CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE?

Din păcate chiar și cei mai romantici patrioți au privit țara ca pe ceva dulce. Poate de aceea am și rămas la stadiul culinar, de țară dulce, care din păcate, uneori, nu ține de foame. Aș prefera să fim nu dulci, ci înțelepți, adică să înțelegem lumea în care ne aflăm. Ințelepciunea este mai mult decât cunoaștere, mai mult decât știință, mai mult decât faptă. Ințelepciunea este o capacitate divino-umană. Nu degeaba se spune că ,,frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii,,. Mă așteptam ca experiența Americii de la începutul secolului XX, să ne scutească de experiența Europei de la începutul secolului XXI. Dar, nu a fost așa. Repetăm istoria pe riscul propriei istorii.

Comunicat al Mănăstirii Paltin Petru-Vodă cu privire la întâlnirea cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos

paltin-1COMUNICAT

În ziua prăznuirii Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi (15 noiembrie a.c.), o parte din soborul Mănăstirii Paltin Petru Vodă a avut duhovniceasca bucurie a unei întâlniri, la Mânăstirea Neamţ, cu Î.P.S. Ierόtheos Vlachos. Înaltpreasfinția Sa la rugămintea maicilor şi cu mijlocirea Î.P.S. Teofan, a răspuns întrebărilor și frământărilor obştii mănăstirii, întrebări care au privit în primul rând Sinodul din Creta şi felul în care trebuie iubitorii de Dumnezeu să se poarte faţă de acesta, faţă de ierarhii ce l-au acceptat și faţă de Biserică.

În duhul iubirii de Adevăr şi al mărturisirii creştine, Î.P.S. Ierόtheos Vlachos a răspuns întrebărilor pe larg. În esenţă, după o scurtă și profundă prelegere despre dobândirea Harului în viața noastră duhovnicească, Înaltpreasfinția Sa a arătat că Sinodul din Creta a fost o lovitură şi pentru el, personal, ca ierarh ortodox; dar a fost o lovitură şi pentru Biserică. A vorbit despre lipsa de sinodalitate a Adunării cretane, despre faptul că „Sinodul din Creta” a fost în realitate doar o „Sinaxă lărgită a Întâistătătorilor”. A amintit gestul incredibil al Patriarhului Serbiei de a semna actele cu toate că 17 episcopi sârbi din 24 s-au opus, ceea ce face nule documentele cretane. Dar a amintit şi alte grave probleme din organizarea şi desfăşurarea sinodului. Lipsa pregătirii şi a trăirii teologice a unui uriaş număr de ierarhi este doar una dintre ele.

Î.P.S. Ierόtheos Vlachos ne-a mărturisit că a avut două luni de acedie [întristare adâncă] provocată de Sinodul din Creta, dar a trecut peste ea prin încrederea în Capul Bisericii, Iisus Hristos şi, totodată, prin conştiinţa datoriei faţă de Acesta. Calea cea bună, a arătat duhovnicescul mitropolit, este aceea a luptei pentru mărturisirea adevărului şi combaterea greşelilor Sinodului din Creta înlăuntrul Bisericii. Trebuie ca toţi credincioşii, împreună cu episcopii să caute căi de îndreptare. Greşelile din Creta, a subliniat Î.P.S. Ierόtheos, nu sunt un accident, ci rezultatul infiltrării în Biserică a unor teologii străine, eterodoxe, de ani de zile. Combaterea lor trebuie făcută şi se poate face doar în Biserică, cu multă nevoinţă teologică în trăire şi cuvânt. Despărţirea de episcop poate duce uşor la căderi şi mai mari, la rupturi ireparabile. „Consider că propunerea pe care a făcut-o Biserica Greciei la Sinodul din Creta este antiortodoxă, dar cu toate acestea și în Sf. Munte am spus: Nu! Vom rămâne în Biserică ca să corectăm și ca să răsturnăm această situație”, a afirmat Înaltpreasfinția Sa.

Maicile şi părinţii Mănăstirii Paltin Petru Vodă au primit astfel încă o confirmare a corectitudinii poziţiei avută de multă vreme. După cuvântul Părintelui Justin Pârvu, până la – ferească Dumnezeu! – împărtăşirea comună cu eterodocşii (în privința ecumenismului), până la adeverirea unei erezii cu capul descoperit în Biserică, legătura cu ierarhii nu se rupe. Dar nici mărturisirea cea bună nu se opreşte! Mitropolitul Ierόtheos a adăugat: „În acest moment eu nu consider că acest text introduce o erezie. După cum v-am spus nu este un text teologic, este un text diplomatic. Are poziții antiortodoxe, dar nu spune clar că ereticii sunt biserică, ci îi numește biserici eterodoxe. Pentru mine acest lucru nu spune nimic pentru că fie va fi biserică adevărată, nu eretică, fie vor fi eterodocși, deci nu sunt biserică. În text există și alte probleme. Pentru mine cel mai grav este referirea la C.M.B”. Despre aceste probleme teologice și altele, Mitropolitul ne-a îndemnat să luptăm din interiorul Bisericii, fără atitudini extreme.
Osteneala obştii Mănăstirii Paltin de a aduna şi de a duce mai departe cercetările teologice privitoare la Sinodul din Creta, de a apăra Învăţătura Ortodoxă în faţa alunecărilor cretane, a primit astfel o nouă binecuvântare arhierească. Armonia dintre Î.P.S. Teofan Savu şi Î.P.S. Ierόtheos Vlachos dă nădejdi bune de îndreptare a alunecărilor cretane. Bucurându-se de tot ceea ce s-a făcut şi se face bine, Mănăstirea Paltin va încerca mai departe, în duhul Părintelui Justin Pârvu, să ajute la ferirea de orice înfăţişare a răului, astfel încât, toate cercetându-se, să se păstreze doar ce este bun.
Mănăstirea Paltin Petru Vodă

APUSUL UNEI ARTE MAJORE

 

Un trecut bogat

Redusă la câteva ateliere mănăstireşti şi la o mână de artişti plastici care încă mai pictează pe lemn, arta picturii pe panou de lemn îşi trăieşte apusul. Pictura pe lemn a marcat istoria culturală a Egiptului antic, a Greciei antice, a Romei, a Bizanţului. A fost o artă majoră cu ramificaţii atât în arta sacră dar şi în arta laică. Ne impresionează şi astăzi sarcofagele egiptene din lemn scump pictat cu scene mitologice. Au contribuit la studierea vechilor credinţe egiptene şi a ritului funerar. Portretele funerare descoperite în necropola de la Fayum, deşi de epocă romană, sunt pictate foarte realist, fizioplastic, încât ai impresia că sunt fotografii realizate de studiouri celebre, deşi au peste 1600 de ani. In Grecia, pictura pe lemn a fost la ea acasă, fiind întâlnită atât în locurile publice cât şi în locuinţe. De aceea  nu ne mirăm că, mai târziu, interioarele pictate pe lemn  din casele nobililor bizantini transformau un banal salon într-o operă de artă. Dar nu doar în Bizanţ, ci şi în Europa occidentală marii maeştri ai Renaşterii au pictat până în secolulul XVI pe lemn, dovadă tablourile păstrate în Muzeul de Artă din Viena, unde personajele şi scenele sunt redate în mărime naturală. Realizarea picturii pe lemn nu era simplă. Presupune talent şi cheltuială. Materialele de calitate, bune să reziste sute de ani, erau scumpe. Şi totuşi, arta a supravieţuit în pofida multor schimbări politice şi culturale. Doar că, de la o cultură la alta, a pierdut tot mai mult. Loviturile de graţie i-au fost date de Islam, care a cucerit zonele de referinţă ale acesteia: Egiptul, Asia Mică, Bizanţul. In Occident, lăcomia şi starea precară a artiştilor a făcut ca începând din secolul XVI, lemnul să fie înlocuit cu pânza, mult mai ieftină şi uşor de transportat.

Ultima redută

Ultimul bastion al picturii pe panou de lemn este Biserica Ortodoxă. Dar nu pe tot teritoriul  acesteia. Extinderea Imperiului Otoman în Balcani, a afectat fireşte şi acest domeniu. Mai rămâneau oarecum libere Ţările Române şi Rusia.  In prezent, deşi icoanele  importante din biserici, încă mai sunt pictate pe lemn, totuşi un alt duşman tinde să o scoată şi de acolo. Nevinovata hârtie, lăcomia unora şi tehnica imprimării computerizate, deşi necanonice, sunt admise până şi în atelierele Patriarhiei Române.

România încă mai deţine un valoros tezaur de icoane pictate pe lemn, unele chiar din secolul XVI. Majoritatea însă sunt din secolele XVIII-XIX. La începutul secolului XX, apar icoane imprimate pe hârtie, prin tehnicile de atunci derivate din tehnica tiparului. Ieftine şi vândute prin toate bâlciurile, icoanele pe hârtie au scos icoanele pe lemn din casele oamenilor. Au mai rămas în biserici. Pentru un timp. Comuniştii le-au scos de acolo şi le-au dus în Centrele de Concentrare. Altă nenorocire! Depozitate de cele mai multe ori în condiţii insalubre şi mai ales nerestaurate, icoanele  ajung în starea în care nu mai pot fi fi recuperate.

Un prezent nevolnic

Să zicem, că România deţine câteva mii de astfel de piese, ceea ce la scara culturii universale înseamnă foarte puţin. Dar aceasta creşte valoarea lor de patrimoniu. Majoritatea se află in colecţiile unor muzee şi biserici, prin urmare în colecţii publice, acolo unde teoretic, ar trebui să li se poarte de grijă.  Adică să fie ţinute în condiţii de conservare optime, să fie curăţate şi restaurate. Dar nu peste tot este aşa. De pildă, după 1989, nu ştiu  să fi fost restaurată vreo icoană în muzeul unde lucrez, deşi teoretic nu exista nici un obstacol. Cu măcar cinci icoane pe an, adică o investiţie de maxim 10000 lei pe an,  în 25 de ani s-ar fi restaurat toată colecţia. Dar, nu s-a dorit! Când am văzut în urmă cu câţiva ani, câteva icoane din depozit m-am îngrozit. Era vară şi datorită căldurii, erau foarte uscate. De pe unele pictura deja decolase. Iar urmele cariilor din care unele păreau active, erau evidente. Conservarea nu înseamnă să dai periodic cu spray insecticid în depozite. Deşi, chiar şi această acţiune trebuia făcută de firme specializate care să facă dezinsecţie totală de la tavane la pardoseală. Aşa se procedează în muzeele cu manageri responsabili. La noi, ca la nimeni. Nici specialişti în restaurare sau conservare, nici colaborare cu firme de profil. Nimic! Când deţii,  aproape 300 de icoane  din două colecții, pictate în diverse stiluri, bizantin, ţărănesc, rusesc este incalificabil să le ţii nerestaurate şi în condiţii discutabile. Și să nu angajezi conservator cu anii. Asta în timp ce angajezi ani la rând îngrijitori, referenți, contabil. Și atunci când  scoți la concurs postul de conservator să nu ceri nici o calificare în domeniu. De unde se vede că prostia omenească este la fel de periculoasă ca forţa majoră, ca ocupaţia străină, mai perfidă decât legea concurenţei sau ideologia ateistă.

Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Incă mai visez la normalitate. Aşa că dacă vizitaţi Grecia, treceţi şi pe la cele două Muzee Bizantine din Tesalonic şi Atena. Dețin cele mai mari expoziţii de icoane pe pe lemn. Toate restaurate, cercetate, expuse exemplar. Dar și la Muzeul Național de Artă a României există cîteva în sălile destinate artei vechi românești. Chiar și la Slobozia, Sf. Episcopie a restaurat o serie de icoane. Prin urmare, se poate, acolo unde există responsabilitate.Mai puțin la Muzeul Județean Ialomița.

 

 

 

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA FACE ANGAJĂRI…DAR NU DE SPECIALIŞTI ÎN DOMENIU

Aşa cum ne-a dovedit în ultimii 15 ani, directorul MJI are oroare de specialişti. Dovadă că în cele trei mandate a angajat doar doi tineri. Restul posturilor cu studii superioare le-a ocupat cu angajaţii cu studii medii care şi-au desăvârşit pregătirea profesională în cadrul Universităţii Spiru Haret, Filiala de la Slobozia. Lucrul nu era rău în principiu, dar s-a dovedit ineficient, pentru că rămâneau descoperite posturile de cercetare, muzeografie şi conservare. Muzeul funcţionează de mai mulţi ani fără conservator şi situaţia nu mai putea continua. Prin urmare, postul va fi scos la concurs în curând.In mod normal, pentru acest post erau eligibili absolvenți ai facultăților de Restaurare-Conservare sau ai unor facultăți cu profil umanist, adică  Istorie sau Istoria-Artei care au în programă și cursuri de Conservare și Muzeografie. Mai erau admiși absolvenți ai facultății de Biologie cu condiția absolvirii unor cursuri de conservator. Un alt indicator este vechimea și experiența în domeniu. Cei care nu au vechime pot fi angajați doar pe post de debutant

Din cele afișate la avizierul muzeului reiese cu totul altceva. Muzeul are nevoie de absolvenți ai facultății de biologie sau chimie și deși postul scos la concurs are gradul II, nu se impune nici o vechime în domeniu. Prin urmare absolvenții facultăților de Restaurare-Conservare sunt dați la o parte din start, deşi aceasta este profesia de bază pentru care au fost pregătiţi. Directorul nu are nevoie de ei şi muzeul e la cheremul lui. Nici absolvenţii facultăţilor de Istorie dar care, prin programa de învăţământ, au urmat cursuri de conservare şi muzeografie nu vor fi admişi la muzeu. Pot merge la sapă. Directorul a hotărât! Sunt admişi să se prezinte doar absolvenţi cu licenţă ai Facultăţilor de Biologie sau Chimie. Chiar şi fără cursuri de specializare în Conservare patrimoniu cultural.Nici măcar cu master. Şi nici măcar ai cursurilor de zi. Oricine are o licenţă în chimie şi biologie se poate prezenta la concurs. Specializarea în conservare le-o va scoate directorul Vlad din burtă. Licenţiaţii în Conservare patrimoniu nu au voie nici să se gândească. Aşa a pus directorul Vlad muzeul pe butuci. Cu angajaţi ca el! Ce să mai zic?! Nu mă mai miră nimic. Toată vara a meşterit şi chiar a reuşit să înscrie la doctorat pe cineva care nu a mers în viaţa ei la un curs, nu a fost la nici un seminar, nu a studiat în nici o bibliotecă. Şi până la 40 de ani nici nu s-a gândit la facultate. A dat examene învăţând răspunsurile la nişte întrebări grilă într-o sală de calculatoare. Exact ca la examenul auto. Aşa că, în curând istoria Oraşului de Floci va fi scrisă de o persoană care nu a scris un articol de autor în viaţa ei şi nu poate participa la o discuţie pe teme istorice. Vorbim despre acelaşi sit pentru care consilierii PSD ialomiţeni au alocat de curând 12,5 milioane lei. Evident că situl are nevoie exact de astfel de ,,specialişti,,. Şi directorul exact de astfel de maşinaţiuni se îngrijeşte.

,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,,

De curând, Ilie Cioacă, protectorul lui, mi-a cerut să vin cu soluţii. Cu mare drag. Soluţii pentru căpuşe există. De acum trei ani le-am zis că soluţia este demiterea directorului. Era o soluţie onorabilă. Ca să nu se ajungă la aceea intempestivă cu zăngănitul de cătuşe. N-au vrut. Problema lor! Dar, într-o bună zi, zăngănitul tot se va auzi. Dar, asta nu e treaba noastră. PSD-ul va trebui să ne dovedească prin fapte că lozinca ,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,, nu este a lor şi că nu le aparţine. Că nici prin cap nu le-a trecut vreodată şi nici nu au prelucrat-o în şedinţe secrete. Că au pus-o duşmanii pe seama lor, acum în prag de alegeri. Că ei se simt ataşaţi de domnul Vlad din motive sentimentale. Că, de câte ori se uită la el, le aduce aminte de Ciupercă. Nu mă deranjează! Să-şi pună o poză cu el pe birou. Dar, să-l demită odată! Măcar  atât cât muzeul mai are pereți și patrimoniu. Că personalul, activitatea și prestigiul muzeului sunt făcute praf.

CUMINTENIA PĂMÂNTULUI

Din păcate, România nu are critici de artă atât de buni pe câţi artişti români sunt. Altfel am fi avut în ultima perioadă a prezentare pe înţelesul tuturor a ceea ce reprezintă Brâncuşi în arta modernă europeană. De aceea, încerc să îmi explic singură geniul lui Brâncuşi.

Pentru mine Cuminţenia Pământului este cea mai fidelă reprezentare a Pământului. Dacă te-ar întreba cineva cum ai reprezenta Pământului, ce ai face?

L-ai face rotund? Nu, pentru că oamenii de ştiinţă nu sunt unanimi. L-ai face imens? Nu, pentru că a fost măsurat şi faţă de alte astre este chiar mic. L-ai face ca o piatră? Nu, pentru că are viaţă în el şi structuri organice. L-ai face frumos? Nu, pentru că frumuseţea lui e relativă. Oamenii au reuşit să o distrugă în bună parte. L-ai face ca pe un zeu? Nu, pentru că nu este răzbunător. L-ai face bogat? Nu, pentru că oamenii au dovedit că este epuizabil. Ce rămâne Pământului dacă îi iei tot? Şi bogăţie şi mister şi frumuseţe? Pământului i-ar rămâne aceeaşi atitudine pe care o are întotdeauna. I-ar rămâne Cuminţenia. Şi cum ai reprezenta Cuminţenia? Ca pe ceva animal? Nu, pentru că animalele nu au raţiune. Cuminţenia e o alegere. Ca pe ceva divin? Nu, că e doar o calitate. Atunci singura reprezentare a Cuminţeniei şi deci şi a Pământului rămâne un om cuminte, adică strâns în sine. Poate că aşa a gândit şi Brâncuşi când a realizat această sculptură, un idol al artei moderne.

,,GROPILE COMUNE DE LA CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ,,

Pentru că unora varianta tehnică li s-a părut prea seacă, am elaborat o variantă mai romanțată.

PROIECTUL GROPILE COMUNE DE PE TRASEUL CANALULUI ,,DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ,,

Dr. Emilia Corbu

Gropile comune au fost în toate timpurile istorice mărturia cea mai  clară a unei stări de război sau invazii barbare. In timp de pace erau dovada materială a unor epidemii, tot un fel de invazie, dar de data aceasta a unor bacterii.

Gropile comune nu coincid cu starea de pace socială. Gropile săracilor, tot un fel de gropi comune apărute în marile oraşe europene din epoca modernă, sunt dovada unei stări de decadenţă, de dezechilibru social, tot un fel de război social, economic dar subtil, care urcă din străfunduri spre a izbucni mai târziu în revoluţii.

Oricum ar fi gropile comune sunt un semn rău pentru orice societate care se respectă, sunt semne de războaie civile, de lupte interne.

Memorialistica descrie  o parte din  atrocităţile din timpul comunismului săvârşite în lagărele de muncă forţată sau în închisori şi menţionează existenţa unor gropi comune în care erau aruncaţi cei care mureau în timpul detenţiei. Sunt dealtminteri singurele menţiuni.  Arhivistica nu le consemnează. Martori nu există. Cărăuşii trupurilor aruncate în gropile comune au murit demult. Mărturii nu au lăsat. Asemenea poveşti nu sunt de spus. Dar gropile comune au existat, nu doar pentru cei care mureau în detenţie, ci mai ales pentru cei care erau executaţi într-un fel sau altul. Ce s-ar fi întâmplat dacă în lotul deţinuţilor puşi să taie stuf în apă pe o zi geroasă de 31 ianuarie nu ar fi fost mai mulţi preoţi şi sfântul Ilie Lăcătuşu ?  El i-a îndemnat pe deţinuţi să facă ascultare şi să intre în apă, lăsând totul în grija Maicii Domnului. Dacă ar fi refuzat munca, ar fi fost împuşcaţi. Caralii aşteptau cu armele pregătite. Au existat însă şi execuţii pur şi simplu. Un bătrân din Poarta-Albă a povestit preotului paroh R. B.  o scenă la care a fost involuntar martor în tinereţea lui. Intr-o zi de iarnă, mai mulţi deţinuţi au fost scoşi dezbrăcaţi pe o platformă de ciment şi udaţi cu furtunurile cu apă. Au fost abandonaţi acolo toată noaptea. Vaietul deţinuţilor abandonaţi l-a urmărit toată viaţa. Şi ca să redau exact decrierea lui,, ţipau aşa cum zbiară mieii primăvara când sunt despărţiţi de oi,,. Ar fi retoric să ne mai întrebăm dacă cei decedaţi au avut parte de morminte individuale. Destinaţia lor a fost cu siguranţă gropile comune. Dar, uşor de afirmat, greu de demonstrat!

PROIECTUL

Fundația Culturală ,, Profesor George Manu,, în colaborare cu Asociația Culturală ,,Pr. Iustin Pârvu,, a iniţiat proiectul ,, Gropile Comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră,, cu scopul de a identifica  gropile comune aferente lagărelor de muncă forțată destinate exterminării deținuților politici între 1949-1955, de a le consemna cu statutul de morminte colective și de a le marca în memoria comunităților locale prin ridicarea unei Troițe.

In perioada 11-15 iulie o echipă de voluntari s-a deplasat la Poarta-Albă pentru investigații în teren. Din relatările localnicilor, transmise din tată în fiu sau relatate preotului de către bătrânii satului, gropi comune s-ar fi aflat în trei puncte:

  1. In Cimitirul Vechi din Poarta-Albă, mai precis în partea din față. De reținut că cimitirul vechi nu se putea extinde în spate datorită unei regiuni inundabile. De aceea extinderea acestuia s-a făcut spre stradă. Unele locuri de veci din zilele noastre au intersectat schelete umane fără inventar, uneori cu câte o pereche de bocanci rupți în picioare. Dar datorită locului strâmt nu s-au mai  putut face cercetări pentru a vedea configurația și inventarul gropii din care proveneau scheletele. In prezent, inhumările se fac într-un cimitir nou, deoarece în Cimitirul Vechi nu mai există locuri de veci disponibile.
  2. La piciorul Podului, unde ar fi fost descoperite mai multe schelete umane cu ocazia lucrărilor de construcție a podului. După  spusele localnicilor acestea ar fi fost aruncate pe drum și utilajele grele le-ar fi zdrobit, făcându-le una cu pământul.
  3. In stânga cimitirului nou din cartierul ,,Orașul-Nou,, din comuna Poarta-Albă. In acest punct aflat în domeniul public și care nu este suprapus de nimic în prezent a avut loc și o scurtă investigație de teren cu  scopul de a verifica informația. Un raport tehnic asupra rezultatelor a fost publicat în revista Permanenţe[1].

LOCUL FAPTEI

Pământul este un minunat organism unitar, o împletitură de materii organice şi anorganice. Orice intervenţie în scoarţa terestră rămâne vizibilă la fel cum rămâne  o cicatrice pe trupul uman. Niciodată pământul nu va mai reveni la structura iniţială. O groapă făcută acum o mie de ani este vizibilă şi astăzi şi umplutura ei mărturişeşte istoria prin care a trecut. Pe această trăsătură esenţială a pământului se bazează în mare parte cercetările din teren ale arheologilor.

La Poarta-Albă, locul menţionat era plin de bălării înalte. Dar, chiar şi aşa ne dădeam seama că pământul se lasă pe o suprafaţă foarte mare. Am defrişat două alei în cruce şi ne-am dat seama că suprafaţa este foarte mare, de aproape 1000 m2. La nord era mărginită de un val aplatizat. Era mult prea mult atât pentru fondurile avute la dispoziţie, cît şi pentru mâna de lucru de care dispuneam. Mai mult chiar, era mult prea mare chiar şi pentru configuraţia unor gropi comune. Am hotărât să lucrăm mecanic, cu ajutorul unui excavator, urmând ca o secţiune mai mică să o lucrăm manual pentru a avea şi imaginea în plan. Secţiunile mecanice ne ofereau doar profile. In practica arheologică se urmăreşte intersectarea complexului  pentru a-i studia profilele. Pe acestea complexul se descrie ca pe o hartă cu  lărgimile şi adâncimile. Din plan aflăm alte date. Aşa că am procedat la săparea  a trei secţiuni orientate pe punctele cardinale (N-S, E-V). Cu siguranţă că Dumnezeu a lucrat, pentru că am picat exact pe gropi. Gropile acopereau o suprafaţă de doar 150 m2 din aria de 1000 m luată în discuţie. Din aceşti 150 m2, sondajul nostru afecta cam o treime, adică 50 mp, de ajuns cât să delimităm întregul complex în plan. Prin urmare, gropile au fost găsite, doar că surpriza d-abia acum începea.

GROPILE CU PĂMÂNT NEGRU

Un profil geologic din Dobrogea ne arată că sub un strat de pământ negru de circa 30-40 cm, urmează pământ galben-nisipos străbătut  de galerii de rozătoare şi apoi pământ galben curat, argilă. Orice groapă săpată într-un astfel de sol va conţine o cantitate mare de pământ galben care în urma preumblării lui pe la suprafaţa solului va antrena pelicule de pământ negru, pietriş, obiecte etc. Deci, aşa trebuia să arate şi umplutura unei gropi de mormânt, cu mult pământ galben-murdar, afânat. Am rămas surprinsă când din cupa excavatorului cădea pământ negru curat, grăunţos, cu alte cuvinte cernoziom, care se găsea până la 2,50 m de la nivelul actual al solului şi doi metri de la nivelul de săpare a ariei alveolate. Cercetând profilele am văzut că gropile din care scoteam pământul negru fuseseră lucrate cu un utilaj. Că împânziseră practic suprafaţa fiind practic una lângă alta, uneori la distanţă de 10 cm. Că unele aveau marginile drepte şi regulate, altele colmatate, adică prăbuşite la un moment dat. Gropile aveau lăţimea cuprinsă între 2-4 m atunci când se ţeseau una de alta. In umplutura lor se aflau două niveluri. Unul mai vechi, iniţial cu pământ negru, uneori cu pelicule de cenuşă şi pământ galben. Provenea cu siguranţă din arealul înconjurător. Adică humusul de pe  suprafaţa de 1000 m2 fusese împins pentru a umple gropile. Aşa a rezultat suprafaţa alveolată. Pe unul din profile vedem cum pământul galben steril se află practic la o palmă sub o depunere fragilă de strat arabil. Dar, cernoziomul negru din jur, având o densitate mai mică decât a pământului galben s-a tasat şi probabil gropile au început să se vadă. Aşa că a fost nevoie de o nouă umplere a lor. S-a adus pământ dintr-o zonă menajeră. In gunoaie am găsit nişte capace din aluminiu. Aveau ştanţate siglele RPR şi MIA în jurul stelei cu cinci colţuri. Dacă conchidem că cele două prescurtări vin de la Republica Populară Română  (1949-1965) şi de la Ministerul Industriei Alimentare (care a funcţionat între 1961-1971), rezultă că piesele noastre se datează între 1961-1965. Deci, atunci se nivelase cu un al doilea strat de pământ negru. Nivelarea fusese necesară pentru că pământul se lăsase, proces care trebuie să fi durat câţiva ani. Dacă scădem măcar cinci ani, ajungem la o datare între anii 1957-1962. Aceasta coincide cu perioada imediat următoare încheierii lucrărilor de la Canal şi este perioada când au fost săpate şi aceste gropi.

Gropile cu pământ negru ne-au dat dureri de cap. Orice groapă are o funcţie clară. Dintr-o groapă fie se scoate ceva, fie  ascunde ceva. De ascuns, nu putea fi vorba. Pământul negru nu avea nici un inventar, era curat. Cele câteva sârme, bucăţi de tablă,  etc. din stratul de nivelare nu spuneau nimic, cu excepţia capacelor care ne-au oferit o datare. Deci au fost săpate cu scopul  de a se scoate ceva din ele. Dar, ce se afla în ele? Dacă voiau să scoată pământ galben nu era locul potrivit. Săparea canalului a furnizat milioane de tone de pământ galben. Altă sursă au fost terasele de pământ galben din jurul localităţii, terase exploatate şi de Fabrica de cărămidă care a continuat să lucreze cu deţinuţi, chiar şi după închiderea lucrărilor de la Canal. Nu era cazul să facă o groapă de împrumut lângă un cimitir vechi. Ca să nu mai spun că o suprafaţă de doar 150 mp era prea mică pentru o groapă de împrumut. Deci, exploatarea de pământ galben nu se justifică. Revenim la întrebarea care ne frământă şi în prezent şi anume: Ce au scos din pământul acela? Putem oferi un răspuns ipotetic bazat pe verificarea atentă a sedimentelor. Totul a fost desenat pe hârtie milimetrică şi a fost fotografiat din unghiuri diferite, la lumină diferită, în toate momentele cercetării.In toate cele trei secţiuni s-a constatat că gropile cu pământ negru au intersectat şi distrus nişte gropi mai vechi. In acele gropi mai vechi din care mai erau vizibile nişte margini şi nişte depuneri pe fund se evindenţia clar un pământ galben-murdar.

 

GROPILE CU PĂMÂNT GALBEN-MURDAR  

 

Le-am numit aşa deoarece sedimentul găsit în aceste gropi este un pământ galben, poros, cu pelicule brune, pietriş de calcar, rugină.

Conturul şi adâncimea lor se observă pe SA, c. 2-5, profil vestic, pe ambele profile ale SC, c.4 și pe planul SB,c.3, -1,10 m. Din gropile cu pământ galben-murdar se mai păstrează fie o peliculă pe fund, fie un perete lateral cum vedem pe SC. Pe SC profilul sudic, carourile 3-5 se observă o groapă lată de 4,5 m și adâncă de 2 m de la nivelul actual al solului ce are la bază un strat de pământ galben murdar, purtat cu rare pelicule de rugină cu o grosime cuprinsă între 0,25-0,50 m. Această groapă se observă şi mai clar pe profilul nordic, unde o margine se mai păstrează pe aproape 1 m lăţime. Pe fundul unei astfel de gropi surprinsă în SB, c. 3 s-a găsit o plăcuţă de metal la -1,85m.

Dacă pentru gropile cu pământ negru am găsit o explicaţie, aceea de a excava conţinutul gropilor cu pământ galben-murdar, pentru acestea din urmă nu avem nici o explicaţie. Ştim însă ce nu au fost. Nu au fost gropi destinate unor adăposturi subterane, dovadă că nu avem resturi de  materiale de construcţie. Nu au fost beciuri de alimente, dovadă că nu au pereţii trataţi corespunzător. Nu au fost gropi de olar, pentru că acestea nu erau astupate simultan cu cernoziom din zonă şi nici nu au umplutura specifică. Şi, ca şi în cazul gropilor de împrumut, sursa de pământ galben era din abundenţă în terasă. Excluzând toate aceste alternative, ne rămâne doar utilitatea lor ca gropi de mormânt. Sedimentul în sine este specific unei gropi de mormânt, adică pământ galben cu resturi antrenate din straturile superioare. Doar că nu avem proba clară, adică osemintele umane. Astfel că totul este o ipoteză, aceea că gropile comune au fost evacuate după încheierea lucrărilor Canalului şi conţinutul lor îndepărtat din zonă. Ştim că lagărele de muncă forţată erau distruse din temelii imediat după dezafectarea lor. De pildă, lagărul de muncă forţată de la Vlădeni (jud. Ialomiţa) în care au fost până la 14000 de deţinuţi, a fost ras în doar trei săptămâni de la închidere. Era o măsură de ştergere a urmelor. Chiar şi comuniştii erau conştienţi până la un punct de gravitatea faptelor lor. Dar nu avem mărturii  că şi gropile comune ar fi fost evacuate. Faptul că acestea erau distruse dacă erau găsite întâmplător ne dovedeşte situaţia de la punctul Piciorul podului.

IIN LOC DE CONCLUZII

Deşi nu am găsit exact ce căutam, am găsit ceva ce nu ne aşteptam. Un mare potenţial uman. Sunt convinsă că dacă am ajuns până aici, Dumnezeu nu ne va lăsa fără răspuns şi cercetările viitoare ne vor lămuri. Până atunci pot spune că am descoperit oameni minunaţi care ne-au ajutat şi au finanţat proiectul şi mă refer la Fundaţia ,,Profesor George Manu,,.  Primăria Poarta-Albă ne-a aprobat investigaţia în zonă. Arhiepiscopia Tomisului ne-a binecuvântat lucrarea. Preotul paroh Rareş Bardu ne-a sprijinit din toate puterile. La fel de minunaţi au fost şi voluntarii care au lucrat în soare şi praf, deşi nu erau pregătiţi pentru astfel de muncă. Pentru rugăciunile sfinţilor de la Aiud şi de pretutindeni unde s-a suferit pentru Hristos, Dumnezeu să le răsplătească bunătatea!



[1] Publicat în PERMANENŢE, XIX,8,AUGUST 2016

 

VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA 2016. MOARTEA ŞORICEILOR

Săptâmîna aceasta s-a încheiat cea de a-XVI-a campanie arheologică pe situl de pe Popina Blagodeasca, acolo unde pe o suprafață doar de 18 ha poţi studia vestigiile a cel puţin trei culturi majore: neolitic, geto-dacic şi ev mediu-timpuriu (sec. IX-XI) dar şi urmele materiale mărunte a unor migraţii. Am găsit situl plin de bălării şi mărăcini care depăşeau doi metri înălţime. Nesemnalizat şi în bună parte arat pentru că este în continuare într-o nemiloasă exploatare agricolă, cu avizul ,,în regulă,, al Direcţiei pentru (In)Cultură. In paranteză fiind spus, în timp ce dezinteresul autorităţilor judeţene pentru situl arheologic (monument istoric) este strigător la cer, preotului de la Maia era cât pe ce să si se facă dosar penal că a instalat un cort în curtea bisericii monument istoric. Mă întreb de ce nu i se face dosar penal şi directorului Florin Vlad pentru că expune icoane nerestaurate şi nu respectă condiţiile de conservare în secţia de la Maia. Legea există. De ce nu este aplicată? Mai mult chiar, că a angajat un conservator fără studii de specialitate.

Dar să revenim la situl arheologic. Exploatarea agricolă din ultimii ani, a dus nu doar la afectarea stratului arheologic prin lucrările de scarificare, altele decât arătura, ci şi la distrugerea faunei locului. Dacă până acum vreo 5 ani pe popină îşi aveau capitala animăluţele câmpului, am constatat cu regret că acum au dispărut aproape cu totul. Mă refer la şoricei, popândăi, broaşte, hârciogi, şopârliţe, guşteri, orbeţi, iepuri, vulpi, şerpi, păsări, fazani, prepeliţe, albine, viespi etc. Vulpile ne aşteptau cocoţate în vârful popinei acolo unde aveau vizuini. Popândăii se propteau în mijlocul drumului. Iepurii se ascundeau prin bălării. Şoriceii şi broaştele ne priveau cum săpăm. Şopârliţele ascultau radio şi dacă le atingeam făceau pe moartele. Şerpii verificau după noi. Ani de zile  nu am putut folosi parfumuri din pricina albinelor şi viespilor. Prigoriile zburau în faţa noastră şi anunţau ploaia.In toamnă, după seceriş, la marginea lanului, din boabele căzute pe câmp rozătoarele îşi făceau provizii. Erau grămăjoare de circa 30 cm înălţime, conice, din grâu curat. Curăţau grâul cu lăbuţele lor mici de toată pleava. Apoi băgau proviziile în depozitele lor. Uneori, oamenii răi le furau grămăjoarele de grâu. Mare păcat!

Anul acesta pe popină am mai văzut un singur popândău, vreo trei şoricei înecaţi de ploaie, semn că s-au retras în adânc, două şopârliţe şi o broască ce avea sălaş într-un cuptor menajer aflat la un metru adâncime. Clar! Pământul este otrăvit cu insecticide, raticide, îngrăşăminte chimice. In urmă cu doi ani, am văzut cum şerpii plecau din pământul în care se aplicau îngrăşămite chimice. Plecau cu toată familia, cu puii cu tot. Trebuiau să treacă şoseaua şi uneori erau călcaţi de maşini. Alteori, cred că voiau să se sinucidă pentru că pur şi simplu stăteau încolăciţi în mijlocul şoselei. De fapt nici nu mai aveau unde merge. Când se dădea cu îngrăşăminte în stânga şoselei, şerpii treceau în dreapta şoselei şi invers. Mare păcat! Dar otrava care i-a omorât pe şoricei, va trece în grâne şi ne va omorâ şi pe noi. Până atunci, animăluţele au migrat spre sat. Şoriceii s-au mutat în casele oamenilor, în hambare şi în magazii. Vulpile rămase fără hrana oferită de rozătoare şi păsări, au trecut la haiducie. Vin la poalele satului şi încep să se vaite. Urlă ca nişte copii. Câinii le aud şi încep să latre, dau alarma. Vulpile ciulesc urechile şi ascultă. Apoi, în liniştea nopţii, urcă spre sat  în şir indian, acolo unde câinii se aud mai slab, adică sunt mai puţini. Şi pleacă fiecare ba cu o gâscă, o raţă, o găină etc. Uneori se bat cu câinii şi îi infectează cu rabie. De la câini, microbul trece la pisici etc. Şi toate aceste nenorociri pentru că pământul din câmp este otrăvit cu chimicale, atât de puternice încât  au distrus fauna câmpului. Şi anul acesta, ca niciodată câmpurile miroseau a hoit. În inconştienţa lor, oamenii aruncau animale moarte în câmp, cu speranţa că vor fi mâncate de animalele câmpului. Doar că în câmp, nu mai există animale. Cine câştigă din nenorocirea asta? Doar fermierii români şi străini care au concesionat acele pământuri şi care folosesc nişte drăcovenii de chimicale mai tari decât în urmă cu câţiva ani. Lăcomia lor ne costă mai mult decât bănuim. Fauna câmpului avea un rol bine determinat. Toate testele medicale se fac pe cobai din familia rozătoarelor. Intr-un experiment real, şoriceii care mor sunt avertismentul pentru oameni care pot muri.

Şi, din nefericire, lanţul crimelor continuă şi în sat. Nu poţi convieţui cu şoareci în casă. Sunt obraznici! Au făcut pipi în casca mea de motociclist şi începuseră să roadă buretele interior. In dulapul cu alimente scotoceau peste tot cu mine de faţă. Erau morţi de foame.  Cu regret a trebuit să pun capcană şi pentru că aveau IQ ridicat şi pisicile furau momeala, am recurs în cele din urmă la otravă, ca toată lumea din sat. Susţinem industria chimică şi farmaceutică. Chiar şi cu preţul vieţii noastre!

Oare creşterea productivităţii în agricultură este mai importantă decât sănătatea noastră? Oricum se produce mai mult decât se consumă.

 

IMPRESII DE CĂLĂTORIE. MĂNĂSTIREA POARTA ALBĂ


IMPRESII DE CĂLĂTORIE. MĂNĂSTIREA POARTA ALBĂ

ZIDURILE MĂNĂSTIRII

Cu ani în urmă spuneam, într-o emisiune redată mai sus, că mănăstirea dedicată sfinților români ar trebui să fie ridicată din bani publici și girată de mari personalități în toate etapele ridicării (pe atunci era vorba de Aiud). Colegii de emisiune au crezut că exagerez și în bună parte chiar așa era. Mă înșelasem. De pildă, la Poarta Albă, temelia a fost sfințită de părintele Iustin Părvu și IPS Teodosie, dar…mănăstirea este izolată și pustie deși, din punct de vedere constructiv, stă bine în sensul că are biserică, arhondaric, o chilie frumoasă, două terase de lemn pentru un altar în aer liber și alta pentru servit masa la hram, o clopotniță în construcție, fântână, spații verzi și o groapă probabil pentru heleșteu. Drumul este marcat de un monument și două Troițe, ridicate de fundațiile și asociațiile creștine care și-au trimis voluntarii pentru a ridica o mănăstire într-un loc pustiu, dar de o mare încărcătură duhovnicească.

… ȘI ZIDURILE ALTUIA

Acolo fusese lagărul de muncă forțată, mai precis colonia preoților români condamnați la muncă la Canal. Din lagăr mai rămăseseră fundațiile barăcilor și era lucru rar, dat fiind că toate lagărele de muncă forțată au fost distruse de comuniști imediat după dezafectare. Deci, se putea organiza și un mic muzeu în care să fie expusă istoria lagărelor de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Dar, nu s-a făcut și nici nu se va face vreodată. Mănăstirea a încăput pe mâini străine. Pe fundațiile barăcilor s-a improvizat pentru un timp o latrină pentru cei care lucrau la construcții. După ce s-a spurcat bine locul, fundațiile și șapele de beton ale fostelor barăci au fost dărâmate cu buldozerul pentru a nu lăsa nici o urmă. Visul comuniștilor s-a împlinit! ,,Stareța,, voia gazon exact acolo.
Și nici cercetarea istoriei sfinților români nu se va face pentru că stareța nu are pregătirea intelectuală necesară înțelegerii fenomenul. Mai demult a gonit un cercetător german care studia istoria, pe motiv că era eretic. Așa trebuia și ea gonită când s-a călugărit și avea buletin de Turcia. Zilele trecute a gonit un grup de voluntari care desfășurau un proiect în zonă. Fundațiile Culturale ,,Profesor George Manu,, și ,,Pr. Iustin Părvu,, au în lucru un proiect amplu cu privire la gropile comune de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră în scopul consemnării lor ca morminte colective și a ridicării unei Troițe. Voluntarii, care au lucrat o săptămână din zori până la apus, aveau nevoie de un loc în care să doarmă. Fundația ,,Pr. Iustin Pîrvu,, recomandase mănăstirea, dar nimeni nu s-a gândit că dacă și monahiile de la Petru-Vodă au fost gonite cu lacrimi în ochi, cum oare vom fi primiți noi? Și intelectuali pe deasupra! Am mers în mănăstiri multe și mari dar primire ca la Poarta-Albă nu am pățit niciunde. Am ajuns pe o vreme caniculă. Nu ne-a invitat nici să ședem puțin la umbră și nici un pahar de apă nu ne-a dat. Ne-a șuierat în loc de prezentare că are binecuvîntarea pr. Iustin. De parcă noi nu aveam! Părintele dădea 100 de binecuvântări pe zi. Nu darul contează, în definitiv binecuvântarea e un dar, ci ceea ce faci cu el. Il poți și compromite așa cum a făcut ea care în ușa bisericii ne-a mințit că nu are locuri de cazare. Cu siguranță arhondaricul era plin de draci, făcuseră rezervări din vreme.
Apoi, ne-a umilit. Ne-a zis că dacă are nevoie de noi, ne va chema. De parcă, noi eram la dispoziția ei. Apoi ne-a zis că a avut cheltuieli cu hramul. De parcă am fi fost cerșetori. Aveam și bani și un portbagaj plin de mâncare. Pe mine, slabă duhonicește, mă luase durerea de cap.
Am plecat, lăsând în urmă o mănăstire pustie, izolată, cu doi viețuitori. Până seara mai aveam multe de rezolvat. După noi au mai venit doi voluntari, pe care i-a trimis acasă, că nu se face nici un proiect. Mare mincinoasă!

CĂUTĂM EXPLICAȚII

Prima pe listă, o explicație duhovnicească.Citisem la Sfinții Părinți că la mănăstire vin trei categorii de oameni. Unii trimiși de Dumnezeu, alții goniți de lume și în fine, unii infiltrați de diavol. Toți cu hăinuță neagră, capul plecat, vocea blândă. Doar faptele fac diferența dintre ei.
Și, ce vedem? O mănăstire neterminată, izolată și fără obște. Nici măcar cei din Poarta-Albă care au muncit voluntar la fundațiile mănăstirii nu mai merg acolo.
Singura explicație pentru comportamentul bizar al stareței stă în banii pe care ea i-a investit în mănăstire. Foarte frumos, dar trebuie să ai o mare finețe sufletească și duhovnicească, să scoți banii și din suflet, nu doar din pungă.
La Poarta-Albă au fost investiți și bani publici și multă muncă voluntară, dar a venit și o doamnă cu bani care n-a mai plecat, a trecut de la pălărie direct la călugărie. Povestea ar fi frumoasă, filă de pateric, dacă doamna de ieri nu ar fi alta decât stareța de azi care nu pricepe că Sfinții Români din toate timpurile au fost mari luptători pentru ortodoxie, bine ancorați în realitate, oameni ai faptelor nu ai contemplației și izolării. Dacă voia izolare, trebuia să meargă la o mănăstire cu alt hram.

Dar, dincolo de aceste aspecte vizibile rămâne unul invizibil, dar definitoriu. Natura banilor. In biserici și mănăstiri singuri bani binecuvîntați sunt cei doi bănuți ai văduvei, adică banul cinstit, dar care sporește. Banii de altă natură trebuie să se întoarcă acolo de unde au fost luați, la copilul orfan, la văduve, la fetele fără zestre, la tinerii performanți care nu se pot întreține în școală. Deci, sunt o mulțime de locuri în care pot fi investiți banii din afaceri dubioase. Așa a procedat vameșul Zaheu și Hristos i-a mântuit casa. Ce ar fi fost dacă Zaheu zicea: ,,Doamne, nu ai unde să îți pleci capul. Iți fac eu o casă să stai cu ucenicii tăi,,. Dar, nu a îndrăznit că ar fi atârnat aghiuță de cărămizi ca și cuiul lui Pepelea. Iși face omul casă, vine Pepelea și bate un cui. După care bietul om nu mai scapă de musafir. Că zicea Pepelea: ,,N-am venit la tine, am venit la cuiul meu,,. Și să vezi pe urmă pustiu și zâzanie în mănăstire. Că aghiuță iubește contemplația în societate, poftește să fie singur, și aglomerația în pustie. Îmi pun nădejdea în pronia cerească, precum că la mănăstirea Sf. Români nu au intrat astfel de bani. Deși la pustiul care bântuie acolo….o cucuvea pe arhodaric mai lipsea. Sfinții Români nu merită o astfel de umilire. Nu au pătimit pentru un popor întreg ca să fie umiliți de o femeie cu bani și tupeu. Este revoltător!

SESIUNEA NAŢIONALĂ DE RAPOARTE ARHEOLOGICE (II). REZULTATELE IALOMIŢENILOR

 

Sesiunea din acest an a fost o surpriză pentru mulţi. In primul rând că participarea a fost sub aşteptări, în condiţiile în care cazarea şi masa au fost suportate de organizatori. In al doilea rând, că participanţii erau în majoritate tineri. Dacă cei de vârsta a doua erau implicaţi în diverse proiecte, nu ştim dar cert este că cei de vârsta a treia după pensionare, au fost practic scoşi din sistem, cu unele mici excepţii, nu întotdeauna benefice.

In fine, Muzeul Judeţean Ialomiţa a fost prezent cu şapte participanţi, cinci din muzeu, un pensionar şi un angajat al Direcţiei. Cele patru şantiere arheologice au fost prezentate după cum urmează. Piscul Crăsani a fost prezentat de dr. Valeriu Sârbu de la Muzeul Brăilei. Borduşani a fost prezentat de  dr. Dragomir Popovici de la Muzeul Naţional de Istorie. Stelnica a fost prezentată de Anca Gangiu de la Institutul de Arheologie. Subsemnata am prezentat un raport final al complexelor arheologice getice descoperite de-a lungul timpului la Vlădeni- Popina Blagodeasca.

Oraşul de Floci a fost prezentat de Matei Gh., pentru că şefa de şantier, Dana Mihai de la Bucureşti nu era prezentă. Toate rapoartele menţionate pot fi citite în Cronica Cercetărilor Arheologice (campania din anul 2015) varianta tipărită cât şi varianta electronică. Sunt şi două dureroase excepţii.  Stelnica şi Oraşul de Floci. Raportul meu nu putea fi publicat în cronica din 2015 pentru că eu nu am făcut săpături în anul 2015 (cauze medicale, accident rutier, braț imobilizat 3 luni). Complexele getice fuseseră descoperite de-a lungul anilor 2000-2014 şi menţionate lapidar în raportul cu privire la aşezarea medieval-timpurie. De aceea se impunea un raport detaliat final care înainte de a fi publicat în volum separat sau într-o revistă de specialitate, trebuia să aibă girul specialiştilor. Și pentru Stelnica  cred că există o explicație plauzibilă . Insă pentru Oraşul de Floci singura explicaţie pare să fie  manageriatul slab atât al şantierului cât şi al muzeului. Ambii șefi au un prieten comun  ex-preşedintele Ciupercă. Pentru un raport prezentat verbal de un singur om au fost prezenţi şi menţionaţi în programul sesiunii toţi cei şase oameni din echipa de la Oraşul de Floci. Şase oameni pentru care se plătesc deplasări şi diurne  de-a lungul întregii veri şi care nu au trimis nici măcar un raport preliminar scris, de o pagină. Doar cei prezenţi în sală au putut afla ce s-a făcut anul trecut la Oraşul de Floci. Eu fiind la altă secţiune, nu am fost de faţă. Aşa că nu știu. Ca să nu mai spun că în varianta scrisă fiecare membru al echipei avea obligaţia să îşi prezinte partea lui de cercetare. Când am lucrat sub conducerea Ancăi Păunescu la Oraş, eu mi-am prezentat şi publicat în Cronică partea mea de raport. Nu se poate să trimiţi cinci membri ai echipei de cercetare (că directorul a lipsit ca de obicei) la sesiune cu un singur raport verbal. Este incalificabil! Eu duc singură de 15 ani un șantier,  fără nici o echipă, și nu a fost campanie arheologică să nu prezint un raport  în Cronică. Nu este o performanță, ci o simplă obligație profesională. Raportul arheologic este cea mai simplă documentație pe care o poate întocmi un arheolog. De  pildă, Capidava cu o echipă de cinci membri prezintă în varianta scrisă din 2015 zece  rapoarte. Şi tot acolo găsim şi un exemplu de bune practici. In anul 2015, Capidava a intrat într-un amplu proces de restaurare şi renovare. Arheologii care nu au fost consultaţi asupra proiectului final s-au pomenit că soluţiile propuse de arhitecţi nu respectau fie planurile arheologice, fie condiţiile de conservare, deşi aveau toate avizele necesare. Atunci, arheologii au sesizat comisiile de specialitate din MC şi au reuşit fie anularea unor segmente din proiectul de conservare, fie modificarea altora.

Toate aceste aspecte, inclusiv administrative pot fi citite în cronică. La Oraşul de Floci, o pauză totală. Dar, o pauză bine finanţată din fondurile muzeului. Astea au fost performanțele pentru care directorul a mai primit un mandat, nu-i așa?