Concluziile studiului de mai jos pledează pentru canonizarea părintelui Arsenie Boca. Ce mai aşteaptă Sf. Sinod? 90% dintre români au auzit de Arsenie Boca. 35% îl consideră sfânt. 56% consideră că ar trebui canonizat. Pelerinajul la mormântul lui este continuu. Un fenomen fără precedent în istoria BOR.
In urmă cu doi ani, adresam Consiliului Judeţean Ialomiţa un memoru referitor la situaţia dezastruoasă a muzeului. Nici până azi memoriul nu a fost analizat, dar eu mai am încă procese rezultate din sancţiunile care mi s-au aplicat. In memoriul acela acuzam, la primul punct, deprofesionalizarea muzeului. In timp ce eu arătam clar că directorul nu vrea să angajeze specialişti, CJI îmi tot dădea explicaţii goale. Dar, este adevărat că CJI a reuşit să salveze cinci din cele zece posturi vacante care urmau să fie tăiate. Ce a făcut, directorul Vlad cu cele cinci? Păi, a angajat un îngrijitor în curte, a mai scos la concurs un post de referent administrativ înainte de Paşti şi acum, în august, urmează să se dea concurs pentru un alt post de referent administrativ. Şi aşa, a reuşit să toace trei din cele cinci posturi.
Care sunt concecinţele pe termen mediu?
In ce condiţii se întâmplă acestea?
Care sunt consecinţele pe termen lung al politicii de personal ,,marca Vlad,,?
Cine-i de vină pentru politica de personal promovată de mai bine de 12 ani de directorul Vlad? In primul rând, CJI în întregime de la preşedinte până la consilieri. Un consilier din Comisia Juridică m-a întrebat acum două luni, prefăcându-se că nu ştie de memoriul de acum doi ani, ,, ce am cu directorul de nu îl las să îşi termine mandatul,,? Al treilea mandat, voia să spună! Dar, merită lăsat să îşi termine mandatul după cât dezastru lasă omul acesta în muzeu? Este o întrebare la care fiecare consilier în parte ar trebui să se gândească. Dar, mă rog, dacă nu cumva şi cel de-al patrulea referent administrativ nu va fi o pilă de-a lor…
De ce trebuie lăsat neapărat un individ fără performanţă să îşi termine mandatul? Că este legat ombilical de inculpatul Ciupercă Vasile? Sau poate pentru că e PSD-ul la putere? Oricum, lauda lui era că atât timp cât va fi PSD-ul la putere, pe el nu îl mişcă nimeni din funcţie. De ce ? Şi nu doar că nu îl mişcă, dar îl lasă să facă în continuare ce îl taie capul.
P.S. Personajul tras în ţeapă, la intrarea în cetatea Poenari, nu este Vlad Florin, ci un manechin din plastic. Din păcate!
Note de lectură
scris de Emilia Corbu
III.b. O altă distincţie interesantă face între discursul filocalic şi discursul evanghelic. Primul este doar o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală (p. 26). ,,Viziunea din Filocalie este un război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi pentru înfrângerea forţelor întunericului din lume (p. 26). Va reveni asupra acestei idei în partea a treia unde în scrisoarea către duhovnic recunoaşte că
,, Zidirea sufletească pe care mi-ai dat-o şi pentru care-ţi mulţumesc, mi-a dat forţa necesară să înfrunt vremurile, dar nu m-a orientat în ele, şi aceasta este greşeala (p. 176). Vorbe grele pentru cei care gândesc strict în spiritul Sf. Tradiţii.
III.c. Un discurs de o mare profunzime şi actualitate găsim în capitolul Era tehnologică şi viţelul de aur (p.41-84) în care atinge probleme precum Vechiul şi Noului Israel, Antihrist, sensul apocaliptic al istoriei.
7) Consecinţa erorilor acumulate de creştinătate este aceea că ,,omenirea se află în cea mai acută şi generală criză a istoriei, criză în care creştinătatea îşi are partea ei de culpă prin absenţă istorică,,.
,,Omenirea nu mai are transcendenţă, şi consecinţa este dezechilibrul psihic, descompunerea morală, tirania politică, distrugerea naturii, alienarea şi, în cele din urmă războiul atomic (p.43).,,
IV. Dumnezeu bate creştinătatea pentru lenea şi indolenţa ei. Neimplicarea ei atrage mânia dumnezeiască. După Inviere, Hristos are întreaga Putere în cer şi pe pământ, iar prin Hristos creştinii deţin această putere. Dar creştinii au lăsat această putere în mâinile necredincioşilor. De aici dezastrul societăţii şi al omenirii. Rechizitoriul făcut de Hristos este semnificativ:
,,V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului. V-am dat idealul Impărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului,,. (p.64)
,,Evanghelia mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.,, (p.65)
V. Situaţia poate fi rezolvată doar printr-un nou început în creştinătate:
,, ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate.,,(p. 109).
Concluzii
Mesajul lui Ianolide este adevărat, dar nu este simplu şi nici uşor de acceptat. Contravine unei teologii construite şi osificate în câteva sute de ani. Contravine unei vieţi tihnite şi liniştite, desfăşurată strict în sânul Bisericii, dar nu şi în afara ei.
Prin ce se deosebeşte mesajul mărturisitorului Ioan de cel al lui Arsenie Boca, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Augustin Kandiotis şi altor mari duhovnici şi teologi care au susţinut idei asemănătoare? Şi alţii au fost la fel de instransigenţi, la fel de categorici, la fel de vii în Cuvânt.
Ioan însă readuce perspectiva mântuitoare a creştinătăţii în lume, văzută nu ca păcat ci ca o creaţie aflată în suferinţă, care are nevoie de mântuire. Creştinul nu se luptă cu lumea ci cu răul care tinde şi chiar reuşeşte să pună stăpânire pe ea.
Toţi au pus accentul pe mântuirea personală. Ioan consideră că între mântuirea personală şi mântuirea lumii trebuie să fie un echilibru. Un om care tinde spre desăvârşire să se regăsească într-o lume care se desăvârşeşte.
Inchei cu tristeţea din cuvintele mărturisitorului Ioan ,,Părinte duhovnic, această viziune este autentic creştină, dar nu le place oamenilor,,.(p. 176)
Dr. Emilia Corbu
A doua întrebare care se ridică şi anume aceea dacă această carte poate fi considerată profetică. De aceea voi puncta pe scurt tema şi subiectul mesajului.
Cartea are trei părţi: Tristeţile unui deţinut, Profeţiile unui deţinut şi Spovedania unui deţinut. Cele trei părţi sunt legate organic şi reprezintă trei niveluri diferite de redare şi de argumentare a mesajului pe care deţinutul simte că trebuie să îl lase lumii. Primul este personal, al doilea social, al treilea duhovnicesc. Consideră că aceste idei au rezultat dintr-o experienţă amarnică de viaţă a unei întregi generaţii creştine ucisă fizic sau spiritual în timpul comunismului:
,,Nu avem nici aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului,,.(p.110)
Mesajul cărţii
I. Tema mesajului său este relaţia dintre Creştinim şi Putere seculară, politică, de Stat. Dintre Impărăţia lui Dumnezeu şi Impărăţia lumească şi care trebuie să fie o reflectare a celei dintâi.
,,Creştinătăţii i s-a dat puterea de a zidi Impărăţia lui Dumnezeu şi trebuie să îşi îndeplinească această menire, căci vine Domnul şi nu ştim când vine, dar trebuie să fim pregătiţi pentru a fi cu adevărat Israelul lui. (p. 30).
Zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu contravine mântuirii omului. Profetul se întreabă:
,,Ne putem mântui fără a răspunde puzderiei de probleme ce frământă omenirea?,, (p. 176). Mulţi dintre creştinii din ziua de azi ar răspunde că ,,Da,,. Insă, Deţinutul continuă retoric:
,,Nu ţin de mântuire toate aceste aspecte: a mânca, a bea, a se înmulţi, a munci, a stăpâni, a conduce, a face legi, a pune ordine, a lupta, a veghea, a răspunde, a face dreptate, a triumfa asupra răului, a şti, a învăţa, a crea, a desăvârşi, a dinamiza, a orienta, a călăuzi, a salva, a te bucura, a muri, a învia, a te înălţa, a mântui lumea?,, (p. 176).
II. Subiectul mesajului spune că Biserica Creştină a pierdut controlul acestei relaţii cu puterea politică şi de Stat.,,Criza de putere a Creştinătăţii a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forţă succesive…antropocentrism, umanism, raţionalism, progresism, materialism şi ateismul ultimului secol devenit pseudo-religie de stat.(p.28). Satanismul creează condiţiile apariţiei şi puterii antihristului. Deţinutul face o dezvăluire cutremurătoare:
,,Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine,, (p. 72). Pentru ca în final să se întrebe:
,,Unde este răul în acest veac? In lucruri şi în lucrări, ori în lucrul rău şi mincinos pe care oamenii l-au înmagazinat în ele? (p. 176)
III.a Din bogatul conţinut al lucrării, mă voi opri mai pe larg doar la critica spiritualităţii creştine moderne (p. 165-167). In paranteză fiind spus, deţinutul consideră că spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect material cât şi spiritual. Insă în forma modernă aceasta înglobează greşelile pe care Creştinătatea le-a făcut, pe de o parte, în relaţia cu Statul din secolul IV, de la oficializarea creştinismului şi instituţionalizarea Bisericii. Pe scurt, spiritualitatea creştină modernă are şapte racile:
a) reducţionismul -neglijarea socialului şi a istoriei;
b) formalismul – împietrirea în dogme, idei, ritualuri, instituţii;
c) neutralismul – o plagă mascată sub înţelepciune şi care are multiple capete din care amintesc doar :
,,Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitate morală… Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie… Neutralitatea socială lasă lumea în robie…Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice…neutralitatea intelectuală imbecilizează…neutralitatea culturală e mormânt spiritual.,,(p. 167)
d) Creştinismul nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru. Abandonarea istoriei a făcut ca Statul să îşi asume răspunderile istorice. Insă în epoca modernă Statul ignoră Biserica.
e) Creştinătatea întemeiată de Hristos are o concepţie comunitară care nu se mai regăseşte în societatea creştină modernă.
f) Spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti (p. 172).
O altă idee care apare răzleţ în cuprinsul cărţii şi pe care o găsesc importantă este a aceea a gândirii teologice şi Sf. Tradiţii.
Deţinutul constată că teologii nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică. Rolul creştinătăţii, susţine deţinutul profet, este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate (va urma).
Note de lectură
Emilia Corbu
Ioan Ianolide este un mărturisitor. Condamnat şi închis la vârsta de 20 de ani, a petrecut întreaga tinereţe şi maturitate, peste 20 de ani în cele mai cunoscute temniţe comuniste. Supravieţuieşte prin mărturia şi comportamentul creştin pe care îl manifestă constant. Acolo îl descoperă cu adevărat, îl înţelege, îl trăieşte pe Hristos. După eliberare mai trăieşte 20 de ani.
b) Stilul profetic. Ioan Ianolide a scris două cărţi cutremurătoare prin cuvântul clar, prin puterea de sinteză, prin experienţa şi mai ales mesajul transmis. Este adevărat că la editarea acestor cărţi un rol au avut şi cei care au diostorsit textul şi l-au pus în pagină. Dar aceasta nu schimbă cu nimic esenţa mesajului şi stilul decisiv. Prin temniţe au trecut mii de oameni, dintre care unii erau mari talente literare, dar nu toţi au reuşit să scrie ca Ioan Ianolide. Pentru că textele lui nu se deosebesc prin talent, ci prin mesaj şi autenticitate. Textele literare au izvorul în minte, în raţiune, în talent, în cunoştinţe de tehnică literară şi într-o cultură vastă. Textele acestui mărturisitor sunt scrise cu sufletul folosindu-se de minte, talent, raţiune, cultură. Iar Dumnezeu vorbeşte omului în suflet, nu în minte. Aceasta este deosebirea dintre o scriere profetică şi o scriere literară. Dintre un cuvânt cu putere multă şi o scriere frumoasă.
Pe de altă parte Ioan Ianolide nu scrie memorii sau profeţii din amor personal, din dorinţa de a lăsa o experienţă de viaţă. El scrie din datorie faţă de confraţii din închisoare, din datorie faţă de generaţiile din ziua de azi. Or, datoria era una din motivaţiile profetului. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III şi se prezintă drept Deţinutul.
c) Caracterul predictiv, istoric, temporal şi atemporal al profeţiei?
In primul rând nu este o prezicere şi nici o ghicitură. Este drept că are şi predicţii dar în esenţă este un cuvânt cu putere multă adică un mesaj inspirat de Duhul Sfânt pe care o persoană îl vesteşte poporului ales. Tema profeţiei este întotdeauna bine definită, şi se referă la un spaţiu şi la un timp istoric concret. Mesajul este foarte clar şi fără echivoc, aspru şi tăios. Acesta este şi scopul profeţiei, de a opri cu puterea cuvântului lumea de la dezastru.
Ca un veritabil profet al vremurilor de demult, mărturisitorul Ioan scrie în 1985 şi trei previziuni care deja se împlinesc. Acest lucru întăreşte ideea că ne aflăm în faţa unei profeţii. Prima previziune se referă la căderea comunismului. In a doua spune că puterea va fi preluată tot de cei care au avut puterea comunizării ţării (p.30). A treia referitoare la era tehnologică, viţelul de aur care deschide perspectivele unei tiranii mondiale (p.30): ,,Tehnica scoasă din ordinea firească a ei nu numai că nu este folositoare, ci este nimicitoare,, (p. 155). In continuarea redă toate riscurile civilizaţiei moderne şi pe care le regăsim în lumea de azi.
Personal consider că Ioan Ianolide poate fi considerat un profet modern.
DEŢINUTUL PROFET
Note de lectură
Emilia Corbu
Motto:
…el are de spus ceva nou…nu este ajutat nici din Răsărit, nici din Apus, dar sunt oameni în lume care l-ar înţelege şi cu care ar putea lucra în acelaşi duh,,.(p.34)
Îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti şi publicată la Editura Bonifaciu în 2009, cartea ,,Deţinutul profet,, semnată de Ioan Ianolide este o carte rară. Micuţă, de format letter, cu coperţi cartonate, poate trece neobservată dacă nu ar fi numele cu rezonanţă de best-seller al autorului şi gândul la ,,Intoarcerea la Hristos,,. Dacă în prima carte Ioan Ianolide poate trece drept un memorialist şi biograf cu talent, în ,,Deţinutul profet,, se conturează ca un gânditor şi de ce nu, profet.
Profeţia unui martir
,, Deţinutul profet,, este o carte profetică, destinată timpurilor noastre, scrisă cu jertfă şi trudă de unul dintre mărturisitorii prigoanei secolului XX. Sinceră să fiu mi-a fost greu să scriu aceste rânduri tocmai datorită complexităţii textului, o monadă adică un tot cu mai multe planuri. O carte care ne lasă fără comentarii. Care răspunde la întrebări, care explică dar şi ceartă. O carte actuală. De aceea înainte de a sublinia câteva idei, consider necesară o scurtă lămurire cu privire la profeţi.
Epoca noastră pasionată excesiv de viitor, de la predicţii ştiinţifice la ghiceli băbeşti, are o anomalie. Este lipsită de profeţi. Unde sunt profeţii? În mod normal, ar fi trebuit să fie în Biserică. Dar, în zilele noastre, nici măcar personalitatea profetului nu este recunoscută ca atare. In Vechiul Israel existau profeţii, preoţii şi învăţătorii de lege. In Noul Israel, Sf. Apostol Pavel în I.Corinteni, XII,28, menţionează slujitorii Cuvântului ,,Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea Profeţii, al treilea Didascali,,. Aceştia constituiau o unitate diferită de cler[1]. Această triadă exista în Biserica Primară. Istoricul T.M. Popescu consideră că ,,Profetul era organul inspirat care prezice, revelează, ceartă şi sfătuieşte[2]. Tot el constată că profeţia s-a stins de timpuriu. Când şi unde s-a pierdut Profeţia? Părerea mea umilă este că atunci când s-a instituţionalizat Biserica. Profeţia, spre deosebire de preoţie şi învăţătorii de lege nu putea fi instituţionalizată. Profeţii erau personalităţi harismatice. Har în stare pură. Nu putea fi administrat de instituţii omeneşti.
Cartea ,,Deţinutul profet,, ridică două întrebări. In primul rând dacă Ioan Ianolide a avut dar profetic. In al doilea rând dacă ne aflăm în faţa unei profeţii, o lucrare inspirată de Duhul Sfânt sau a unei opinii personale rezultate dintr-o amarnică experienţă de viaţă aşa cum se exprimă şi autorul ei. ,,Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi, iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei (p. 185). Intrebarea e bună deoarece ne aflăm în epoca falşilor profeţi şi a hristoşilor mincinoşi.
Cine este un profet?
Dacă facem portretul robot al unui profet, Ioan Ianolide se deosebeşte de acesta prin teoria extazului.
Teoria extazului spune că profeţii cădeau în extaz atunci când profeţeau sau aveau viziuni cereşti. Analizând această problemă, Procopius din Mitylene, unul din prima serie de teologi ai Bisericii, a dat în secolul al VI-lea o definiţie destul de raţionalistă şi spiritualistă a profetului. Acesta a spus că în timpul extazului inteligenţa umană este umbrită de Duhul Sfânt[3]. Noi nu avem ştire despre vreo cădere în extaz a Deţinutului, deşi menţionează că aceste gânduri îi vin după rugăciune. Dacă analizăm însă textul lui Ianolide găsim următoarea prezentare: ,,Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor,, (p.30). Or, ştim foarte bine că duhurile pot fi deosebite doar de Duhul Sfânt.
,,El este un eremit de modă modernă. Contemplă lumea în Hristos şi-l preamăreşte pe Hristos în lume, umplând lumea cu Duh Sfânt. Se simte că pluteşte cu un gând deasupra lumii, iar lumea e gând şi aşa se întâlneşte cu Gândul necreat,, (p.25). Poate fi acesta un moment contemplativ specific extazului? Eu cred că da. Ioan Ianolide nu era adeptul vorbelor goale sau al metaforelor.
Dar sunt şi trei elementele comune dintre un profet clasic şi Ioan Ianolide
a) Parcursul vieţii
Profeţii sunt oameni care în urma unei revelaţii, au primit Duhul Sfânt şi au împlinit Cuvântul lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor. Sunt un fel de sfinţi în viaţă, slugi devotate şi prieteni ai lui Dumnezeu. Oameni aleşi! Viaţa lor e dedicată exclusiv lui Dumnezeu, pentru care nu cruţă nimic şi pentru care intră în conflict de multe ori cu puterea politică a timpului lor. Mulţi dintre ei au murit asasinaţi la comandă politică şi au avut duşmani chiar din rândul preoţilor.
Ioan Ianolide este un mărturisitor. Condamnat şi închis la vârsta de 20 de ani, a petrecut întreaga tinereţe şi maturitate, peste 20 de ani în cele mai cunoscute temniţe comuniste. Supravieţuieşte prin mărturia şi comportamentul creştin pe care îl manifestă constant. Acolo îl descoperă cu adevărat, îl înţelege, îl trăieşte pe Hristos. După eliberare mai trăieşte 20 de ani. (va urma)
