DAȚI-VĂ DEMISIA!

Domnule director, zilele trecute m-aţi convocat în biroul dvs. ca printre altele să îmi puneţi întrebarea ,,Ce ai cu mine?,,. Nu am mai apucat să vă răspund. V-a salvat şeful de secţie care atunci când a văzut că lăsaţi garda m-a lovit în forţă cu ,, în faţa mea să nu-ţi sufli mucii!,,. Așa e cu oamenii tăi, nu știu să vorbească, să scrie un articol de autor dar știu să înjure mitocănește.

M-am enervat și am plecat înainte de a vă răspunde. Prin urmare vă răspund acum. Pe scurt, răspunsul meu este:  Să vă daţi demisia! Nu mai expun argumentele privind situaţia muzeului. Le vedem cu toţii! Rămân la situaţia mea de specialist pe care pretindeţi că l-aţi susţinut şi acum nu vă lasă să terminați al patrulea mandat.

1. Mi-aţi reproşat că mi-aţi dat bani de şantier. Este adevărat, dar pentru condiţiile de cercetare de la Blagodeasca erau foarte puţini. A fost minune dumnezeiască faptul că am ajuns la rezultate mari. Am cerut ca fondul de săpături să fie împărţit în mod egal pe arheologii din muzeu şi nu pe şantiere. Pentru că munca o face arheologul şi nu şantierul. Dacă un arheolog voia să îşi facă cercetarea pe trei şantiere era treaba lui, dar trebuia să dispună de un fond egal cu al colegului. Atunci când mie mi-aţi permis accesul pe un singur şantier şi altora pe câte trei, este clar că alţii au dispus de o paletă de cercetare mult mai largă. In altă ordine de idei, m-aţi lăsat singură pe tot şantierul deşi munca de acolo putea fi acoperită de o echipă. Aţi motivat că nu aveţi specialişti. Dar nu era vina mea că specialiştii pe care i-aţi angajat provin, în majoritate covârșitoare, din personalul cu studii medii care şi-au făcut facultatea la Spiru Haret Slobozia. Aşa a trebuit ca şi de valorificarea ştiinţifică prin publicare a rezultatelor de la Vlădeni să mă ocup singură, inclusiv de desene, fotografii, tehnoredactare etc. Și ca să dau o cifră exactă, când fondul de cercetare arheologică al muzeului era de 200 000 Ron mie mi-ați alocat 10 000 lei. Se putea mai puțin?

2. Mi-aţi reproşat că mi-aţi permis deplasările la sesiuni şi conferinţe şi aţi decontat cheltuielile. In primul rând deplasarile în străinătate au fost făcute pe banii mei. Și atunci când  nu am mai avut bani, nu am mai plecat. Niciodată nu aţi prevăzut bani la deplasări externe, pentru că nu erați invitat. In al doilea rând că organizatorii asigurau cazarea şi masa. Muzeul plătea doar transportul. La Sesiunea Naţională de Rapoarte unde se decontau toate cheltuielile,  mergeau toţi arheologii muzeului, chiar dacă nu erau şefi de şantier ca mine. Aşa că nu am avut un statut special. Iar participarea la sesiuni naţionale şi internaţionale de comunicări ştiinţifice este o obligaţie de serviciu valabilă pentru toţi specialiştii muzeului, nu doar pentru mine. Că eu am un număr record de participări cu lucrări cu un singur autor nu este meritul dumitale. Şi cu asta am epuizat ceea ce îmi reproşezi că ai făcut pentru mine. Mi-ai dat posibilitatea de a supravieţui ca specialist. Nici să mor, nici să trăiesc!

Acum să vă amintesc ceea ce nu aţi vrut să faceţi pentru mine, în ciuda tuturor insistenţelor mele şi a obligaţiilor manageriale pe care le aveţi.

1. Nu mi-aţi permis să particip la săpăturile de salvare sau la cercetarea descoperirilor întâmplătoare, nici măcar la cele medievale-timpurii pentru care eram specializată, chiar şi atunci când am solicitat acest lucru. Dau câteva exemple: Făcăieni, Vlădeni, Gura-Ialomiţei, Ţăndărei, Piscul-Crăsani, Bucu. Niciodată nu voi mai putea recupera aceste ocazii pierdute.

2.Nu mi-aţi permis să particip la perieghezele desfăşurate  în judeţ. Ba chiar, şeful de secţie  (ăla care înjură porcește) mi-a cerut să plec singură dacă vreau să fac periegheze, în condiţiile în care orice arheolog ştie că perieghezele se fac în echipă. In 16 ani am participat la o singură periegheză în judeţ organizată de colegul Cătălin Bem de la Bucureşti.

3.Nu mi-aţi permis să mă documentez în depozitul muzeului atunci când am propus să lucrez un repertoriu al descoperirilor arheologice medievale din judeţul Ialomiţa. Aţi invocat un drept de autor al arheologilor care au făcut descoperirea, fără să ţineţi cont de prevederile Codului deontologic al arheologilor din România. Drepturile lor asupra unui bun al statului român sunt limitate de lege. Insă atunci când a venit un oarecare fotograf i-ați dat din depozitul de istorie plăcuțele din Fondul Axinte pe care le-a copiat și și-a publicat o carte de autor. Prin urmare dreptul de copyright al muzeului e nimic pe lângă drepturilor clicii tale.

4.Nu mi-aţi permis să fac parte din echipa de la Oraşul de Floci. Poate aş fi înghiţit şi nedreptatea asta dacă în aceeaşi echipă nu aţi fi introdus nişte oameni care nu au nimic în comun cu evul mediu timpuriu sau dezvoltat.

5. Niciodată materialul arheologic de la Vlădeni Popina-Blagodeasca nu a fost prelucrat în laborator aşa cum cer normele. Adică în totalitate! In laborator au intrat doar piesele întregi sau pe care le vedeam eu că sunt întregibile. Şi chiar şi aşa, trebuia să am nervi de oţel. Restaurarea unui vas a durat şi …opt ani! Un lot de piese din metal zac de patru ani nerestaurate. Înregistrarea unui lot de piese din os a stârnit un adevărat scandal. Ca să suplinesc această lipsă, am apelat la o metodă de prelucrare statistică destul de costisitoare și care îmi lua mai mult de o lună în fiecare an.

6. In acelaşi timp, deşi ştiaţi pregătirea mea de bază, de arheolog, mi-aţi impus să fac proiecte şi lucrări pentru care nu eram specializată. Asta în condiţiile în care în mod repetat aţi refuzat să angajaţi specialişti pe epocă modernă şi contemporană, artă sau etnografie,  deşi aveaţi şi posturi vacante şi existau şi tineri interesaţi. Când ceri unui angajat să facă altceva decât se pricepe devine vulnerabil, îţi dă posibilitatea să îi spui că nu e bun de nimic. Şi asta te interesează pe dumneata, nu performanţa!

7. Am deţinut  gestiunea arhivei istorice a muzeului timp de 15 ani. Nu mi s-a acordat niciodată un spor de gestiune sau de toxicitate. La trei ani mi se făcea inventar la peste 8000 de înregistrări. Timp pierdut, nervi măcinaţi!

8. Am făcut expoziţii de artă şi istorie modernă şi contemporană. Toate acestea necesitau un timp de documentare mult mai lung deoarece nu eram specialistă în epocă.

9. Niciodată nu am beneficiat de vreun salariu de merit, în vremurile când acestea se acordau.

10. Niciodată nu am fost numită în Consiliul Ştiinţific al Muzeului sau în Consiliul Administrativ. Eram numită însă în toate comisiile de inventariere la bibliotecă, dar  niciodată la depozitul de arheologie. Deasemenea nu m-aţi propus niciodată în comisii de specialitate din cadrul Ministerului Culturii sau interjudeţene chiar dacă pregătirea şi rezultatele mele mă calificau.

11.Teza mea de doctorat ,, Sudul României în evul mediu-timpuriu (secolele VIII-XI),, şi care trata în speţă cultura Dridu numită aşa după localitatea aflată în judeţul nostru a fost publicată pe banii mei de muzeograf. Aţi refuzat să o publicaţi după o aşteptare de trei ani. Aţi motivat că nu publicaţi teze de doctorat.  Bun! Atunci de ce aţi mai ţinut-o pe fosta activistă de partid Elena Renţa încă trei ani după pensionare pentru a-şi finaliza un doctorat  chinuit pe la Universitatea din Alba Iulia şi a publica o teză de 40 pagini de text. O teză trebuie să aibă cel puţin 100 pagini.

12. M-aţi izolat în cel mai drăcesc mod posibil. Nimeni nu avea voie să vorbească cu mine, iar dacă o făcea trebuia să vă spună ce a vorbit cu mine.

13. Niciodată în cei 16 ani de când sunteţi director nu am beneficiat de cursuri de calificare sau perfecţionare. Chiar şi atunci când consiliul judeţean organiza aceste cursuri şi când aţi trimis pe aproape toţi angajaţii muzeului, pe mine m-aţi dat la o parte. Cerusem să particip la un curs de management de proiect care îmi era necesar şi la un curs de engleză pentru a mă perfecţiona într-o limbă de circulaţie. Am fost ştearsă de pe listă.

14. De aproape trei ani vă cer verbal şi scris să îmi modificaţi fişa postului de cercetător care este identică cu a unui muzeograf.

15. Deşi sunt expert pe patrimoniu mobil arheologic niciodată nu am făcut parte dintr-o comisie în care să se propună clasarea obiectelor din inventarul muzeului.

16. Niciodată nu mi s-a permis să  fac parte din comitetul de organizare al sesiunilor de comunicări ştiinţifice sau să organizez o masă rotundă sau atelier de lucru. Ambele sesiuni pe care le-ați organizat a a avut  secțiunea de ev mediu mai mult decât anemică.

Toate aceste excluderi, care mi-au creat carenţe profesionale, le-am răbdat nu un an, doi sau trei, ci le îndur de 16 ani. Dacă muzeului i-ar fi mers bine, poate aş fi tăcut, aş fi crezut că ai ceva cu mine personal. Dar instituţia este într-un hău şi mai adânc decât activitatea mea profesională. Dumneata ai ceva împotriva a  tot ce înseamnă profesionalism şi performanţă. Când am luat atitudine m-aţi sancţionat disciplinar chiar de Ziua Femeii şi am fost nevoită să anulez sancţiunea în instanţă. Ați făcut atâtea porcării pentru că ați avut susținerea PSD căruia i-ați furnizat membri dintre angajații muzeului. Cum spuneați ,,Auuu…,, se înfățișa Cioacă, fostul consilier al președintelui CJI să facă ordine. Grețoasă poveste, nu-i așa? Și  mai aveți tupeul să mă întrebați: Ce ai cu mine?!  O întrebare la fel de idioată ca unui zaharisit consilier PSD care în loc să analizeze situația muzeului mă întreba: Ce aveți cu domnul Ciupercă? Omul rău este acela care nu vede răul pe care l-a făcut. Astfel de oameni nu au ce căuta în vîrful societății. Iar tu ești unul dintre ei. Demisia este cel mai onorabil lucru pe care ai putea să îl faci.

 

 

 

STATUL NAŢIONAL VERSUS STATUL IMPERIAL

De Ziua Naţională e cazul să vorbim despre Stat. Acum câţiva ani scriam ceva despre Stat şi Ţară, două concepte înrudite, dar cu o realitate istorică proprie. Acum aş vrea să scriu despre Stat şi Politică, două concepte diferite, dar care aflate într-o relaţie echilibrată, schimbă lumea.

Poporul dintotdeauna

In primul rând trebuie să îi contrazic pe specialiştii în istorie modernă care susţin că ideea de stat naţional s-a născut în secolul XIX, supranumit şi secolul naţionalităţilor. Mai degrabă, atunci a fost teoretizat conceptul de naţiune aşa cum câmpul electric care a existat dintotdeauna a fost descoperit d-abia în epoca modernă.
Deasemenea nu îi susţin nici pe medievişti care nu văd sau nu vor să vadă că micile stătuleţe medievale erau tot naţionale, dovadă că Valahia sau Ţara Românească chiar purta numele poporului. Ba, chiar mai mult, în plină ofensivă islamică, Valahia şi Moldova îşi păstrează statului de autonomie, la fel ca şi Principatul Transilvaniei aflat sub regim austro-ungar. Cele trei state erau locuite de un popor care se declara a fi neam, având aceeaşi limbă şi o istorie comună. Aceste state aveau Domnie, Divan sau guvern compus din dregători, armată. Existau instituţii ale statului în toate marile oraşe. Aceeaşi lege se aplica peste tot. De aceea tentativa lui Mihai Viteazul a fost cât se poate de întemeiată, aventura sa a fost alta. Alegerea unui moment nepotrivit! Şi de aici intrăm în lumea politicii, o lume în sine, diferită de popor. Istoria dovedeşte că poporul şi politica nu sunt doar două concepte diferite ci şi două realităţi care din păcate nu se confundă. Doar aşa ne explicăm că un popor menţionat de peste o mie de ani are stat naţional unitar d-abia în 1918. Şi celor care fac un capăt de lume din politică trebuie să le amintim că biata noastră ţărişoară a supravieţuit eroic şi fără alde Farfuridi şi Brânzovenescu. Şi ca să actualizăm ideea, ei bine, politicienii pot creea un stat paralel, diferit de al poporului. Dar e mai confortabil să rămânem în trecut.
Dacă vom coborâ câteva sute de ani în falnicul Imperiu Bizantin constatăm că şi acesta era locuit de popoare care locuiau fie în teritoriile lor de baştină, fie fuseseră colonizate la un moment dat graţie politicii bizantine, uneori improvizată, alteori genială. Astfel sunt menţionate Sclaviniile, Bulgariile, Vlahiile precum şi alte enclave etnice. Deasemenea nu se poate să nu remarcăm febrilitatea cu care Bulgarii, Ungurii, turanicii care practicau nomadismul ecvestru insistau să îşi întemeieze un Stat, idee pentru care intrau în conflict cu statele imperiale ale timpului.
Concluzia mea este că poporul a existat dintotdeauna, o creaţie interesantă prin care Dumnezeu lucrează în societate şi configurează mereau o lume nouă.

Bătălia pentru Stat

Atunci ce este nou sub soare? Privit din înaltul cerului am spune că nimic. Privit de la înălţimea unui biet muritor, am zice că Statul este singura noutate sub soare sau mai bine zis lupta continuă pentru un Stat ideal. Doar că lupta aceasta nu mai este a poporului, ci a politicienilor, a stăpânilor de armate a oamenilor cu bani. Acesta este fermentul care pune lumea în mişcare, schimbă statele, mută graniţele. Şi acest ferment nu trebuie confundat cu poporul. Democraţia modernă şi contemporană a reuşit să controleze doar parţial efectul uneori toxic al politicienilor. Celelalte componente rămân anarhice pentru că nici măcar legile naţionale sau internaţionale nu îi pot opri, mai ales dacă au acces la forul legislativ. Greşelile lor pot schimba viaţa a multe popoare pentru sute de ani.

O întâmplare veche care ne doare şi azi

Să vă dau un exemplu de eroare în politica internaţională. Aţi crede că politica sferelor de influenţă este o consecinţă a războiului rece. Nici vorbă, dintotdeauna lumea a fost dominată de două mari puteri imperiale.
In urmă cu 1500 de ani, pe la anul 565 d.Hr. în lume existau două mari state: Imperiul Roman (pe care istoricii l-au numit apoi Bizantin) şi celebrul Imperiu Persan. Primul continua tradiţia Romei, al doilea cumula tradiţiile mai multor imperii şi regate antice(civilizaţiile sumeriene, akadiene, hitite, cananeite, babiloniene, parte, persane, ahemenide, asiriene, elenistice). In graniţele lor locuiau în sate şi oraşe populaţii sedentare de agricultori, crescători de animale, meşteşugari. In marile oraşe existau palate, şcoli, academii, universităţi, spitale, pieţe, foruri. Cu alte cuvinte, exista ceamai înaltă civilizaţie a timpului lor. Unele din descoperirile şi invenţiile lor sunt folosite şi azi. Teritoriile lor erau străbătute de drumuri, apeducte, lucrări de inginerie. Dincolo de graniţele asiatice se afla o pustie locuită de nomazi arabi şi turci. Şi cele două imperii au intrat în război de la un nimic. Războiul ,,cel aducător de nenorociri,, l-au început Romanii pe motiv că persanii ar fi îndemnat la revoltă pe homerizi, un trib de pe teritoriul actualului Yemen, trib care le asigura romanilor stabilitate pe ruta comercială spre India. Şi că persanii i-ar fi îndemnat pe alani să omoare soliile turcilor către Bizanţ, atunci când treceau prin teritoriul lor. Pretexte! Şi apoi mândria romană sângera că anual plăteau persanilor un fel de tribut de 500 litre aur. La rândul lor persanii au justificat că banii pe care romanii îi plăteau erau folosiţi la întărirea forturilor de graniţă care apăra cele două imperii împotriva nomazilor ,, ca să nu irupă oştile neînfrânate ale nenumăratelor neamuri vecine şi să distrugă cele două imperii,,. Şi că romanii greşiseră atunci când îi primiseră pe armeni care erau supuşi persani, după ce îl uciseseră pe Surenas, dregătorul persan. In pofida explicaţiilor, războiul a fost declanşat. Au fost pierderi mari de ambele părţi. In cele din urmă în Imperiul Persan a izbucnit un război civil. Tiranul Baram preia conducerea statului. Situaţia este dramatică. Disperat, tânărul rege Chrosroes cere ajutor împăratului roman Mauricius, adică celui cu care tatăl său purtase lupte de-a lungul mai multor ani. Are loc un schimb de corespondenţă diplomatică din care reiese strategia persană şi politica sferelor de influenţă de care vă spuneam mai sus. Corespondenţa poate fi citită în cartea lui Teophilact Simocata, secretar imperial. Redau începutul primei scrisori:
,,Chosroes, regele perşilor, către preaînţeleptul împărat al romanilor, binefăcător, paşnic, puternic, iubitor de nobleţe, luptător împotriva tiraniei, măsurat, drept, apărător al celor nedreptăţiţi, binefăcător şi iertător al greşelilor, sănătate. Doi ochi luminează lumea în toate de la început, căci aşa a rânduit Dumnezeu, anume prea puternica împărăţie romană şi sceptrul prea înţelept al statului persan.,,
Printre altele persanii spun că dacă nu vor întreţine graniţele împreună atunci arabii (saracenii) vor cuceri Imperiul Persan şi turcii Imperiul Bizantin. Ceea ce s-a şi întâmplat! Şi mai spuneau că dacă Imperiul Persan va cădea, o altă putere se va ridica pentru echilibrul de forţe al lumii. Şi, din păcate, aşa a fost! Imperiul Persan a fost cucerit de arabi şi noile califate nu au mai fost atât de diplomate ca înţeleţii persani. Spre deosebire de Persia în care deşi zoroatrismul era religia oficială, aveau loc toate credinţele religioase, arabii erau promotorii uneia singure, a Islamului. Şi primii care au fost islamizaţi au fost turcii din Asia care ceva mai târziu au cucerit Imperiul Bizantin.
Este adevărat că în acel moment împăratul Mauricius l-a ajutat pe tânărul rege persan să îşi recapete tronul şi romanii au luptat alături de persani împotriva tiraniei. Şi că Chosroes s-a abţinut cu greu să nu reînceapă un război când au văzut că bizantinii s-au aliat cu unele triburi arabe creştine care, în timp de pace, jefuiau Babilonia. Dar consecinţele războiului dintre ei fuseseră mult prea grele. Imperiul Persan s-a prăbuşit. Urmările au fost de necontrolat, căci la state mari greşelile sunt mari, la state mici, greşelile sunt mici. De atunci Islamul purtat de arabi şi turci a devenit o putere, combinaţia dintre politică şi religie a devenit noua formulă care va domina evul mediu. Evident că o parte din cultură a supravieţuit. Inclusiv stilul de redactarea a corespondenţei diplomatice persane, pe care îl vedem mai sus, şi care va fi preluat întocmai de arabi şi turci. Stil pe care romanii îl considerau stângaci. Dar aveau să se sature de stilul pompos persan. De- alungul a sute de ani arabii şi turcii l-au preluat întocmai. Insă viaţa popoarelor din cuprinsul acestor imperii nu a mai fost aceeaşi. Politica greşită a împăratului Iustin al-II-lea a costat scump viaţa popoarelor şi a civilizaţiilor sedentare din Asia.

O concluzie simplă
De aceea, statele naţionale sunt de preferat celor imperiale. Chiar dacă nivelul conflictelor pare mai ridicat, gravitatea acestora este mai mică. Iar poporul este mai activ şi vizibil într-un stat naţional decât într-unul imperial. De aceea sunt convinsă că statul naţional unitar a fost cea mai valoroasă creaţie a românilor dintotdeauna. Şi aş dori, aşa să rămână!

AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!

Trăim într-o epocă a imaginii. Internetul vehiculează zilnic sute de mii de fotografii personale cu români fericiți sau nu, evenimente etc. Fiecare dintre noi avem cel puțin o fotografie postată pe net. V-ar plăcea ca peste 50-70 de ani fotografiile voastre personale să fie folosite într-un film documentar care să ilustreze ororile contemporane nouă, adică rasismul, terorismul, xenofobia? Veți zice că nu e posibil, că există legi protecționiste. Așa este, însă precedentul a fost deja creat. Fotografiile bunicilor și străbunicilor noștri din Slobozia aflate în colecția Costică Acsinte, de peste 30 de ani în patrimoniul Muzeului Județean Ialomița au fost folosite în mod abuziv într-un film documentar despre holocaustul evreiesc. Este vorba de Țara Moartă. Singura vină a bieților oameni care s-au pozat la fotograful din tîrgul Sloboziei a fost aceea că au fost contemporani cu nefericitul eveniment despre care vă asigur că nici nu au știut. Erau vremuri de război, presa era cenzurată, măsurile pe care autoritățile le luau erau pendinte stării de război. Ba, mai mult, autoritățile Statului român declanșaseră încă din 1938 un adevărat măcel împotriva partidului de extremă dreaptă considerat antisemit. Legionarii erau închiși în lagăre sau pur și simplu executați pe marginea drumurilor, atât în timpul dictarurii carliste dar și antonesciene. Despre care antisemiți, în rândul populației civile, mai poate fi vorba după 1938? Șeful legionarilor ialomițeni a făcut ani grei de pușcărie în timpul dictaturilor carliste, antonesciene, comuniste. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici români, Arsenie Papacioc. De cealaltă parte a baricadei, evreimea internațională începuse să organizeze colonizarea Palestinei cu scopul creării unui stat evreiesc, încă înainte de izbucnirea războiului. La acest plan a participat inclusiv guvernul antonescian facilitând plecarea clandestină a câteva sute de mii de evrei  în plin război.

MIEZUL PROBLEMEI

Miezul problemei are trei învelișuri. Unul de deontologie profesională, altul etic și în fine unul legat de respectarea legii patrimoniului cultural mobil.
Deontologic vorbind, nu așa se procedează. Degeaba încearcă critica de film să limpezească apele și să spună că de fapt erau istorii paralele. Totuși cultura cinematografică ne-a obișnuit cu faptul că textul și sunetul corespund cu imaginea. Dacă voia să creeze istorii paralele, Radu Jude trebuia să aibă două seturi de fotografii și două texte. Dar filmul are un singur set de fotografii și un singur text. Și textul nu corespunde cu fotografiile. Adică, este schizofrenic, între cele două realități una prezentată de text și una de imagine nu există legătură. Cu alte cuvinte, filmul redă două realități diferite, adevărate, dar care contopite într-una singură dau o minciună. Ca și cum ai face un film cu fotografii din viața mea de femeie arheolog, temperament vulcanic și femeie cuvioasă și  cu textul despre viața lui Jude de regizor neînțeles și flegmatic. Ambele personaje sunt reale, dar din asocierea lor doar pe criteriul contemporaneității rezultă un fals.

Din punct de vedere etic și moral nu ai voie să folosești imaginea unui om pentru a ilustra o realitate străină lui. Fiecare imagine conține o istorie a ei. In zilele noastre istoria este știință, nu poveste, nu poezie. Tot ceea ce afirmi trebuie argumentat cu dovezi reale și pertinente. Radu Jude era îndreptățit să folosească aceste fotografii doar dacă personajele din imagine afișau pancarde cu sloganuri antisemite sau dacă fotografiile reprezentau evrei umiliți sau magazine evreiești devastate. Nu argumentezi antisemitismul interbelic și implicit holocaustul cu imaginea unor femei care lucrau la atelierul de croitorie și mândre de munca lor îl chemau pe fotograf să le pozeze echipa. Holocaustul nu a fost o poezie așa cum pretind criticii de film că ar fi filmul. Holocaustul a fost o crimă iar făptașii condamnați de tribunalul internațional drept criminali de război. Mai mult chiar, țările vinovate au plătit despăgubiri de război. Ce treabă aveau țăranii din Ialomița cu aceste lucruri de care se ocupau autoritățile și politicienii? Refuz să accept ca fotografiile bunicilor și străbunicilor mei să fie folosite într-un astfel de film.

In fine, legal filmul se clădește pe o mare ilegalitate. Muzeul Județean Ialomița este singurul din țară care deține colecția de plăcuțe fotografice Costică Acsinte și prin urmare are dreptul de copyright dar și obligația de a respecta legile privind protejarea patrimoniului mobil. Cu alte cuvinte colecția aparține Statului român care întreține acest muzeu, asigură salariile personalului și condiții de conservarea a patrimoniului. Până acum Muzeul a valorificat științific și expozițional colecția atât direct prin proiectele de istorie locală ale instituției cât și prin colaborări. Așa stând lucrurile, muzeul trebuia să fie partener principal la proiect. Or, muzeul lipsește din lista partenerilor dar și a organizatorilor. Sunt prezente alte nu știu câte organizații, mai puțin muzeul deținător al colecției în cauză, muzeul fără de care colecția nu s-ar fi păstrat și nu ar fi fost pusă în valoare.
Intrebarea mea este în ce condiții a folosit Radu Jude cele 500 fotografii din film. Cum a ajuns la ele? In baza cărui contract de colaborare? S-a întrunit Consiliul Stiințific al muzeului pentru a valida participarea la acest proiect? Sau le-a furat de la Stat, cum furau țăranii în timpul comunismului grăunțe de la CAP? Personal, cred că ne aflăm în fața unui alt abuz la directorului MJI care tratează muzeul ca pe proprietatea lui personală. Ce urmează? Să  găsească un șmecher care să pună și colecția de arheologie la liber pe net și fiecare să croșeteze pe baza ei, ce istorie poftește?

UN ALT HOLOCAUST

Cât despre materialul documentar în sine, ce pot să vă spun? Relevanța colecției este strict de istorie locală. A fost folosită în proiecte de istorie națională doar contextual. Dar, în contextul holocaustului evreiesc nu era cazul. Bărăganul a fost o regiune inclusă însă holocaustului românesc. Trebuie să recunoștem că după cel de-al doilea război mondial, oamenii din fotografiile lui Acsinte au fost martorii sau chiar au trăit efectic un holocaust, dar nu cel evreiesc, ci ,,holocaustul,, românesc și în acest sens filmul cu pricina nu ar mai fi o probă de malpraxis, ci cu adevărat un film documentar. Dacă holocaustul evreiesc a fost rezolvarea criminală a problemei evreiești, holocaustul românesc a fost rezolvarea criminală a instaurării comunismului. Adică temnițe, lagăre de muncă, deportări, oameni umiliți și lipsiți de drepturi elementare. Pentru că oamenii cu chipuri luminoase din colecția Acsinte au trăit după război trauma distrugerii micului lor orășel. Toată Slobozia a fost demolată, în locul ei au fost ridicate blocuri anoste. Grădinile cu flori de iasomie și umbrite cu bolți de vie au rămas în fotografii. Țăranii mândri care își fotografiau vitele la Acsinte sau veneau la târg cu căruțele pline de pepeni, au rămas fără pământul pentru care ei și moșii lor luptaseră în două războaie. Pământul lor a fost naționalizat în colhozuri, numite impropriu cooperative. Cei care s-au opus au primit ani grei de pușcărie. In apropierea satelor lor au apărut sate noi de așa-ziși coloniști cu care le era interzis să vorbească. Coloniștii era de fapt deportați politic. Lipsiți de sprijinul și sfatul ialomițenilor, coloniștii au îndurat cu greu condițiile grele de stepă și unii dintre ei au murit. Nu știau să construiască bordeie din argilă și lemn, singurele materiale aflate la îndemână. Erau departe de râu și de izvoare. Nu aveau apă. Slobozenii beau și prin 1930 apă din râu. Nu știau să răzbească prin viscolul aspru al iernii. Satele băștinașilor erau șerpuite. Cele ale deportaților, trasate cu creionul, vânturate de viscol. După plecarea deportaților, satele lor au fost populate cu deținuți politic, istoviți de ani grei de închisoare și trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Tatăl meu îmi povestea că era copil când pe strada lor a trecut un om amărît. I-a cerut o cană de apă. Tata i-a dat. Drept răsplată omul i-a dăruit o bucată de plăcintă cu fasole pe care tata a dus-o bunicii. In sat la ei nu se gătea așa ceva și s-au bucurat. Și-au dat seama că trebuie să fi fost un om din Rubla, satul de deportați din apropiere despre care nici nu aveau voie să vorbească. De aceea bietul om ceruse apă unui copil. Nu aveau voie să vorbească nici despre rudele lor luate de mașinile securității în miez de noapte, la fel cum nu au vorbit nici despre bisericile distruse prin dinamitare din Chioara, Brăilița, Piua Petrii. Nici despre lagărul de muncă de la Vlădeni unde
14 000 de deținuți munceau la îndiguirea bălții Ialomiței, adică a albiei majore a Dunării (consecințele asupra mediului au fost criminale). Când îi scotea dimineața la muncă șirul de deținuți era de aproape șase km lungime. Cei din sat nu aveau voie să lucreze la penitenciar, personalul era adus din țară. Deținuții ridicaseră un mic cartier destinat personalulului care deservea lagărului. După dezafectarea lagărului, comuniștii au distrus în trei săptămâni totul, mai puțin locuințele de serviciu ale personalului care au fost lăsate IAS-ului. Personalul a fost transferat la penitenciarul din Slobozia. Aceasta a fost realitatea pe care ialomițenii din pozele lui Acsinte au îndurat-o până în 1964. Slobozia interbelică a rămas doar în poze și în sufletele oamenilor. Slobozia actuală are altă istorie, la fel ca și Bărăganul actual.

De aceea, consider filmul Țara Moartă ca o insultă adusă memoriei orășenilor și țăranilor din tîrgul Sloboziei, unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost și aromâni, și refugiați basarabeni și țigani, ca să mai spun de valul de români din toată țara, veniți să lucreze în Slobozia și rămași aici.

P.S. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că:

1.Cezar M. Popescu nu a găsit plăcuţele fotografice aruncate într-un pod aşa cum minte el (şi implicit Radu Jude), ci în depozitul de istorie unde erau inventariate, ambalate în folii protectoare şi puse în cutii de lemn. De acolo le-a preluat de la muzeograful care deţine colecţia.  Depozitul nu se află în pod, ci la etajul 1 al muzeului, acolo unde se află şi birourile specialiştilor.

2. Cezar M. Popescu nu este restaurator autorizat şi nu avea dreptul să intervină pe  obiectele de patrimoniu cultural mobil. Operaţiunile efectuate de el asupra plăcuţelor nu au respectat normele de conservare şi restaurare. In arhive este interzis până şi blitzul, darămite scanerul. In acest caz, Muzeul nu putea să îi achite un serviciu pentru care nu era autorizat. Dar nici C.M.P. nu avea dreptul să folosească reproducerile şi în nici un caz să publice o carte în nume personal, aşa cum a făcut.

3.Dacă i s-au pus la dispoziţie plăcuţele deteriorate, inventariate în loturi, care intrau în inventarierea bucată cu bucată doar după restaurare este şi mai grav. Acelea trebuiau trecute prin Comisia de Restaurare şi încredinţate unui laborator de specialitate. In timpul altor directori, muzeul a developat câteva sute de fotografii de pe plăcuţe cu respectarea normelor de conservare şi de copyright.

3. In toată lumea muzeală, deţinătorul, adică muzeul care le administrează în numele Statului,  deţine dreptul de copyright asupra reproducerilor.

4. Şi numărul real al plăcuţelor nu este de 8000, ci doar de 2000.

 

VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA, 2017. UN TORT FESTIV

Săpăturile arheologice din aşezarea medieval-timpurie de la  Vlădeni-Popina Blagodeasca s-au desfăşurat  în baza autorizaţiei nr.18/25.04.2017, conform planului de cercetare anual adaptat însă fondurilor alocate de doar 14500 lei  asigurate de Muzeul Judeţean Ialomiţa.

A fost investigată o suprafaţă de circa 107 m2 de-a lungul a două secţiuni

(SN c.1-15, SF c.1-3/2017), trei casete (Cas. A59-61) şi două minicasete. Lucrările au fost concentrate la limita dintre grindul sudic pe care se afla aşezarea medieval-timpurie şi grindul vestic unde perieghezele semnalau aşezarea getică. O primă constatare este aceea că aşezarea medieval-timpurie continuă şi pe grindul vestic pe direcţia NV.

Pe  suprafaţa decopertată au fost finalizate două complexe descoperit în campania precedentă (bordeiul nr.14 şi o locuinţă de suprafaţă) şi au fost descoperite alte şase complexe noi (două bordeie, două gropi, un segment de  palisadă, un mormânt). Deasemenea a fost investigat cu mare atenţie un aşa-zis ,,nivel al locuinţelor de suprafaţă,,.

S-a lucrat cu migală, cu desene şi fotografii repetate, mult la şpaclu deoarece pe o singură secţiune se intersectau complexe din două straturi arheologice (medieval şi getic). In stratul  medieval se aflau complexe din două niveluri de locuire (medieval-timpuriu (sec-IX-XI) şi medieval (sec. XIII?). Un adevărat tort festiv! Deasemenea din nivelul medieval-timpuriu am surprins cele două faze de locuire) la care se adaugă ciudăţenia de ,,nivel al locuinţelor de suprafaţă,, caracterizat de un strat gros de circa 0,30-0,60 m cu sediment brun-negricios foarte afânat, cu resturi de lemn carbonizat, arsură şi paiantă, gropi de pari cu materiale arheologice Dridu. Nu găsim resturi de podele sau vetre iar contururile sunt difuze. Ipoteza de lucru în acest moment este aceea a unor barăci din lemn distruse şi împrăştiate de săpăturile arheologice. Sistemul defensiv, un alt obiectiv al campaniei, a fost investigat doar pe o mică suprafaţă situată în faţa şanţului de apărare de pe SF.  

Evident, că viaţa nu putea fi frumoasă dacă nu aveam şi câteva junghiuri în coastă cum au fost canicula prelungită, echipa gălăgioasă, fondurile puţine, indiferenţa şefilor de la muzeu etc.

Nu au lipsit însă suprizele. In fotografia de mai jos vedeţi groapa bordeiului 14, delimitată pe podea. In colţul bordeiului, o gropiţă mergea sub podea. Am crezut că este groapă de bucate, deşi avea gura foarte mică. Am fost nevoită să secţionez podeaua ca să o sap. Era ditamai gropanul  de 1,40 m, având pe fund un mormânt. Exact în ultima zi, când trebuia să conserv săpătura.

POARTA-ALBĂ 2017. I-AM GĂSIT!

In perioada 25-28 august 2017 a avut loc a doua campanie de cercetări de teren în cadrul Proiectului ,,Gropile comune de la Canalul Dunăre Marea Neagră,, iniţiat şi finanţat de Fundaţia ,,Profesor George Manu,,. Au participat puţini voluntari sprijiniţi de o mână de oameni inimoşi din sat. In teren, am primit şi sprijinul colegului Stănică Pandrea de la Brăila cu care am lucrat documentaţia tehnică (grafică, fotografică, etc.). Cu siguranţă asupra întregului proiect au vegheat şi sfinţii temniţelor comuniste prăznuiţi în acest an, motiv pentru care scurta campanie a avut succes.
Cercetările au avut loc tot în punctul ,,Cimitirul Nou,, din localitatea Poarta Albă (jud. Constanţa), fiind o continuare a cercetării intreprinse în anul precedent.

Metoda de lucru

Rezultatele de anul trecut ne-au indicat o zonă în care avusese loc o dublă intervenţie asupra solului în urma căre rezultaseră două rânduri de gropi, cele mai noi pline cu pământ negru curat, care le tăia pe cele mai vechi caracterizate printr-o umplutură formată din pământ galben amestecat.
Pe profilul nordic al secţiunii SC se mai păstra o mică parte din gropile iniţiale. Am hotărât să trasăm o secţiune N-S perpendiculară pe aceasta. Inainte de stabilirea locului în care urma să efectuăm săpătura ne-am consultat şi cu localnicul Marian Tudorache (50 ani) care susţine că în copilăria lui, bunicul lui i-ar fi arătat locul în care se aflau gropile deţinuţilor politic.
Locul indicat de Marian se afla tot în perimetrul în care urma să deschidem secţiunea doar că se apropia foarte mult de gardul cimitirului istoric de sec. XIX-înc. sec.XX. Pentru a nu intersecta eventualele morminte ale unora care după anumite canoane sunt îngropaţi în afara cimitirului, am decis să plasez noua secţiune SD la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC de anul trecut.
A rezultat o secţiune de doar 12 m lungime şi aproximativ 2 m lăţime deşi acolo unde au apărut morminte ne-am oprit deasupra lor, urmând ca secţiunea să fie lărgită manual. Secţiunea a fost lucrată parţial mecanic, parţial manual. Planul iniţial era de a coborâ mecanic până la 1,50 m deoarece secţiunile de anul trecut arătau gropi adânci de 2 -2,50 m. Surpriza mare a fost intersectarea unui mormânt aflat la doar 1,10 m, apoi ne-am adâncit săpând manual. In final pe mica secţiune au apărut cinci morminte. Detaliile cercetărilor vor fi publicate în revista Fundaţiei Profesor George Manu. Până atunci, convingerea noastră că am găsit morminte ale deţinuţilor politici are la bază mai multe argumente:
a) Gropile au anomalii neîntâlnite la nişte morminte normale. Au adâncimea mică (-1,10 – 1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă.
b) Mormintele nu se intersectează dar sunt apropiate unele de altele şi compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp.
c) Distanţele dintre morminte sunt mici de doar 1-2 m. Intre M1 şi M2 sunt doar
0, 95 m, între M2 şi M3 – 0,80 m, între M3 şi M4 – 1,60 m, între M4 şi M5-1,80 m.
d) Mormintele nu sunt marcate. Ciudat, pentru că în cimitirele istorice din vecinătate, dezafectate de cel puţin 70 de ani, încă se mai păstrează marcajele, cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre etc.
e) Deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că nivelul gropilor se lăsate la un moment dat şi a fost necesară acoperirea lor.
f) Sicriele sunt de fapt nişte cutii şi în cazul lui M3 acesta pare improvizat dintr-o targă.
g) Din cele cinci morminte intersectate unul a suferit o moarte violentă.
h) Localizarea în afara cimitirului.

1. Campania din acest an a confirmat tradiţia locală a existenţei unor morminte ale deţinuţilor politic.
2. Noutatea pe care o aduce descoperirea din acest an este aceea a existenţei unor necropole de colonie. Chiar dacă se aflau în apropierea cimitirelor localităţii a fost preferat un loc în vecinătate.
In concluzie, nu am săpat degeaba. Deşi nu am găsit o groapă comună, totuşi a fost descoperită o necropolă compusă din morminte individuale. Nădăjduim ca în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu să fie ridicată în perimetrul respectiv o Troiţă de sfinţire a locului şi de marcare a lui în memoria comunităţii.
Au fost trei zile intense, în care s-a lucrat cât în trei săptămâni, dar minunate prin scopul lucrării, relaţiile dintre oameni şi rezultate.
Astfel de proiecte merg foarte greu. Trebuie să menţionez un lucru poate uitat de unii. Canalul Dunăre-Marea Neagră în forma actuală a fost lucrat în timpul lui Ceauşescu cu muncitori şi specialişti, între 1973-1986. Canalul la care deţinuţii politic erau aproape 80% din personal, a fost lucrat între 1949-1953 şi valorificat ulterior în Complexul de irigaţii Mircea-Vodă devenit apoi Sistemul de irigaţii Carasu. Aceste evoluţii istorice ale zonei ridică dificultăţi în identificarea în teren a obiectivelor noastre, deoarece zona a fost bulversată cu totul şi canalul actual are doar 10 km în comun cu canalul vechi.

 

 

LECTURI DE VACANŢĂ. SERGIU CIOCÂRLAN

 

2017, ANUL COMEMORATIV AL SFINŢILOR APĂRĂTORI AI ORTODOXIEI ÎN TIMPUL COMUNISMULUI ne îndeamnă la lecturi specifice. Şi oferta este generoasă. Mă refer la cărţi de memorialistică, la reviste de specialitate care studiază acest segment istoric, la monografii cuprinzând vieţi şi evenimente din epocă, la conferinţe şi la alte tipuri de manifestări.

O pagină unică în peisajul editorial românesc de gen este semnată de Sergiu Ciocârlan. Romanele lui inspirate din viaţa unor martiri sau mucenici români din secolul XX sunt unice în literatura românească şi acest loc privilegiat se datorează unui cumul de daruri. Sunt cărţi binecuvântate în primul rând prin subiect. Martiriul unor creştini în timpul comunismului. Apoi, o altă binecuvântare se regăseşte  în stilul în care sunt scrise. Sergiu Ciocârlan scrie în genul marilor clasici, are darul de a te introduce în atmosfera timpului, de a trăi alături de personaj, de a fi martor la alegerile lui, la trăirile şi temerile lui. Când începi să citeşti una din cărţile lui sergiu Ciocârlan, nu o mai poţi lăsa din mâini. Te răpeşte prezentului şi te propulsează direct în acţiunea cărţii, alături de eroul principal. Iar eroii lui nu sunt oameni oarecare, deşi culmea, unii dintre contemporanii noştri, au trecut pe lângă ei. Romanele lui au ceva din scenografia unui film. Scenele sunt fotografice, spontane redând de la frunza care se clatină şi lumina zilei până la o aplecare smerită a capului.

Din romanele lui se disting cu claritate doar două personaje. Unul bine conturat, clar, distinct şi anume martirul. Celălalt-un personaj colectiv-gălăcios, atipic, volatil şi presant în acelaşi timp, cu multe capete de oameni, dar un singur trup:comunismul. Un personaj care se târăşte prin oameni, vremuri, situaţii, luând mereu chipul unui alt şi alt om. Cu acest personaj se confruntă părintele Gheorghe Calciu în săptămâna celor ,,Şapte cuvinte către tineri, în romanul,,Mărturisitorul de care vă temeţi,, părintele Radu Stanciu în romanul ,,Fără Frică,, şi părintele Rizea Dobre asasinat pe 26 aprilie 1989 în romanul ,,Jertfa unui preot mucenic,,. Personajul demonic sălăşluieşte în beciurile securităţii, se cuibăreşte în inima activiştilor de partid, atinge sufletele instabile ale oamenilor simpli, indiferenţi şi taciturni dar şi a unor suflete elevate care cândva fuseseră tari. Arma lui e frica. Teroarea face ravagii mai mari decât bătaia. Şi prin toţi şi toate loveşte în sufletul preotului, în biserica lui Hristos, cea de zid, dar mai ales în cea de suflet. E disperat şi la un moment dat, buimăcit, se lasă văzut şi  până şi un securist vede cum o mulţime de draci săriseră să demoleze biserica cu hramul Sf. Paraschiva din Brăila. Scena este suprarealistă, lupta nu e simplă, unii oameni înnebunesc, dar nu mai există o definiţie a nebuniei, nici la Spitalul de nebuni din localitate.

Romanele lui Sergiu Ciocârlan pe care le-aş numi hagiografice au ceva ce nu găseşti în nici o lucrare hagiografică. Au dinamism. Te ţin cu sufletul la gură. In Proloage, sinaxare, hagiografii găsim doar o consemnare a martiriului, locul, timpul, personajele şi felul în care creştinii l-au mărturisit pe Hristos. In hagiografiile semnate de Sergiu Ciocârlan simţi modul în care s-a purtat lupta, subtilităţile adversarului, nuanţele răspunsului pe care martirul le dă la provocări,  spiritualitatea care stă în spatele fiecărui act şi care e vie şi mărturiseşte în continuare. Simţi că lupta se dă, nu doar între oameni, ci între spirite. Vezi cum planurile se inversează, cum cel lovit e puternic şi prigonitorii lui sunt slabi, din ce în ce mai neoameni, din ce în ce mai hidoşi.

Nu este o lectură uşoară, are ceva exorcizant în ea. Îţi pune probleme. Nu ştii de partea cui ai fi fost. Îţi dai seama că tu n-ai fi putut ţine piept situaţiei. Ţi- e ciudă! Problematizezi. Lectura devine o oglindă magică. Vezi scena care se petrece dar vezi şi chipul tău în ea, pentru că acţiunea s-a petrecut de curând, pe străzile pe care şi tu te-ai plimbat, în blocurile în care locuieşti şi tu, printre oamenii cunoscuţi ţie. Nu este simplu să accepţi chipul adevărat al lumii în care au trăit bunicii, părinţii tăi şi trăieşti chiar şi tu. E o lume de care eşti responsabil. Te simţi stânjenit de tine însuţi sau mai degrabă de un Personaj care până acum nici nu realizai cît de aproape îţi este. Adică de Hristos!