Discuţii în jurul ULTIMEI PROFEŢII

Ultima profeţie a părintelui Iustin de la mănăstirea Petru-Vodă a fost că mai sunt ,,12 luni de libertate şi vine urgia,,. Oricine deschide un ziar vede că peste 12 luni urmează  introducerea carnetele de sănătate cu cip. Aşa că  maica Fotini i-a pus o întrebare al cărui răspuns a stârnit nedumeriri. Toată lumea  ştie că bătrânul părinte Iustin a fost primul mare duhovnic din România care s-a pronunţat categoric împotriva actelor biometrice (care presupun utilizarea tehnologiei RFID, pe scurt a cipului) şi a reuşit strângerea a        1 000 000 de semnături împotriva lor. Problema în sine este  dezbătută la nivelul mai multor ţări europene şi nu mai insistăm aici. Pasajul pe care îl redăm mai jos, publicat în revista Atitudini nr. 29,  a fost interpretat ca o nuanţare a atitudinii bătrânului în privinţa cipurilor.

Redau pasajul ca să ştim cu toţii despre ce vorbim.

,,Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.,,

Opinia mea personală este aceea că prin spusele de mai sus, bătrânul nu s-a dezis nici o clipă de la atitudinea intransigentă împotriva cipului, dar a făcut o precizare binevenită de care ar trebui să ţinem seama.

Opinia mea se bazează pe următoarele idei:

  1. Problema actelor biometrice cu cip este o monadă. Adică este  ca orice problemă perfectă un tot cu mai multe feţe: una democratică (vorbim aici de pierderea libertăţii), alta culturală (vorbim de tehnologie în viaţa personală şi privată), una socială (şi ne referim la un sistem care faţă de individ poate fi mai perfid decât un lagăr dar în privinţa securităţii poate fi oricând spart, blocat etc.).  Cea mai acută faţă a problemei, dezbătută în lumea creştină,  este aceea religioasă, în speţă a lepădării de Hristos, profeţită de Sf. Apostol Ioan Teologul în Apocalipsa, 13. Introducerea în codul de securitate al cipului a cifrei 666 a inflamat lumea creştină. Dacă era 667, nimeni nu spunea nimic. In fine!
  2. Toţi aceia care s-au pronunţat împotriva acestui sistem au arătat doar argumentele lor, valabile şi concrete dar puţini au vorbit despre riscuri. Adică despre riscurile pe care le presupune respingerea acestui sistem promovat la nivel înalt, de stat. Toţi se văd ca nişte eroi, viteji şi învingători, dar uită că implicarea în orice fel de conflict presupune luptă, zi de zi, ceas de ceas. Luptă care se dă mai întâi cu sufletul. Omul duhovnicesc are altă vârstă decât cel trupesc.  Având în vedere anii de comunism, presupunem  că în această luptă vor intra mulţi oameni care sunt copii duhovniceşti, adică nu au maturitatea necesară să facă faţă unei situaţii de durată. Ce se va întâmpla cu ei atunci când vor avea de îndurat privaţiuni, marginalizări, etc.?
  3. Cel mai acut moment este acela când se ridică problema vieţii şi a morţii, adică a martiriului. Şi aici, la acest nivel,  se încadrează întrebarea maicii Fotini.  Intrebarea ei se referea la situaţii excepţionale. Ce te faci când te afli în faţa morţii copilului tău?  Şi, răspunsul părintelui a fost plin de duhovnicie. El nu poate hotâri în privinţa vieţii şi a morţii. Doar Dumnezeu poate hotâri aceasta.  Iar glasul lui Dumnezeu vorbeşte în conştiinţa noastră. De aceea bătrânul a făcut trimitere la conştiinţa fiecăruia. Mama hotărăşte pentru viaţa copilului ei.
  4. Nu am timpul să dezbat problema riscurilor dar este bine ca fiecare să îşi măsoare bine puterile înainte de a refuza actele cu cip.  Nu va fi uşor. După cel de al doilea război mondial erau pline închisorile comuniste de tineri şi bătrâni care luptau pentru Hristos. Dar, câţi din ei, intraţi în malaxorul teroarei şi-au mai păstrat credinţa? Au fost oameni care s-au lepădat şi au pierdut şi viaţa aceasta şi mântuirea. S-au salvat cei care au format grupuri de mistici, deci cei care au avut  o trăire  duhovnicească puternică. Noi vorbim cu fală de cei care au devenit sfinţii închisorilor comuniste, dar uităm să vărsăm o lacrimă şi pentru cei căzuţi, pentru cei care s-au sinucis fizic sau moral, pentru cei care nu au rezistat… până la capăt. De aceea, înainte de a înfiera articolul maicii Fotini, să ne gândim o clipă şi la cei învinşi, să ne cumpănim bine forţele.
  5. O altă problemă conturată în răspunsul părintelui este aceea a deosebirii dintre  pecetluire  şi lepădare. Reiese că părintele consideră, ca şi alţi duhovnici athoniţi, că primirea cipului este sinonimă doar cu pecetluirea sau cu pierderea libertăţii. D-abia în a doua fază, când cipul va fi introdus în corp, urmează lepădarea de Hristos. Sinceră să fiu asupra acestei probleme nu sunt de ajuns de documentată, însă consider că celor  care vor face primul pas, adică al pecetlurii, le va fi foarte greu să nu îl facă şi pe cel de al doilea, dată fiind constrângerea sistemului în sine. In acest sens, sfatul părintelui de a lupta până la capăt împotriva  introducerii actelor biometrice rămâne cea mai sigură cale.

Aşa am înţeles eu pasajul de mai sus.

 

 

DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI ( I)

 BARIERA SURSELOR sau despre cum se scrie istoria azi

Emilia Corbu

O persoană dragă mi-a sugerat să scriu  despre creștinismul de acum o mie de ani. Eu am scris și publicat ceva despre acest subiect, dar nu e de ajuns[1]. Ca toate subiectele istorice și istoria creștinismului se lovește de puținătatea izvoarelor istorice  sau a surselor de documentare. La acestea se adaugă și rigoarea modernă, academică, specifică epocii noastre care a transformat istoria într-o știință și a supus-o canoanelor cercetării moderne.

Pe vremea când istoricii bizantini, dintre care unii mari oameni de cultură sau savanți,  scriau istoriile care prin pronia cerească au ajuns până a noi, istoria era o poveste. Ei preluau scrierile de până la ei, copiind uneori pagini întregi,  și adăugau tot ce trăiau, vedeau, credeau  sau bănuiau. Nu își puneau problema credibilității și nici a cercetării exacte a lucrurilor. Cuvântul era de ajuns! Și, sunt convinsă că, oamenii erau cinstiți.   Dacă facem excepție de la tendința preamăririi împăraților în funcție, nici unui istoric nu-i trecea prin gând să scrie vreo minciună.

De aproape 200 de ani, istoria a devenit o întrebare fără sfârșit. Ca la un tribunal,  istoricul e un fel de  avocat care pledează cauza sa, epoca pe care o apără.  Ca și cum istoria ar fi acuzată de o minciună imensă și atunci istoricul trebuie să aducă toate dovezile că lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel. Și pentru că trăim într-o lume materială se cer dovezi materiale, inclusiv pentru viața spirituală. Dovezile materiale însă sunt materie, adică se degradează în timp. Lemnul nu trăiește mai mult de 500 de ani. Metalele, cu excepția celor prețioase, oxidează ș.a.m.d. Așa se face că întregi culturi tradiționale cum ar fi cele legate de cultura lemnului, specifice mai ales zonelor de stepă, lasă foarte puține mărturii în istorie. Oamenii au existat, dar…nu au buletine de identitate. Dar, să revenim la subiect!

Istoricul caută, află, cercetează și expune aceste dovezi materiale. Unele sunt de toată micimea, un ciob, o oală, o săgeată, o cruciuliță,  o inscripție,  dărâmăturile unui cuptor. Când sunt aduse  drept mărturie  cronici vechi trebuie să fie dovedită veridicitatea lor .  Ca să nu mai vorbim că din  epoci întregi s-au păstrat  doar câteva.

Pe scurt, lumea de azi vrea adevăruri măsurabile la kilogram. Și chiar și așa tot nu e convinsă. Nu ai dovezi, istoria nu există chiar dacă pe atunci au trăit creștini de toată onoarea, așa cum  lasă să înțelegem istoria bisericească bazată exclusiv  pe izvoare scrise ( proloage, scrieri teologice, etc.),  monumente istorice și patrimoniu mobil (icoane și alte obiecte de cult).

Cu așa metode riguroase, moderne  și exclusiviste de cercetare, există riscul ca o epocă high-tech ca a noastră să rămâne puțin cunoscută în istorie. Și să vă explic de ce. Ne plângem că există puține cronici și mărturii scrise de acum o mie de ani. Așa e! Uităm însă că numărul știutorilor de carte era infim iar într-o sută de ani dacă trăiau 10 istorici. Iar fiecare istoric scria o operă capitală. Chiar și așa o parte din cronici ne-au parvenit prin copierea lor succesivă,  la câteva sute de ani, de călugări sau de copiști special pregătiți.

Astăzi sunt tone de scrieri. Degeaba!  Multe pier într-o generație. Hârtia actuală este foarte proastă și calitatea ei scade aproape zilnic. Dacă hârtia de secol XIX rezistă încă bine, începând cu secolul XX calitatea hârtiei  scade vertiginos. Se produce multă hârtie dar de calitate inferioară. Scrierea pe suport electronic este și mai precară. Un CD trăiește 30 de ani. Ar trebui ca periodic să fie copiate. Dar cine să mai știe ce este cu adevărat important în haosul scriiturilor de azi? Prin urmare tot ce este scris pe hârtie și suport electronic va supraviețui cel mult o sută de ani. Or, noi avem pretenția să reziste cel puțin o mie de ani ca să intrăm oarecum în istorie.
Prin urmare, au șanse să rămână construcţiile şi artefactele din piatră.

Nu vreau să fiu răutăcioasă dar, din epoca noastră deșteaptă, vor rămâne niște cruci din cimitire, temelii de biserici, artefacte mărunte cum ar fi cruciulițe de piatră, metal, os. Posibil să ajungă și câteva istorii scrise. Cam atât! Adică exact ce s-a păstrat și analizăm din istoria de acum o mie de ani. Și când vii cu câteva artefacte și cu o mână de mărturii documentare păstrate de părinții bisericii, lumea strâmbă din nas. Vai, doar atât! ne întreabă ironic. Cu zece cruciulițe poți vorbi de creștinism? Da, pentru că bisericile de lemn, cruciulițele pectorale din lemn, crucile funerare din lemn nu s-au păstrat. Doar lemnul de foarte bună calitate și de esență tare trăiește cam 500 de ani. Prin urmare icoanele și bisericile de lemn de secol XVIII și care sunt nerestaurate încă datorită inconștienței tuturor, își cam  trăiesc sfârșitul. Prin restaurare le-am mai putea prelungi viața cu încă două sute de ani.

Dacă peste o mie de ani se va mai face arheologie clasică, deși mă îndoiesc, deja de acum este boicotată sistematic, vor mai avea șansa să descopere câteva sute de morminte de inhumație. De acum o mie de ani, din secolele VIII-XI, au fost descoperite circa 1500 în diverse locuri. Scheletul uman, care are o structură asemănătoare lutului ars, nu putrezește. Chiar și morminte aflate în nivel de infiltrație, au rămas intacte. Informația istorică furnizată de aceste  morminte devine esențială uneori pentru regiuni întregi.
In consecință, comparând sursele de documentare păstrate de acum o mie de ani cu cele care vor rămâne din civilizația noastră peste o mie de ani, trebuie să remarcăm că diferența nu este prea mare. Și, asta trebuie să ne dea de gândit! Se conturează două concluzii:

1)      Izvoarele istorice  rămase dintr-o epocă nu reflectă întotdeauna nivelul de cultură și civilizație al acelei  epoci.

2)      Sistemul actual de cercetare și  scriere a  istoriei, adică doar pe surse materiale, oferă doar secvențe de istorie, fragmente disparate.
In concluzie, deși astăzi se scrie multă istorie, în realitate cunoaștem destul de puțin din fiecare epocă istorică. O bună parte din istorici  se ocupă doar de căutarea de noi izvoare istorice, cum sunt arheologii. Odată descoperite izvoarele sunt analizate, descrise, corelate, introduse în circuit științific, catalogate, repertoriate. S-au scris mii de articole, studii, cărți despre artefacte. Foarte puțină istorie, însă. Arheologii, epigrafiștii, antropologii, lingviștii se ocupă doar de descoperirea și introducerea în circuit științific a izvoarelor istorice. Ulterior și uneori alți oameni scriu istoria. (va urma)

Publicat in revista ATITUDINI nr. 22

Foto: Tarani din Baragan veniti cu pepeni  la targ in Slobozia (circa 1930). Colectia Costica Axinte.

[1] Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu –Timpuriu (sec. VIII-XI). Repere arheologice, Ed. Istros, 2006, Brăila. A se vedea capitolul III-Necropole. Rit și ritual funerar  și capitolul VI-Câteva date arheologice cu privire la viața spirituală din secolele VIII-XI.

ISTORIA INCOMODEAZA DIN NOU

Nu credeam ca timpurile in care istoria va fi prigonita din nou se vor intoarce atât de repede. Ma gandesc însă, dacă au plecat vreodată.
Comunistilor le-a fost frica de istorie. Le dovedea nelegitimitatea. Liceele de profil erau rare în toată ţara. La Facultatea de Istorie se acordau cam 100 de locuri pe ţară împărţite între cele trei mari centre universitare. La Universitatea din Bucureşti din cele maxim 50 de locuri o parte erau pentru cei care lucrau în armată şi voiau să mai absolve o facultate.
După 1985, la examenul de admitere istoria universală fusese înlocuită cu filosofia şi toate documentele de partid şi de stat. Astfel intrarea la Facultatea de Istorie devenea şi mai dificilă pentru cei care aveau reale competenţe doar la istorie dar nu şi la materialismul dialectic şi istoric.
Eu sunt dintre cei care au încercat de două ori până au intrat. Pentru că nu absolvisem un liceu de profil m-am pregătit cu meditaţii doi ani până ce am fost admisă, asta în timp ce eram nevoită să şi lucrez.
Istoria are multiple valenţe. Este disciplina care îţi oferă unul dintre cele mai largi orizonturi de cunoaştere şi o viziune destul de complexă asupra evoluţiei umanităţii.
Ar fi păcat să îi lipsim pe copii de cunoaşterea istoriei.

Scrisoarea studentilor si a cadrelor didactice de la istorie adresata presedintelui si parlamentului, cu privire la noua lege a invatamantului, o lege care printre alte mari nerozii, scoate istoria din programa.

Pledoarie pentru viitor

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului României,

Vă adresăm această scrisoare în calitatea pe care o aveţi, de depozitari ai încrederii oferite de societatea românească prin votul care v-a fost acordat. În spaţiul public s-a extins progresiv, în ultimii douăzeci de ani, un discurs care tinde să diminueze şi să marginalizeze în conştiinţa publică importanţa trecutului societăţii româneşti.

Departe de a contesta dreptul la liberă gândire şi expresie, noi înşine fiind membri ai unui corp profesional ce îşi fondează existenţa pe gândirea critică, atragem aici atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă devalorizarea studierii sistematice şi a cunoaşterii istoriei naţionale, precum şi a istoriei în general. Punctul de vedere pe care îl susținem nu este unul politic şi partizan, diversitatea afilierilor noastre în acest sens fiind evidentă, nu este nici unul naţionalist, ci izvorăşte din perspectiva pe care ne-o oferă profesiunea şi din datoria pe care o avem ca intelectuali și cetățeni.

România contemporană traversează o criză de identitate care o împiedică să-şi definească obiectivele şi să atingă un minim consens necesar oricărui progres. Lipsa de echilibru a ideologiei oficiale comuniste în tratarea istoriei a fost urmată, după 1990, în discursul public, de un exces simetric în sensul erodării oricărui simţ al încrederii în sine, în valorile şi modelele pe care le-ar putea avea poporul nostru.

Suntem alarmaţi de faptul că această viziune riscă să fie favorizată prin diminuarea constantă a rolului istoriei în educaţia generaţiei tinere, sugerată de unele poziţii mai mult sau mai puţin oficiale venite din partea unor reprezentanți ai Ministerului Învăţământului. Nu este vorba numai despre posibila reducere a numărului de ore dedicat disciplinei, dar şi de dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ. Vă invităm să reflectaţi alături de noi la importanţa pe care o au studiile istorice: departe de a fi nepractice, acestea sunt o sursă de coeziune socială, oferă repere morale şi identitare în absenţa cărora nici o societate nu poate avansa. Pentru viitorul României, inclusiv în contextul european în care, pe bună dreptate, considerăm că se află destinul nostru, apărarea acestor repere este una dintre îndatorile pe care trebuie să le asumăm noi ca intelectuali şi profesionişi şi dumneavoastră ca lideri şi responsabili politici.

Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărâtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conştiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin. Oricare ar fi proiectele pe care le propuneţi societăţii româneşti astăzi, ele nu pot porni de la ignorarea acestui trecut, cu toate momentele sale, constructive sau controversate. Proiectarea viitorului cere solidaritate socială, or tocmai aceasta nu se poate obţine prin erodarea valorilor pe care le avem în comun.

Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului său în şcoală, va conduce la adâncirea crizei valorilor, cu efecte auto-distructive. Nici una dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene nu a ales o asemenea cale şi nu a abdicat de la valorile sale definitorii, ci a căutat modalităţi de a le asocia identităţii europene aflată astăzi în plină construcţie. Documentele europene 94/C229/01 şi 2006/962/EU consideră studierea istoriei naţionale, europene şi universale în şcoală ca element fundamental pentru constituirea solidarităţii europene, cu un rol esenţial în formarea competenţelor civice ale cetăţenilor uniunii (una dintre cele 8 competenţe–cheie caracteristice educaţiei durabile). Două recomandări ale Consiliului Europei, 1283/1996 şi 15/2001 sunt dedicate numai predării istoriei în şcoală în secolul XXI.

Noi, semnatarii acestei scrisori, precum şi dumneavoastră, destinatarii săi, aparţinem unor generaţii variate. Unii dintre noi am fost martorii unor schimbări radicale de regim politic, ai unor evoluţii dramatice ale lumii, care ne semnalează valoarea formatoare pe care o are studiul istoriei într-o societate cuprinsă de globalizare. Înţelegerea mecanismelor schimbării şi a diversităţii culturale reprezintă un instrument util şi o resursă indispensabilă pentru cei care, putem anticipa, vor trăi în deceniile viitoare transformări accelerate şi frecvente ale realităţii.

Pledoaria noastră nu este una în favoarea trecutului, ci în favoarea utilizării înţelepte a trecutului pentru câştigarea dreptului la viitor. Acesta a fost dintotdeauna rolul principal al studierii istoriei, iar o simplă privire asupra sistemelor de educaţie în ţări pe care le admirăm, din Europa sau din afara sa, ne arată că rolul ei nu s-a epuizat, ci este permanent revalorizat. Vă adresăm această scrisoare având încredere în dorinţa dumneavoastră de a face alegerile cele mai bune pentru societatea românească. Nu există viitor fără solidaritate şi identitate, iar identitatea unei naţiuni nu poate fi construită fără cele trei repere fundamentale din care se compune: istoria, limba şi cultura. Diminuarea statutului lor în şcoală nu va conduce la un învăţământ care să ne reconstruiască societatea, ci la unul care să-i adâncească alienarea şi confuzia.
Sursa: Romania vorbeste