Vă invit să citiţi mai jos un articol publicat în Orbis Medievalis. Este în format pdf, deci trebuie să daţi clik pe titlu.

Lectură plăcută!

Consideraţii cu privire la cronologia arheologică şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.).

Şi varianta în limba română pentru cei care nu au timp de traducerea în engleză. Dar, din păcate ilustraţia şi tabelele sunt afectate. Deci, tot varianta pdf de mai sus e OK.

Consideraţii cu privire la  cronologia arheologică  şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din

Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.). 

Cuvinte-cheie: metode de datare în arheologie, datare culturală, datare tipologică, statistica ceramicii, datare de eveniment, datare arheomagnetică, datare absolută, datare relativă, cultura Dridu, cultura Primului Ţarat Bulgar, cultura Saltovo-Maiaţk, Câmpia Bărăganului.

Câmpia Bărăganului se întinde pe teritoriul actualelor judeţe Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi fiind mărginită la sud şi est de Dunăre, la vest de Mostiştea şi la nord de Buzău. Stadiul actual al cercetărilor ne indică două puncte de dezechilibru. Primul se referă la numărul mare de  aşezări în contrast cu săracia  inventarului. Dar nu se poate absolutiza atâta vreme cât cercetările sunt incomplete în majoritatea siturilor. Al doilea este un dezechilibru de informaţie istorică. Adică, pentru secolele VI-VII pentru care avem documente nu avem descoperiri arheologice şi pentru secolele VIII-XI, deşi avem numeroase descoperiri arheologice, nu avem documente pe măsura descoperirilor (fig.1).

În 15  situri au fost efectuate sondaje, săpături de salvare sau sistematice care  dovedesc prezenţa indubitabilă a unor aşezări[1] (Tabel 1) Dintre acestea, doar în cinci, săpăturile au fost de amploare. Doar într-un singur caz a fost cercetat un nivel de locuire medieval-timpuriu anterior şi anume la Popina Blagodeasca. In trei cazuri s-a constatat că aşezarea medieval-timpurie intersecta aşezări antice, în speţă getice. Acest detaliu stratigrafic trebuie menţionat deoarece s-a constatat că şi în Bulgaria, deci chiar în cadrul fostului Imperiu Bizantin, unde te-ai fi aşteptat la continuitate de locuire, aşezările medieval-timpurii intersectează aşezări tracice.

Aceste aşezări au fost datate prin una sau mai multe dintre  cele patru proceduri pe care le voi detalia în continuare, de la simplu la complex. Majoritatea sunt datate cultural, cel mult tipologic.

1)Metoda culturală a fost aplicată pentru siturile evidenţiate prin periegheze şi încadrate grosso-modă în secolele VIII-XI, pe baza fragmentelor ceramice în special şi menţionându-se de regulă denumirea de cultură Dridu. Este o datare de conjunctură şi prin urmare aceste situri nu pot intra într-un studiu privind cronologia sau evoluţia culturală.

2)Metoda tipologică utilizată  pentru majoritatea siturilor a avut la bază comparaţia inventarului arheologic şi aflarea analogiilor. Atenţia s-a concentrat asupra ceramicii şi artefactelor din metal.  Această procedură a fost aplicată pentru toate siturile arheologice cercetate sistematic dar şi în regim de salvare cât şi pentru descoperiri întâmplătoare. De pildă, cuptorul de olar de la Borcea, o descoperire extraordinară privind producerea ceramicii la nordul Dunării a fost datat în secolele X-XI pe baza unor fragmente ceramice descoperite în jurul cuptorului[2]. Pentru o aşezare cu un singur nivel metoda are rezultate bune. Problemele datării tipologice apar la aşezările pluristratificate. Pentru a surmonta această deficienţă categorisirea şi descrierea materialului ceramic trebuie să fie foarte exactă, ceea ce nu este cazul pentru o bună parte dintre acestea. Procedura căutării analogiilor a fost aplicată diferit. Şi, de aici, ne învârtim în cerc. Astfel unii arheologi au datat siturile din Câmpia Română prin analogie cu altele din acelaşi areal, alţii au căutat analogii şi în alte regiuni ale României şi în fine câţiva au mers cu analogiile în Dobrogea, considerată teritoriu bizantin precum şi în Europa de est până la Don.  Dar acestea sunt excepţii. Majoritatea s-au orientat spre imediata vecinătate. De pildă, o aşezare mare cum a fost cea de la Feteşti-Vlaşca (jud. Ialomiţa) cu 16 locuinţe a fost datată prin analogie cu  Căscioarele (jud. Călăraşi) unde fuseseră descoperite câteva complexe răspândite în cinci puncte, descoperiri datate, la rândul lor, doar prin analogiile  din siturile din Câmpia Română. Aşezarea de la Feteşti oferea o situaţie mult mai complexă decât  Căscioarele şi mult mai multe elemente de datare, dar Căscioarele erau în apropiere şi acurateţea  studiului a impresionat. Aşezarea de la Bucu este datată prin analogie cu Dridu, iar celebra aşezare eponimă este datată tipologic după rezultatele de la Dinogeţia. Datarea după Dinogeţia nu este greşită deoarece se afla la aproximativ 50 km de Brăila care marchează limita de nord a Bărăganului. Brăila avea în trecut drumuri directe atât spre satele de pe linia bălţilor Dunării cât şi spre satele de pe Ialomiţa. Dar Dinogeţia avea o altă istorie, a unei cetăţi, nu a unei aşezări rurale. Aşezările rurale pot fi anterioare cetăţilor, în timp ce acestea din urmă au nevoie de un anumit context istoric pentru a se constitui şi evolua.

Am aplicat şi eu  metoda tipologică căutând analogii pe teritorii culturale extinse. Personal nu pot spune că am fost mulţumită de rezultate. De aceea, am încercat să îmbunătăţesc această procedură prin folosirea statisticii pe categorii de  material ceramic. Statistica este utilizată încă din anii 50 ai secolului trecut în toată lumea arheologică. Am aplicat-o la Vlădeni-Popina Blagodeasca şi am constatat că are rezultate pozitive indicând fără tăgadă complexele arheologice contemporane. Astfel că, chiar  dacă într-un complex se găsesc 100 de fragmente ceramice şi în altul 500, procentele pe fiecare categorie de material ceramic vor fi aproape identice în cazul în care cele două au fost contemporane.

O situaţie deosebită prezintă sistemul defensiv despre care se poate afirma că este o întăritură bizantină cu şanţ şi palisade. Datarea acestuia pe baza inventarului este o provocare. In general datarea fortificaţiilor este dificilă din cauze instrinseci cum ar fi utilizarea temporară, amplasarea în afara aşezărilor, schimbarea funcţionalităţii lor  şi toate la un loc având ca rezultat un inventar arheologic sărac şi împrăştiat.

Ca şi în alte părţi, inventarul sistemului defensiv de la Popina Blagodeasca a fost foarte sărac. Materialul ceramic era foarte fragmentar şi neîntregibil. Am constatat prezenţa a patru categorii: fragmente din pastă nisipoasă specifice evului mediu-timpuriu, fragmente din pastă cenuşie lustruită lucrată la ambele categorii de roată, ceramică lucrată cu mâna şi ceramică din pastă bună arsă oxidant până la roşu provenind de la oale, ulcioare, amfore. Cu excepţia ceramicii nisipoase şi a celei cenuşii lucrate la roata de mână şi care sunt specifice secolelor VIII-X, celelalte două apar în toate epocile istorice de la geţi până în secolul XI.

Pentru aşezarea medieval-timpurie, statistica a fost aplicată pe inventarul fiecărui complex şi apoi s-au făcut comparaţii. In acelaşi fel s-a procedat şi pentru complexele getice. Pentru sistemul defensiv, statistica inventarului s-a efectuat în cadrul fiecărei secţiuni pe care a fost surprins  şanţul.

Statistica efectuată pe inventarul aşezării medieval-timpurii arăta un procent de 50-60% ceramică nisipoasă şi aproximativ 10% ceramică cenuşie şi în medie 20% ceramică roşie ceea ce avea analogii cu alte situri din epocă.

Pentru complexele getice statistica arăta un procent de 70% ceramica lucrată cu mâna. Statistica inventarului sistemului defensiv avea caracteristici unice. Prima constatare a fost aceea că materialul reflectă situaţia stratigrafică. Adică, în zona în care şanţul a fost intersectat de aşezarea medieval-timpurie găsim ceramică medieval-timpurie, în timp ce în zona în care acesta a distrus complexe getice găsim materiale specifice acelei epoci. Incadrarea între epoca getică şi secolul IX este însă foarte largă, de peste o mie de ani.

A doua constatare care ne ajută mai mult la încadrarea cronologică este procentul mare al ceramicii cenuşii şi ceramicii din pastă roşie. Procentul este mult mai mare decât în aşezările medieval-timpurii şi decât în cele getice. Adică ceramica cenuşie are o medie 15% (între 11-22%)   iar ceramica roşie are o medie de  30% (procente între 10-50%). Cu alte cuvinte în aceste categorii trebuie să fie şi ceramica specifică perioadei de timp în care a funcţionat sistemul defensiv.  O perioadă în care s-a folosit ceramică din pastă roşie şi din pastă cenuşie şi acest lucru ne conduce spre secolele VI-VII d. Hr. Dacă acestei ipoteze adăugăm şi criterii de tipologie cum ar fi: fragmente ceramice lucrate cu mâna de la vase tip castron cu buza uşor invazată sau lucrate din pastă cu nisip şi calcar atunci încadrarea cronologică începe să se confirme[3].

Dar încadrarea tipologică nu s-a oprit aici. Am încercat o datare a tipului de sistem defensiv.  Pentru aceasta m-am documentat asupra tuturor categoriilor de sisteme defensive cu şanţuri. Tratatele militare bizantine descriu  zece tipuri, dintre care doar în trei cazuri se foloseau valurile. Acest lucru este foarte important pentru că în literatura arheologică românească se pune accentul pe val şi mai puţin pe şanţ.  Prin urmare în cele mai multe cazuri se foloseau şanţuri şi palisade. Şi demn de reţinut că doar bizantinii foloseau şanţurile în epocă. Persanii foloseau doar şanţurile tranşee din timpul luptelor. Celelalte  populaţii nu foloseau şanţuri. Detaliile preţioase oferite de strategii bizantini mi-au sugerat ipoteza că  sistemul defensiv este o întăritură ridicată în teritoriul inamic sau la periferie în vederea sau chiar în timpul desfăşurării unui conflict militar[4].

3) Metoda topostratigrafică a fost aplicată doar pe siturile cercetate sistematic în care s-a constatat intersectarea repetată a complexelor arheologice. Metoda indică doar evoluţia unei aşezări, cronologia fiind stabilită tot pe baza tipologiei inventarului. De regulă, arheologii consideră că intervalul cronologic dintre două niveluri poate fi de un secol. Astfel că, dacă există un nivel de secol IX-X datat tipologic, un complex care îl  intersectează va fi datat într-un nivel de secol X-XI. Procedura poate da erori, aşa cum arăta şi Eugenia Zaharia. Una dintre cele mai bune încadrări topostratigrafice a fost realizată pentru Capidava de regretatul Radu Florescu şi se bazează în special pe secvenţe stratigrafice[5], o procedură destul de costisitoare. Datarea topostratigrafică a fost dificilă şi pentru Dinogeţia deoarece nivelul cel mai vechi de locuire feudal-timpurie a deranjat nivelul romano-bizantin, iar nivelurile mai noi de locuire medieval-timpurie au deranjat nivelurile mai vechi. Intersectările au făcut ca multe piese să ajungă în poziţie secundară. Apoi, aşezarea medieval-timpurie se afla pe o suprafaţă denivelată care făcea ca adâncimea la care apar materialele să fie relativă[6]. Totuşi datarea topostratigrafică are o oarecare siguranţă atunci când se intersectează două categorii de complexe total diferite cum ar fi necropola care suprapune o aşezare. Stratul de cultură de la Vlădeni-Popina Blagodeasca este destul de subţire având o grosime între 10-25 cm fiind mai consistent în zona complexelor. Dacă la Blagodeasca ar fi avut loc o singură săpătură de salvare pe o suprafaţă restrînsă concluzia ar fi fost că ne aflăm în faţa unui singur nivel. In realitate numărul mare de intersectări ale unor complexe diferite: bordeie tăiate de cuptoare menajere şi gropi de bucate, palisade tăiate de bordei şi gropi ne-au dus la concluzia că au fost trei niveluri diferite. In concluzie, situaţia topostratigrafică ne ajută la stabilirea unei evoluţii a aşezării şi a unor evenimente, mai puţin la datarea în sine.

4) Metoda istorică sau de eveniment a fost utilizată în special în cetăţile bizantine din Dobrogea. Două realităţi istorice mari au fost datate printr-un eveniment istoric. Apariţia şi dezvoltarea cetăţilor din Dobrogea a fost legată de revenirea bizantină la Dunărea de Jos din anul 971. Incetarea vieţuirii în majoritatea aşezărilor rurale din cultura Dridu a fost explicată prin migraţia pecenegilor. Eugenia Zaharia  ca şi Maria Comşa au legat încetarea vieţuirii în aşezarea de la Dridu ca şi a întregii culturi de invazia pecenegilor de la începutul secolului al XI-lea. Datele vehiculate în literatura de specialitate  au fost 971 şi 1025 legate de bizantini şi cele aproximative legate de invazia pecenegă. Observăm însă că  aceste date au o relevanţă şi se pot regăsi în situaţia arheologică din Dobrogea. Pentru Câmpia Bărăganului par să nu aibă nici o relevanţă pentru că aşa cum vedem din tabelul de mai jos toate aşezările au ca numitor comun secolul X. Unele îşi încetează existenţa în prima jumătate a secolului al X-lea în timp ce altele îşi încep existenţa în a doua jumătate a aceluiaşi secol.  Această situaţie este oarecum paradoxală deoarece contravine scenariului stereotip acceptat de istorici şi arheologi conform căruia o perioadă de acalmie politică favorizează stabilitatea şi dezvoltarea aşezărilor. Secolul X nu a fost o perioadă de acalmie politică, ba dimpotrivă. Inceputul secolului a fost marcat de domnia lungă de 34 de ani şi războinică a ţarului Simeon al Bulgariei, iar a doua jumătate a secolului de prezenţa pecenegilor la Nordul Mării Negre şi coborârea lor spre Dunăre până în faţa cetăţii Dristra. Prin urmare ne întrebăm. Or, situaţia politică nu a a avut nici un efect asupra locuirii din Câmpia Bărăganului, ori o parte din aceste datări sunt greşite? Este posibil să fie datate doar în secolul IX, urmând ca în secolul X viaţa lor să capete o altă întorsătură. Dacă ar fi analizăm istoria politică a zonei, o perioadă de linişte a fost mai degrabă în secolele VIII şi IX când Imperiul Bizantin se afla în relaţii bune cu Imperiul Khazar. Doar slăbirea khazarilor a permis pecenegilor să ajungă la Dunăre.  Prezenţa pecenegilor însă nu înseamnă doar războaie şi distrugeri vizibile în cetăţile bizantine. Iniţial, aceştia voiau doar securizarea traseelor specifice modului de viaţă de mari crescători de vite. Din punct de vedere arheologic aceste schimbări politice se citesc în  cultura materială a unei zone. Intr-un studiu dedicat ceramicii din a doua jumătate a secolului al IX-prima jumătate a secolului al-X-lea de la Dunărea de Jos am remarcat diversitatea fără precedent a acesteia în privinţa pastei, decorului şi tehnicii. Această diversitate am considerat-o rodul unei evoluţii culturale pozitive, a unei maturizări[7]. Dar, poate fi şi rezultatul unor amestecuri culturale insuficient studiate.

In altă ordine de idei, în datarea sistemului defensiv de la Vlădeni-Popina Blagodeasca am încercat să ne orientăm spre un eveniment militar. In epoca respectivă în Câmpia Bărăganului au avut loc  două evenimente militare. Primul s-a desfăşurat în 594 şi este vorba de campania lui Priscus împotriva unei populaţii de la nordul Dunării considerată a fi sclavini. Este vorba de episodul comandantul Priscus împotriva  căpeteniei Ardagast şi regelui Musocius. Războiul a durat din primăvară până în toamnă, s-a încheiat cu victoria bizantinilor şi a prilejuit răscoala soldaţilor împotriva împăratului Mauricius care le ceruse să ierneze la nordul Dunării. Soldaţii au refuzat motivând răutatea locuitorilor şi frigul de nesuportat. Al doilea este legat de prezenţa bulgarilor în 684 în Onglos. Deşi localizarea Onglosului este o dispută neîncheiată, noi am propus localizarea lui în zona Platoului înalt al Hagienilor, o ciudăţenie geografică aflată în mijlocul stepei[8]. Personal suntem înclinaţi spre cel de-al doilea eveniment. Prin urmare,  pentru sistemul defensiv am corelat metoda tipologică după inventar şi după tip de fortificaţie cu datarea de eveniment

5. Metode interdisciplinare moderne inspirate de tehnologia contemporană

Metoda arheomagnetică de datare a fost aplicată în situl de la Vlădeni-Popina Blagodeasca.  Rezultatele au fost publicate deja[9] şi de aceea nu mai insistăm asupra detaliilor, ci doar asupra corelării acestora cu datarea tipologică a ceramicii. Au fost prelevate probe din două complexe, un bordei şi un cuptor menajer,  situate la distanţă de circa 50 m unul de altul. Stratigrafic, cele două complexe se aflau în două niveluri diferite. Bordeiul se afla la baza unui sandviş stratigrafic.  Cuptorul menajer intersecta un bordei cu cuptor din piatră. Tipologic şi stratigrafic bordeiul era datat în prima jumătate a secolului al IX-lea. Cuptorul se data topostratigrafic  în a doua jumătate a secolului al X-lea –prima jumătate a secolului al XI-lea. Opinia mea se baza pe practica arheologică românească de a corela nivelul cu secolul. Determinările arheomagnetice au confirmat datarea pentru bordei. Ultima ardere în cuptorul bordeiului avusese loc în 835 d. Hr.  Insă au infirmat datarea propusă pentru cuptorul menajer cu aproape un secol. Mai precis ultima ardere avusese loc prin 885 d.Hr. Prin urmare nivelul cu cuptoare a urmat imediat nivelului de bordeie fără a mai exista o perioadă de abandon. Dealtminteri acest lucru se vedea şi în stratigrafia sitului unde nivelurile arheologice erau destul de subţiri, precum şi procentul mare de ceramică cenuşie de 20% pe care l-am găsit în cuptorul nr. 12 de pildă, procent apropiat de cel din bordeiul datat arheomagnetic unde era de 15%.

In cele de mai sus am vorbit doar despre aşezări. Acestora se adaugă un număr de şapte necropole şi morminte izolate de inhumaţie, incineraţie sau birituale. Datarea lor a fost efectuată tipologic  pe baza inventarului şi în lipsa acestuia pe baza obiceiurilor funerare, ale diverselor populaţii. Inventarul este prezent într-o mică măsură[10]. De aici, atenţia acordată ritului funerar. S-a considerat că doar populaţia locală de origine daco-romană  şi slavii practicau incineraţia, aceste atribuiri pledând pentru  o datare mai timpurie de secol IX-X. S-a crezut că toţi turanicii practicau inhumaţia şi în bună parte chiar aşa era. Arheologii români nu au luat niciodată în consideraţie faptul că unii pecenegi se incinerau. Era vorba de cei care aveau o credinţă Madjudzi influenţată, credem noi, de credinţele zoroastre ale persanilor şi care ulterior au migrat în Imperiul Bizantin, unde sunt menţionaţi de cronicile timpului[11]. Aceste aspecte  ar prelungi folosirea incineraţiei până la începutul secolului al XI-lea. Alţi pecenegi au fost maniheişti şi se inhumau.

In acest context, în studiul de faţă am preferat să mă refer la aşezări care prin diversitatea inventarului oferă mai  multe criterii de datare.

CONCLUZII

Ce ar mai fi de făcut? Pentru dezvoltarea bazei cronologiei se conturează două căi: prima a monografiilor de inventar şi a doua a studiilor interdisciplinare în domeniul cronologiei absolute.

I.Cu siguranţă publicarea unor monografii de inventar ar fi foarte utilă problemei cronologiei. Monografiile de inventar ar trebui să pornească de la stadiul lăsat de studiile pe ceramică elaborate de Maria Comşa şi Eugenia Zaharia şi care au fost principala sursă de inspiraţie pentru arheologia Bărăganului pentru multe decenii cu atât mai mult cu cât fiecare pornise de la o abordare diferită. In 1963, Maria Comşa a fixat  şi descris ceramica medieval-timpurie pe o axă cronologică într-un studiu referitor la cultura balcano-danubiană. Studiul este foarte detaliat şi este rodul unei munci costisitoare. Deşi a fost criticat la vremea sa, rămâne totuşi un model de abordare arheologică. Maria Comşa  nu a făcut cronologia materialelor unui singur sit aşa cum au procedat ruşii pentru Sarkel-Belaia Veja şi cum a procedat şi ea mai târziu pentru Dinogeţia, ci a analizat tot materialul ceramic descoperit până la acea dată pe tot teritoriul României, din aşezări aflate în diverse stadii de cercetare.

La baza datării materialului arheologic divers însă au stat podoabele descoperite în patru necropole şi două aşezări, câteva vârfuri de săgeţi şi unele litere slave chirilice. Podoabele şi-au găsit analogii în tezaurele din Rusia, Ucraina şi Moldova precum şi în necropolele avare-târzii şi morave. Cronologia finală a culturii balcano-danubiene se situa din primele decenii ale secolului al-IX-lea până în primele decenii ale secolului al –XI-lea[12]. Incetarea acestei culturi se datora invaziei pecenege. Trebuie să recunoaştem că această încadrare cronologică a influenţat toate datările de mai târziu chiar dacă acest lucru  a fost sau nu recunoscut. Prin aceasta a fost încetăţenită procedura prin care ceramica datează situl şi nu situl, prin multiplele valenţe pe care le oferă, datează materialul ceramic.

Tot în aceeaşi perioadă, Eugenia Zaharia propunea o datare pe care azi am numi-o antropologică adică pornind de la cultură spre cronologie. Demersul domniei sale consta în definirea mai întâi a unei culturi cu rădăcini locale, fixarea acestei culturi în cadrul evenimentelor istorice ale timpului şi anume migraţiile, formarea de state noi, influenţa bizantină aproape permanentă şi în cele din urmă datarea lor[13].  Tot ea separă  valenţa culturală a  materialelor din necropole faţă de cele din aşezări[14]. Insă datarea propriu-zisă a aşezării de la Dridu o realizează la fel ca şi Maria Comşa pe baza ceramicii, mai precis a analogiilor acesteia cu materialele descoperite la Dinogetia şi Păcuiul lui Soare. Prin urmare datarea aşezării eponime este strict tipologică şi rezultatul este o datare în a doua jumătate a  secolului al- X- prima jumătate a secolului al-XI-lea. In opinia Eugeniei Zaharia, cultura Dridu este datată însă mult mai larg, din secolul VIII până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Dar despre conceptele culturale  medieval-timpurii am vorbit cu altă ocazie[15].

In acest context, trebuie să ne oprim la datarea Dinogeţiei, o cetate dobrogeană, care a devenit cheia datărilor din Bărăgan şi nu numai. In principiu, la baza datării sitului au fost monedele bizantine descoperite în complexe închise precum  şi corelarea monedelor cu inventarul arheologic al complexelor[16]. Datarea limitei superioare a Dinogeţiei a fost stabilită pe baza monedelor şi a  unor situaţii topostratigrafice specifice. De pildă, bordeiul 38 al fierarului era suprapus de două bordeie din care unul aparţinea nivelului bordeielor incendiate cu vase pe loc din prima jumătate a secolului XI, iar cuptorul de pietre era intersectat de mormântul 26.  Pe podeaua bordeiului 40 se afla un depozit de 100 monede de la Mihail al IV-lea Paflagonianul(1034-1041). Datarea de secol X şi XI era confirmată şi de ceramica de factură rusă, slavă şi bizantină prezentă în aşezare, precum şi de ceramica de factură nomadă a pecenegilor. Limita inferioară  a fost însă stabilită tot pe baza asocierii  ceramicii cu piese cheie cum ar fi monedele, obiectele din metal, ceramica bizantină şi amforele[17]. O nelămurire personală am în legătură cu prezenţa la Dinogeţia a ceramicii Saltovo-Maiaţk care teoretic, pentru regiunea la care ne referim, putea fi datată doar  în secolele IX-X.  Acest lucru vine în contradicţie cu afirmaţia autorilor că nu există un nivel de secol IX-X foarte clar conturat. Explicaţia autorilor că ne aflăm în faţa unei prezenţe târzii a acestei ceramici, presupune că aceasta ar fi evoluat de-a lungul a 200 de ani, aspect ce nu poate fi susţinut, nici măcar prin fenomenul migraţiei. Două sute  de ani pentru dinamica evului mediu-timpuriu înseamnă foarte mult. Mai degrabă credem că ceramica în cauză poate fi legată de  nivelul de secol IX-X puţin studiat şi distrus de locuirea ulterioară şi aceasta ar putea fi limita inferioară a sitului.

Eu însumi am efectuat o repertoriere şi clasificare a materialelor ceramice descoperite în aşezările din sudul României[18] şi am constatat că diferenţele  de pastă sunt foarte mici (deşi pasta stă la baza unei întregi tipologii) ceea ce presupune că nu se poate vorbi de o evoluţie foarte lungă în timp.

Tot monografiile de inventar ar putea rezolva problematica  studiilor comparative cu culturile studii comparative cu culturile arheologice vecine contemporane şi mă refer la cultura khazară Saltovo-Maiaţk şi la cultura Primului Ţarat Bulgar deşi în datarea siturilor arheologice din Câmpia Română şi Dobrogea au fost folosite analogii din ambele culturi. Aceste studii comparative se fac, de regulă, pentru toate culturile contemporane deoarece au menirea de a releva legături culturale, precizări cronologice dar şi identităţi etnice.  In spatele celor două culturi au stat Imperiul Kazar şi Imperiul Bizantin[19], vecine la Marea Neagră şi statornicite  în relaţii bune (între cele două state nu a existat nici un război).

Lipsa unor astfel de  studii, ne-au făcut să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat necesare? Răspunsul este afirmativ dacă luăm în calcul factorul geografic. Însă este negativ din perspectiva actuală a cercetărilor. Să mă explic!

Geografic vorbind,  Câmpia Bărăganului  are două drumuri către nordul Mării Negre. Primul pe uscat deoarece aici se  închide culoarul de stepă euroasiatic. Al doilea, pe apă. Bărăganul este mărginit pe aproape 200 km de Dunăre care se varsă în Marea Neagră o ,,mare bizantină,, în acele vremuri. Insă nordul Mării Negre a devenit vulnerabil în zona vărsării Niprului în mare în secolul IX când s-au produs două evenimente notabile. Ruşii au cucerit în 862  Kievul de la kazari  fapt ce le-a permis să coboare  în Marea Neagră şi de acolo să atace Constantinopolul. Pecenegii, după ce i-au împins pe maghiari spre Pannonia în 896,  au ocupat Atelkuzul dintre Nipru şi Nistru, lipsindu-i pe kazari de apărarea pe flancul vestic. Prin urmare, atunci când cultura Saltovo-Maiatk pălea la Nordul Mării Negre, cultura Dridu înflorea în Bărăgan. Câmpia Bărăganului se afla în graniţă şi cu Imperiul Bizantin, pe al cărui teritoriu, în NE Moesiei, s-a dezvoltat ulterior Primul Ţarat Bulgar. Insă Dunărea istorică, aşa cum arătam şi cu alt prilej era o graniţă anevoie de trecut deoarece păstra intactă albia majoră (celebrele mlaştini de la nordul Dunării) care se întindeau pe o lăţime de 4-12 km de la firul apei[20]. Dovadă că Bulgarii după ce s-au aşezat  la sudul Dunării, au rupt legătura cu legendarul Onglos aflat la nordul fluviului. Onglosul  nu mai este menţionat, deşi sursele documentare referitoare la bulgari sunt din ce în ce mai numeroase.

Însă în situaţia concretă, un studiu comparativ este riscant deoarece cele trei culturi au fost studiate pe loturi de inventar provenite din categorii diferite de situri. Cultura Dridu se remarcă printr-un aspect rural, dovedit de o salbă de aşezări rurale. Cultura Saltovo-Maiaţk a fost cercetată pe baza descoperirilor din două cetăţi khazare: Savgar şi Sarkel. Cultura primului Ţarat bulgar a fost cercetată pe baza săpăturilor din cele două capitale ale epocii şi anume Preslav şi Pliska.

Deoarece cultura  khazară Saltovo-Maiaţk este puţin cunoscută în România voi da câteva detalii de cronologie. Cultura Saltovo-Maiaţk specifică Imperiului Khazar a fost descoperită încă din anul 1900, fiind studiată cu mult înaintea celei slave. Ceramica acestei culturi se caracteriza prin asocierea ceramicii nisipoase cu ceramica cenuşie. Situl de la Saltovo a fost identificat ca fiind vechiul oraş khazar Savgar aflat la limita nord-vestică a imperiului. Este vorba de o cetate cu metereze, şanţuri şi ziduri. Au fost studiate mai mult necropolele de inhumaţie din jurul oraşului, peste 700 de morminte, în care au fost identificate antropologic mai multe populaţii şi anume: alani, turci şi protobulgari. Inventarul necropolei reflecta legături comerciale cu Dunărea de Jos, Volga Mijlocie, Crimeea, Caucazul de Nord, China şi India. Şi ca tabloul să fie complet, oraşul se învecina cu patru triburi slave care plăteau tribut khazarilor. Situl a fost datat în secolul IX pe baza a 200 de monede arabe. Lor se adăugau câteva monede bizantine de secol VIII[21]. Monedele provenite din morminte erau perforate. Cultura însă este mai bine cunoscută din săpăturile de la Sarkel, prima capitală a Imperiului Khazar (azi satul Ţimlianskaia).  Au fost descoperite două straturi culturale cu mai multe niveluri care au permis diferenţierea ceramicii Saltovo-Maiaţk de ceramica slavonă, ceramica rusă, ceramica populaţiilor nomade, ceramica de uz comercial, ceramica cu crestături sau aparţinând unor populaţii alane. Cu alte cuvinte şase tipuri ceramice care la un moment dat marchează evoluţia oraşului din anul 800 până în secolul XII. Cercetările au fost completate cu săpăturile din ultimii 50 de ani. Prin urmare faciesul cultural din evul mediu-timpuriu este mult mai complex decât ne închipuim şi prin urmare şi cronologia ar trebui să opereze cu intervale cronologice  mai scurte ca durată.

Opinia noastră este aceea că analogiile culturale se datorează relaţiilor bune bizantino-khazare din secolul IX care au permis negustorilor să călătorească în siguranţă pe teritorii întinse. Că totul se datorează harnicilor negustori sau meşteşugari  o dovedeşte schimbarea faciesului cultural din a doua jumătate a secolului al X-lea, când bizantinii nu mai erau prieteni cu khazarii întăriţi strategic pe Volga, ci erau preocupaţi de pecenegi şi de ruşi, noii vecini înarmaţi de la Nordul Mării Negre.

O altă concluzie  este aceea că raportarea doar la anumite piese fără a ţine cont de contextul politico-social al vremii poate fi riscantă. Analogiile cu cultura Saltovo-Maiaţk ar fi valabile doar pentru secolul IX, mai puţin pentru secolul X când în zonă se impun ruşii. Dau exemplul ceramicii cenuşii din Basarabia datată de colegii basarabeni în secolul X. În Câmpia Română apare în contexte mai timpurii de secol IX-X. Deasemenea, procentul în care această ceramică apare în  Basarabia diferă de la un sit la altul. In siturile din sud atinge un procent enorm de 15-20% în timp ce la Hansca nu depăşeşte 0,22%.[22] Proporţii la fel de mari de 20% întâlnim şi la Ştefan cel Mare-Feteasca (jud. Călăraşi)[23]. Un procent mare de 15% îl găsim şi în bordeiul nr.4 datat arheomagnetic în prima jumătate a secolului al IX-lea de la Vlădeni-Popina Blagodeasca. Şi un procent şi mai mare de 20%  îl găsim la un cuptor menajer din acelaşi sit. Remarcăm însă că, deşi procentul poate fi diferit de la o locuinţă la alta,  în ansamblul aşezării  procentele au  analogii pe spaţii largi. In contrast însă, la Capidava, care deşi susţine existenţa unui nivel se secol IX-X, ceramica cenuşie apare doar în proporţie de 3%[24]. De reţinut că, la Sarkel această ceramică este de doar 5% şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit, dat fiind faptul că Sarkel s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al IX-lea. In timpul împăratului bizantin Teofil (829-842) d-abia se construia citadela. Prin urmare, procentul mare de ceramică cenuşie indică aşezări mai timpurii, aşa cum susţinea şi regretata Maria Comşa.

II. Din cele arătate mai sus reiese că deşi arheologii au făcut eforturi susţinute pentru elaborarea unor datări corecte, totuşi nu a existat un interes aparte pentru studierea cronologiei arheologice ca ştiinţă, adică bazată pe principii şi legi. Nu a fost sesizat faptul că arheologii controlează doar o mică parte din domeniul vast al cronologiei. Partea cea mai spectaculoasă, deoarece ei agaţă într-un arbore cronologic deja schiţat, cultura materială a istoriei, nivelul de civilizaţie. De aceea considerăm că ar fi utilă extinderea bazei de date a cronologiei absolute[25] prin datarea unui număr mai mare de fenomene astronomice menţionate în izvoarele scrise. Astfel că, până la sfârşitul secolului XX, fuseseră repertoriate peste 370 de eclipse menţionate doar în izvoarele medievale[26], din care doar câteva au fost datate. In afară de eclipsele de lună, pe lista specialiştilor în cronologie, intră şi eclipsele de soare, ocultaţiile, poziţia planetelor faţă de soare la un moment dat menţionată în horoscoapele egiptene etc. Să le numim pe scurt fenomene astronomice.  Astfel că ei obţin din documentele istorice un şir de fenomene astronomice pe care le compară cu un alt şir rezultat în urma măsurătorilor de specialitate pe hărţile cerului. Identificarea exactă a fenomenului este însă dependentă de acurateţea descrierii din text, de traducere, de experienţa şi cultura savantului care stabileşte în final datarea, să zicem, a unei eclipse. Aceasta se poate numi cronologia absolută clasică şi este cadrul în care istoricii şi-au fixat reperele. Or, din această categorie, arheologia medieval-timpurie din Bărăgan şi nu numai beneficiază de două rezultate,  în jurul cărora s-a croit o întreagă istorie. Astronomii au datat în anul  968 eclipsa de soare menţionată de Leon Diaconul în opera sa[27]. De acest an istoricii au legat revenirea bizantină la Dunărea de Jos, războiul bizantino- rus care l-a precedat precum şi toată istoria legată de împăratul Ioan Tzimisches (969- 976). Impăratul Constantin Porfirogenetul (912-959) menţionează în opera sa că se află în anul 6640 de la Facerea lumii[28]. Conform cronologiei creştine stabilite de Dionisie Exiguus, cărturarul împărat şi-a scris opera în 952 d. Hr. In jurul acestei date s-a stabilit prezenţa pecenegilor la Dunărea de Jos. Prin urmare, exploatarea filonului astronomic de datare prin elaborarea unor studii interdisciplinare ne-ar oferi puncte noi de datare, mult mai stabile decât datările relative.

Tabel I. Aşezări medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului

Bibliografie