O FAŢĂ DE UN MILION JUMATE!

Nu este faţa unui actor în spatele căruia ar sta filme de milioane de euro. Nici faţa unui mare om politic care schimbă mersul lumii. Nici faţa unui mare om de afaceri, care preferă de regulă să stea în umbră dar care bubuie economia. Nimic din toate acestea! E vorba de faţa preşedintelui CJI, Victor Moraru. Şi, banii sunt din fonduri publice şi achitaţi  până la ultimul leu unor fime de publicitate, radiouri şi canale de televiziune locale etc. De aici, au pornit discuţii cu privire la oportunitatea cheltuielilor.  Omul cu faţa susţine că scopul final este transparentizarea administrativă. Adică  informarea cetăţenilor asupra activităţii CJI. Ideea e generoasă dar putea fi aplicată mai ieftin,  adică  printr-un buletin oficial al instituţiei şi prin actualizarea şi îmbogăţirea site-ului. Ziariştii de la Independent susţin că e vorba de cultul personalităţii. Este drept că ialomiţenii au văzut în toate ziarele distribuite gratis cum toate pozele din ziar conţineau chipul bucălat şi proaspăt frezat al preşedintelui. Teoria ziariştilor este susţinută şi de comportamentul tiranic al PSD din ultimul lor mandat. Insă lucrurile pot fi mult mai complicate şi în spatele pedanteriei politice pot sta lucruri mai grave cum ar fi: confuzia planurilor sau o încercare disperată a lui M.V. de a-şi creea propria imagine politică, într-un moment când barca de partid a eşuat lamentabil şi în spatele lui stă in partid de caste, adică fragmentat.

Castele partidului

Trecând de la metaforă la realitate, PSD  nu e un partid tipic. Are structură asiatică  de caste. Prima şi cea mai vizibilă era casta ,,ideologilor,, a născocitorilor de vorbe, de idei, de teorii, de planuri. Din ea făceau parte intelectuali care vorbeau bine, ştiau să convingă, să învăluiască, să plimbe ideile şi teoriile. Iliescu, Năstase, Ponta, Şova  au făcut furori cu talentul lor politic. A doua şi cea mai vehementă era casta primarilor, a preşedinţilor CJI, a aleşilor locali. Ei aduceau de fapt voturi în partid prin talentul lor de a discuta cu oricine şi orice având un aer aparent familiar. In spatele lor, o grămadă de afacerişti de toate mărimile. Invizibili dar periculoşi! In fine, a treia castă era gloata votanţilor PSD cu pretenţii mici şi aşteptări lungi. Modeşti, săraci şi puţin educaţi politic, s-au mulţumit întotdeauna cu puţin cum ar fi un strop de atenţie din partea primarului, o strângere tovărăşească de mână etc. Intre cele trei caste era o simbioză, niciodată o simfonie. Şi, ca în cele mai rigide societăţi asiatice,  nimeni nu trecea dintr-o castă în alta şi nici măcar ideile inteligente ale primilor nu treceau asupra castei a doua. Asta e nenorocirea,  că e inteligenţa nu se transmite. Ba mai mult,  nu de puţine ori, primele două caste şi-au ciocnit interesele aşa de tare încât  casta ,,ideologilor,, a pierdut mereu teren. Acest lucru coroborat cu dezinteresul constant pe care PSD l-a avut faţă de intelectualii valoroşi şi faţă de cultură în general ( a se vedea sacrificarea repetată a Ministerului Culturii către minorităţi sau aliaţi slabi) a dus la atrofierea vizibilă a creierului de partid. Casta aleşilor locali nu abundă în inteligenţă şi după ce au pus mâna pe conducerea partidului, derapajul nu a mai putut fi oprit, implozia fiind o chestiune de timp. Partidul moare şi o ştiu şi ei. Gloata aceea de femei îmbrăcate în negru la şedinţele departid ( care au ajuns să semene cu nişte parastase, lamentările, văicărelile  şi mai ales încercările de împăcare ca la orice înmormântare când mortul de pe masă te face să uiţi de principii) sunt preludiul unui final previzibil. Ura necontrolată împotriva legii şi a DNA care le-ar fi decimat rândurile sunt dovada clară a unui creier atrofiat care duce la demenţă. Nu DNA le-a decimat rândurile, ci sistemul de caste şi interesele obscure de partid, interesul pentru afaceri şi dezinteresul faţă de intelectualii valoroşi.

De la teoria imaginii la imaginea electorală

Doar că, nu aflarea adevăratelor cauze ale dezastrului îi preocupă pe PSD-işti, ci salvarea personală din barca politică devenită pe zi ce trece mai nesigură. Micul Moraru de la Ialomiţa ştie că faţa lui de 1,5 milioane de lei de azi  poate redeveni mâineo mutră de doi bani, de aceea apelează la teoria imaginii, adică exişti dacă eşti vizibil. Marea păcăleală a lumii contemporane!  Teoria imaginii a fost dezvoltată şi este valabilă pentru ficţiune, pentru lumea filmului. In lumea reală nu funcţionează. Ba mai mult, există oameni puternici care stau în umbră. Iar oamenii  de rând ca mine nu votează ce văd în ziare, ci ceea ce trăiesc. Adică între mine şi imaginea lui Moraru se află un şef lipsit cu totul de transparenţă  şi ca el sunt mulţi din oamenii lui. Cu alte cuvinte, ziarele cu 10 fotografii pe pagină, toate cu faţa micului preşedinte, nu ne pot convinge că omul e capabil. Prin urmare, cu rezultate sau nu, banii sunt cheltuiţi  acum în numele transparenţei.  Dar, la anul,  la alegeri, în numele cui se vor tipări afişele electorale, pentru că ne aşteptăm ca după o colaborare de ani de zile, unii ziarişti cu memorie bună să nu uite contractele mici dar multe.

 

DESPRE ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

 

 DESPRE  ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

Redau mai jos un articol pe care l-am publicat în volumul Marea Unire de la Marea Neagră, volum omagial dedicat Centenarului Marii Uniri a Românilor, vol.I, Editura Celebris, 2018,p.153-163. 

Dr. Emilia Corbu

Preambul

            Arheologia medieval-timpurie întâmpină dificultăţi de ordin practic şi teoretic  în domeniul cercetării sistemelor defensive.

De ordin practic pentru că pe teritoriul României (cu excepţia Dobrogei), au fost descoperite puţine  sisteme defensive (şi prin acest termen tehnic înţeleg forturi, fortăreţe, întărituri de pământ, cărămidă, lemn sau piatră) şi dintre acestea şi  mai puţine au fost cercetate arheologic. Există un  impediment financiar, pentru  că deşi urmele lăsate în teren sunt destul de vizibile, efortul de cercetare a unor suprafeţe mari este considerabil. Iarăşi, datarea lor este o provocare. Aceste obiective erau legate de puncte strategice şi nu de anumite aşezări, prin urmare, în lipsa unei locuiri constante inventarul arheologic atribuit lor este sărac, amestecat şi uneori în poziţie secundară.

De ordin teoretic deoarece  în stadiul actual al cercetărilor studiile cu privire la cum ar fi trebuit să arate aceste obiective militare  lipsesc aproape cu desăvârşire, în pofida faptului că există izvoare istorice din care pot fi selectate informaţiile de care avem nevoie.

In acest context interesul pentru studierea izvoarelor  bizantine este justificat.  În evul mediu-timpuriu, Imperiul Roman de Răsărit a influenţat cultural, militar şi politic regiunea de care ne ocupăm, aflată lângă Dunăre, graniţa naturală a Imperiului, la doar 600 km de capitala imperială. De asemenea, armata romano-bizantină a desfășurat lupte la nordul Dunării în cel puțin două momente și anume războiul cu sclavinii din 594 și prezența bulgarilor în Onglos în 684.

Sistemele defensive descrise în tratatele de strategie militară din secolele V-XI

Trei tratate militare bizantine și anume The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy[1] (Tratatul anonim bizantin de strategie),  Arta Militară[2], Campaign organisation and Tactics[3]  (Organizarea campaniilor și tactici) conţin descrieri de şanţuri şi palisade în contexte diferite. Deşi am parcurs şi  al patruea tratat şi anume lucrarea Skirmishing[4]  (Lupte sporadice) nu am găsit date despre subiectul nostru, dovadă că  sistemul defensiv ţine de domeniul războiului clasic, organizat  după strategia  romană până în cele mai mici detalii.

In Tratatul Anonim, scris în secolul V, găsim un aspect foarte important şi anume o definiţie complexă şi practică a conceptului de apărare romano-bizantin. Apărarea începea cu prevenţia unui atac (avanposturile) şi cu anticiparea unui atac. D-abia în al treilea rând, autorul se referă la lupta propriu-zisă.  Avanposturile  semnalizau orice manevră sau mişcare în teritoriul inamic[5] şi aveau atribuţii asimilate unor posturi de graniţă[6].

Parcurgând opera lui Theophilact Simocata constatăm la finele secolului al VI-lea, în timpul războaielor persane,  o schimbare de strategie. Ofensiva  devine prioritară faţă de defensiva menţionată în tratatul de mai sus.  Secretarul imperial, Theophilact Simocatta menţionează că împăratul Mauricius a  numit la comanda armatei pe Philippicus, cumnatul lui. Acest comandant era mare iubitor de învăţătură şi s-a inspirat din strategii militari antici, în special Scipio. Strategia cartagineză preconiza o atitudine ofensivă şi purtarea ostilităţilor pe teritoriul inamic[7]. In acest scop comandanţii romani treceau graniţa în Persia dar şi la nordul Dunării împotriva avarilor.

Al doilea tratat militar care a stat la baza cercetării noastre, ,,Arta militară,, semnat de Mauricius   înglobează experienţa şi tactica romană de-a lungul timpului până la începutul secolului al VII-lea. In plus, cuprinde descrieri comparative cu privire la tacticile de luptă ale altor popoare şi îngloba probabil experienţa războaielor romano-persane din secolul VI. Aceste precizări sunt deosebit de importante.  De pildă, Mauricius ne spune că utilizarea şanţurilor era o practică specifică perşilor şi romanilor.  Sciţii adică avarii, turcii şi alte neamuri hunice cu trai la fel ca dânşii aveau tabere de corturi[8].  Existau şi alte deosebiri. Perşii utilizau şanţurile doar în luptă, ca tranşee. Despre oastea persană se menţionează clar:

,,Când porneşte la război se adăposteşte în întărituri cu şanţuri, iar când se apropie de locul luptei, se înconjoară cu şanţ şi îngrăditură puternică de pari, dar nu lasă în ea fiinţele şi lucrurile însoţitoare, ci îşi face şanţul numai pentru a fi în el în împrejurările grele din timpul luptei,,[9]

Parcurgând cele trei tratate constatăm că şanţurile sunt menţionate în mai multe situaţii.  Luând drept criteriu de analiză funcţionalitatea găsim existenţa în practica militară bizantină a patru categorii care cuprind zece tipuri de şanţuri după cum urmează:

a)Şanţuri ca element constitutiv al unor forturi sau întărituri;

b)Şanţurile folosite în cadrul luptelor:

b.1)tranşee de luptă;

b.2)şanţul de apărare a unei retrageri peste râu;

b.3)şanţurile-capcană şi ipoclastele;

c)şanţul de apărare a unor obiective:

c.1. şanţul de apărare a unei cetăţi;

c.2. şanţul de apărare a unei tabere militare;

d)şanţul de drenaj al unui râu, pentru a nu mai construi pod.

Dintre toate acestea doar unul era săpat în timp de pace și anume șanțul de apărarea a unei cetăți. Celelalte categorii erau săpate în perioada premergătoare unui război sau în timpul desfășirării ostilităților.

 

a)      Forturi sau întărituri.

In anticiparea unui atac se ridicau ziduri, metereze şi se săpau şanţuri, deci se construiau fortificaţii sau întărituri[10]. (fig.1)Mauricius descrie mai bine întăriturile cu şanţuri. In capitolul X se vorbeşte despre ,,Cum să zidim pe ascuns întărituri în ţinuturile mărginaşe fără război de obşte,,. Asemenea întărituri se făceau împotriva unui neam de călăreţi în lunile iulie, august, septembrie[11]. Se pregăteau din timp meşteri, porţi, maşini pentru zid. Timp de 10-12 zile se trasportau materialele. Se căutau resurse locale de apă, cărămidă, lemn, piatră.  Dacă în zonă era doar lemn atunci se îngrădea un loc îngust şi puternic, dar nu prea mare[12]. In jurul întăriturii se săpa un şanţ adânc pe cât îngăduie locul. Pe scurt, întăritura consta dintr-un şanţ şi o îngrăditură din lemn. Dimensiunile şi planul atât al şanţului cât şi al îngrăditurii erau adaptate locului şi materialelor de construcţie din zonă. Dacă locul era lipsit de apă se făceau rezerve în oale mari, butoaie, cisterne pentru apa de ploaie, cisterne de lemn îngropate în pământ[13]. Intăriturile se făceau chiar şi în timpul derulării războiului când tabăra se afla în apropiere. ,,Cei care păşesc în luptă trebuie să se gândească şi la întâmplări potrivnice …să facă întărituri cu şanţuri puternice… în locuri potrivite, unde să poată avea apă în toate părţile, în timp de nevoie,,[14].Intăriturile cu şanţuri serveau şi ca loc de retragere în fugă a unui corp de armată, despărţitură sau întocmire. Dacă nu se retrăgeau în întăritura cu şanţuri ci fugeau aiurea, oştenii riscau să fie pedepsiţi[15].Constatăm că aceste  întărituri erau diferite de cetăţi, fortăreţe sau avanposturi. Erau doar puncte de refugiu, legate şi incluse unui eveniment militar important sau unui război trenant. Acest aspect este foarte important. Rezervele de hrană şi apă ne sugerează ideea că erau puncte de rezistenţă, unde se putea staţiona un timp oarecare până se decidea o nouă strategie de luptă. Şi în tratatul din secolul X  se reia ideea că atunci când se intră într-o ţară duşmană, trebuie luate  în stăpânire punctele înălţate dintr-un areal şi eventual forturile dacă se întâmplă să fie ridicate[16].

b)Şanţurile folosite în timpul luptei.

b1. Şanţurile-tranşee erau folosite în timpul luptei. Constau din şanţ şi val cu metereze de pământ (fig.2). Se mai utilizau pari ascuţiţi, gropi şi  spini din fier  cu trei colţi[17]. Prin urmare am putea  vorbi de  tranşee fortificate şi de gropi-capcană în zona de conflict. Şanţurile-tranşee menţionate de Mauricius aveau o altă utilizare. Atunci când pe malul din faţă se aflau inamici şi trebuia construit un pod pentru trecerea armatei se proceda în felul următor. Se pornea de la malul stăpânit de romani şi se legau plute mari cu odgoane. Când se apropiau de malul opus erau trimise corăbii iuţi sau bărci cu aruncătoare pentru a ţine duşmanii la distanţă. După ce podul era legat pe ambele maluri se construiau turnuri de lemn, cărămidă sau piatră, la ambele capete pentru întărirea podului. În acest moment al operaţiunii, mai înainte de a se ridica turnul, se săpa un şanţ puternic unde se adăposteau oştenii pedeştri care apărau pe cei care construiau turnul[18] (fig.3).

b.2.Şanţul de apărare a unei retrageri peste râu

Oştirile erau vulnerabile atunci când treceau un râu. Pentru a preveni un atac duşman, Bizantinii  săpau un şanţ de-a lungul răului pe care îl umpleau cu lemne. În timp ce armata trecea râul, câţiva dădeau foc lemnelor din şanţ[19] (fig.4)

b.3. Şanţul de drenaj al unui râu, fără a construi pod. Se săpa un şanţ semicircular de-a lungul ţărmului, cu un capăt în amonte şi unul în aval. Apa râului trecea prin şanţ şi armata prin albia râului în care nivelul apei scădea[20] (fig.5).

b.4.Şanţurile-capcană şi ipoclastele

O altă strategie a armatei romane era viclenia. Foloseau şanţuri-capcană. Se săpa un şanţ adânc de 8-10 picioare (2,40-3 m) şi larg de 50 picioare (15,24 m[21]) (fig.6). Acesta era mascat cu crengi, fân, ţărână. In mijlocul gropii se lăsau locuri tari şi temeinice însemnate şi ştiute de oştire. De o parte şi alta a gropii, în tufişuri, aşteptau oşteni. Duşmanii erau atraşi în cursă de oşteni care păreau să se retragă în neorânduială[22]. Acest procedeu era folosit de multă lume, spune autorul. Tot în această categorie a capcanelor este prezentată şi înşelarea duşmanilor cu ipoclaste. Acestea erau gropi late de un picior[23]  şi adânci de 2-3 picioare  (0,70-1 m) în care se înfigeau pari ascuţiţi, săpate în neorânduială la trei picioare una de alta pe o lăţime de 100-150 picioare (30-45 m)[24] (fig.7)

c. Şanţul de apărare a unor obiective

c.1. Tabere militare. In secolul al-V-lea pentru fortificarea şi protejarea taberei se săpa un şanţ lat şi adânc de cinci picioare (1,50 m x 1,50 m). Pământul scos din şanţ se depunea în spatele şanţului formând o platformă înaltă de trei picioare (1 m) ca un dig (fig.8). Şanţul şi digul înconjura întreaga tabără, inclusiv în dreptul porţilor. Nu se recomandau taberele rotunde, ci doar cele pătrate sau dreptunghiulare.  Tabăra era înconjurată pe o distanţă de 12,5 m de spini cu trei colţuri şi frânghii dotate cu clopoţei. La o distanţă de tabără se aflau santinele care vegheau dintr-un fel de turn, probabil punct de observaţie înălţat[25]. Mauricius ne oferă o descriere completă a tabărei cu şanţuri. In cadrul armatei se aflau persoane specializate în stabilirea locului pentru tabără şi a tuturor detaliilor legate de aceasta. Aceşti specialişti se numeau măsurători[26] (mensuratores apar şi în Strategy) şi de regulă mergeau înaintea grosului armatei, atunci când se aflau în  ţinuturi sau locuri necunoscute. Ei însemnau în scris înconjurul locului unde au de gând să aşeze tabăra şi împărţeau măsura cuvenită fiecărei despărţituri (cuprindea până la 6000 de oameni-n.n.). Tot ei împreună cu înainte-mergătorii stabileau cum să fie folosite apele şi păşunile[27]. Una dintre îndatoririle conducătorului de oşti era aceea de a cerceta ţinutul, dacă este sănătos sau vătămător şi dacă se află la îndemână cele de trebuinţă adică apă, lemne şi iarbă[28].

Scopul taberei era acela de a adăposti oastea în timpul nopţii sau în intervalele dintre lupte. Deasemenea tabăra adăpostea în timpul luptelor băieţii cu corturile şi animalele[29]. Tot în tabără se păstrau, dacă era cazul, provizii de apă şi hrană pentru animale[30]. Străngerea nutreţului pentru animale se făcea de către băieţi în zori de zi. In caz de pericol aceştia erau rechemaţi în tabără prin trâmbiţe sau focuri[31]. Tot în tabără avea loc şi ceremonialul rugăciunii înainte de luptă[32].

Şanţul era elementul principal al oricărei tabere. Pe scurt lucrurile se petreceau aşa:,,Dacă vine vremea să facem tabără să săpăm un şanţ cum trebuie, să aşezăm spini cu trei colţi, să durăm un zid pe dinafară sau să o întărim cu o împrejmuire de bârne,,[33], adică palisade, zicem noi. Locul cu spini trebuia marcat cu o săpătură ca oamenii şi animalele să nu cadă în ele[34]

Tabăra era condiţionată de loc, dimensiunile oastei şi categoria duşmanilor. Astfel că, dacă se lupta împotriva sciţilor atunci chiar dacă se poposea o singură noapte, tabăra trebuia întărită fie cu săpătură de pământ (adică şanţ), fie cu zidire[35]. Atunci când se lupta împotriva slavilor, anţilor şi celor deopotrivă cu dânşii, oastea pedestră trebuia să tăbărască  în tabără cu şanţuri şi pedestrimea în afara ei[36] iar străjile trebuiau rânduite până departe în jurul cailor. Sfatul lui Mauricius era ca încercările împotriva lor să fie făcute iarna, când arborii se golesc de frunze, râurile îngheaţă şi se lasă urme pe zăpadă[37]

Dacă lupta se dădea în câmp, locul taberei  trebuia să aibă în spate un râu sau un loc ca o întăritură. In general se prefera ca tabăra să aibă într-o latură un rău lat şi mare.[38] Dar, în acelaşi timp nu trebuia să fie foarte aproape de râu pentru a nu se adăpa des caii[39]. Sfatul strategului era pentru un loc gol, întins, ceva mai înalt şi bine întărit[40]. Alegerea locului era oarecum secretă. Aşezarea taberei în sine putea fi prilej de păcălire a duşmanului.  Uneori se făceau că sapă şanţuri pentru tabără într-un loc, dar de fapt se aşezau în cu totul altă parte[41].Existau mai multe feluri de aşezare a taberei cu şanţuri.

Mauricius face o descrierea completă a constiturii unei tabere militare. Se aşezau căruţele în jurul taberei. Se săpa un şanţ de 5-6 picioare lăţime (aprox. 1,85 m) şi adânc de 7-8 picioare (aprox. 2,50 m). Pământul se aşeza pe malul dinlăuntru. Pe malul din afară se făceau gropi mici cu ţăruşi ascuţiţi în interior şi se aruncau spini cu trei colţuri. Se lăsau patru porţi mari şi mai multe mici păzite. Aria taberei avea formă de cruce şi o lungime de 40-50 picioare (1524 m). Autorul însă prefera tabăra dreptunghiulară[42].

Dimensiunile taberei puteau fi influenţate şi de momentul conflictului. Astfel că dacă duşmanii nu erau în apropiere atunci planul taberei putea fi făcut pentru o singură mulţime sau despărţitură iar ceilalţi se puteau adăposti în corturi[43]. Păzirea taberei trebuia încredinţată unui steag cu căpitan destoinic[44].

Al treilea tratat în care găsim referinţe la tabere militare este  cel referitor la organizarea capaniilor și tacticilor (Campaign Organisation and Tactics) scris la finele secolului al X-lea cu ocazia unor războaie purtate pe teritoriul Bulgariei. In multe aspecte acest tratat reia o serie din sfaturile lui Mauricius dar adăugă şi câteva planuri de tabără care ne sunt de folos, inclusiv profilul unui şanţ.

Singurele referinţe cu privire la şanţuri şi palisade sunt cele referitoare la  tabăra cu şanţuri,  aproape identică cu aceea prezentată de Mauricius. Se cuvine să precizăm că tabăra avea formă pătrată şi că era străbătură de la un cap la altul de două străzi principale care se intersectau în cruce. Tabăra este totuşi mult mai elaborată, mai ales în organizarea spaţiului interior, unde în centru se afla pavilionul imperial[45]. Tot  aici găsim date despre dimensiunile taberelor și anume că erau calculate în funcție de cavalerie.  In general, dimensiunile taberei erau calculate la 1 m de fiecare soldat dar mai sigură era stabilirea ariei  proporţional cu numărul de călăreţi[46]. Se făceau concesii şi în privinţa formei taberei. Se admiteau, în funcţie de configuraţia terenului, tabere în formă de triunghi sau cerc[47]. Se punea accent pe configuraţia locului taberei pentru o apărare naturală a zonei. Aceste noutăţi sunt foarte importante din punct de vedere arheologic deoarece se pot contitui în elemente de datare. Săparea şanţului ce înconjura tabăra se făcea foarte simplu. Soldaţii era înşiraţi de-a lungul a 500 de m, câte unul pe metru şi se săpa şanţul cu dimensiunile standard. Se lăsa o poartă de 16 m lăţime după care se săpau încă 500 m de cealaltă parte a porţii şi aşa pe toate cele patru părţi. Şanţul trebuia să aibă 8 picioare adâncime şi şase picioare lăţime (2,5 x 2 m)[48].

c.2. Şanţul de apărare al unei cetăţi. In jurul zidului de apărare al unui oraş-cetate din câmpie se săpa un şanţ larg de 25 m, cu o adâncime cel puţin egală cu fundaţia zidului. Pământul scos din şanţ era folosit pentru a crea o platformă înălţată de unde soldaţii luptau împotriva inamicilor[49]. In zonele de deal, la o distanţă de 18-25 m de zid, se săpa circular, în plan vertical panta dealului, pe o adâncime de 2 m (fig.9).

 

Concluzii

Din cele expuse mai sus reţinem că şanţurile erau elemente nelipsite din strategia de apărare atât ofensivă cât şi defensivă a Imperiului Roman de Răsărit, fiind elemente moştenite prin tradiţie, transmise mai departe şi adaptate mai multor situaţii şi obiective. Cu alte cuvinte, făceau parte din cultura militară bizantină.

O altă concluzie ar fi că șanțul era elementul principal și nu valul de pământ. Valul ca și șanțul presupune o amenajare specifică.  Valurile sunt menționate în trei situații și anume:

-valul cu metereze din lemn adosat tranșeelor folosite în timpul luptei;

-valul ca un dig înalt de trei picioare adică de un metru aflat în spatele șanțurilor de tabără.

-valul ca o platformă lată care înconjura cetățile și de pe care se purtau luptele.

Palisada este menționată ca o îngrăditură din lemn  care împreună cu șanțul formau întăriturile ridicate în zonele mărginașe. Deasemenea trebuie să precizăm că palisada este o  modalitate mai eficientă  de utilizare a pământului scos din șanț, necesitând mai puţină muncă decât întărirea şi întreţinerea unui val.

 

BIBLIOGRAFIE

CAMPAIGN ORGANISATION 1985- Campaign Organization and Tactics, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks,WashingtonDC, 1985, p.241-329, text, translation and notes George T.  Dennis

MAURICIUS 1970- Scryptores Bzyantini, VI, Mauricius, Arta militară, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970

SKIRMISHING 1985- Skirmishing, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.137-241, text, translation and notes George T.  Dennis

STRATEGY 1985-The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.1-137, text, translation and notes George T.  Dennis

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] STRATEGY 1985, p.1-135.

[2] MAURICIUS, 1970

[3] CAMPAIGN ORGANISATION 1985, p.241-329.

[4] SKIRMISHING 1985,  p.137-241

[5] STRATEGY 1985, p.22,

[6] STRATEGY 1985, p.25-27

[7] Theophilact Simocatta, Istorie Bizantină, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, I, 14, 3, p.35

[8] MAURICIUS 1970,   XI,2,10, p.554-555

[9] MAURICIUS 1970 XI, 1,7, p.265

[10] STRATEGY 1985, 6, p.23

[11] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.259

[12]MAURICIUS 1970, X, 3,4, p. 259

[13] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.261

[14]MAURICIUS 1970, VII, 8, p.171

[15] MAURICIUS 1970, I, 8-9, p.67

[16] CAMPAIGN ORGANISATION 1985,19,20, p. 295

[17]STRATEGY 1985, 6, p.22-23

[18] MAURICIUS 1970, XII, 21,5, p.355

[19] MAURICIUS 1970, VIII, 19, p.201

[20] STRATEGY 1985, p.67

[21] Am luat în calcul piciorul bizantin de 30,48 cm

[22] MAURICIUS 1970, III, 1-3, p.141.

[23] Piciorul birantin măsoară 30,48 cm (surse net) sau după alţii de 31,23 cm (Three

[24] MAURICIUS 1970, IV,3,p.143

[25] STRATEGY 1985, cap.29, p.89

[26] MAURICIUS 1970 I, 3-4, 19, p.59

[27] MAURICIUS 1970, I, 9, p.69

[28] MAURICIUS 1970, VIII, 65, p.215

[29] MAURICIUS 1970,V,1,6, p.153.

[30] MAURICIUS 1970, VII, 6-9, p.171

[31]MAURICIUS 1970 , 10 a, p.181

[32]MAURICIUS 1970, II, 17,2, p.95

[33]MAURICIUS 1970, XII, 28, p.363

[34] MAURICIUS 1970, XII, 9,2,, p.363

[35] MAURICIUS 1970, V,4,3 p.155.

[36]  MAURICIUS 1970, XI, 4, 27, p.285.

[37] MAURICIUS 1970XI, 4, 18.

[38] MAURICIUS 1970, p.355-359

[39] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.165

[40] MAURICIUS 1970, IX, 19, p.235

[41] MAURICIUS 1970, VIII,2, p. 211

[42] MAURICIUS 1970, XII, 21-22, p.355-359.

[43] MAURICIUS 1970, IX,3, p.235.

[44] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.181

[45] CAMPAIGN ORGANISATION 1985., p.329

[46] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.269

[47] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249, 271

[48] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249-251

[49] STRATEGY 1985, 12, p.35-37

NOI CU CINE VOTĂM!

 

In ultimii ani am trăit cu toţii o ultimă (sper)  zvâcnire a tiraniei în România definită ca la carte cu: instabilitate guvernamentală, luptă cu şi împotriva justiţiei, măsuri populiste din care unele fără acoperire, ignorarea totală a altor opinii venite pe cale democratică fie de la personalităţi, fie de la manifestaţii, promovarea mediocrităţii.  De aceea am preferat tăcerea. Tiranii sunt surzi la critici şi muţi la dialog.  Era timpul ca instituţiile statului să reacţioneze. Nu au prea făcut-o! Există şi excepţii, din fericire.  Era timpul ca  partidele să reacţioneze. Insă  s-au dovedit slabe şi populate de oameni plini de interese. De aceea prefer  un independent care a dovedit cu fapte că poate apăra principiile familiei creştine în Europa. Uneori un singur om poate face mai mult decât un partid!

HRISTOS A INVIAT!

Adevărat a Înviat! Un salut pe care, deşi îl repetăm zilnic, îl înţelegem foarte greu, deşi ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat,, adică suntem pregătiţi şi Învierea ne aşteaptă.   In realitate, acceptăm greu Învierea când trebuie să treci prin moarte pentru ea. Aici e poticnirea! Noi am fi vrut ca în basme o tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte. Dumnezeu ne-a oferit ceva mai bun: Invierea!

18 februarie-Sf. Valeriu Gafencu

Ieri, a fost praznicul Sf. Valeriu Gafencu, mucenic al temniţelor comuniste, necanonizat încă, deşi au trecut 67 de ani de la trecerea lui la Domnul . Contemporanii lui l-au considerat sfânt şi un număr din ce în ce mai mare de creştini sunt convinşi de sfinţenia lui. Cu atât mai mult cu cât mărturia lui a fost aproape publică dacă ţinem seama că în cei 11 ani de detenţie a fost ţinut în diferite închisori şi celule împreună cu foarte mulţi oameni. Nu s-a nevoit în taină, într-o chilie, ca monahii în tăcere. Ci a trăit timp de 11 ani alături de oameni de multe ori ajunşi la limita răbdării şi a sănătăţii mintale şi trupeşti, în situaţii în care era dificil de menţinut o linişte sau o atmosferă cordială. Toţi deţinuţii s-au plâns de lipsa spaţiului minim necesar unui om ca să respire, spaţiu care este mult mai larg decât trupul fizic. A lăsat o impresi e minunată tuturor deţinuţilor şi acest lucru era foarte greu de obţinut în condiţiile temniţelor comuniste din anii `50. Doar Duhul Sfânt putea aduce pacea şi înţelegerea pe care le răspândea Valeriu în jurul lui. Şi acest lucru era de ajuns pentru canonizare, ca să nu mai vorbim de minunile menţionate de un număr din ce în ce mai mare de credincioşi. Toţi cei care sufereau pentru idealurile lor politice, chiar corecte, în acel moment al istoriei, nu reuşeau să atingă pacea, liniştea şi împăcarea pe care o aveau cei care sufereau pentru Hristos. Şi acesta este un alt semn al sfinţeniei lor. Iar acest lucru este mărturisit chiar de vrăjmaşii lor, de gardieni şi de securişti care le-au dat porecla de ,,mistici,,. Toţi cei din grupul misticilor, din care a făcut parte şi Valeriu, sunt candidaţi la sfinţenie. Este un mare păcat că nu se recunoaşte acest lucru. Şi din care pricină se amână canonizarea? Ca să nu supărăm o putere politică atee şi coruptă pusă pe distrus valorile creştine, aşa cum au făcut cu organizarea referendumului pentru familie?

FILOSOFIA DE-NCEPUT DE AN

Binele nu există în sine, ci capătă chip prin alegerile noastre  cotidiene. Este o alegere. Atunci când nu alegem binele, facem răul pe care nu îl dorim. Iar alegerea bună este aceea ale cărei consecințe sunt bune odată pentru totdeauna. Există și alegeri bune în aparență, dar cu consecințe rele. Acelea sunt ispite! Nu le dorim, dar uneori sunt necesare.

IN 2019, SĂ VĂ DĂRUIASCĂ DUMNEZEU DREAPTĂ-SOCOTEALĂ CA ÎN FIECARE CLIPĂ SĂ FACEȚI ALEGEREA CEA BUNĂ! Cu atât mai mult cu cât niciodată nu știm prețul corect!

MAGIC HOME ARE NEVOIE DE NOI

Magic Home este casa în care părinţii copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital se pot odihni. Până să existe Magic Home, aceşti părinţi stăteau zile şi nopţi pe un scaun lângă patul micuţilor bolnavi.

Dar proiectul are nevoie de susţinere.
Avem nevoie de ajutorul tău pentru a continua o poveste plină de magie începută acum un an, cu un scaun gol. Un scaun simplu, de spital, pe care îşi petrec nopţile părinţii copiilor internaţi la oncologie.

În urmă cu un an, 636 de oameni (inclusiv eu) am stat pe scaun în semn de solidaritate cu părinții care își însoțesc copiii în spital în lupta împotriva cancerului.

Am reuşit astfel să atragem atenţia a sute de mii de oameni ca tine, oameni inimoşi care au donat cu generozitate. Donaţiile ne-au permis să construim 10 adăposturi MagicHOME în 8 orașe, o adevărată rețea de sprijin pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.

Pentru a acoperi costurile de extindere şi administrare ale rețelei MagicHOME, avem nevoie ca până la sfârșitul anului să găsim 636 de companii care să doneze 20% din impozitul pe profit.

Dacă deţii o companie şi vrei să susţii proiectul MagicHOME, poţi să descarci de aici un contract de sponsorizare.

Dacă lucrezi într-o companie care se implică in proiecte sociale, trimite-i şefului mesajul nostru.

Dacă ai un prieten care lucrează într-o companie şi ne-ar putea ajuta, trimite-i mesajul acesta.

Indiferent cum vrei să faci asta, te rog să ne ajuţi ca mesajul nostru sa ajungă la 636 de companii.

Nu mai avem mult timp! Mai sunt doar 18 zile până la finalul anului şi estimările spun că doar una din 5 companii donează 20% din impozitul pe profit ceea ce înseamnă că peste 30 milioane de euro rămân la stat să facă cu ei ce-au facut şi până acum.

Asa că te rog, trimite mai departe acest mesaj și ajută-ne să creștem rețeaua solidarității!

Îţi mulţumesc,

Vlad

P.S. Poţi să sprijini MagicHOME şi dacă nu eşti om de afaceri! Poţi dona cu card pe donez.pentrumagichome.ro sau prin SMS trimiţând cuvântul MAGIC la 8844 (2 euro/lună) sau 8864 (4 euro/lună).

CUM AM SĂRBĂTORIT ZIUA NAȚIONALĂ

Evident că în București, cel mai românesc oraș din România, una dintre cele mai mari creații ale statului național. Cine spune că Bucureștiul e un oraș din sud condus de Miticii de pe Dâmbovița se înșeală. In București au venit și vin de peste 150 de ani români din toate provinciile și colțurile țării. Toți au fost bine primiți, toți și-au găsit locul visat, uneori chiar în frunte. De aceea, obida unor ardeleni și moldoveni pe sudiști, nu este nici întemeiată și nici justificată. Bucureștiul nu mai este demult al muntenilor, ci al tuturor românilor, chiar dacă unii munteni își amintesc cu nostalgie de Bucureștiul bunicilor și străbunicilor lor.
Dintre ofertele Bucureștiului, cea mai atractivă a fost pentru mine Opera Română cu spectacolul ,,Oedip,, de George Enescu dedicat Zilei Naționale a României. De ce au ales o operă de Enescu era explicabil, dar de ce au ales o operă clasică am înțeles d-abia la sfârșitul spectacolului. Oedip este o poveste despre destinul implacabil al omului singur și în comunitate. Pentru antici , destinul era o temă centrală. Pentru creștini este discutabilă și aproape inexistentă. Totuși, felul în care vedeau anticii destinul nu este mult diferit de felul în care văd creștinii soarta. In ambele situații pe drumul vieții, omul este silit să răspundă la o întrebare fundamentală. Oedip este întrebat de Sfinx, creștinii au ispite care în definitiv sunt tot întrebări. Ispită înseamnă întrebare. O altă idee este aceea că destinul nu este identic cu viața. Destinul este o lucrare pe care o împlinești sau nu. In măsura în care este împlinit, destinul se epuizează. Așa ne explicăm de ce Oedip deși învingător asupra destinului nu a făcut decât să-l împlinească, chiar dacă era un destin îngrozitor. Și, în fine, apare tema adevărului pe care nimeni dintre antici nu îl cunoștea cu adevărat. Pentru ei, curgerea timpului putea schimba sensul. Unul care intra în cetate ca un salvator cum a fost Oedip, se dovedea peste timp a fi criminal, ceea ce nici el nu știa.
Opera a fost pusă în scenă impecabil. Scenografia a fost senzațională. O bună parte a fost multimedia, scena fiind acoperită de încă două ecrane pe care se derulau filme, imagini onirice, simboluri, metafore. Costumele au fost actualizate parțial așa încât simțeai că e o poveste din prezent.
Mă gândesc uneori la destinul poporului român. Oare se gîndeau românii de la 1830 împărțiți în două clase fundamental diferite, una foarte bogată și alta foarte săracă cum vor arăta urmașii lor peste 200 de ani? Credeau boierii care se îmbrăcau cu haine grele și blănuri multe și aveau 12 feluri de mâncare la o masă că urmașii lor vor fi prigoniți peste mări și țări sau vor înfunda temnițele comuniste? Visau țăranii care mâncau de dulce doar trei luni pe an, în rest doar mămăligă, ceapă și usturoi, aveau doar două cămăși și făceau cele mai grele munci, că urmașii lor vor fi niște domni? Niciodată! La fel cum nici țăranii care își vindeau pământurile pe la 1500, siliți sau nu, că urmașii lor vor fi peste 300 de ani, o populație în continuă scădere, așa încât pe la 1800 erau colonizați străini în Țara Românească? Au fost necesare două războaie ca țăranii să-și recapete vechile pământuri. Prin urmare, destinul rămâne totuși o lucrare.

Cum am sărbătorit anul Centenar?

 

Suntem generaţia fericită de a sărbători centenarul statului naţional. Nu toate generaţiile au această şansă. Din păcate însă, experiența arată că suntem o generaţie nefericită care ratează şanse. Aşa cum am ratat şansa unei democraţii adevărate în 1989, a fost ratată şi şansa sărbătoririi centenarului pe măsura evenimentului. Manifestările organizate în pripă nu au avut ecoul sperat. Au sunat ca un clopot dogit. Accentul a fost pus pe evenimentele petrecute în 1918, evenimente sărbătorite în fiecare an şi cunoscute de toţi. Ca de obicei, capul de afiş au fost istoricii de istorie modernă şi contemporană. Or, un Centenar presupune cu totul altceva. Evenimentele din 1918 au fost doar piatra de temelie a unui stat nou construit pe baze naţionale. Ce a urmat după 1918 trebuia sărbătorit. Statul în sine. Instituţiile sale. Poporul care a stat la baza acestei creaţii naţionale. Istoria lui petrecută 50 de ani în comunism şi 50 de ani în democraţie. Aceasta trebuia sărbătorit în Anul Centenar. Doar conceptul de popor român ar fi putut fi subiectul unei expoziţii-eveniment şi a unei serii de conferinţe. Şi aici şi-ar fi adus aportul arheologii, medieviştii, etnografii şi sociologii. Apoi, participarea statului naţional la marea politică internaţională şi implicare lui ca stat tânăr de doar 20 de ani în cel de-al doilea război mondial. Şi aici era locul istoricilor de istorie contemporană. Apoi statul naţional în democraţie cu toate provocările lui şi statul naţional în comunism cu toate realizările şi nerealizările lui. Ar fi putut fi altă temă. Dar nu a fost! Explicaţii există, dar nesatisfăcătoare. Este adevărat că au exista şi excepţii locale, cum ar fi Simpozionul ,,Marea Unire de la Marea cea Mare,, la care au fost susţinute studii despre toată istoria Dobrogei din cele mai vechi timpuri. Dar cu o floare, nu se face primăvară.

O explicație există! Circ politic sau tiranie?

Unii zic că e circ, eu cred că este tiranie. Am argumente!
Cauza ratării Centenarului trebuie găsită în regimul de tiranie politică sub care ne aflăm şi de care nu este vinovat doar PSD-ul ci şi acele formaţiuni care l-au sprijinit în nebunia lui. Tirania este o patologie politică diferită de dictatură, dar o precede. Tirania se defineşte prin încălcarea legilor ţării. Şi nu doar atât! Instabilitatea guvernamentală, atacarea puterilor statului, în primul rând puterea judecătorească, apoi a unor instituţii militarizate cum este SRI şi cel mai grav anularea oricărui dialog cu poporul care a dus la apariţia mişcării #rezist sunt semne clare ale unei tiranii în creştere.
Ce e de făcut? Inlăturarea tiraniei nu este simplă şi presupune măsuri speciale. De-a lungul istoriei, tiranii au fost înlăturaţi de armată, dar într-un regim democratic acest lucru nu este de dorit. In Grecia antică se mergea până la rădăcinile tiraniei. De pildă, celebrul filosof Socrate a fost condamnat la moarte pentru că foştii lui elevi, instalaseră tirania în Atena. Dar acela era un stat mic. Intr-un stat mare lucrurile sunt mai complicate. Dar, oricum, abolirea tiraniei nu ține de popor, ci de instituțiile abilitate ale statului. Dar pânâ atunci, Centenarul a trecut.

SE VA LUA DE LA NOI!

Se va lua de la acest popor pacea și binecuvântarea, așa cum s-a întâmplat cu toate popoarele care au lepădat familia creștină. Sau credeți că Dumnezeu e sluga noastră bun doar să ne dăruiască. Se va lua de la noi bogăția și se va da altora, așa cum s-a mai întâmplat și în alte vremuri. Familia formată dintr-un bărbat și o femeie va fi apărată de cine nu te aștepți. De pildă, acești tineri care cântă un cântec inspirat din Cântarea Cântărilor pe străzile din Istanbul pentru a-și câștiga existența.,,Lumină în Babilon,, așa se numesc. Chiar și numele vă spune ceva. Dacă mai auziți!

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/c8j_vFvEKV4″ frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>