NOI CU CINE VOTĂM!

 

In ultimii ani am trăit cu toţii o ultimă (sper)  zvâcnire a tiraniei în România definită ca la carte cu: instabilitate guvernamentală, luptă cu şi împotriva justiţiei, măsuri populiste din care unele fără acoperire, ignorarea totală a altor opinii venite pe cale democratică fie de la personalităţi, fie de la manifestaţii, promovarea mediocrităţii.  De aceea am preferat tăcerea. Tiranii sunt surzi la critici şi muţi la dialog.  Era timpul ca instituţiile statului să reacţioneze. Nu au prea făcut-o! Există şi excepţii, din fericire.  Era timpul ca  partidele să reacţioneze. Insă  s-au dovedit slabe şi populate de oameni plini de interese. De aceea prefer  un independent care a dovedit cu fapte că poate apăra principiile familiei creştine în Europa. Uneori un singur om poate face mai mult decât un partid!

HRISTOS A INVIAT!

Adevărat a Înviat! Un salut pe care, deşi îl repetăm zilnic, îl înţelegem foarte greu, deşi ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat,, adică suntem pregătiţi şi Învierea ne aşteaptă.   In realitate, acceptăm greu Învierea când trebuie să treci prin moarte pentru ea. Aici e poticnirea! Noi am fi vrut ca în basme o tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte. Dumnezeu ne-a oferit ceva mai bun: Invierea!

18 februarie-Sf. Valeriu Gafencu

Ieri, a fost praznicul Sf. Valeriu Gafencu, mucenic al temniţelor comuniste, necanonizat încă, deşi au trecut 67 de ani de la trecerea lui la Domnul . Contemporanii lui l-au considerat sfânt şi un număr din ce în ce mai mare de creştini sunt convinşi de sfinţenia lui. Cu atât mai mult cu cât mărturia lui a fost aproape publică dacă ţinem seama că în cei 11 ani de detenţie a fost ţinut în diferite închisori şi celule împreună cu foarte mulţi oameni. Nu s-a nevoit în taină, într-o chilie, ca monahii în tăcere. Ci a trăit timp de 11 ani alături de oameni de multe ori ajunşi la limita răbdării şi a sănătăţii mintale şi trupeşti, în situaţii în care era dificil de menţinut o linişte sau o atmosferă cordială. Toţi deţinuţii s-au plâns de lipsa spaţiului minim necesar unui om ca să respire, spaţiu care este mult mai larg decât trupul fizic. A lăsat o impresi e minunată tuturor deţinuţilor şi acest lucru era foarte greu de obţinut în condiţiile temniţelor comuniste din anii `50. Doar Duhul Sfânt putea aduce pacea şi înţelegerea pe care le răspândea Valeriu în jurul lui. Şi acest lucru era de ajuns pentru canonizare, ca să nu mai vorbim de minunile menţionate de un număr din ce în ce mai mare de credincioşi. Toţi cei care sufereau pentru idealurile lor politice, chiar corecte, în acel moment al istoriei, nu reuşeau să atingă pacea, liniştea şi împăcarea pe care o aveau cei care sufereau pentru Hristos. Şi acesta este un alt semn al sfinţeniei lor. Iar acest lucru este mărturisit chiar de vrăjmaşii lor, de gardieni şi de securişti care le-au dat porecla de ,,mistici,,. Toţi cei din grupul misticilor, din care a făcut parte şi Valeriu, sunt candidaţi la sfinţenie. Este un mare păcat că nu se recunoaşte acest lucru. Şi din care pricină se amână canonizarea? Ca să nu supărăm o putere politică atee şi coruptă pusă pe distrus valorile creştine, aşa cum au făcut cu organizarea referendumului pentru familie?

FILOSOFIA DE-NCEPUT DE AN

Binele nu există în sine, ci capătă chip prin alegerile noastre  cotidiene. Este o alegere. Atunci când nu alegem binele, facem răul pe care nu îl dorim. Iar alegerea bună este aceea ale cărei consecințe sunt bune odată pentru totdeauna. Există și alegeri bune în aparență, dar cu consecințe rele. Acelea sunt ispite! Nu le dorim, dar uneori sunt necesare.

IN 2019, SĂ VĂ DĂRUIASCĂ DUMNEZEU DREAPTĂ-SOCOTEALĂ CA ÎN FIECARE CLIPĂ SĂ FACEȚI ALEGEREA CEA BUNĂ! Cu atât mai mult cu cât niciodată nu știm prețul corect!

MAGIC HOME ARE NEVOIE DE NOI

Magic Home este casa în care părinţii copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital se pot odihni. Până să existe Magic Home, aceşti părinţi stăteau zile şi nopţi pe un scaun lângă patul micuţilor bolnavi.

Dar proiectul are nevoie de susţinere.
Avem nevoie de ajutorul tău pentru a continua o poveste plină de magie începută acum un an, cu un scaun gol. Un scaun simplu, de spital, pe care îşi petrec nopţile părinţii copiilor internaţi la oncologie.

În urmă cu un an, 636 de oameni (inclusiv eu) am stat pe scaun în semn de solidaritate cu părinții care își însoțesc copiii în spital în lupta împotriva cancerului.

Am reuşit astfel să atragem atenţia a sute de mii de oameni ca tine, oameni inimoşi care au donat cu generozitate. Donaţiile ne-au permis să construim 10 adăposturi MagicHOME în 8 orașe, o adevărată rețea de sprijin pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.

Pentru a acoperi costurile de extindere şi administrare ale rețelei MagicHOME, avem nevoie ca până la sfârșitul anului să găsim 636 de companii care să doneze 20% din impozitul pe profit.

Dacă deţii o companie şi vrei să susţii proiectul MagicHOME, poţi să descarci de aici un contract de sponsorizare.

Dacă lucrezi într-o companie care se implică in proiecte sociale, trimite-i şefului mesajul nostru.

Dacă ai un prieten care lucrează într-o companie şi ne-ar putea ajuta, trimite-i mesajul acesta.

Indiferent cum vrei să faci asta, te rog să ne ajuţi ca mesajul nostru sa ajungă la 636 de companii.

Nu mai avem mult timp! Mai sunt doar 18 zile până la finalul anului şi estimările spun că doar una din 5 companii donează 20% din impozitul pe profit ceea ce înseamnă că peste 30 milioane de euro rămân la stat să facă cu ei ce-au facut şi până acum.

Asa că te rog, trimite mai departe acest mesaj și ajută-ne să creștem rețeaua solidarității!

Îţi mulţumesc,

Vlad

P.S. Poţi să sprijini MagicHOME şi dacă nu eşti om de afaceri! Poţi dona cu card pe donez.pentrumagichome.ro sau prin SMS trimiţând cuvântul MAGIC la 8844 (2 euro/lună) sau 8864 (4 euro/lună).

CUM AM SĂRBĂTORIT ZIUA NAȚIONALĂ

Evident că în București, cel mai românesc oraș din România, una dintre cele mai mari creații ale statului național. Cine spune că Bucureștiul e un oraș din sud condus de Miticii de pe Dâmbovița se înșeală. In București au venit și vin de peste 150 de ani români din toate provinciile și colțurile țării. Toți au fost bine primiți, toți și-au găsit locul visat, uneori chiar în frunte. De aceea, obida unor ardeleni și moldoveni pe sudiști, nu este nici întemeiată și nici justificată. Bucureștiul nu mai este demult al muntenilor, ci al tuturor românilor, chiar dacă unii munteni își amintesc cu nostalgie de Bucureștiul bunicilor și străbunicilor lor.
Dintre ofertele Bucureștiului, cea mai atractivă a fost pentru mine Opera Română cu spectacolul ,,Oedip,, de George Enescu dedicat Zilei Naționale a României. De ce au ales o operă de Enescu era explicabil, dar de ce au ales o operă clasică am înțeles d-abia la sfârșitul spectacolului. Oedip este o poveste despre destinul implacabil al omului singur și în comunitate. Pentru antici , destinul era o temă centrală. Pentru creștini este discutabilă și aproape inexistentă. Totuși, felul în care vedeau anticii destinul nu este mult diferit de felul în care văd creștinii soarta. In ambele situații pe drumul vieții, omul este silit să răspundă la o întrebare fundamentală. Oedip este întrebat de Sfinx, creștinii au ispite care în definitiv sunt tot întrebări. Ispită înseamnă întrebare. O altă idee este aceea că destinul nu este identic cu viața. Destinul este o lucrare pe care o împlinești sau nu. In măsura în care este împlinit, destinul se epuizează. Așa ne explicăm de ce Oedip deși învingător asupra destinului nu a făcut decât să-l împlinească, chiar dacă era un destin îngrozitor. Și, în fine, apare tema adevărului pe care nimeni dintre antici nu îl cunoștea cu adevărat. Pentru ei, curgerea timpului putea schimba sensul. Unul care intra în cetate ca un salvator cum a fost Oedip, se dovedea peste timp a fi criminal, ceea ce nici el nu știa.
Opera a fost pusă în scenă impecabil. Scenografia a fost senzațională. O bună parte a fost multimedia, scena fiind acoperită de încă două ecrane pe care se derulau filme, imagini onirice, simboluri, metafore. Costumele au fost actualizate parțial așa încât simțeai că e o poveste din prezent.
Mă gândesc uneori la destinul poporului român. Oare se gîndeau românii de la 1830 împărțiți în două clase fundamental diferite, una foarte bogată și alta foarte săracă cum vor arăta urmașii lor peste 200 de ani? Credeau boierii care se îmbrăcau cu haine grele și blănuri multe și aveau 12 feluri de mâncare la o masă că urmașii lor vor fi prigoniți peste mări și țări sau vor înfunda temnițele comuniste? Visau țăranii care mâncau de dulce doar trei luni pe an, în rest doar mămăligă, ceapă și usturoi, aveau doar două cămăși și făceau cele mai grele munci, că urmașii lor vor fi niște domni? Niciodată! La fel cum nici țăranii care își vindeau pământurile pe la 1500, siliți sau nu, că urmașii lor vor fi peste 300 de ani, o populație în continuă scădere, așa încât pe la 1800 erau colonizați străini în Țara Românească? Au fost necesare două războaie ca țăranii să-și recapete vechile pământuri. Prin urmare, destinul rămâne totuși o lucrare.

Cum am sărbătorit anul Centenar?

 

Suntem generaţia fericită de a sărbători centenarul statului naţional. Nu toate generaţiile au această şansă. Din păcate însă, experiența arată că suntem o generaţie nefericită care ratează şanse. Aşa cum am ratat şansa unei democraţii adevărate în 1989, a fost ratată şi şansa sărbătoririi centenarului pe măsura evenimentului. Manifestările organizate în pripă nu au avut ecoul sperat. Au sunat ca un clopot dogit. Accentul a fost pus pe evenimentele petrecute în 1918, evenimente sărbătorite în fiecare an şi cunoscute de toţi. Ca de obicei, capul de afiş au fost istoricii de istorie modernă şi contemporană. Or, un Centenar presupune cu totul altceva. Evenimentele din 1918 au fost doar piatra de temelie a unui stat nou construit pe baze naţionale. Ce a urmat după 1918 trebuia sărbătorit. Statul în sine. Instituţiile sale. Poporul care a stat la baza acestei creaţii naţionale. Istoria lui petrecută 50 de ani în comunism şi 50 de ani în democraţie. Aceasta trebuia sărbătorit în Anul Centenar. Doar conceptul de popor român ar fi putut fi subiectul unei expoziţii-eveniment şi a unei serii de conferinţe. Şi aici şi-ar fi adus aportul arheologii, medieviştii, etnografii şi sociologii. Apoi, participarea statului naţional la marea politică internaţională şi implicare lui ca stat tânăr de doar 20 de ani în cel de-al doilea război mondial. Şi aici era locul istoricilor de istorie contemporană. Apoi statul naţional în democraţie cu toate provocările lui şi statul naţional în comunism cu toate realizările şi nerealizările lui. Ar fi putut fi altă temă. Dar nu a fost! Explicaţii există, dar nesatisfăcătoare. Este adevărat că au exista şi excepţii locale, cum ar fi Simpozionul ,,Marea Unire de la Marea cea Mare,, la care au fost susţinute studii despre toată istoria Dobrogei din cele mai vechi timpuri. Dar cu o floare, nu se face primăvară.

O explicație există! Circ politic sau tiranie?

Unii zic că e circ, eu cred că este tiranie. Am argumente!
Cauza ratării Centenarului trebuie găsită în regimul de tiranie politică sub care ne aflăm şi de care nu este vinovat doar PSD-ul ci şi acele formaţiuni care l-au sprijinit în nebunia lui. Tirania este o patologie politică diferită de dictatură, dar o precede. Tirania se defineşte prin încălcarea legilor ţării. Şi nu doar atât! Instabilitatea guvernamentală, atacarea puterilor statului, în primul rând puterea judecătorească, apoi a unor instituţii militarizate cum este SRI şi cel mai grav anularea oricărui dialog cu poporul care a dus la apariţia mişcării #rezist sunt semne clare ale unei tiranii în creştere.
Ce e de făcut? Inlăturarea tiraniei nu este simplă şi presupune măsuri speciale. De-a lungul istoriei, tiranii au fost înlăturaţi de armată, dar într-un regim democratic acest lucru nu este de dorit. In Grecia antică se mergea până la rădăcinile tiraniei. De pildă, celebrul filosof Socrate a fost condamnat la moarte pentru că foştii lui elevi, instalaseră tirania în Atena. Dar acela era un stat mic. Intr-un stat mare lucrurile sunt mai complicate. Dar, oricum, abolirea tiraniei nu ține de popor, ci de instituțiile abilitate ale statului. Dar pânâ atunci, Centenarul a trecut.

SE VA LUA DE LA NOI!

Se va lua de la acest popor pacea și binecuvântarea, așa cum s-a întâmplat cu toate popoarele care au lepădat familia creștină. Sau credeți că Dumnezeu e sluga noastră bun doar să ne dăruiască. Se va lua de la noi bogăția și se va da altora, așa cum s-a mai întâmplat și în alte vremuri. Familia formată dintr-un bărbat și o femeie va fi apărată de cine nu te aștepți. De pildă, acești tineri care cântă un cântec inspirat din Cântarea Cântărilor pe străzile din Istanbul pentru a-și câștiga existența.,,Lumină în Babilon,, așa se numesc. Chiar și numele vă spune ceva. Dacă mai auziți!

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/c8j_vFvEKV4″ frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>

REFERENDUMUL CREDINȚEI

Mâine Dumnezeu va cerne credincioșii de necredincioși și nu este o figură de stil. El a creat familia și nu o va lăsa la voia întâmplării, la cheremul rătăciților. Dacă  un artist creează o scară minunată cu care am urca la cer și cineva i-ar strica-o oare nu s-ar supăra? Familia e ca o scară vie.

In aceste zile am constatat un lucru înfiorător. Oamenii nu vor vota în funcție de cât de informați, de deștepți sau de proști sunt, ci în funcție de cât de credincioși sunt. Chiar și oameni care-și afirmau credința s-au împiedicat de referendum. Nu m-am gîndit că acest cuvânt ,,credință,, aflat pe buzele tuturor poate avea aplicații practice atât de inedite. Că poate separa atât de limpede apele tulburi ale lumii. Credința este o cale de cunoaștere nu doar a dumnezeirii, ci și a lumii reale. Este și va rămâne un dar divin, un dar care lipsește celor mândri. Să ia aminte deștepții care, deși sunt bine documentați, nu pot distinge cu ochii minții viitorul de după referendum. Doar cu ochiul credinței vedem bine calea. Să ne rugăm pentru credință și vom ști ce să răspundem. Voi merge la referendum să votez cu DA familia creștină. Creștinii  nu au altă alegere.

SĂ SPUNEM ,,DA„ FAMILIEI TRADIȚIONALE LA REFERENDUM

Am întâlnit oameni care nu vor să meargă la referendum pe motiv că e prost organizat și întrebarea este incompletă. Așa este! Dar miza referendumului este mult prea mare. Nu mai avem timp nici măcar de critici. In definitiv, la referendum nu alegem calea personală care, in definitiv,  ne privește. La referendum alegem o cale pentru copii noștri și pentru comunitatea în care trăim. Și aceste două alegeri nu trebuie confundate. Eu ca persoană pot alege ce drum vreau, așa cum la munte alpiniștii își aleg traseele cele mai grele. Insă, nu putem pretinde întregii societăți să urmeze calea noastră. Ce s-ar întâmpla ca traseele montane turistice să fie în zone cu avalanșe sau în râpi adânci? Așa este și cu drumul vieții. Comunitatea, care cuprinde și copii și bătrâni și puternici dar și neputincioși, trebuie să meargă pe drumul bătut de generații. Acest drum este al familiei tradiționale formată din bărbat și femeie. In toată istoria noastră nu există altă cale. 

Și adaug o fotografie care îmi place preluată de pe ORTODOX INFO.