SE VA LUA DE LA NOI!

Se va lua de la acest popor pacea și binecuvântarea, așa cum s-a întâmplat cu toate popoarele care au lepădat familia creștină. Sau credeți că Dumnezeu e sluga noastră bun doar să ne dăruiască. Se va lua de la noi bogăția și se va da altora, așa cum s-a mai întâmplat și în alte vremuri. Familia formată dintr-un bărbat și o femeie va fi apărată de cine nu te aștepți. De pildă, acești tineri care cântă un cântec inspirat din Cântarea Cântărilor pe străzile din Istanbul pentru a-și câștiga existența.,,Lumină în Babilon,, așa se numesc. Chiar și numele vă spune ceva. Dacă mai auziți!

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/c8j_vFvEKV4″ frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>

REFERENDUMUL CREDINȚEI

Mâine Dumnezeu va cerne credincioșii de necredincioși și nu este o figură de stil. El a creat familia și nu o va lăsa la voia întâmplării, la cheremul rătăciților. Dacă  un artist creează o scară minunată cu care am urca la cer și cineva i-ar strica-o oare nu s-ar supăra? Familia e ca o scară vie.

In aceste zile am constatat un lucru înfiorător. Oamenii nu vor vota în funcție de cât de informați, de deștepți sau de proști sunt, ci în funcție de cât de credincioși sunt. Chiar și oameni care-și afirmau credința s-au împiedicat de referendum. Nu m-am gîndit că acest cuvânt ,,credință,, aflat pe buzele tuturor poate avea aplicații practice atât de inedite. Că poate separa atât de limpede apele tulburi ale lumii. Credința este o cale de cunoaștere nu doar a dumnezeirii, ci și a lumii reale. Este și va rămâne un dar divin, un dar care lipsește celor mândri. Să ia aminte deștepții care, deși sunt bine documentați, nu pot distinge cu ochii minții viitorul de după referendum. Doar cu ochiul credinței vedem bine calea. Să ne rugăm pentru credință și vom ști ce să răspundem. Voi merge la referendum să votez cu DA familia creștină. Creștinii  nu au altă alegere.

SĂ SPUNEM ,,DA„ FAMILIEI TRADIȚIONALE LA REFERENDUM

Am întâlnit oameni care nu vor să meargă la referendum pe motiv că e prost organizat și întrebarea este incompletă. Așa este! Dar miza referendumului este mult prea mare. Nu mai avem timp nici măcar de critici. In definitiv, la referendum nu alegem calea personală care, in definitiv,  ne privește. La referendum alegem o cale pentru copii noștri și pentru comunitatea în care trăim. Și aceste două alegeri nu trebuie confundate. Eu ca persoană pot alege ce drum vreau, așa cum la munte alpiniștii își aleg traseele cele mai grele. Insă, nu putem pretinde întregii societăți să urmeze calea noastră. Ce s-ar întâmpla ca traseele montane turistice să fie în zone cu avalanșe sau în râpi adânci? Așa este și cu drumul vieții. Comunitatea, care cuprinde și copii și bătrâni și puternici dar și neputincioși, trebuie să meargă pe drumul bătut de generații. Acest drum este al familiei tradiționale formată din bărbat și femeie. In toată istoria noastră nu există altă cale. 

Și adaug o fotografie care îmi place preluată de pe ORTODOX INFO.

NU AM OM! (II)

Slavă Domnului că în țara asta încă mai există oameni care știu să interpreteze corect răspunsul biblic și să îl traspună în fapte.
De pildă, Vlad Voiculescu, ministru al Sănătății în guvernul Cioloș, a găsit altă interpretare, pe care o găsiți în prezentarea de la TED, unde oamenii ca Moraru nu vor fi invitați niciodată. Acolo sunt chemați oameni care din nimic au făcut ceva, nu escroci  care dintr- o bogăție au făcut nimic.

https://youtu.be/4flzsUIGNV8

 

NU AM OM!

NU AM OM!

Jelania paraliticului din Biblie a ajuns de câţiva ani emblematică şi în politica românească. Cu scuza  că nu au oameni (pesediştii ,,capabili,, erau fie în puşcării, fie cu dosare) Dragnea a schimbat trei guverne. Unul mai scandalos ca altul, riscând căderea ţării în haos.Iar imaginea pe care au oferit-o lumii este inedită. Un clan ţigănesc care a înconjurat sediul poliţiei sau tribunalului pentru a-şi scoate şmecherii de la pârnaie.

Cuvintele paraliticului care zăcea de 38 de ani  sunt nelipsite şi de pe buzele preşedintelui CJ Ialomiţa. Doi ani a jelit aşa până şi-a înhămat la carul greu al administraţiei ialomiţene toate drăguţele de la Primăria Amara, în timp ce jumătate din personalul instituţiei şi-a luat lumea în cap. Chiar şi în presa locală, Moraru mulţumea lui Dumnezeu că a reuşit să aducă pe funcţia de manager al Spitalului Judeţean o doamnă a cărei experienţă se limita la administrator în firma de salubritate a fratelui său. Şi doamna trebuia motivată! Salariu de 20000 de lei, chiar dacă era ilegal. Şi toţi oamenii lui cu studii…nu aşa! Ce contează că unii au şcoala făcută pe ici pe colo, pe unde s-a putut. Comuniştii n-au folosit şi ei o mulţime de analfabeţi!? Şi rezultatele s-au văzut şi când era primar de Amara şi se văd şi acum. Cap de afiş stau câteva străzi asfaltate şi un parc, care exista doar că nu era întreţinut. Toate în doar 16 ani. Ce mai vrei? A scos din noroaie 7000 de locuitori. Care însă îi vor plăti toată viaţa, neam de neamul lor. Că dracul, de ciuda, nu a mai suportat văzând atâta performanţă şi a scuipat în apa potabilă a localităţii care culmea venea din izvoarele de pe pământul lui Moraru. Apa s-a amărât, s-a îngălbenit şi s-a făcut sălcie. Nu e de băut! Trebuie să ne cumpărăm apă zilnic. Insă la mâncare tot mai punem apa lui Moraru. Şi tot cu ea ne spălăm deşi analizele ei nu sunt OK. Insă o plătim ca apă potabilă cu vârf şi îndesat, iar o parte din aceşti bani ajung la proprietarul Moraru.

Cei care şi-au făcut fântâni mai adânci au apă bună, aşa cum au avut şi locuitorii localităţii, până să ajungă primar Moraru. De ce apa din izvoarele lui Moraru este proastă nimeni nu ştie. Dar toţi o plătesc!

Nici aerul nu mai e ce a fost. Seara vin pale de aer împuţit şi nimeni nu ştie dacă vin de la platforma menajeră a oraşului sau de la groapa de gunoi unde se aduc deşeuri periculoase din ţările din jur, aflată doar la 5 km de Amara cam pe aceeaşi linie cu izvoarele de apă.

Aerul şi apa ar trebui să fie bunuri naţionale pentru că viitorul unui oraş depinde de ele. Dar, mă rog, Victor Moraru, fostul primar de Amara, actualul președinte CJI Ialomița are alt plan. Să ne lecuiască de stres. Folosește metoda bătrânească ,,cui pe cui se scoate,,. Așa că a dăruit transportul în comun Slobozia-Amara unei firme anti-stres.  Amara nu prea are locuri de muncă. Se merge la Slobozia, la doar 8 km, așa că transportul e esențial. Biletul ne costă doar trei lei și asta de mulți ani. O pomană egală cu transportul cu mașina particulară. Doar că diferă condițiile. In mașina particulară stai singur ca un fraier. Dar, în transportul public e cu totul altceva. Stai ca în conservă cu trapa și ușa deschisă ca să nu leșini.  Așa am ajuns eu posesor de permis de categoria A. Intreceam cu mult hodoroaga Nick Tour și aveam și aer. Am rămas cu un braț strâmb în urma unui accident, dar am înțeles riscul. Pe șoseaua cu o singură bandă pe sens circulă la grămadă biciclete care nu au pistă, căruțe care nu au bandă deși câmpul alăturat le-ar permite, mașini bară la bară, mașini agricole în campanie, tiruri, mașini de transport mărfuri. După ce străbați cărarea ai nervii praf, nu te mai impresionează nimic,  decât alte și alte ,,realizări,, marca Moraru descrise de presa cumpărată. Pe bani publici evident! Și individul ăsta vrea să ajungă europarlamentar! Doamne ferește!

Dar realizările trecutului sunt nimic pe lângă isprăvile prezentului. Muzeul Județean nu mai face săpături arheologice pentru prima dată după 50 de ani. Nu sunt bani! Toți s-au dus pe festivaluri. Dar, despre cultura președintelui Moraru, data viitoare!

Să rămânem la subiect. Că nu a avut oameni!

DESPRE NOUL ROF AL MUZEULUI JUDEŢEAN IALOMIŢA

Stimate domnule preşedinte Victor Moraru,

Stimate domnule vicepreşedinte Ionel Gaie,

 

Muzeul este, conform legislaţiei în vigoare, instituţia în care se cercetează şi se scrie istoria României, văzută ca un ansamblu coerent de istorii locale, precum şi istoria culturilor preistorice şi antice încadrate în conceptul mai larg al istoriei Europei şi Balcanilor. Pentru realizarea funcţiilor specifice, muzeul trebuie să aibă personal calificat şi specialişti precum şi instrumente de organizare eficientă a muncii. Un astfel de instrument se dorea a fi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Muzeului Judeţean Ialomiţa aprobat prin Hotărârea CJ Ialomiţa nr.46/26.04.2018 (numit în continuare ROF).  Schimbarea ROF era necesară şi binevenită în vederea actualizării în lumina celor peste 40 de acte normative, referitoare la muzee, patrimoniu  şi colecţii, promulgate în ultimii 20 de ani.Constatăm însă că noul ROF nu este pe măsura aşteptărilor.

Două aspecte mă îngrijorează:

  1. Nu face referire la toată legislaţia în vigoare ci doar, pe scurt, la două acte normative, restul fiind expediate cu formula ,,conform legii,, aplicată sporadic.
  2. Acordă o putere nelimitată managerului instituţiei.

Să le luăm pe rând.

  1. In noul ROF nu sunt menţionate ca atare comisiile de specialitate şi tehnice, organizarea şi funcţionarea lor. Aceste comisii pot fi comparate cu rotiţele din mecanismul unui ceas. Consider că trebuiau menţionate măcar cu titlu şi făcută trimiterea la lege pentru: Comisia de Achiziţii şi Evaluare a pieselor de patrimoniu, Comisia de Inventariere, Comisia de restaurare-conservare, Comisia de Evaluare a Performanţelor individuale, Comisia de recepţie a lucrărilor şi serviciilor, Comisia de disciplină, Comisia de angajare şi promovare în grade sau trepte profesionale. Aceste comisii nu fac parte din ordinea interioară a unui muzeu, ci sunt mecanisme de funcţionare a lui.

Deşi sunt menţionate funcţiile personalului nu se face referire la pregătirea lor profesională. Nu se precizează  cine sunt specialiştii, termenul fiind folosit generic. Ar trebui să se ştie că specialiştii sunt persoanele  menţionate ca atare în Registrele de profil ale Ministerului Culturii. Deasemenea  ar trebui menţionat că restul personalului trebuie să fie calificat prin  studii de profil şi aflaţi în diverse stadii de specializare. Acestora se adaugă personalul administrativ. Faptul că supraveghetorii, care în mod normal intră la administrativ,  sunt băgaţi la personal de specialitate nu face decât să încarce aiurea numărul de angajaţi ai secţiei de cercetare şi evidenţă. Deasemenea unii  referenţi trebuie să facă parte din alte compartimente ale muzeului, nu de la secţia de cercetare, evidenţă şi valorificare. Dar aceste lucruri par nişte fleacuri pe lângă ce s-a scris şi vedem în continuare la pct.2.

  1. Noul ROF face din managerul instituţiei un mic satrap oriental sau mai degrabă consfinţeşte statutul pe care şi l-a creeat de 17 ani de când e director. Acest lucru se realizează prin aceea că:

2.a. Managerul exercită conducerea executivă a muzeului, ceea ce este legal.

2.b.Managerul este preşedintele Consiliului de Administraţie  (CA) care este organul deliberativ de conducere al muzeului. Legea nu prevede acest lucru.

2.c.Managerul este preşedintele Consiliului Ştiinţific al Muzeului (CS), organ de specialitate cu rol consultativ. Legea nu prevede aşa ceva.

2.d. Managerul în calitate de autor al proiectului managerial este cel care stabileşte programul de activitate anual şi implicit pricipalele activităţi ale muzeului. Interpretabil.

2. e. Managerul stabileşte componenţa tuturor comisiilor de specialitate şi tehnice din muzeu. Acest aspect iarăşi nu l-am găsit în lege.

2 f. Cele de mai sus se găsesc sublinitate încă o dată pe şleau în art.15 alin.1):

,,Managerul conduce întreaga activitate a instituţiei şi o reprezintă în relaţiile cu celelalte instituţii publice, cu autorităţile publice locale şi centrale, cu instituţii şi organizaţii, precum şi cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate,,.

Lovitura de graţie dată unei conduceri democratice a muzeului este dată însă de capitolul de obligaţii.

Aici ROF este de-a dreptul năucitor. Adică nu conţine nici un articol cu drepturile managerului,  în schimb cuprinde patru pagini cu 53 (cincizecişitrei) de obligaţii. Un om cu mintea stătută ar crede că e bine, dar unul cu mintea iscoditoare constată că între aceste obligaţii sunt amestecate de-a valma drepturi şi obligaţii ale comisiilor, şefilor de secţii, de servicii, resurselor umane etc. E ca o comedie de bâlci care te învârte  până te ameţeşte, pentru că cele 53 de obligaţii nu au nici o logică în expunerea lor. Doar o minte analitică poate dibui cele nouă atribuţii de buget-finanţe,  precum şi cele şase drepturi cu privire la Resurse umane numite impropriu tot ,,obligaţii,,.

Este adevărat că ROF poate cuprinde şi alte obligaţii, dar mă întreb de ce nu aţi inclus şi prevederile art.26, alin.3 din legea a managementului instituţiilor de cultură care spune că: ,,In funcţie de specificul şi de complexitatea activităţii instituţiei, managerul poate delega personalului din subordine sarcini şi responsabilităţi…,,. Din prezentul ROF nu rezultă că managerul ar delega din sarcinile sale,  cuiva, ceva. Nu vi se pare muzeul o instituţie destul de complexă? Dacă aveţi un consilier cultural care nu poate face diferenţa dintre un muzeu şi un cămin cultural e problema dumneavostră, dar când  muzeul este o instituţie care funcţionează pe bani publici devine problema noastră. Ştiţi cum se traduce în practică acest ROF? Să vă explic! Conform obligaţiilor se parcurg doar  câţiva paşi:

Managerul concepe  programul de activitate al muzeului şi tot el îl aprobă în cadrul  CA şi CS, al căror preşedinte este şi ai căror membri sunt numiţi de el. Credeţi că i se opune cineva? Îi poate destitui oricând. Face comisii peste noapte, cum  a mai făcut,  că doar ROF nu îi impune nimic în acest sens.

Apoi alege oamenii care să pună în practică activităţile visate de el, în timp ce încheie contracte de prestări servicii, angajează, lichidează şi ordonează cheltuieli,  evident din banii noştri. Tot el, bietul om, face raportul asupra activităţii şi predă situaţia financiară. Este obligat, trebuie să le facă! Chiar dacă pune pe cineva să le facă, trebuie să iasă ca el, de vreme ce semnează.  După care  face raportul de presă şi stă în contact permanent cu publicul şi cu mediile de informare. Are altcineva această obligaţie? Nimeni.

Dar, absurdul situaţiei nu se opreşte aici. Ca să fie şi mai rău,  nimeni în acest moment nu cunoaşte proiectul de management al muzeului pe baza căruia   managerul a primit  al patrulea mandat. Proiectul nu apare pe site-ul muzeului, nici al Consiliului Judeţean, şi nici nu ne-a fost pus la dispoziţie atunci când l-am solicitat, adică în cadrul singurei şedinte de activitate din ultimii doi ani, şedinţă anunţată cu cinci minute înainte.  Ca să nu mai spun de Consiliul Stiinţific despre care  nu mai ştiu nimic  în ultimii 17 ani. Nu am făcut parte niciodată din el, deşi sunt menţionată în două Registre de specialişti administrate de  Ministerul Culturii. Prezentul ROF cere ,,specialişti cu răsunet,,. Deci  după ureche.  Iar, răsunetul e stabilit de director.

In consecinţă,  nu ştim ce program managerial trebuie să îndeplinim, nu ni se cer proiecte de activitate, dar lunar ni se cer rapoarte de activitate. Ştiaţi de această problemă de peste un an şi nu v-a păsat. La fel cum nu v-a păsat nici de memoriul pe care angajaţii muzeului vi l-au adresat cu privire la calcularea salariilor lor. Au constatat că salariile lor, după 20 de ani de muncă, sunt egale sau mai mici decât ale noilor angajaţi fără experienţă sau vechime în domeniu şi nu legea era de vină, ci directorul (care culmea ipocriziei, a semnat şi el memoriul în fruntea listei). La fel cum nu vă pasă că în acest an Centenar, nu ştim dacă avem vreun proiect de anvergură şi se pare că nu sunt bani nici pentru micile activităţi de cercetare care se mai făceau în muzeu, cum ar fi şantierele arheologice.

Prin urmare, având în vedere precedentele,  nu ştiu dacă cele arătate de mine vor fi băgate în seamă.  Mă adresez dumneavoastră din simplul motiv că nu ştiu cui să mă adresez. ROF are şi  greşeli de exprimare şi de tipar, printre care cea mai gravă este aceea prin care se afirmă că judeţul Ialomiţa ,,a fost reînfiinţat,,(sic!) în 1968 în condiţiile în care judeţul Ialomiţa nu a fost desfiinţat niciodată, ci doar reorganizat.A doua, în ordinea prostiei,  s-a strecurat exact în articolul care menţiona  modalitatea de  modificare a  prezentului ROF. Scrie acolo la art.36, alin. 2):

,,Orice modificare şi completare a Regulamentului va fi propusă Manager, cu avizul Consiliului de Administraţie al Muzeului în vederea aprobării, prin hotărâre, de către Consiliul Judeţean Ialomiţa,,.

Nu suntem ghicitori să aflăm ce cuvânt lipseşte din această frază cheie. Dar dumneavoastră aveţi puterea să aflaţi la fel cum aveţi datoria să stabiliţi Muzeului Judeţean Ialomiţa un Regulament de Organizare şi Funcţionare fără interpretări.

 

Semnat,

Dr. Emilia Corbu

 

 

 

 

14 mai 1948-22 decembrie 1989. ISTORIA ATEISMULUI ÎN ROMÂNIA

14 mai 1948-22 decembrie 1989

 

Cele două date marchează istoria ateismului în România, o istorie fără Dumnezeu trăită și experimentată de milioane de oameni, cu premise și consecințe  pe care le trăim până azi.

Fiecare generație trece printr-un moment istoric care o marchează definitiv.  Generația părinților și bunicilor noștri au trăit ziua de 14 mai 1948, o zi neagră, devenită azi ZIUA MARTIRILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE. Prefer să o evoce părintele Iustin Pârvu care a trăit-o. Generația mea a trăit revoluția din 22 decembrie  1989 cu consecințe negândite de noi în acel moment. Binele și răul personal este relativ, de aceea  poate fi estimat doar  la nivel de societate. De pildă, trebuie să recunoaștem că generația ateistă este foarte bolnavă. Spitalele din ce în ce mai multe sunt arhipline, nu mai zic de cei care își duc boala pe picioare. In generația părinților lor existau câteva spitale în țară. De pildă, la Țăndărei (jud. Ialomița), spitalul din 1885, printre cele mai vechi din țară, deservea plasa  Balta care avea 40 de sate și era mai mic decât în ziua de azi. S-a turnat și un film despre el, Doctorul Poenaru.

O altă boală a generației ateiste au fost avorturile care au determinat statul să intervină cu decretul din 1966. Iar o altă plagă a generației ateiste au fost copii crescuți în ateism. Eu am primit la școală o educație ateistă.

Privită din perspectivă istorică, ziua de 14 mai 1948 nu a picat din senin. Au existat premise pe care nimeni nu le-a băgat în seamă cum ar fi  slaba credință, supraviețuirea unor păgânisme la țară, intelectuali și boieri liber-cugetători, libertinajul din orașe. Deasemenea ziua de 22 decembrie nu a rezolvat problema. Societatea cât și Biserica se resimt.

Insă, Adevărul care este Hristos, trăiește în oameni, iar cei care s-au opus ateismului comunist au devenit mai tari decât cei care l-au acceptat.

CUM NE DESCRIE PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU ACEA NOAPTE ISTORICĂ

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „

CONTINUARE LA MĂRTURISITORII

A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL. STRĂMOŞII NOŞTRI

In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.