ORAŞUL DE FLOCI

Zămbiţi, nu-i aşa? Denumirea curat românească şi strict autentică aparţine unuia dintre cele 10 situri arheologice prioritare din România, încadrat la grupa valorică A, adică de valoare naţională şi universală şi este singurul oraş medieval din România care nu a fost suprapus de nici o altă locuire modernă. Această situaţia de excepţie face ca întreaga suprafaţă de 80 ha să poată fi cercetată arheologic şi să facă posibilă reconstituirea unei organizări de tip urban. Situl se află la 5 km de comuna Giurgeni, jud. Ialomiţa în apropierea locului unde Ialomiţa se varsă în Dunăre. Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul a 35 de ani au evidenţiat patru biserici, trei necropole, peste 200 de locuinţe, ateliere. Potenţialul arheologic de care dispune a dus la integrarea sitului în programul IRPP-SAAH coordonat de Consiliul Europei, încă din anul 2005.
Date actualizate despre istoricul cercetarilor, rezultatele si punerea lor in valoare gasiti pe un site frumos si bogat deschis pe adresa Institutului National de Memorie Culturala:

http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/orasul_de_floci/index.html


Cu aceasta postare voi incepe semnalarea catorva situri arheologice mai importante din campia Baraganului si din judetul Ialomita.

INCREDIBIL: VALERIU SÂRBU IMPLINESTE 60 DE ANI!

Asta este cea mai clară dovadă că timpul s-a scurtat cu o treime. Un argument mai pertinent nici nu există. Globul se învârte mai repede. Şi face victime chiar şi oameni celebri şi dragi mie. De pildă, arheologul Valeriu Sârbu.
Căutam un fragment ceramic decorat cu pentagramă (un semn rar pe ceramica de sec.VIII-IX) pe care în cele din urmă am bănuit că l-am rătăcit prin materialele getice date domnului Valeriu Sârbu spre prelucrare. Aşa că l-am sunat să îl întreb. El credea că l-am sunat pentru evenimentul de joi şi a trântit surpriza, aşa cum vorbeşte el, din toată inima, cu tot sufletul: ,,Implinesc 60 de ani. Câţi ani credeai că fac? Eu de acolo: 40!,,
Şi aşa şi este. L-am cunoscut când avea 40 de ani şi aşa va rămâne. Un suflet rar cum doar personalităţile pot avea. Domnul Sârbu este copleşitor şi cuceritor. Povesteşte, glumeşte, râde, face complimente, îmi ia peste picior ,,bigotismul,, de-a valma cu lucruri serioase, planuri, proiecte. Om de o mare probitate morală, familist convins.
Generaţia de arheologi din care eu fac parte a avut de învăţat de la două generaţii anterioare. Prima, în ceea ce mă priveşte, era generaţia arheologilor Ştefan Olteanu, Dan Gheorghe Teodor, Petre Diaconu, Radu Florescu, Maria Comşa. Cea de a doua era generaţia lui George Trohani, Anca Păunescu, Valeriu Sârbu, Ionel Cândea, Florin Topoleanu ş.a. Dacă primii ne-au dăruit din experienţa şi profesionalismul lor, cea de a doua generaţie a pus umărul, de multe ori, la promovarea, susţinerea, ridicarea noastră. Un sfat înţelept, o idee, o portiţă de rezolvare a unei situaţii, primite atunci când ai nevoie, valorează neînchipuit de mult.
Cred că fiecare dintre colegii care s-au afirmat în ultimii 20 de ani şi-au clădit carierele cu sprijinul a trei-patru arheologi din generaţiile anterioare. Eu am de mulţumit şi domnului Valeriu Sârbu.
Redau mai jos CV-ul oficial al domniei sale. Tradus în termeni mai simpli ar fi mult mai spectaculos. De pildă şantierul Pietroasele înseamnă cea mai importantă zonă sacră a geţilor din România. Un munte întreg acoperit cu vetre rituale. Cetatea Zânelor înseamnă un ,,cuib de vulturi dacic,, în munţii Covasnei ş.a.m.d. Dar nu intru în detalii. Aşa cum spuneam şi altă dată, arheologia românească încă nu are jurnalişti pe măsura rezultatelor ei.
Să ne trăiţi întru mulţi ani, domnule Valeriu Sârbu!

CURRICULUM VITAE

VALERIU SÎRBU

I. Doctor în ştiinţe istorice (1993);
- cercetător ştiinţific gr.I, din 1996;
- director adjunct la Muzeul Brăilei;
- profesor-invitat, director de studii, la Sorbonne-Paris (2004);
- specialitatea: arheologia şi istoria tracilor;
- referent la numeroase teze de doctorat ;
- expert în săpături arheologice ;
- expert în bunuri arheologice şi istoric documentare : arheologie preistorică şi antică;
- cercetător ştiinţific gr. I la Institutul Român de Tracologie (1996-1999) şi cercetător ştiinţific gr. II la Institutul de Arheologie-Centrul de tracologie din Bucuresti (2003-2006).
II. Date biografice
- data şi locul naşterii: 25 februarie 1950, loc.Cladova, jud. Timiş
- studii liceale şi universitare:
- liceale: 1965-1969, Liceul “Traian Vuia” Făget, jud.Timiş
- universitare: 1970-1974, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie
III.-Doctoratul: Universitatea ”Al.I.Cuza” Iaşi; 1993.
Titlul tezei: “Manifestări ale vieţii spirituale la geto-daci şi dacii liberi reflectate în descoperirile arheologice (sec.IV î.e.n.-sec.III e.n.)”; Conducător şt.- Dr. Ion Ioniţă
IV.- Publicaţiile la care a colaborat: Thraco-Dacica, Dacia, N.S.; SCIVA; Arheologia Moldovei ; MCA; Cercetări arheologice în aria nord-tracă, Istros; Pontica; Peuce; Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos; “Danubius, Banatica, Cumidava, Angustia, Memoria Antiquitatis etc., în România; – Sbornic (Kazanlăk), Helis, Thracia Pontica, Starini (Sofia), în Bulgaria; în Actele Congreselor, colocviilor şi simpozioanelor de la Sozopol, Isperich, Kazanluk, Sofia, Karlovo (Bulgaria), Lamia şi Komotini (Grecia), Zaporoje, Odessa (Ucraina), Berlin (Germania), Vyrsec, Čačak (Iugoslavia), Budapesta (Ungaria), Bienne (Elveţia), Viena (Austria), Cork (Irlanda) etc.
V. Simpozioane şi congrese la care a susţinut comunicări:
- 1. peste hotare: Bulgaria- Sozopol (1979, 1982), Isperih (1992), Kazanluk (1993, 1999), Dobrich (1993), Montana (1993), Plovdiv (1994), Karlovo (2002), Sofia (2000, 2002), Varna (2004), Razgrad (2005); Rep.Moldova- Chişinău (1990, 1992, 2000); Ucraina- Reni (1992), Zaporoje (1994, 1999); Grecia- Komotini (1992), Lamia (1994), Thessaloniki (2002), Iraklion (2002), Atena (2003), Komotini-Alexandroupoli (2005); Iugoslavia-Kladovo-Vyrsec (1998), Čačak (2002); Anglia- Bournemouth (1999); Germania-Berlin (1999); Slovenia- Ljubljana (2000); Austria-Viena (2003), S.U.A.-Washington, D.C.(2003), Franţa-Lyon (2004), Elvetia-Bienne (2005), Ungaria – Budapesta (2005), Irlanda-Cork (2005) etc.
- 2. în România – internaţionale, naţionale, zonale: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa, Tulcea, Piatra Neamţ, Craiova, Brăila, Turnu Severin, Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Deva, Călăraşi, Reşiţa, Buzău, Braşov etc.
- 3. organizator ori coorganizator la numeroase manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
VI. Direcţii ale cercetării ştiinţifice:
- istoria şi arheologia tracilor în epoca fierului ; credinţe şi practici funerare, religioase şi magice; relaţiile geţilor cu grecii, celţii, sciţii şi sarmaţii; sacrificii de oameni şi de animale; artă, mitologie şi religie; incinte sacre şi sanctuare.
VII. A efectuat cercetări arheologice, în calitate de responsabil ştiinţific de şantier ori de sector, în 18 aşezări, cetăţi, incinte sacre şi necropole, din epocile bronzului şi a fierului, din România, plus un sit din Rep. Moldova şi 2 din Ucraina.
VIII. Lista lucrărilor personale:

a. publicate: 11 cărţi (7 în colaborare) 1. V.Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto dacilor, Editura Porto-Franco, Brăila-Galaţi, 1993 ; 2. I. Cândea, V. Sîrbu, Istoria oraşului Brăila de la origini până la 1829, Brăila, 1994; 3. V. Sîrbu, Dava getică de la Grădiştea, Judeţul Brăila. Monografie arheologică (I), Editura Istros, Brăila, 1996; 4. V. Sîrbu, (coordonator şi autor), P. Damian, Em. Alexandrescu, E. Safta, O. Damian, S. Pandrea, Al. Niculescu, Aşezări din zona Căscioarele – Greaca – Prundu. Mileniul I î.Hr.-I d.Hr., Editura Istros, Brăila, 1996; 5. V. Sîrbu, G. Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila, 1997; 6. V. Sîrbu, G. Florea, Les Géto – Daces. Iconographie et imaginaire, Centre d’Études Transylvaines, Cluj-Napoca, 2000; 7.I.Cândea, V. Sîrbu, St. Pandrea, Istoria Românilor, I, Piteşti, 2001; 8. V. Dupoi, V. Sîrbu, Incinta dacică fortificată de la Pietroasele – Gruiu Dării, I,Buzău,2001; 9. V. Sîrbu, Arheologia funerară şi sacrificiile: o terminologie unitară (în română şi engleză) (2003); 10. V. Sîrbu, Les Thraces entre les Carpates, les Balkans et la Mer Noire (Ve s. av. J.-C.-Ier s. apr. J.-C..), Brăila, 2004; V. Sîrbu, N. Cerişer, R. V. Ioan, Un depozit de piese dacice din fier de la Piatra Roşie (sat. Luncani, com. Boşorod, jud. Hunedoara)/A Deposit of Dacian Iron Objects in Piatra Roşie (Luncani village,Hunedoara County), Editura ALTIP, Alba Iulia, 2005.
- 124 de studii, articole şi rapoarte de săpături (unele în colaborare); 18 rapoarte în Cronica Cercetărilor Arheologice din România; 40 de rezumate;14 recenzii, prezentări şi prefeţe.
-In volumele dedicate: Prof. Ion Niculiţă (1999), Prof. Gavrilă Simion (2000), Prof. Gheorghe Lazarovici (2001), Prof. Ioan Glodariu (2001), Prof. Sever Dumitraşcu (2001), Prof. Margarita Tacheva (2002), Prof. Ivan Marazov (2002), Prof. Ioan Piso (2004), Florin Medeleţ (2004), Prof. Dumitru Protase (2006).
- studii (selectiv): Rituels et pratiques funéraires des Géto-Daces (IIe siecle av.n.e.-Iersiecle de n.e.), în Dacia, N.S., 30, 1986, 1-2, p.91-108 ; Credinţe magico-religioase ale geto-dacilor reflectate în descoperirile arheologice, în SCIVA, 38, 1987, 4, p.303-322 ; Un nouveau type de monument sacré chez les Géto-Daces, în ActaMN, 32 1995, p. 314-329; Les figurines anthropomorphes du premier Âge du Fer trouvées dans le territoire thrace, în „Thraco-Dacica”, 20, 1999, p. 153-179; The Connection between the Tomb and the Status of the Dead with the Geto-Dacians, în Pratiques funéraires des XIIIe-IVe s.av. J.C., Tulcea, 2000, p. 183-211; Daci şi romani în sudul Bugeacului (sec. I-III d. Chr.), în Daci şi romani la începutul secolului al II-lea p. Hr. la Nordul Dunării, Universitatea de Vest, Timişoara, 2000, p. 29-78; The Image of the Horseman in the Thracian Art (5th century BC – 1st Century AD), în Starini, Journal of Balkan Archaeology, 1, Sofia, 2000, p. 23-43 (în colaborare); Funeral and Sacrificial Beliefs and Practices with the Geto-Dacians (5th c. BC – 1st c.AD), în Sbornic v čest na Prof. Margarita Tačeva, Sofia, 2002, p. 374-393; “The Gloden Age” of the Getae Princes (+350 – + 250 BC), în Studia In honorem Prof. dr. Ivan I. Marazov, Sofia, 2002, p. 370-388; Remarques sur certains habitats getes dans l’Etang de Ialomitza (Bas-Danube). Importations et influences greques, în Thrace and the Aegean, Eight International Congress of Thracology, Sofia–Jambol, 25-29 September 2000, vol. I, Sofia, 2002, p.439-451 (în colaborare); Funerary Practices performed in the Iron Age between the Carpathians and the Danube, în Burial Customs in the Bronze and Iron Ages, Čačak (Iugoslavia), 4-8 septembrie 2002, Čačak, 2003, p. 139-170; Signs on Vessels Bottoms from the Developed Neolithic in the Carpathian-Balkan Region, în British Archaeological Reports, vol.1139 – Early Symbolics Systems for Communication in Southeast Europe, vol. 2, London, 2003, p. 193-202 (în colaborare); Sacrifices et inhumations rituelles des chevaux chez les Thraces du Nord des Balkans au cour de l’Âge du Fer, în Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 735-754; The symbolism of some representations in the Thracian art (4th-3rd centuriea B.C.), în Festschrift für Florin Medeleţ. Zum 60. Geburtstag, Timişoara, 2004, p. 251-271; The Ceremony Helmets-Masterpieces of the Getae’s Toreutics and Figurative Art, în Thracians and Circumpontic World, II, Proceedings of the Ninth International Congress of Thracology, Chişinău, 2004, p. 29-44; Les Trésors de Princes Getes, în Âges du Fer en Europe/The Iron Age in Europe. General Sessions and posters. Acts of the XIVth UISPP Congress, University of Liege, Belgium, 2-8 September 2000, BAR International Series 1378, Oxford, 2005; Reprezentări figurative pe falerele dintre munţii Urali, Carpaţi şi Balcani (sec. II-I a. Chr.), în Istros, XII, 2005, p. 65-133.
b. sub tipar: 11 studii, din care 7 peste hotare
c. volume în pregătire:
- V. Sîrbu, S Matei, V. Dupoi, Incinta dacică fortificată de la Pietroasa Mică – Gruiu Dării, com. Pietroasele, jud. Buzău, vol. II, Buzău, 2005.
IX. Premii.
- Premiul «Nicolae Bălcescu» al Academiei Române, pe anul 1993, pentru cartea Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor.
- Meritul cultural, în grad de Cavaler, acordat de Preşedintele României (2004).
X. Comisii. Membru în Comisia Naţională de Arheologie (din 1991); Preşedintele Asociaţiei de Studii pentru Arheologie Funerară (din 2001); Membru în Asociaţia Arheologilor Europeni, Asociaţia Franceză pentru Studiul Epocii Fierului
Preşedintele Comisiei a XXX-a a Uniunii Internaţonale de Studii Preistorice şi Protoistorice (din 2000.); membru în Comisia a IV-a a U.I.S.P.P.; Membru în Comitetul Executiv al U.I.S.P.P.
Preluat de pe site-ul Muzeului Brailei

O MIE ŞI UNA DE ZILE (VII)

DOUA CHIPURI

Există şi poveşti ale gândului.
Intâlnirea cu Sf. Vineri cu ocazia pelerinajului este cu totul alta decât întâlnirea cotidiană din catedrala unde se află tot timpul anului. Racla sfintei este deschisă, uneori chiar şi ferecătura de argint care îi acoperă trupul este dată la o parte, sfânta fiind acoperită doar cu un acoperământ purpuriu. Ceea ce ar trebui într-adevăr să ne dea de gândit este viaţa şi taina minunilor făcute de ea şi nu neapărat un trup care s-a păstrat de-a lungul a o mie de ani. Sunt atâţia sfinţi ale căror oseminte nu au fost găsite. Alţii au moaşte dar nu sunt recunoscuţi. Arheologii sunt binecuvântaţi cu o profesie care, de bine de rău, îi împacă şi cu viaţa şi cu moartea. Oseminte de sute şi mii de ani trec prin mâinile lor. De aceea, nu păstrarea unor oseminte ne impresionează ci puterea care lucrează prin ele chiar şi după trecerea din lumea aceasta a sfântului respectiv.
Dar, ceea ce pare o taină de nepătruns ar putea fi explicată prin teologia chipului. Chipul lui Dumnezeu se află în noi tot timpul. Dar nu şi Harul. Când întinăm acest chip, Duhul Sfânt se retrage. Şi atunci nu mai suntem chip, ci mască. Or, sfinţii chiar acest lucru au păstrat. Nu au întinat niciodată chipul lui Dumnezeu din ei şi nici Duhul nu i-a părăsit. A rămas impregnat până şi în osemintele lor, preschimbându-le în moaşte.
Tizian în lucrarea ,,Der Zingroschen,, afişată de mine pe durata Postului mare pe antetul blogului reuşeste, nu doar să redea esenţa parabolei evanghelice cunoscută popular ca ,, Daţi Cezarului ce-i al Cezarului,, ci să surprindă în două chipuri emblematice, Fiul lui Dumnezeu şi fiul pierzării, tragedia esenţială a lumii legată de banalul bănuţ care, uităm mereu, poartă şi el un chip. Chipul împăratului. Banii poartă chipul împăratului şi dovedesc a cui este puterea într-o ţară. Chipul împăratului roman de pe dinari dovedea că Israel e sub stăpânire romană. De aceea banii trebuiau daţi celui al cărui chip îl poartă. Aşa şi oamenii vor merge la Cel al cărui chip îl poartă.
Dar dacă Iisus şi-ar fi îndreptat degetul spre faţa fariseului întrebându-l: al cui chip este acesta? Tu, al cărui chip porţi? Ar mai fi avut curajul fariseul să răspundă că poartă în el chipul lui Dumnezeu? Dar noi, ce am răspunde?

VALERIU GAFENCU-SFANTUL INCHISORILOR

Azi e ziua in Valeriu Gafencu a trecut la Domnul. Ar trebui sa fie ziua praznicului sau. Pentru multi dintre noi chiar este.

Repere biografice
• S-a născut la 24 ianuarie 1921 în comuna Sângerei din Basarabia, în familie învăţătorului Vasile Gafencu, militant activ pentru unirea Basarabiei cu România.
• 1940- După ocuparea Basarabiei de bolşevici trece Prutul înnot cu tatăl său în România. Tatăl său se întoarce în Basarabia, unde va fi deportat în Siberia.
• Se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi.
• 1941 – Este arestat şi condamnat la 25 de ani de temniţă, pentru activare în FDC, în ciuda declaraţiilor şi susţinerilor din partea profesorilor. Avea doar 20 de ani. Profesorul de drept civil Angelescu declară la proces,, Este păcat ca un astfel de element să ia drumul închisorilor…este unul din cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice,,.
• 1942-1948- închisoarea Aiud- se alătură grupului poreclit ,,Misticii,, format în jurul avocaţilor Traian Trifan şi Traian Marian, din care mai făceau parte Virgil Maxim, Marin Naidim, Anghel Papacioc (azi părintele Arsenie) etc.
• ,,Misticii,, se ocupau cu rugăciunea, postul, lecturile biblice şi filocalice, susţinerea morală a celorlalţi, ajutorarea fizică prin cedarea porţiei de pâine, a hainelor, etc.
• Chiar şi după ani mulţi de închisoare sunt descrişi de părintele Iustin Pârvu astfel ,, Erau foarte luminoşi, foarte vioi, foarte maturi şi foarte înţelepţi. Foarte bogaţi din punct de vedere spiritual. Erau o lumină pentru noi. Până atunci la noi se tradusese câteva volume de filocalie. Ei bine, aceşti tineri cunoşteau pe dinafară pagini întregi. Numai prezenţa lor, comportamentul lor îi schimba pe deţinuţi.,,
• 1942- Refuză,, reabilitarea,, propusă de guvernul Antonescu şi care însemna trimiterea pe frontul de Est.
• ,,Şi, dragă mamă aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi, în singurătatea celulei, în frig şi în foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: ,,mamă mi-e frig şi mi-e foame,,. La început a fost greu de tot,,.
• 1942-1943- În condiţii grele de închisoare se dedică studiului . Citeşte foarte mult:Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Lucrările sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Palama, Grigorie de Nazians, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, toate cursurile care se predau la facultatea de Teologie.
• A studiat pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini.
• Iunie 1943- are un moment de iluminare şi revelaţia luminii dumnezeieşti.
• 1943- 1944 – Este izolat împreună cu alţii în Zarca, fără cărţi, fără contact cu familia, cu o raţie insuficientă de hrană, dormit pe duşumele, înghesuiţi în spaţii strâmte. Aici se dedică rugăciunii inimii spunând neîncetat ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul,,.

1946-1948 – se află în colonia de muncă de la Galda de Jos- Grupul lui Valeriu se constituie într-o obşte, o comunitate de credincioşi ca în creştinismul primar. Când nu lucrau la vie sau în sat pe la oameni, aveau program de rugăciune, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti. ,,Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cînta. Muncea şi-l slăvea pe Dumnezeu,,. Incepe să se impună în rândul deţinuţilor prin atmosfera de pace pe care o clădea în jurul său.

• 1948 – URSS solicită cetăţenilor români originari din Basarabia să se întoarcă acasă în schimbul libertăţii. Valeriu Gafencu refuză să se întoarcă şi rămâne mai departe în închisoare. Cere asistenţă religioasă în închisoare lucru refuzat de noul regim comunist.Începe să fie apreciat în cercurile de deţinuţi. Au loc întâmplări minunate.
• 1948- Valeriu Gafencu este trimis la Piteşti cu lotul de studenţi care urmau să fie supuşi reeducării cunoscute sub numele de ,,experimentul Piteşti,,. Nu va intra în reeducare, deoarece s-a îmbolnăvit de TBC pulmonar, ulterior generalizat la oase. Unii sunt de părere că s-a îmbolnăvit datorită sacrificiilor personale pe care le făcea, cedând din mâncare şi aşa puţină altora, împărţind hainele pe care le primea de acasă şi purtând zdrenţe.
• A salvat de la percheziţie o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicole şi a împărţit-o în celelalte celule. Au fost memorate înainte de a fi găsite şi distruse de temniceri. Textele au continuat să fie scrise pe săpun, pe pereţi, transmise prin Morse.
• 1949 – Este trimis la Văcăreşti în spitalul peniteciar şi cazaţi în iarna grea, împreună cu alţii, într-o cameră cu geamuri sparte. Nu li se asigura nici un tratament.
• 1950- Târgu-Ocna- Spitalul –penitenciar- Valeriu Gafencu ajunge în stare gravă cu caverne la plămâni, pleurezie, pneumotorax şi bolnav de inimă. Este operat de apendicita aproape ,,pe viu,,. Supravieţuirea lui încă doi ani fără tratament este un miracol. Continuă să-i susţină moral pe cei din jurul lui. Incepe să fie privit de ceilalţi ca pe un sfânt. Nicolae Steinhardt îl numeşte ,,Sfântul Inchisorilor,,.
• 1951- Salvează viaţa pastorului Richard Wurmbrand cedând cele 10 g de streptomicină pe care le primise.
• Deşi foarte bolnav continuă să compună versuri religioase şi să vorbească celorlalţi bolnavi din salonul muribunzilor în care se afla de mult timp. De Crăciun are o viziune a Maicii Domnului.
• 18 februarie 1951- Simte ca va muri şi cere să îşi ia rămas bun şi iertare de la toţi deţinuţii. Pentru a fi recunoscut cere să i se pună în gură o cruce mică de argint.Trupul lui a fost ţinut două zile în curtea închisorii, sub zăpadă şi a fost îngropat noaptea, fără cruce şi fără nume.

Acaristul sau poate fi descarcat de pe blogul Apologeticum

A Treia Forţă. România profundă: Un model concret de industrie în reţea

A Treia Forţă. România profundă: Un model concret de industrie în reţea

Am preluat acest material nu doar pentru ca este un model demn de urmat ci pentru ca acest sistem a existat si la noi in perioada interbelica. Se numea sistem cooperatist si era aplicat cu succes, am spune noi din perspectiva istorica, in agricultura, bancile satesti dar si in comert si desfacere. Cooperativele din perioada interbelica erau totalmente diferite de cele din anii comunismului. Aveau la baza respectarea proprietatii private, libera asociere, solidaritatea, etc.Prin obstile de arendare si prin obstile de cumparare care erau organizate pe principii cooperatiste au fost efectuate cele mai mari reforme agrare din istoria Romaniei. Au fost expropriate peste 2 milioane ha pamant arabil, in conditiile in care nu existau planuri cadastrale si statistici, drumuri de acces, mijloace de comunicatie, etc. Improprietarirea s-a desfasurat in deplina ordine si liniste. Si nu doar atat, s-a asigurat si posibilitatea exploatarii lor de catre noii proprietari. Dupa finalizarea reformelor multe dintre aceste mici cooperative numite obstii s-au desfiintat. Insa unele au ramas pe perioada nelimitata, in cazul in care cumparasera un munte, un iaz si deci exploatarea trebuia lasata din generatie in generatie (Emilia Corbu).

GENERALUL FLORIAN PUNE IAR TUNUL PE PORUMBEI

Slavă ţie, Doamne Sfinte,
C-ai trimis cu sfânt temei,
Turturele la Jilava
Şi la Gherla porumbei. (Radu Gyr)

Din ,,Ziua Veche,, aflu că Al. Florian, directorul Institutului National (?) de Studierea Holocaustului în România şi o asociaţie a etniei tiganesti au cerut ,, Berlinalei,, să interzică filmul ,,Portretul luptătorului la tinereţe,, pe motiv că personajele au fost legionare.
Personal nu am văzut filmul. Am înţeles că tratează istoria rezistenţei anticomuniste din munţi prin episodul reprezentat de grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. Foarte frumos! Deci un film istoric. Au şi românii dreptul la aşa ceva. Nădăjduiesc să fie bine realizat. Dar nu înţeleg de ce să fie interzis? Legionarii, cu bune si rele, fac parte din istoria noastra. Ne întoarceam la cenzura comunistă? Se pare că da!
Al. Florian nu este la prima încălcare a drepturilor culturale ale românilor. In 2008 a reuşit inchiderea expoziţiei ,,Destine de Martiri,, care evoca personalităţi creştine care au suferit în temniţele comuniste. Nu avea absolut nimic politic în ea. Erau evocaţi din perspectiva trăirii creştine Arsenie Boca, Sandu Tudor, Gh. Calciu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Arsenie Papacioc. A.F. a declarat în presă că este consternat de evocarea unor legionari. Adică a glăsuit mai departe cu vorbele şi în maniera Securităţii comuniste care îi condamnase pe nedrept acuzîndu-i de legionarism. Cum în acel moment la conducerea CNSAS, în loc de creiere luminate, se aflau nişte maţe încurcate, instituţia a făcut ocluzie, s-a blocat şi s-a retras din colaborare. Deci expoziţia a fost închisă. Dar povestea nu s-a sfârşit. Mai bine era pentru el să fi rămas consternat şi să tacă.
Pentru că între timp, porumbeii de la Gherla se făsuseră vulturi. Prea sus pentru a fi loviţi, prea mari pentru a fi atinşi. Şi reacţia stârnită a depăşit cu mult modesta expoziţie. Cu toţii s-au ridicat într-o inimă. Jurnaliştii creştini au sărit ca arşi în apărarea personalităţilor. Istoricii s-au coalizat pentru stoparea cenzurii din cercetarea istorică. Ortodocşii şi-au amintit că trebuie să finalizeze odată canonizarea sfinţilor care au suferit în închisorile comuniste. S-au scris articole, serii de articole, emisiuni radio si tv, conferinţe, congres. Expoziţia a fost redeschisă şi circulă şi acum prin ţară. Când aperi adevărul, Adevărul luptă pentru tine. Dacă Al. Florian ar fi fost creştin, ar fi ştiut asta.
Dar, eu îi mulţumesc. Gafa lui istorică ne-a oferit prilejul de a vedea oamenii dincolo de instituţii. Reacţia lui necugetată ne-a făcut mai uniţi.
Însă este foarte important şi cum primeşti provocările domnului Florian. El trimite foc şi pară, dar tu trebuie să fii apă. Dacă te bagi sub birou şi tremuri când pui mâna pe telefon, te dezici de propria creaţie şi îţi ceri iertare, arunci bătălia e pierdută. Şerpişorii din declaraţiile lui devin peste noapte balaurii din nuvela ,,Ouăle fatale,, a lui Bulgacov.
Să sperăm că producătorii filmului vor şti să răstoarne , prin pronia cerească, răul în bine. Doamne ajută!

O MIE ŞI UNA DE ZILE (VII)

Povestea lui Chrysos

Ca să termin cu mentalitatea secolului XII aş mai adăuga ceva. Judecând după isprava sătenilor din Epivata, care au impus comunităţii creştine una dintre cele mai importante sfinte din Balcani, ai zice că bizantinii erau toţi uşă de biserică. Nu era chiar aşa. Păcatele sunt aceleaşi în toate timpurile, doar că ei erau mai responsabili chiar şi în lucruri cărora azi nu le mai dăm nici o importanţă. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit în lucrările arhiepiscopului Ohridei, un anume Demetrios Chomatianos (a trăit pe la 1217), povestea olarului Chrysos. Este şi aceasta o pagină de mentalitate bizantină. Întâmplarea se petrecea cam în aceeaşi vreme în care era descoperită sfânta Paraschiva.
Povestea în sine nu e mare lucru, dar felul în care a fost abordată şi rezolvată şi mai ales că a ajuns până la noi prin filiera bisericească, relevă o cu totul altă gândire creştină. Ce se întâmplase? Un olar pe nume Chrysos, originar din Castoria (Grecia) a plecat pe timpul unei foamete de la începutul secolului al XIII-lea să-şi caute de lucru în altă parte. Cam aşa cum se pleacă acum din România. Buuun! Omul şi-a găsit de lucru la Ohrida, în Bulgaria. Acolo însă şi-a găsit şi o iubită. O chema Ciola şi era de origine vlahă. Arhiepiscopul vorbeşte despre Ciola foarte urât. Nu vă spun cum. In fine, cei doi trăiesc câţiva ani în concubinaj şi aşa ar fi trăit toată viaţa, dacă soţia olarului nu ar fi pornit în căutarea lui. După ce l-a găsit în Ohrida, cu ajutorul legii dar şi al ,,ocârmuirii creştine,, (să înţeleg că arhiepiscopul Demetrios a dat o mână de ajutor), femeia şi-a recuperat soţul. Dar nici Ciola nu a stat cu mâinile în sân şi şi-a cerut partea de avere pe care o muncise împreună cu Chrysos care şi el recunoaştea că femeia are dreptate. Şi aşa a primit nişte bunuri pe care arhiepiscopul întregii Bulgarii le consemnează întocmai. Adică, o vacă cu un viţel de doi ani, doi porci, o măgăriţă cu puiul ei, un stup, 30 de coţi de pânză de in, o pătură din păr de capră (cergă). Ba mai mult chiar, Ciolei i se interzice să îl mai vadă pe Chrysos sub ameninţarea pierderii bunurilor mai sus menţionate şi a biciuirii. Şi aşa s-a încheiat aventura olarului în Bulgaria.
Ceea ce frapează este însă importanţa pe care atât protagoniştii dar şi autorităţile religioase o acordă căsătoriei. Soţia care îşi caută soţul plecat de ani de zile. Implicarea autorităţilor laice şi bisericeşti. Insuşi arhiepiscopul Bulgariei scrie ,, Despre cei ce au soţii şi sunt desfrânaţi,, lăsând eternităţii povestea care, culmea, s- a păstrat în timp ce alte arhive întregi au pierit de-a lungul timpului. Soţul pocăit se reîntoarce în Grecia nu înainte de a lăsa o parte din bunuri femeii cu care trăise câţiva ani.
Nimic din toate acestea nu s-ar mai petrece azi, deşi şi noi suntem creştini. Câte soţii mai ajung la arhiepiscopul unei ţări pentru a-şi recupera soţul? Biserica aproape că nici nu se mai interesează de lucruri de genul acesta, darămite să mai încerce să le rezolve nominal ca în cazul mai sus arătat.
Din aceste întâmplări mărunte vedem însă cum mergeau lucrurile într-o societate, precum şi locul Bisericii în comunitate.

Emilia Corbu

PAREREA MEA

Pe două filiere mi-a ajuns la urechi că s-ar schimba expoziţia ,,Horia Bernea,, de la Muzeul Ţăranului Român. Acum să nu disperăm şi nici să nu ne lăsăm antrenaţi în zecile de tabere, tăbăruţe, corturi şi cantoane care se formează la schimbarea unei expoziţii într-un muzeu. Am vizitat MŢR acum câteva luni şi într-adevăr are nevoie de renovare. Pereţii arată jalnic. Acum sinceră să fiu, nici expoziţia nu arăta extraordinar. Avea o viziune artistică frumoasă dar …vă rog să gândiţi şi din perspectiva vizitatorului simplu. Etichete incomplete şi învechite sau deloc, pereţi întregi în care icoanele erau aşezate pe câte 2-3 registre ca la un magazin, etc. Intr-adevăr colecţia de icoane şi piese de cult a muzeului este extraordinară însă s-ar putea face mult mai mult pentru punerea ei în valoare. Erau însă vreo două săli, sala ,,Moaşte,, am impresia şi o alta în care se monta o bisericuţă de lemn care arătau excepţional ca viziune artistică, istorică, etnografică şi de valorificare expoziţională. Şi nu cred că acelea vor fi închise. Adică, sper! Cât priveşte crucea, ca simbol, are o greutate enormă, ca spaţiu ocupă foarte puţin şi poate fi integrată în orice structură sau tematică expoziţională, aşa că ar trebui păstrată.

TERMOPANE IN PRIDVOARE

Ilinca Damian
Urmand vorba unei colege, cum ca ar trebui studiate in paralel pridvoarele inchise ale bisericilor din Moldova din cauza conditiilor de mediu si pridvoarele inchise in termopan din Muntenia din cauza snobismului, incep seria „Termopane in pridvoare” cu biserica de pe strada Academiei, la nr. 22, numita „Sf. Nicolae Dintr-o Zi”.

Biserica sta pe locul unei bisericute mai vechi din lemn, construita de Neagul, care isi dorea sa ajunga domn al uneia din tarile romanesti, undeva in secolul al XVII-lea, fiind atestata documentar in 1665. Din mostenire in mostenire, pamantul si biserica ajung ale Maricăi, nepoata sa, zestre la casatoria din 1672 cu viitorul domn Constantin Brancoveanul (1688-1714). Marica ridica in 1702, in locul bisericutei care mereu avea probleme („mititică foarte şi veche dă mai cădea”, dupa cum spune cronicarul Radu Greceanu), o biserica de zid, frumoasa si impodobita dupa moda timpului, care a servit ca biserica domneasca pana in 1830. Pictura dateaza din 1827, cand domnitorul Grigore Ghica al IV-lea (1822-1828) face o serie de reparatii si imbunatatiri in urma unui incendiu. Continuarea articolului aici

O MIE ŞI UNA DE ZILE (VI)

CE MENTALITATE!

Prezenţa Sf. Parascheva printre noi, chiar şi după o mie de ani, este nu doar un fapt istoric incontestabil dovedit de prezenţa raclei cu Sf. Moaşte ci este, mai ales, o dovadă de mentalitate bizantină. Bizantinii cu toate păcatele lor au avut şi părţi bune, strălucitoare, cum ar fi aceea a unei credinţe solide, care chiar dacă uneori atingea naivitatea, devenea temelia unor acte de mare eroism.
Derulând firul istoriei în urmă cu o mie de ani, Cuvioasa a trecut la Domnul, neştiută de nimeni la o vârstă tânără, după ce petrecuse o viaţă ascetică. A trăit total necunoscută, retrasă undeva în apropierea satului natal, Epivata, după ce fusese pentru câţiva ani la Sfintele Locuri.
Dacă viaţa ei s-a derulat asemenea miilor de călugări bizantini care au trăit o viaţă ascetică şi neştiută, descoperirea şi cinstirea ei este meritul unei comunităţii de creştini din satul Epivata care au avut curajul să recunoască sfinţenia acolo unde era. Lucrurile nu au stat deloc simplu. Repet, Sfânta a trecut la Domnul aşa cum a trăit, total necunoscută. Satul se afla pe malul Mării Marmara. Şi valurile au adus la un moment dat un marinar mort. Săteni l-au îngropat undeva în apropierea mării. Probabil că incidentul nu era o noutate în epocă. După asta însă, un creştin evlavios începe să viseze o tânără care îi cere să mute trupul marinarului necunoscut şi rău mirositor de lângă al ei. Visul se repetă până când săteni se hotărăsc să sape lângă mormântul marinarului. Ei bine, dragii mei, dacă asta s-ar fi petrecut în ziua de azi, toţi l-ar fi luat pe creştin, drept un visător nebun. Doar că sătenii bizantini au săpat şi au găsit trupul unei sfinte. L-au luat, l-au dus în Biserică şi l-au cinstit ca atare. Au cercetat să vadă al cui ar putea fi. Au aflat că este al Paraschivei, o tânără de neam bun din sat, care se călugărise din adolescenţă. Au consemnat minunile care se făceau. I-au întocmit o hagiografie. Au ţinut-o în biserica lor 150 de ani până când vestea de minunile ei a mers aşa departe încât ţarul s-a hotărât să o aducă în Târnovo, pe atunci capitala Bulgariei. De atunci locul ei a fost doar în marile oraşe.
Dacă transpunem povestea descoperirii şi cinstirii Cuvioasei Paraschiva în zilele noastre, nimic dintre acestea nu s-ar fi întâmplat. În primul rând că prezenţa sătenilor la Biserică a ajuns mai scăzută decât la oraşe. În al doilea rând că omul cu vise sfinte nici nu ar fi fost ascultat. Noi nu mai credem nici profeţilor. De deshumare, nici nu putea fi vorba. Iar pentru ca nişte sfinte moaşte să stea în biserică ar fi trebuit un dosar de o mie de pagini. Ca să nu mai vorbesc că o sfântă total necunoscută avea foarte puţine şanse să fie recunoscută, cu toate minunile ei. In acest sens, avem exemplul dureros al martirilor din timpul prigoanei comuniste. Le cunoaştem vieţile, le-am aflat mărturisirea. Le vedem şi minunile. Nici acum, după 20 de ani, nu sunt recunoscuţi. E o încrâncenare generală de a sta cu spatele la Adevăr, adică la Hristos. Cei care au murit pentru numele lui Hristos,in temnitele comuniste, stiuti sau nestiuti, sunt cu nimic mai prejos decat Sf. Paraschiva.
Nişte săteni din Epivata au reuşit să lase Europei, una dintre cele mai cunoscute Sfinte. Noi, o ţară întreagă, nu reuşim să canonizăm sfinţii ultimei prigoane. Păi, să ştiţi, se va lua de la noi!
Aşa cum au fost, bizantinii ne-au lăsat prietenia unei sfinte exemplare. Ce se va întâmpla când şi generaţia noastră se va stinge? În grija căror sfinţii vor fi urmaşii noştri? Cine va mijloci pentru ei? Cine va purta rugile lor la ceruri?