright.

3. In toată lumea muzeală, deţinătorul, adică muzeul care le administrează în numele Statului,  deţine dreptul de copyright asupra reproducerilor.

4. Şi numărul real al plăcuţelor nu este de 8000, ci doar de 2000.

 

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA FACE ANGAJĂRI…DAR NU DE SPECIALIŞTI ÎN DOMENIU

Aşa cum ne-a dovedit în ultimii 15 ani, directorul MJI are oroare de specialişti. Dovadă că în cele trei mandate a angajat doar doi tineri. Restul posturilor cu studii superioare le-a ocupat cu angajaţii cu studii medii care şi-au desăvârşit pregătirea profesională în cadrul Universităţii Spiru Haret, Filiala de la Slobozia. Lucrul nu era rău în principiu, dar s-a dovedit ineficient, pentru că rămâneau descoperite posturile de cercetare, muzeografie şi conservare. Muzeul funcţionează de mai mulţi ani fără conservator şi situaţia nu mai putea continua. Prin urmare, postul va fi scos la concurs în curând.In mod normal, pentru acest post erau eligibili absolvenți ai facultăților de Restaurare-Conservare sau ai unor facultăți cu profil umanist, adică  Istorie sau Istoria-Artei care au în programă și cursuri de Conservare și Muzeografie. Mai erau admiși absolvenți ai facultății de Biologie cu condiția absolvirii unor cursuri de conservator. Un alt indicator este vechimea și experiența în domeniu. Cei care nu au vechime pot fi angajați doar pe post de debutant

Din cele afișate la avizierul muzeului reiese cu totul altceva. Muzeul are nevoie de absolvenți ai facultății de biologie sau chimie și deși postul scos la concurs are gradul II, nu se impune nici o vechime în domeniu. Prin urmare absolvenții facultăților de Restaurare-Conservare sunt dați la o parte din start, deşi aceasta este profesia de bază pentru care au fost pregătiţi. Directorul nu are nevoie de ei şi muzeul e la cheremul lui. Nici absolvenţii facultăţilor de Istorie dar care, prin programa de învăţământ, au urmat cursuri de conservare şi muzeografie nu vor fi admişi la muzeu. Pot merge la sapă. Directorul a hotărât! Sunt admişi să se prezinte doar absolvenţi cu licenţă ai Facultăţilor de Biologie sau Chimie. Chiar şi fără cursuri de specializare în Conservare patrimoniu cultural.Nici măcar cu master. Şi nici măcar ai cursurilor de zi. Oricine are o licenţă în chimie şi biologie se poate prezenta la concurs. Specializarea în conservare le-o va scoate directorul Vlad din burtă. Licenţiaţii în Conservare patrimoniu nu au voie nici să se gândească. Aşa a pus directorul Vlad muzeul pe butuci. Cu angajaţi ca el! Ce să mai zic?! Nu mă mai miră nimic. Toată vara a meşterit şi chiar a reuşit să înscrie la doctorat pe cineva care nu a mers în viaţa ei la un curs, nu a fost la nici un seminar, nu a studiat în nici o bibliotecă. Şi până la 40 de ani nici nu s-a gândit la facultate. A dat examene învăţând răspunsurile la nişte întrebări grilă într-o sală de calculatoare. Exact ca la examenul auto. Aşa că, în curând istoria Oraşului de Floci va fi scrisă de o persoană care nu a scris un articol de autor în viaţa ei şi nu poate participa la o discuţie pe teme istorice. Vorbim despre acelaşi sit pentru care consilierii PSD ialomiţeni au alocat de curând 12,5 milioane lei. Evident că situl are nevoie exact de astfel de ,,specialişti,,. Şi directorul exact de astfel de maşinaţiuni se îngrijeşte.

,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,,

De curând, Ilie Cioacă, protectorul lui, mi-a cerut să vin cu soluţii. Cu mare drag. Soluţii pentru căpuşe există. De acum trei ani le-am zis că soluţia este demiterea directorului. Era o soluţie onorabilă. Ca să nu se ajungă la aceea intempestivă cu zăngănitul de cătuşe. N-au vrut. Problema lor! Dar, într-o bună zi, zăngănitul tot se va auzi. Dar, asta nu e treaba noastră. PSD-ul va trebui să ne dovedească prin fapte că lozinca ,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,, nu este a lor şi că nu le aparţine. Că nici prin cap nu le-a trecut vreodată şi nici nu au prelucrat-o în şedinţe secrete. Că au pus-o duşmanii pe seama lor, acum în prag de alegeri. Că ei se simt ataşaţi de domnul Vlad din motive sentimentale. Că, de câte ori se uită la el, le aduce aminte de Ciupercă. Nu mă deranjează! Să-şi pună o poză cu el pe birou. Dar, să-l demită odată! Măcar  atât cât muzeul mai are pereți și patrimoniu. Că personalul, activitatea și prestigiul muzeului sunt făcute praf.

LANSAREA MONOGRAFIEI ISTORICE A COMUNEI VLĂDENI

Comuna Vlădeni din județul Ialomița este singura localitate ialomițeană care se poate lăuda cu trei monografii și un muzeu de istorie locală inaugurat în toamna anului trecut. Cele trei monografii redau istoria localității din perspective diferite. Prima a fost o monografie generală cuprinzînd diferite aspecte geografice, istorice și culturale, așa cum au mai multe localități din țară, dar doar trei sau patru din Ialomița. A doua este o monografie arheologică semnată de mine și care prezintă așezarea medieval-timpurie din secolele IX-XI de pe Popina Blagodeasca. In fine, a treia este o monografie istorică a cărei lansare va avea loc mâine și pe care o așteptăm cu interes. Este semnată de Cătălin Gogotă, profesor de geografie, dr. Valentin Gheorghe, profesor de istorie și d-na Mariana Alexandru, aceeași pasionată bibliotecară cu care am colaborat la Muzeul Satului.
Adaug că Vlădeni are o istorie de peste 500 de ani și este menționat încă din 1467, fiind astfel una dintre cele mai vechi localități ialomițene. Cu excepția șantierului arheologic Vlădeni-Popina Blagodeasca, proiect de cercetare condus și organizat de Muzeul Județean Ialomița, celelalte proiecte culturale au fost susținute, spre meritul ei, de Primăria Vlădeni.
Ii felicit cu drag, atât pe autori cât și pe organizatori și le doresc succes în continuare!

Contemporary Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor Tasin Gemil on the Occasion of His 70th Birthday

Astăzi, la ora 16, la Biblioteca Judeţeană ,,Ioan N. Roman,, din Constanţa, va avea loc lansarea volumului: Contemporary Research in Turkology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor Tasin Gemil on the Occasion of His 70th Birthday (Babeş-Bolyai University. The Institute of Turkology and Central-Asian Studies), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013 [2015], lxxviii+1.056 pp.; ilustraţii, hărţi, tabele (coordonatori: Stoica Lascu, Melek Fetisleam). 

Substanţa consistentului volum (aproape 1.200 de pagini), la a cărui alcătuire au contribuit autori din 16 ţări – în semn de preţuire pentru activitatea ştiinţifică şi personalitatea distinsului om de ştiinţă român (de origine tătară, nativ dobrogean /născut la Medgidia: 21 septembrie 1943/) –, se constituie din arii tematice care i-au fost, şi îi sunt în continuare, familiare; cei 63 de autori, de la specialişti cu autoritate ştiinţifică recunoscuţi în mediile academice şi de cercetare din ţările lor, până la tineri doctoranzi români, au abordat problematici pe care editorii le-au compartimentat, cronologic, în cinci părţi tematice – Part I. Central Asia. Middle East, Part II. Crimea. Tatars, Part III. Empire Ottoman/Turkey. Balkans, Part IV. Romanian Principalities. Dobrudja; Part V. Varia; precum şi mai multe anexe bibliografice.

P.S. Am avut onoarea să îl am ca profesor pe domnul Tasin Gemil, pentru care am o admiraţie deosebită şi de aceea mă alătur celor care îl felicită cu această ocazie.

MUZEUL SATULUI VLĂDENI. (II) MULŢUMIRILE ŞI INAUGURAREA

 

Expoziţie realizată de dr. Emilia Corbu (Muzeul Judeţean Ialomiţa) şi Mariana Alexandru (Biblioteca Vlădeni) cu sprijinul locuitorilor comunei şi fiilor satului (care au donat  materiale documentare sau obiecte) şi al unor instituţii:

BIBLIOTECA VLĂDENI-  a pus la dispoziţie Fototeca îngrijită de d-na Alexandru Mariana

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA – a oferit material arheologic de la Popina-Blagodeasca.

Prof. Cătălin Gogotă- a oferit facsimile ale unor documente istorice şi de geografie istorică.

Prof. Cristina Catrina- a oferit facsimile ale unor documente istorice şi documente originale.

Primar Lucian Corlău –fotografii.

Viceprimar  Ion Voicu  – a găsit documentele vechi ale şcolii.

Au donat obiecte etnografice, mobilier şi fotografii:

Alexandru Aurica- scoarţă tip chilim (circa 1920), pătuţ de copil, felinar, două ştergare, fotografii.

Alexandru Caliopia- scăunel cu trei picioare, ştergar.

Alexandru Eleonora-preşuri

Alexandru Gheorghe – plug, talangă

Anghel Arhira- unelte de tâmplărie, fotografii

Banu Aneta – roata de tors, balanţa, felinar.

Chivan Floarea-legitimaţie de veteran de război.

Chivulescu Margareta- ştergare.

Dobre Maria- fotografii

Drăghicescu Virgil – ulcior, fier de călcat.

Eftimie Ana-Maria- fotografii

Florea Dobriţa-răsucitoare, fus

Georgescu Constantin- oglindă cu măsuţă

Gheorghe Maria- fotografii

Mamulea Romeo- facsimile ale unor documente privind Banca Populară ,, Dezrobirea Ţăranului,, Vlădeni,

 Monografia Şcolii Vlădeni din 1942

Marin Lăcrămioara- cuverturi ,,în scripţi,,

Mâzgoi Aurel- vărtelniţă, monede.

Mihalache Tudorel- monedă de la 1816, carte ,,Războiul de independenţă-1877,,

Neacşu Maria-Brevet militar, certificat de botez.

Nedelcu Antoaneta-căpistere, găvan.

Pantilică Rădiţa- balanţă

Puiu Nita-răsucitori

Tudorache Anişoara- furcă de fân, tipar de chirpici, două căpistere

Răducanu Luxa- talangă, piese de la războiul de ţesut

Zăinescu Tudor – fotografii

Au donat obiecte care au intrat în colecţia muzeului dar nu sunt încă expuse:

Agalopol Georgeta

Banu Jana

David Tudora

 

Răducan Victoria

 

 

 

Tuturor un sincer MULŢUMIM!

SIMPOZION COMEMORATIV-75 ANI DE LA RETRAGEREA AUTORITĂŢILOR ROMÂNE DIN BASARABIA, BUCOVINA, HERŢA

Societatea de Ştiinţe Istorice din România. Filiala Constanţa

Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi Bucovina”.Filiala Constanţa

Fundaţia Culturală „Muşata Armână” (com. Mihail Kogălniceanu)

Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu de la Pind” (Constanţa)

o r g a n i z e a z ă

Simpozionul Comemorativ

28 iunie 1940. 75 de ani de la „retragerea” autorităţilor române din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

Context geopolitic, realități istorice, consecințe

P r o g r a m

prof. univ. dr. StoicaLascu,preşedinte al Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Reverberaţii contemporane, în context geopolitic european, ale raptului din vara anului 1940.

prof. Willy Wisoşenschi, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Muşata Armână”

Pactul Ribbentrop-Molotov – început al dramei românilor dintre Prut şi Nistru.

dr. VirgilCOMAN (vicepreşedinte al Filialei Constanţa a Soc.Şt.Ist.)

La fraţii basarabeni şi transnistreni. Note dintr-un recent periplu.

lect. univ. dr. Traian BRĂTIANU (Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa)

Rezistenţă naţională şi etnicitate română la fraţii basarabeni şi bucovineni

prof. Alexandru Mihalcea, publicist

Patrioţi români din Basarabia şi Bucovina – in universul concentraţionar comunist

ec. Cezar PÂNZARU (preşedinte al Filialei Constanţa a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”)

Calvarul Basarabiei româneşti, al nordului Bucovinei şi al Ţinutul Herţa – consecinţă a maleficilor înţelegeri dintre puterilor imperialiste.

dr. Costin SCURTU, director al Filialei Constanţa a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

Atitudinea autorităţilor civile şi militare române faţă de ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940.

ec. Nicolae ŢAPU

Necesitatea istorică a revenirii la Patria-mamă a teritoriilor pierdute în vara anului 1940.

conf. univ. dr. MarianZIDARU (Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa)

Noi documente din arhivele britanice privind drama românilor din vara anului 1940.

prof. Mihai PARIS (Liceul Tehnologic „Ion Podaru” din com. Ovidiu)

Istoria românilor dintre Prut şi Nistru – în manualele şcolare din România.

conf. univ. dr. Nistor BARDU, secretar al Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”

Literaţi români originari din spaţiul dintre Prut şi Nistru – piloni ai culturii româneşti.

ec. Marian MOISE

Dobrogenii şi manifestări ale solidarităţii cu românii basarabeni şi bucovineni.

 

Manifestarea are loc luni,29 iunie 2015, ora 12,

la Muzeul „Gheorghe Celea” (com. Mihail Kogălniceanu)

IOAN PELIVAN- UN EROU AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA IN 1918

Anticamera morţii

Celula din închisoare devenise o adevărată anticameră a morţii. Într‑o singură celulă, timp de doi ani, au murit 6 persoane. În afară de Ioan Pelivan, şi‑au găsit tragicul sfârşit: Radu Portocală, Dumitru Burileanu, Sebastian Bornemisa, Albert Popovici-Taşcă, Mihail I. Racoviţă.

Camarazii de suferinţă au fost singurii martori la moartea lui Ioan Pelivan, întâmplată la 25 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. La închisoarea din Sighet moartea fiecărui deţinut trebuia să rămână o mare taină. Despre decesul celor încarceraţi se anunţa telefonic, printr‑un mesaj codificat: „S‑a stins becul nr…”, doar Direcţia Generală a Penitenciarelor din Bucureşti. Familiile nu erau anunţate despre decesul deţinuţilor. „Rânduiala de înmormântare” se făcea în cel mai mare secret. Mortul, mai întâi, era dezbrăcat (zdrenţele lui trebuia să le îmbrace alt deţinut), după care era aruncat într‑o ladă din scânduri brute care se folosea la transportarea morţilor. Era aşteptat timpul cel mai potrivit, de obicei, rânduiala respectivă se făcea sub acoperişul nopţii. Mortul era transportat la „cimitir” cu o căruţă trasă de un cal, care făcea parte din gospodăria închisorii. Locul de înmormântare era la marginea Sighetului Marmaţiei, aproape de cătunul Cearda, la numai câteva zeci de metri de graniţa cu Uniunea Sovietică. Pe acest loc al nimănui, care, oficial, nici nu avea statut de cimitir, se îngropau săracii oraşului, cei care mureau la spital, la azilul de bătrâni, la căminul de deficienţi neuropsihici, care nu aveau pe nimeni care să‑i ridice după deces. În groapa pregătită din timp, se arunca trupul gol al fostului deţinut. „Groparii”, selectaţi din rândurile gardienilor analfabeţi şi brutali, nu ştiau altceva decât că transportă şi îngroapă un bandit ordinar. Gardienii aruncau pământ peste el până la o nivelare aproximativă. După unele relatări, cei care erau aduşi de la închisoare nu erau îngropaţi în partea centrală a cimitirului, ci pe la margini (Nuţu Roşca, Basarabia şi ministrul întregitor Daniel Ciugureanu, Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2010, p. 181; Idem, Închisoarea elitei româneşti… , p. 40‑46).

Despre suferinţele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat abia în 1962, când acasă la Maria Pelivan a venit profesorul Constantin Tomescu, unul din puţinii supravieţuitori ai închisorii, care i‑a spus doamnei că la Sighet a stat într‑o celulă cu Ioan Pelivan şi i‑a povestit despre martirajul soţului ei. Din cele relatate de tovarăşul de suferinţă, nora Nadia a reţinut în memorie următoarele: „Din cauza frigului şi a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii‑bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S‑a stins încetişor (la 25 ianuarie 1954). A fost scos noaptea şi înmormântat la cimitirul închisorii”.

Menţionăm că, în întreaga perioadă cât a fost închis la Sighet, Ioan Pelivan nu a fost judecat şi condamnat.

În arhiva Oficiului Stare Civilă a Primăriei municipiului Sighetu Marmaţiei s‑a păstrat două registre în care au fost trecute numele a 51 de oameni care au decedat în închisoare: primul cuprinde actele de deces a 42 de persoane decedate între 5 mai 1950 şi 25 mai 1954, al doilea include actele a 9 deţinuţi decedaţi între 6 iunie 1954 şi 9 februarie 1955. Toate actele au fost întocmite mult mai târziu de la data deceselor: cele din primul registru – în ziua de 20 iulie 1957, cele din al doilea – la 13 august 1957. Actul de moarte a lui Ioan Pelivan este înregistrat la 20 iulie 1957, la poziţia nr. 141 (decesele întâmplate în închisoare au fost înregistrate de la numărul 101 până la 151), certificatul de moarte are seria Mc. nr. 370591, iar actul de verificare a morţii nr. 89 din 25 ianuarie 1954.

- See more at: http://basarabia-bucovina.info/2015/03/12/martirii-basarabiei-ioan-pelivan-ucis-de-ocupantii-bolsevici-ai-romaniei-pentru-ca-a-infaptuit-unirea-1-aprilie-1976-25-ianuarie-1954-fotografii-inedite-documente-cnsas-si-carti-pdf/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+Basarabia-Bucovina-Info+%28Basarabia-Bucovina.Info%29#sthash.bVkqPG22.dpuf

Preluat de la Basarabia-Bucovina info

AGRICULTURA LA RAPORT. DESPRE COOPERAŢIE

De curând, postul AGRO TV a avut iniţiativa unei emisiuni referitoare la cooperaţia istorică, unde am participat şi eu la invitaţia Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală şi a doamnei Viviana Vasile. Emisiunea moderată cu mult tact şi profesionalism de realizatorul Dinu Criste a avut scopul şi cred că a reuşit să atingă atât punctele forte ale cooperaţiei istorice cât şi punctele slabe ale cooperaţiei actuale. Din păcate, eu nu am talent şi nici prezenţă de spirit pentru a fi om de televiziune. Am uitat să subliniez ideea că între cooperaţia istorică şi cooperaţia comunistă nu există absolut nici o legătură. Comuniştii au preluat termenul de cooperaţie pe care l-au folosit abuziv pentru nişte colhozuri sau sovromuri. Cooperaţia istorică a fost cu totul altceva şi acest lucru am încercat eu să îl spun. Nu ştiu dacă am reuşit.
Primele două părţi încep prin redarea unor fragmente din două filme cooperatiste din perioada interbelică. Este vorba despre o cooperativă de ameliorare a solului şi împădurire şi o cooperativă de dulciuri.După care începe talk-shouw-ul.



PAGINI DE ISTORIE CU PĂRINTELE MIHAI-ANDREI ALDEA

Părintele Mihai-Andrei Aldea ţine o conferinţă de istorie din teme necunoscute marelui public. Temele abordate sunt cunoscute istoricilor şi sunt publicate dovadă că părintele face trimitere la o frumoasă şi interesantă bibliografie. Nu vorbim de o istorie necunoscută, ci de o istorie nepopularizată. Din păcate, între istoricul care cercetează şi scrie istoria şi profesorul care întocmeşte un manual de istorie este o mare diferenţă. Manualele de istorie conţin o istorie a evenimentelor care au zguduit ţara sau lumea şi implicit a personalităţilor. Aceeaşi diferenţă există şi între cercetătorul care studiază istoria bisericii şi între profesorul care întocmeşte un manual de istorie a Bisericii. Acesta din urmă preia doar ceva din istoria instituţiei şi prin urmare va vorbi despre construcţia de biserici, şirul ierarhilor, ceva despre dogme şi cam atăt. In ambele cazuri, în afara manualelor rămân zeci de metri liniari de cărţi de istorie de care nimeni nu vorbeşte. Din păcate, noi nu avem specialişti în popularizarea istoriei. Părintele redă în conferinţă teme din ceeace s-ar numi istoria patriotismului românesc, istoria vieţii creştine etc.
Am însă câteva opinii personale. Prima ar fi aceea că istoria nu poate fi falsificată, ci pur şi simplu ignorată. Şi asta este drama istoriei româneşti, este necunoscută din lipsă de popularizare. Din păcate însă, nu pot spune că acest plan de ignorare a istoriei a fost deliberat, ci pur şi simplu românii nu citesc istorie. Este adevărat că sunt şi cărţi de strictă specialitate, dar Slavă Domnului există sute de cărţi de istorie accesibile marelui public. Lipsesc cititorii! Dovadă că, în partea a II a conferinţei în care părintele trebuia să răspundă întrebărilor din sală, au lipsit chiar întrebările de istorie.
De aceea, cred că aceste conferinţe susţinute de părintele Aldea sunt necesare şi binevenite.