ULEI DE ŞARPE

Editura Logos a luat iniţiativa publicării unei cărţi deosebit de actuale şi necesare. Este vorba de cartea semnată de expertul Richard Heinberg, ,,Ulei de şarpe,, sau ,,Cum ne pune viitorul în pericol fracturarea hidraulică prin promisiunile ei deşarte de câştig şi bunăstare,, în traducerea lui Ovidiu Hurduzeu.

Cartea va fi publicată pe baza de precomandă, aşa încât cei care doriţi să apară cartea, despre care aveţi datele mai jos, trebuie să faceţi o comandă AICI. sau să activaţi http://logos.tm.ro/carte.php?id=103

Richard Heinberg
Ulei de şarpe. Cum ne pune viitorul în pericol fracturarea hidraulică prin promisiunile ei deşarte de câştig şi bunăstare

Anul apariţiei: 2013
Număr de pagini: 162
Dimensiuni: 14,5 x 20,5 cm
ISBN: 978-973-8131-82-8
Preţ: 15 lei (TVA inclus)

Uleiul de şarpe, medicamentul mincinos care promitea să vindece orice boală şi orice neputinţă, era echivalentul gogoaşei actuale a exploatării prin fracturare a petrolului şi gazelor de şist, care ne minte că va aduce independenţa energetică şi bunăstarea generală.

„Fără îndoială, fracturarea hidraulică este versiunea din secolul XXI a înşelătoriei numite ulei de şarpe. Scopul nostru ar trebui să fie eficienţa energetică şi trecerea la energia solară şi eoliană. A venit timpul unei discuţii realiste şi cinstite despre viitorul nostru energetic. Iată de ce cartea Ulei de şarpe este o lectură esenţială.“
David W. Orr, Paul Sears Distinguished Professor de studii asupra mediului înconjurător şi politică la Oberlin College, autorul cărţii Down to the Wire

„Exploatarea carburanţilor neconvenţionali a fost ridicată în slăvi în mod neruşinat de industria de petrol şi gaze. Richard Heinberg reuşeşte în mod remarcabil să înlăture miturile şi să readucă bunul simţ într-o discuţie care, din păcate, a fost dominată de mentalitatea producătorilor de energie, care imită îndeaproape mentalitatea Wall Street-ului.“
Deborah Rogers, fondatoarea Energy Policy Forum, fost analist financiar pe Wall Street

Ulei de şarpe demască economia nesustenabilă din spatele aşa-numitului boom al fracturării hidraulice, dezminţind afirmaţiile industriei de petrol şi gaze că Statele Unite ar obţine mari beneficii şi securitate energetică de pe urma gazului de şist. Într-un limbaj clar, percutant, Heinberg arată că, acolo unde a avut loc exploatare prin fracturare, comunităţile au avut de suferit din punct de vedere economic. Pentru cei care vor să ştie adevărul, de ce gazul de şist nu este o punte sau un pod spre viitor, Ulei de şarpe este o lectură obligatorie.“
Michael Brune, director executiv al Sierra Club şi autor al cărţii Coming Clean

Cartea Ulei de şarpe nu este destinată comercializării. Comanda, în cazul acestei cărţi, nu reprezintă iniţierea unui act comercial de vânzare-cumpărare, ci o modalitate de sponsorizare, conform Legii 32/1994 cu modificările ulterioare, o cale de susţinere a publicării şi difuzării cărţii. Suma de 15 lei nu reprezintă preţul cărţii ci cuantumul minim al contribuţiei la sponsorizarea ei.
După completarea formularului de comandă (care în cazul acestei cărţi exprimă disponibilitatea de a contribui cu suma minimă la sponsorizarea lucrării) se va primi pe mail, din partea editurii, un contract de sponsorizare în care sunt menţionate drepturile şi obligaţiile părţilor precum şi modalităţile de plată şi condiţiile de livrare.

Suport: hârtie

ROMÂNIA ȘI MODELUL EXTRACTIV

de Ovidiu Hurduzeu

Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăți mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rămas codașii Europei? De prea multe ori s-a spus că România este săracă fiindcă românii sunt hoți, leneși, ortodocși sau situați geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situația de astăzi, ci modelul politic și economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fără voia noastră, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei țări depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituții economice și politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent. Oraşul Nogales este situat la granița dintre SUA şi Mexic. Practic, granița, marcată de un gard, desparte în două o comunitate care are aceeaşi origine etnică, aceleași obiceiuri culturale, aceeași religie și același profil moral. Oraşul american Nogales ține de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraşul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului).Locuitorii oraşului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicană doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraşul american beneficiază de avantajele unui sistem politic, administrativ şi economic în care domnesc „legea și ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituțiile statului funcționează fără corupție și birocrație înăbușitoare. Cetățeanul știe că funcționarul public acționează în interesul lui și nu pentru a-și umfla propriile buzunare. Dacă funcționarul public abuzează de puterea sa, el poate fi tras la răspundere prin instrumentele democrației americane. În oraşul american Nogales, infrastructura și starea sanitară a orașului sunt la nivelul unei țări dezvoltate, copiii merg la şcoală, populația adultă are cel puțin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat și protejat de autorități. Locuitorii de peste 65 de ani, care formează o mare parte a populației, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurări de sănătate. De partea mexicană, practic, de partea cealaltă a gardului, întâlnim o situație care nu este mult diferită de situația multor orășele din România. Veniturile cetățenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scăzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulților nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul școlar este ridicat. Tot ridicată este și mortalitatea infantilă, condițiile sanitare din oraș fiind deplorabile. Străzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpină peste tot. Rata înaltă a criminalității, corupția, birocrația și ineficiența nu au nimic în comun cu „legea şi ordinea“ care domnesc în partea americană a orașului. Ca să-ţi deschizi o mică afacere în orașul mexican, trebuie să dai şpagă funcţionarilor corupți și să plătești taxă de protecție grupurilor infracționale. Te aștepți în orice moment ca micul tău magazin să fie jefuit de răufăcători. Analizând situația celor două comunități, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, și James A. Robinson, profesor de științe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) că singurul lucru care le diferențiază este natura și modul diferit de funcționare a instituțiilor politice și economice. Ei numesc tipul de instituții predominante în partea mexicană a orașului Nogales instituții de tip extractiv. Astfel de instituții sunt o trăsătură distinctivă a realităților latinoamericane, realități care nu se explică prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici să analizăm situația din America Latină sau din alte țări din lume unde predomină instituţiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom păstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conținut diferit. În linii generale, putem afirma că de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituții extractive.Știm cu toții că România este susținătoarea ferventă a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roșia Montană, proiectul de exploatare a gazelor de șist, proiectul de defrișare a pădurilor țării – acesta din urmă fără binecuvântarea oficială a statului, dar sistematic implementat de entități economice și politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului național și al comunităților locale. Statul se face vinovat pentru că nu vrea să oprească jaful din pădurile românești, ci, dimpotrivă, încurajează un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul țării. (Pe lângă defrișarea pădurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte.) În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „șpăguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei românești au fost vândute pe nimic unor indivizi aflați în strânsă legătură cu statul mafiot. O parte importantă a programului de privatizare include înstrăinarea terenurilor agricole, o practică extractivă ale cărei consecințe devastatoare se vor simți în anii viitori. Aceste patru proiecte economice și sociale distrugătoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacă România nu ar fi încătușată de o structură politică și administrativă extractivă bazată pe instituții care nu creează bogăție, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura și fracturarea hidraulică își au corespondent în metodele distrugătoare folosite de instituțiile românești, în speță, incompetența, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic și moral. Ca să nu mai vorbim de lipsa credinței în Dumnezeu. În țara noastră, instituțiile au fost deturnate de la menirea lor naturală, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogăția creată de societate în avantajul unui număr restrâns de grupuri de interese. Instituțiile extractive nu sunt interesate de inovație, nici de asigurarea unor oportunități egale pentru toți membrii societății. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal și investițional care să promoveze o competiție corectă. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multă bogăție într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite și indiferent de consecințele pentru țară. Este o bogăție extrasă în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesați doar de aurul, argintul și mâna de lucru ieftină din teritoriile cucerite. România a căzut pradă conchistadorilor interni şi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat. Să încercăm o comparație dintre oraşul mexican Nogales și situația din România.Orasul Nogales este situat în deșert. În partea americană, deșertul este transformat într-o oază de prosperitate economică și de stabilitate socială; în partea mexicană, deșertul instituțiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruțător. Deșertul captează energia solară, pe care o risipește noaptea, nu o poate reține și răspândi pentru a crea viață. Prin contrast, jungla și pădurea rețin căldura soarelui, o prelucrează și o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formă de energie vitală. În oraşul mexican Nogales, instituțiile pârjolesc bogăția reală, storc capitalul uman și nu fac nimic pentru a înmulți această bogăție în mod sustenabil, spre binele generațiilor prezente și viitoare. Aceeași situație este valabilă în România, unde bogăția este stoarsă prin truda poporului sau creată prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipită apoi precum căldura deșertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranţilor români, fondurile europene și banii împrumutați de la FMI încălzesc economia și umflă unele buzunare „glocale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deșertic care va îngheța întreaga societate românească. Repetăm: deșertificarea mediului natural și jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauză directă procesul de deșertificare a instituțiilor statului cu tot ceea ce el implică: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural și uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politică, lipsa mobilității sociale și, mai ales, risipirea oricărei speranțe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuită a resurselor naturale sunt însoțite de procese accentuate de entropie socială. Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid. Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos “casă” și latinul caedere “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura țării, ci dăm foc şi casei în care locuim, casa România.Experiența istorică ne arată că în copleşitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prăbușit în mod spectaculos. Istoria însângerată a Americii Latine este o lungă înșiruire de regimuri extractive care s-au prăbușit unul după altul, producând o imensă suferință populației. Abia în ultimele două decenii unele țări din America latină (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat să renunțe la modelul extractiv în urma unor revoluții pașnice. România trebuie să abandoneze definitiv modelul extractiv și să înceapă de îndată tranziția spre un model civic-distributist. Bogăția produsă sustenabil urmează să fie larg răspândită în societate așa cum jungla și pădurea captează energia soarelui și o prelucrează cu „valoare adăugată“ în folosul întregului ecosistem. Dacă vrem o altă Românie, avem nevoie de altfel de instituții. Deșertul trebuie transformat în pădure. Până acum, noi am trăit în sistemul extractiv inaugurat de comuniști și perfectat de securiștii mafioți de astăzi. Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creștere economică datorită centralizării puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiție a creșterii economice, fiindcă asigură stabilitatea socială necesară oricărei investiții. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu există o putere centrală. Un stat puternic este și chezașul apărării interesului național în fața atacurilor de tot felul provenite din afara granițelor țării. Dacă această centralizare și întărire a puterii statului nu este însă însoțită de răspândirea unei rețele largi de instituții cu caracter inclusiv (care să asigure mobilitatea socială), productiv (să creeze bogăție în loc să o secătuiască pe cea existentă) şi distributist (distributist în sensul de răspândire a proprietății productive și a democrației participative, nu numai în sfera politică, dar și în cea economică – vezi întreprinderile cu lucrători-proprietari și cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilă. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijează sănătatea și reproducerea organică a întregului sistem. (Un model de creștere nesustenabilă, dirijată de instituții extractive îl urmează China de astăzi. Un alt exemplu recent îl furnizează Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar și-a plătit datoriile dacă întărirea statului turc nu a fost însoțită de larga răspândire a democrației economice și politice participative.) Astăzi România continuă modelul extractiv, moștenit de la comuniști, așa cum America Latină a continuat timp de secole modelul extractiv moștenit de la conchistadorii spanioli. Resursele țării noastre sunt stoarse și alocate de către grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menținerii status quo-ului. Ca și în comunism, în România de astăzi există prea puțină inovație instituțională. Există doar structuri instituționale anchilozate și „inovație“ în perfecționarea tehnicilor de jefuire a bogăției create. Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castă – un „sistem-acvariu“. Instituțiile extractive, politice și economice, nu au nici un interes să se primenească, să promoveze mobilitatea și dreptatea socială, să investească în competență și inovație. În statele dezvoltate, investiția în competență și inovație este sprijinită de aranjamente politice de tip distributist, care împiedică grupuri restrânse să monopolizeze puterea politică și s-o folosească doar în interesul lor și în detrimentul societății. (Este adevărat că neoliberalii încearcă din răsputeri să reinstaureze sistemul extractiv și în economiile avansate.) În România, un stat slab a permis susținătorilor modelului extractiv să acapareze unitățile economice şi instituțiile publice și să le deturneze de la menirea lor inițială. Vrem să fie bine înțeles! Nu statul este extractiv prin definiție, ceea ce ar justifica după unii restrângerea atribuțiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituțiile publice și entitățile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmărește doar astfel de scopuri, ceea ce urmează este incompetența generalizată, inegalități sociale flagrante, ruina economică și colapsul final. Pentru o anumită perioadă de timp, instituțiile extractive creează mari avantaje grupurilor de „aleși“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însă concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivă. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creează o instabilitate politică permanentă și mari animozități sociale. Dacă nu vom opera o transformare politică și economică fundamentală a instituțiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge și peștii din el se vor trezi pe uscat, zbătându-se precum peștii aruncați pe mal după o furtună pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deșertificare tind din ce în ce mai mult să aibă puterea unor taifunuri. Ce-i de făcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, după cum se observă în acești ultimi ani – ci între instituții anchilozate de tip extractiv și instituții inclusive de tip productiv-distributist. Dacă vom continua să menținem instituțiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat. În primul rând, să oxigenăm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaților. Societatea românească se sufocă. Se sufocă IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri –, se sufocă medicii, profesorii, se sufocă tinerii care nu mai au nici o perspectivă, satele sunt muribunde iar majoritatea orașelor din țară se găsesc și ele într-o stare jalnică. Să nu mai vorbim de infrastructura de transport, educație, cercetare sau instituțiile de cultură. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizați se simt de parcă ar fi fost înghesuiți în vagoanele unui tren de marfă care-i duce spre locul ecocidului. Ajunși în pragul disperării, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge ușile vagoanelor și se vor năpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie. Reformați statul, deschideți sistemul politic și economic dacă nu vreți ca el să fie deschis prin violență și anarhie. Nu mai mizați pe faptul că v-ați trimis odraslele în străinătate şi că tot ce-ați jefuit ați ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt! Instituțiile politice şi economice trebuie să redevină inclusive, adică să permită mobilitatea socială. Dacă un tânăr capabil emigrează în Australia, SUA sau Canada, el are șanse reale să avanseze pe scara socială datorită capitalului de cunoștințe și integrității sale morale (cel puțin așa a fost până la declanșarea crizei). În Romania, aceste calități, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supraviețuirea sistemului extractiv. În Romania interbelică, fii de țărani au ajuns mari personalități fiindcă în acea perioadă sistemul politic românesc nu era extractiv ci inclusiv-distributist: proprietatea productivă era larg răspândită în societate, iar bogăția era folosită pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea șanse să avanseze pe scara socială dacă își vedea în mod serios de treaba lui și conlucra cu aproapele său. Clasa politică nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Răspunzând voinței poporului, elitele românești au creat instituții distributist-inclusive. Țăranii au fost împroprietăriți, clasa politică s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNŢ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildă, au înțeles să îmbrățișeze interesul naţional și nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influențele bolșevice, bucurându-se de o perioadă înfloritoare de progres social și economic într-o vreme în care țările dezvoltate treceau prin cea mai neagră perioadă din istoria lor modernă. Sistemul actual trebuie deschis şi permisă intrarea pe scena politică românească a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care să reprezinte cu adevărat aspirațiile populare. Este aproape imposibil să formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislații. De asemeni, este tot mai greu să pornești o firmă și s-o menții în hățișul de reglementări, de impozite covârșitoare și fără să plătești o anumită „taxă de protecție“. Democrația participativă trebuie întărită și însoțită de o economie participativă în care firmele mici să aibă o șansă reală pe piață. În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist şi mutualist – lipsesc aproape cu desăvârșire deși acestea şi-au dovedit rezilienţa pe timp de criză. În schimb, se promovează pe toate canalele media entități economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea să distrugă Roșia Montană, multinaționale al căror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrișează pădurile sau vor să exploateze gazele de șist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deșeuri toxice (fabrici de formaldehidă, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncă au creeat IMM-urile în România? Câte joburi creează transnaționalele venite să stoarcă din țară un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajăm pe unele și le tot încurajăm pe celelalte? O țară poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist şi vice-versa. Oraşul mexican Nogales nu este condamnat la sărăcie iar oraşul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivă. Derivele extractive ale societății occidentale din timpul crizei economice ne arată că democrația nu este scutită de propriile ei riscuri. Cert este că instituțiile din România, pentru a păstra status quo-ul, vor căuta sprijin oriunde în lume există structuri și mentalități extractive. Dacă poporul se va trezi din letargie și va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate să renunțe la actualul sistem extractiv (în speranța că își vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesară să construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar să vrem cu adevărat! –

Publicat de către Blogger la A Treia Forţă. România profundă ,

MANIFESTUL CENTRULUI PENTRU O ROMÂNIE INTEGRĂ ŞI PROSPERĂ

Stăpâni pe viitorul nostru

Autori:  Prof.dr. Mihaela Fîrşirotu, Dr. Ovidiu Hurduzeu

="Dr.="Prof.dr.

 

Manifestul Coaliţiei pentru o Românie integră, verde şi prosperă

Cei care sunt de acord cu ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU sunt chemaţi să se coalizeze într-o „a treia forţă“. Împreună, vom restaura o Românie Integră, Verde şi Prosperă.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Devastată de experimentul socialism-comunismului, România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior. Seducţia pieţei libere, adică a unei pieţe neîngrădite şi nereglementate şi a incantaţiilor primejdioase ale „globalizării“ şi „eficienţei pieţelor financiare“ au găsit în România un teren extrem de fertil.

Consecinţele pentru România au fost dezastruoase:

• Băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor;

• Bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe nimic investitorilor şi speculanţilor străini;

• Ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale (Comisia Economică Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.);

• Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător;

• Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative);

• Instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină;

• Populaţia demoralizată şi-a pierdut încrederea în sine, în instituţiile şi guvernele ţării, iar capitalul social este în mare parte delapidat; lăcomia şi egoismul au infectat toate relaţiile umane; maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv generalizat al sistemului economic prezent;

• Un consumism agresiv, bazat pe împrumut caracterizează societatea de azi, năruind economia, dar mai mult decât atât, valorile morale: cumpătarea, munca cinstită, solidaritatea cu cei nevoiaşi şi lupta pentru binele comun;

• Exodul dureros şi distructiv al tinerilor continuă. Între 2002 şi 2012 aproape 3 milioane de români au emigrat spre alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune;

• Reputaţia internaţională îndoielnică a României şi incompetenţa clasei politice au dus şi duc în continuare la o slabă capacitate de negociere şi de apărare a intereselor ţării în relaţiile cu interlocutorii străini;

• Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale.

Cum putem ieşi din criza politică, economică şi morală?

Credem cu tărie că România, dacă vrea să devină „stăpână pe viitorul ei“ trebuie să adopte o „a treia cale“, una a bunului simţ, situată între dogmele discreditate ale socialism-comunismului şi iluziile seducătoare, dar discreditate de criza financiară din ultimii ani, ale capitalismului sălbatic şi corupt promovat de ideologiile neoliberale.

„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi conduse după un principiu simplu, fie cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ (Charles Taylor, filozof canadian, în Etica autenticităţii, 1991).

Este nevoie de un set de politici bine gândite şi clar focalizate, ca şi de oameni competenţi şi integri la guvernare pentru a implementa aceste politici.

Este imperativ să se creeze o coagulare a forţelor civice şi politice de centru, care sprijină şi încurajează relaţii de asociere şi democraţia economică, în cadrul unui stat cu adevărat reprezentativ şi participativ.

Este imperativ să se restaureze rânduiala unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă, bazată pe trei valori esenţiale (cei trei D):

Devotament faţă de neam şi glie, dăruire pentru aproapele nostru;

Dreptate socială şi legalitate;

Disciplină şi responsabilitate.

 

Propuneri de politici pentru un program de transformare a României

Este imperativ să se creeze sau să se întărească un cadru instituţional în care oamenii să aibă încredere, larg recunoscut ca reprezentând interesele întregii societăţi.

Este urgent ca oamenii să recâştige sentimentul că sunt proprietari ai resurselor şi pământului ţării, că nu sunt doar chiriaşi sau pălmaşi în propria lor ţară. Prin restaurarea economiilor locale şi a capitalului local, prin stimularea prin cadrul fiscal şi subvenţii a iniţiativei antreprenoriale, prin promovarea unei largi răspândiri a proprietăţii productive, România poate şi trebuie să devină o ţară de PROPRIETARI.

1. Protejarea pământului agricol

Este esenţial ca guvernul român să protejeze terenurile agricole şi să stimuleze o agricultură autohtonă sustenabilă. Guvernul trebuie să controleze vânzarea şi proprietatea pământului agricol. Indiferent de angajamentele luate în faţa Comisiei Europene, protecţia pământurilor agricole devine esenţială pentru o strategie naţională în sectorul agriculturii. Uniunea Europeană afirmă că susţine din ce în ce mai mult o agricultură biologică în scopuri ecologice şi alocarea de fonduri CAP (Common Agricultural Policy, Pilar II) pentru dezvoltarea mediului rural. România ar trebui să sprijine aceste politici pentru Programul 2013-2020 şi să scoată în evidenţă că protecţia pământului agricol este o condiţie necesară implementării strategiei naţionale, ea însăşi în conformitate cu obiectivele UE.

Guvernul ar trebui să dea un decret conform căruia pământurile în zone bine definite ale României nu pot fi folosite pentru alte scopuri decât agricultura. Achiziţionarea de pământuri în aceste zone de către un non-rezident (definit ca o persoană care nu a locuit cel puţin 360 de zile în România în ultimii doi ani) nu este permisă, fără aprobarea unei agenţii guvernamentale, special create în acest scop. Cererile de achiziţionare şi deciziile promulgate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. O totală transparenţă este absolut necesară.

Politici de acest gen există în Quebec şi în alte părţi din Canada, de mai bine de 30 de ani şi rămân în continuare în vigoare.

Pentru a evita concentrarea terenurilor în mâna câtorva latifundiari şi pauperizarea populaţiei locale (pe sistem latino-american) se va interzice concesionarea sau luarea în proprietate a mai mult de 500 de hectare.

2. Implementarea unei noi politici agro-ecologice

Este esenţial ca fermierilor mici şi mijlocii să li se ofere toate mijloacele pentru folosirea optimă a pământului lor, pentru propriul lor beneficiu şi al întregii ţări şi astfel să se restaureze demnitatea economică şi spirituală a satului românesc.

Agricultura României este compusă dintr-un număr foarte mare de mici ferme de subzistenţă (gospodăria ţărănească, ferma de familie), deşi 40% din pământul agricol este concentrat în 9600 de ferme mari şi foarte mari (Eurostat). Ferma de subzistenţă este de obicei văzută ca o slăbiciune. Numeroase studii au demonstrat însă că dimensiunile reduse ale fermei de familie sunt un avantaj, într-o agricultură sustenabilă de tip biologic.

Trebuie, deci, adoptate politici economice care să facă din România un Centru de Excelenţă în Europa în agricultura biologică şi sustenabilă. Statul trebuie să sprijine financiar şi tehnic fermierii mici şi mijlocii pentru accesarea fondurilor alocate în cadrul Programului Common Agricultural Policy (CAP), Pilonul II. În plus, politicile agro-ecologice trebuie să includă accesul micilor fermieri la pieţele regionale şi locale, accesul la credite şi asigurări împotriva riscurilor climaterice, cercetare şi dezvoltare în agronomie, educaţie şi sprijin pentru formarea de asociaţii (cooperative) ale fermierilor şi pentru înfiinţarea unor bănci agricole proprii.

3.   Promovarea şi sprijinirea cooperativelor agricole

Este imperativ să se demistifice concepţia actuală despre cooperative, ca o schema colectivistă de tip comunist şi să se încurajeze şi sprijine financiar, tehnic şi fiscal dezvoltarea de forme asociative (cooperative) de aprovizionare, marketing şi distribuţie în agricultură, şi nu numai.

„Cooperativele sunt un fenomen prezent în întreaga lume, cu peste 800 milioane de membri, mai mult decât dublu faţă de totalul de acum trei decenii. Numărul americanilor care sunt membrii unei cooperative, este mai mare decât al celor care deţin acţiuni la bursă.“ (M. Kelly, 2009) 

Cooperativele, prin volumul activităţilor lor, oferă fermierilor mici şi mijlocii, care rămân proprietarii pământului pe care-l lucrează, avantajele marilor fermieri în ceea ce priveşte cumpărarea de bunuri şi servicii necesare activităţilor agricole sau în ceea ce priveşte vânzarea produselor lor supermarketurilor şi altor mari reţele de distribuţie. Cooperativa le asigură fermierilor mici şi mijlocii o poziţie de „egal la egal“ în negocierile lor cu marile corporaţii din sectorul agro-alimentar!

4. Parteneriatul sat-oraş, una dintre cheile dezvoltării României

Creaţi parteneriatele sat-oraş care vor conduce la:

a) „reprofesionalizarea satului românesc“ prin importul în zonele rurale de aptitudini tehnice şi mici capacităţi industriale şi „exportul“ înapoi către zonele urbane de produse cu valoare adăugată;

b) crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici;

c) bănci populare cooperatiste;

d) încurajarea agriculturii susţinute de comunitate (Community Supported Agiculture).

5.   Pentru o Românie verde

Este necesară transformarea României într-un „tigru verde“ al Europei prin promovarea unui model de economie civică şi dezvoltare durabilă, bazată pe noile industrii verzi; vor fi promovate, întărite şi strict aplicate legile şi cadrul fiscal care asigură echilibrul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului înconjurător. „Imperativul ecologic“ trebuie să primeze în faţa „modernizarii“, „dreptului la proprietate“ şi a „maximizării profiturilor“ când acestea sunt invocate pentru a rade de pe suprafaţa pământului munţi întregi (Roşia Montană), pentru a defrişa pădurile şi distruge biodiversitatea sau echilibrul natural (de exemplu, construcţii de şosele în zonele naturale protejate, distrugerea râurilor de munte prin microhidrocentrale).

6.   Investiţi în turismul ecologic

Este necesar să se investească în infrastructura turistică şi în promovarea României, ca o oază de reîntoarcere la natură, de regenerare trupească şi sufletească. Frumuseţea deosebită a naturii, păstrarea unor tradiţii milenare, bogăţia şi diversitatea folclorică, patrimoniul cultural şi religios sunt daruri de care se mai bucură puţine ţări din lume. România trebuie să le păstreze, promoveze şi valorifice spre folosul generaţiilor de azi şi de mâine.

7.   Stopaţi privatizarea întreprinderilor de stat!

Este imperativ să se oprească toate privatizările întreprinderilor de stat şi să se îmbunatăţească şi modernizeze managementul şi guvernanţa lor. Guvernul trebuie să facă o evaluare continuă a acestor întreprinderi şi să acţioneze prompt atunci când se cuvine. CEC-ul (recapitalizat) şi Exim-Bank trebuie folosite ca instrumente ale dezvoltării economice. Ele vor fi modernizate şi eficientizate prin mutualizare, cu stipularea clară că nu vor putea fi trecute în mâini private. Poşta şi CEC-ul vor fi transformate într-o reţea de cooperative operând în franciză sub o organizaţie umbrelă; fiecare „nod“ al reţelei având o deplină autonomie bugetară şi răspunzând cerinţelor locale.

8.   Un plan strategic pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri

Este esenţial ca România să lanseze o strategie naţională şi un plan de dezvoltare dinamic, dar care să respecte cu stricteţe mediul înconjurător, pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri cu scopul maximizării valorii lor pentru adevăraţii proprietari ai resurselor, cetăţenii României.

9.   Crearea unui Fond Suveran Naţional

Trebuie evaluată posibilitatea creării unui Fond Suveran Naţional în care să se acumuleze o parte din redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale. Şi aceasta, pentru o împărţire echitabilă a veniturilor din aceste surse cu generaţiile viitoare.

10. Reclădiţi sistemele de învăţământ, cercetare şi de sănătate

Este imperativ să se investească în educaţie, cercetare şi sănătate şi să se sprijine fiscal şi tehnic crearea de forme asociative (cooperative) în educaţie (vezi universitatea Cooperativei Mondragón din Spania, una din cele mai mari cooperative din lume), sau în sănătate (Cooperative Mutual of Omaha, Health Partners HMO, ambele din SUA).

11. Implementati un sistem de remunerare care să încurajeze rămânerea în ţară a medicilor şi a altor profesionişti

Este esenţial să se calibreze sistemul de remunerare şi să se ofere şanse de dezvoltare profesională tinerilor absolvenţi de medicină, politehnică, management şi administraţie publică şi a altor categorii, cu scopul păstrării lor în ţară. Românii din străinătate vor fi atraşi înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştrinţe şi educaţie, ca în SUA).

12. Creaţi şi implementaţi un sistem de impozitare echitabil şi progresiv

Este necesar să se modifice gradual sistemul de impozitare. Pentru impozitul pe venit, trebuie introdusă o scară de impozitare progresivă în funcţie de venitul personal, pentru o impozitare mai echitabilă a veniturilor şi pentru acoperirea cheltuielilor şi investiţiilor necesare relansării României pe calea prosperităţii. Taxa pe produse şi servicii (TVA), taxa care penalizează pe cei mai săraci trebuie diminuată, cu prioritate pentru produsele de strictă necesitate. În acelaşi timp, este imperativ să se mărească eficienţa colectării taxelor şi să se prevadă penalităţi importante împotriva evaziunii fiscale; trebuie mărite taxele pe profit, atunci când profitul depăşeşte profitul tipic al unei întreprinderi mici şi mijlocii.

Un studiu recent realizat de trei economişti români (Dăianu, Kallai, Lungu), arată că, în 2009, veniturile şi impozitele la bugetul statului reprezentau doar 27,9% din PIB, procent inferior celui obţinut de Serbia (35,5%), Muntenegru (35,5%), Croaţia (34,1%), Bulgaria (30,6%). În privinţa economiei subterane, studiul arăta că în anul 2010, la o economie gri de 27% din PIB, adică 139 miliarde de lei, evaziunea fiscală ar fi fost de 12,3% din PIB, din care doar taxa pe valoarea adaugată reprezintă 6,5% puncte procentuale (sursa: curs de guvernare.ro).

13. Adoptaţi o poziţie fermă în relaţia cu FMI şi UE în privinţa reducerilor bugetare şi privatizarilor; amânaţi intrarea în zona euro!

14. „Legea ne este dascăl“ (Aristotel)

În plan legislativ vor trebui luate urgent măsuri pentru:

1) schimbarea sistemului actual de impozitare, care favorizează firmele mari şi descurajează firmele mici;

2) reducerea birocraţiei în relaţia firmelor mici cu statul (raportări, aprobări, controale);

3) sincronizarea legislaţiei din domeniul firmelor asociative (cooperaţie) cu cea europeană;

4) stimularea prin lege a legării calităţii de proprietar de aceea de producător;

5) dezvoltarea unui cadru legislativ pentru intărirea IMM-urilor pe modelul Small Business Act (SBA) din SUA sau pe formulele propuse de UE.

În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, o economie a proprietarilor impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. Se impune, prin urmare, în perspectiva imediată, dezvoltarea unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii după modelul ESOP (Employee Stock Owership Plan) dezvoltat în SUA.

15. Întăriţi familia, opriţi declinul demografic!

Economia civică pe care o propunem nu mai tratează familia drept un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“, nu îi mai relativizează importanţa şi nu o mai batjocoreşte prin inacceptabile lărgiri de sens, ci o repune în drepturi şi în stima care i se cuvine. În ultimii douăzeci de ani, atât statul cât şi sectorul marilor companii au încovoiat spatele familiei, unul cu impozite, tăieri de salarii şi hărţuieli birocratice, celălalt cu ritmuri epuizante de muncă şi tratarea de multe ori a salariatului român ca pe un „sclav pe plantaţie“. Nu-i de mirare că asistăm în prezent la un declin demografic catastrofal. Acest declin va putea fi stopat, măcar parţial, prin „adoptarea şi aplicarea unei politici de populaţie pe termen lung şi foarte lung“ (Vasile Gheţău) şi restaurarea unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă.

Dr. Mihaela Fîrşirotu

Dr. Ovidiu Hurduzeu

Preluat de la Centrul pentru o Românie Integră şi Prosperă