DESPRE NOUL ROF AL MUZEULUI JUDEŢEAN IALOMIŢA

Stimate domnule preşedinte Victor Moraru,

Stimate domnule vicepreşedinte Ionel Gaie,

 

Muzeul este, conform legislaţiei în vigoare, instituţia în care se cercetează şi se scrie istoria României, văzută ca un ansamblu coerent de istorii locale, precum şi istoria culturilor preistorice şi antice încadrate în conceptul mai larg al istoriei Europei şi Balcanilor. Pentru realizarea funcţiilor specifice, muzeul trebuie să aibă personal calificat şi specialişti precum şi instrumente de organizare eficientă a muncii. Un astfel de instrument se dorea a fi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Muzeului Judeţean Ialomiţa aprobat prin Hotărârea CJ Ialomiţa nr.46/26.04.2018 (numit în continuare ROF).  Schimbarea ROF era necesară şi binevenită în vederea actualizării în lumina celor peste 40 de acte normative, referitoare la muzee, patrimoniu  şi colecţii, promulgate în ultimii 20 de ani.Constatăm însă că noul ROF nu este pe măsura aşteptărilor.

Două aspecte mă îngrijorează:

  1. Nu face referire la toată legislaţia în vigoare ci doar, pe scurt, la două acte normative, restul fiind expediate cu formula ,,conform legii,, aplicată sporadic.
  2. Acordă o putere nelimitată managerului instituţiei.

Să le luăm pe rând.

  1. In noul ROF nu sunt menţionate ca atare comisiile de specialitate şi tehnice, organizarea şi funcţionarea lor. Aceste comisii pot fi comparate cu rotiţele din mecanismul unui ceas. Consider că trebuiau menţionate măcar cu titlu şi făcută trimiterea la lege pentru: Comisia de Achiziţii şi Evaluare a pieselor de patrimoniu, Comisia de Inventariere, Comisia de restaurare-conservare, Comisia de Evaluare a Performanţelor individuale, Comisia de recepţie a lucrărilor şi serviciilor, Comisia de disciplină, Comisia de angajare şi promovare în grade sau trepte profesionale. Aceste comisii nu fac parte din ordinea interioară a unui muzeu, ci sunt mecanisme de funcţionare a lui.

Deşi sunt menţionate funcţiile personalului nu se face referire la pregătirea lor profesională. Nu se precizează  cine sunt specialiştii, termenul fiind folosit generic. Ar trebui să se ştie că specialiştii sunt persoanele  menţionate ca atare în Registrele de profil ale Ministerului Culturii. Deasemenea  ar trebui menţionat că restul personalului trebuie să fie calificat prin  studii de profil şi aflaţi în diverse stadii de specializare. Acestora se adaugă personalul administrativ. Faptul că supraveghetorii, care în mod normal intră la administrativ,  sunt băgaţi la personal de specialitate nu face decât să încarce aiurea numărul de angajaţi ai secţiei de cercetare şi evidenţă. Deasemenea unii  referenţi trebuie să facă parte din alte compartimente ale muzeului, nu de la secţia de cercetare, evidenţă şi valorificare. Dar aceste lucruri par nişte fleacuri pe lângă ce s-a scris şi vedem în continuare la pct.2.

  1. Noul ROF face din managerul instituţiei un mic satrap oriental sau mai degrabă consfinţeşte statutul pe care şi l-a creeat de 17 ani de când e director. Acest lucru se realizează prin aceea că:

2.a. Managerul exercită conducerea executivă a muzeului, ceea ce este legal.

2.b.Managerul este preşedintele Consiliului de Administraţie  (CA) care este organul deliberativ de conducere al muzeului. Legea nu prevede acest lucru.

2.c.Managerul este preşedintele Consiliului Ştiinţific al Muzeului (CS), organ de specialitate cu rol consultativ. Legea nu prevede aşa ceva.

2.d. Managerul în calitate de autor al proiectului managerial este cel care stabileşte programul de activitate anual şi implicit pricipalele activităţi ale muzeului. Interpretabil.

2. e. Managerul stabileşte componenţa tuturor comisiilor de specialitate şi tehnice din muzeu. Acest aspect iarăşi nu l-am găsit în lege.

2 f. Cele de mai sus se găsesc sublinitate încă o dată pe şleau în art.15 alin.1):

,,Managerul conduce întreaga activitate a instituţiei şi o reprezintă în relaţiile cu celelalte instituţii publice, cu autorităţile publice locale şi centrale, cu instituţii şi organizaţii, precum şi cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate,,.

Lovitura de graţie dată unei conduceri democratice a muzeului este dată însă de capitolul de obligaţii.

Aici ROF este de-a dreptul năucitor. Adică nu conţine nici un articol cu drepturile managerului,  în schimb cuprinde patru pagini cu 53 (cincizecişitrei) de obligaţii. Un om cu mintea stătută ar crede că e bine, dar unul cu mintea iscoditoare constată că între aceste obligaţii sunt amestecate de-a valma drepturi şi obligaţii ale comisiilor, şefilor de secţii, de servicii, resurselor umane etc. E ca o comedie de bâlci care te învârte  până te ameţeşte, pentru că cele 53 de obligaţii nu au nici o logică în expunerea lor. Doar o minte analitică poate dibui cele nouă atribuţii de buget-finanţe,  precum şi cele şase drepturi cu privire la Resurse umane numite impropriu tot ,,obligaţii,,.

Este adevărat că ROF poate cuprinde şi alte obligaţii, dar mă întreb de ce nu aţi inclus şi prevederile art.26, alin.3 din legea a managementului instituţiilor de cultură care spune că: ,,In funcţie de specificul şi de complexitatea activităţii instituţiei, managerul poate delega personalului din subordine sarcini şi responsabilităţi…,,. Din prezentul ROF nu rezultă că managerul ar delega din sarcinile sale,  cuiva, ceva. Nu vi se pare muzeul o instituţie destul de complexă? Dacă aveţi un consilier cultural care nu poate face diferenţa dintre un muzeu şi un cămin cultural e problema dumneavostră, dar când  muzeul este o instituţie care funcţionează pe bani publici devine problema noastră. Ştiţi cum se traduce în practică acest ROF? Să vă explic! Conform obligaţiilor se parcurg doar  câţiva paşi:

Managerul concepe  programul de activitate al muzeului şi tot el îl aprobă în cadrul  CA şi CS, al căror preşedinte este şi ai căror membri sunt numiţi de el. Credeţi că i se opune cineva? Îi poate destitui oricând. Face comisii peste noapte, cum  a mai făcut,  că doar ROF nu îi impune nimic în acest sens.

Apoi alege oamenii care să pună în practică activităţile visate de el, în timp ce încheie contracte de prestări servicii, angajează, lichidează şi ordonează cheltuieli,  evident din banii noştri. Tot el, bietul om, face raportul asupra activităţii şi predă situaţia financiară. Este obligat, trebuie să le facă! Chiar dacă pune pe cineva să le facă, trebuie să iasă ca el, de vreme ce semnează.  După care  face raportul de presă şi stă în contact permanent cu publicul şi cu mediile de informare. Are altcineva această obligaţie? Nimeni.

Dar, absurdul situaţiei nu se opreşte aici. Ca să fie şi mai rău,  nimeni în acest moment nu cunoaşte proiectul de management al muzeului pe baza căruia   managerul a primit  al patrulea mandat. Proiectul nu apare pe site-ul muzeului, nici al Consiliului Judeţean, şi nici nu ne-a fost pus la dispoziţie atunci când l-am solicitat, adică în cadrul singurei şedinte de activitate din ultimii doi ani, şedinţă anunţată cu cinci minute înainte.  Ca să nu mai spun de Consiliul Stiinţific despre care  nu mai ştiu nimic  în ultimii 17 ani. Nu am făcut parte niciodată din el, deşi sunt menţionată în două Registre de specialişti administrate de  Ministerul Culturii. Prezentul ROF cere ,,specialişti cu răsunet,,. Deci  după ureche.  Iar, răsunetul e stabilit de director.

In consecinţă,  nu ştim ce program managerial trebuie să îndeplinim, nu ni se cer proiecte de activitate, dar lunar ni se cer rapoarte de activitate. Ştiaţi de această problemă de peste un an şi nu v-a păsat. La fel cum nu v-a păsat nici de memoriul pe care angajaţii muzeului vi l-au adresat cu privire la calcularea salariilor lor. Au constatat că salariile lor, după 20 de ani de muncă, sunt egale sau mai mici decât ale noilor angajaţi fără experienţă sau vechime în domeniu şi nu legea era de vină, ci directorul (care culmea ipocriziei, a semnat şi el memoriul în fruntea listei). La fel cum nu vă pasă că în acest an Centenar, nu ştim dacă avem vreun proiect de anvergură şi se pare că nu sunt bani nici pentru micile activităţi de cercetare care se mai făceau în muzeu, cum ar fi şantierele arheologice.

Prin urmare, având în vedere precedentele,  nu ştiu dacă cele arătate de mine vor fi băgate în seamă.  Mă adresez dumneavoastră din simplul motiv că nu ştiu cui să mă adresez. ROF are şi  greşeli de exprimare şi de tipar, printre care cea mai gravă este aceea prin care se afirmă că judeţul Ialomiţa ,,a fost reînfiinţat,,(sic!) în 1968 în condiţiile în care judeţul Ialomiţa nu a fost desfiinţat niciodată, ci doar reorganizat.A doua, în ordinea prostiei,  s-a strecurat exact în articolul care menţiona  modalitatea de  modificare a  prezentului ROF. Scrie acolo la art.36, alin. 2):

,,Orice modificare şi completare a Regulamentului va fi propusă Manager, cu avizul Consiliului de Administraţie al Muzeului în vederea aprobării, prin hotărâre, de către Consiliul Judeţean Ialomiţa,,.

Nu suntem ghicitori să aflăm ce cuvânt lipseşte din această frază cheie. Dar dumneavoastră aveţi puterea să aflaţi la fel cum aveţi datoria să stabiliţi Muzeului Judeţean Ialomiţa un Regulament de Organizare şi Funcţionare fără interpretări.

 

Semnat,

Dr. Emilia Corbu

 

 

 

 

DAȚI-VĂ DEMISIA!

Domnule director, zilele trecute m-aţi convocat în biroul dvs. ca printre altele să îmi puneţi întrebarea ,,Ce ai cu mine?,,. Nu am mai apucat să vă răspund. V-a salvat şeful de secţie care atunci când a văzut că lăsaţi garda m-a lovit în forţă cu ,, în faţa mea să nu-ţi sufli mucii!,,. Așa e cu oamenii tăi, nu știu să vorbească, să scrie un articol de autor dar știu să înjure mitocănește.

M-am enervat și am plecat înainte de a vă răspunde. Prin urmare vă răspund acum. Pe scurt, răspunsul meu este:  Să vă daţi demisia! Nu mai expun argumentele privind situaţia muzeului. Le vedem cu toţii! Rămân la situaţia mea de specialist pe care pretindeţi că l-aţi susţinut şi acum nu vă lasă să terminați al patrulea mandat.

1. Mi-aţi reproşat că mi-aţi dat bani de şantier. Este adevărat, dar pentru condiţiile de cercetare de la Blagodeasca erau foarte puţini. A fost minune dumnezeiască faptul că am ajuns la rezultate mari. Am cerut ca fondul de săpături să fie împărţit în mod egal pe arheologii din muzeu şi nu pe şantiere. Pentru că munca o face arheologul şi nu şantierul. Dacă un arheolog voia să îşi facă cercetarea pe trei şantiere era treaba lui, dar trebuia să dispună de un fond egal cu al colegului. Atunci când mie mi-aţi permis accesul pe un singur şantier şi altora pe câte trei, este clar că alţii au dispus de o paletă de cercetare mult mai largă. In altă ordine de idei, m-aţi lăsat singură pe tot şantierul deşi munca de acolo putea fi acoperită de o echipă. Aţi motivat că nu aveţi specialişti. Dar nu era vina mea că specialiştii pe care i-aţi angajat provin, în majoritate covârșitoare, din personalul cu studii medii care şi-au făcut facultatea la Spiru Haret Slobozia. Aşa a trebuit ca şi de valorificarea ştiinţifică prin publicare a rezultatelor de la Vlădeni să mă ocup singură, inclusiv de desene, fotografii, tehnoredactare etc. Și ca să dau o cifră exactă, când fondul de cercetare arheologică al muzeului era de 200 000 Ron mie mi-ați alocat 10 000 lei. Se putea mai puțin?

2. Mi-aţi reproşat că mi-aţi permis deplasările la sesiuni şi conferinţe şi aţi decontat cheltuielile. In primul rând deplasarile în străinătate au fost făcute pe banii mei. Și atunci când  nu am mai avut bani, nu am mai plecat. Niciodată nu aţi prevăzut bani la deplasări externe, pentru că nu erați invitat. In al doilea rând că organizatorii asigurau cazarea şi masa. Muzeul plătea doar transportul. La Sesiunea Naţională de Rapoarte unde se decontau toate cheltuielile,  mergeau toţi arheologii muzeului, chiar dacă nu erau şefi de şantier ca mine. Aşa că nu am avut un statut special. Iar participarea la sesiuni naţionale şi internaţionale de comunicări ştiinţifice este o obligaţie de serviciu valabilă pentru toţi specialiştii muzeului, nu doar pentru mine. Că eu am un număr record de participări cu lucrări cu un singur autor nu este meritul dumitale. Şi cu asta am epuizat ceea ce îmi reproşezi că ai făcut pentru mine. Mi-ai dat posibilitatea de a supravieţui ca specialist. Nici să mor, nici să trăiesc!

Acum să vă amintesc ceea ce nu aţi vrut să faceţi pentru mine, în ciuda tuturor insistenţelor mele şi a obligaţiilor manageriale pe care le aveţi.

1. Nu mi-aţi permis să particip la săpăturile de salvare sau la cercetarea descoperirilor întâmplătoare, nici măcar la cele medievale-timpurii pentru care eram specializată, chiar şi atunci când am solicitat acest lucru. Dau câteva exemple: Făcăieni, Vlădeni, Gura-Ialomiţei, Ţăndărei, Piscul-Crăsani, Bucu. Niciodată nu voi mai putea recupera aceste ocazii pierdute.

2.Nu mi-aţi permis să particip la perieghezele desfăşurate  în judeţ. Ba chiar, şeful de secţie  (ăla care înjură porcește) mi-a cerut să plec singură dacă vreau să fac periegheze, în condiţiile în care orice arheolog ştie că perieghezele se fac în echipă. In 16 ani am participat la o singură periegheză în judeţ organizată de colegul Cătălin Bem de la Bucureşti.

3.Nu mi-aţi permis să mă documentez în depozitul muzeului atunci când am propus să lucrez un repertoriu al descoperirilor arheologice medievale din judeţul Ialomiţa. Aţi invocat un drept de autor al arheologilor care au făcut descoperirea, fără să ţineţi cont de prevederile Codului deontologic al arheologilor din România. Drepturile lor asupra unui bun al statului român sunt limitate de lege. Insă atunci când a venit un oarecare fotograf i-ați dat din depozitul de istorie plăcuțele din Fondul Axinte pe care le-a copiat și și-a publicat o carte de autor. Prin urmare dreptul de copyright al muzeului e nimic pe lângă drepturilor clicii tale.

4.Nu mi-aţi permis să fac parte din echipa de la Oraşul de Floci. Poate aş fi înghiţit şi nedreptatea asta dacă în aceeaşi echipă nu aţi fi introdus nişte oameni care nu au nimic în comun cu evul mediu timpuriu sau dezvoltat.

5. Niciodată materialul arheologic de la Vlădeni Popina-Blagodeasca nu a fost prelucrat în laborator aşa cum cer normele. Adică în totalitate! In laborator au intrat doar piesele întregi sau pe care le vedeam eu că sunt întregibile. Şi chiar şi aşa, trebuia să am nervi de oţel. Restaurarea unui vas a durat şi …opt ani! Un lot de piese din metal zac de patru ani nerestaurate. Înregistrarea unui lot de piese din os a stârnit un adevărat scandal. Ca să suplinesc această lipsă, am apelat la o metodă de prelucrare statistică destul de costisitoare și care îmi lua mai mult de o lună în fiecare an.

6. In acelaşi timp, deşi ştiaţi pregătirea mea de bază, de arheolog, mi-aţi impus să fac proiecte şi lucrări pentru care nu eram specializată. Asta în condiţiile în care în mod repetat aţi refuzat să angajaţi specialişti pe epocă modernă şi contemporană, artă sau etnografie,  deşi aveaţi şi posturi vacante şi existau şi tineri interesaţi. Când ceri unui angajat să facă altceva decât se pricepe devine vulnerabil, îţi dă posibilitatea să îi spui că nu e bun de nimic. Şi asta te interesează pe dumneata, nu performanţa!

7. Am deţinut  gestiunea arhivei istorice a muzeului timp de 15 ani. Nu mi s-a acordat niciodată un spor de gestiune sau de toxicitate. La trei ani mi se făcea inventar la peste 8000 de înregistrări. Timp pierdut, nervi măcinaţi!

8. Am făcut expoziţii de artă şi istorie modernă şi contemporană. Toate acestea necesitau un timp de documentare mult mai lung deoarece nu eram specialistă în epocă.

9. Niciodată nu am beneficiat de vreun salariu de merit, în vremurile când acestea se acordau.

10. Niciodată nu am fost numită în Consiliul Ştiinţific al Muzeului sau în Consiliul Administrativ. Eram numită însă în toate comisiile de inventariere la bibliotecă, dar  niciodată la depozitul de arheologie. Deasemenea nu m-aţi propus niciodată în comisii de specialitate din cadrul Ministerului Culturii sau interjudeţene chiar dacă pregătirea şi rezultatele mele mă calificau.

11.Teza mea de doctorat ,, Sudul României în evul mediu-timpuriu (secolele VIII-XI),, şi care trata în speţă cultura Dridu numită aşa după localitatea aflată în judeţul nostru a fost publicată pe banii mei de muzeograf. Aţi refuzat să o publicaţi după o aşteptare de trei ani. Aţi motivat că nu publicaţi teze de doctorat.  Bun! Atunci de ce aţi mai ţinut-o pe fosta activistă de partid Elena Renţa încă trei ani după pensionare pentru a-şi finaliza un doctorat  chinuit pe la Universitatea din Alba Iulia şi a publica o teză de 40 pagini de text. O teză trebuie să aibă cel puţin 100 pagini.

12. M-aţi izolat în cel mai drăcesc mod posibil. Nimeni nu avea voie să vorbească cu mine, iar dacă o făcea trebuia să vă spună ce a vorbit cu mine.

13. Niciodată în cei 16 ani de când sunteţi director nu am beneficiat de cursuri de calificare sau perfecţionare. Chiar şi atunci când consiliul judeţean organiza aceste cursuri şi când aţi trimis pe aproape toţi angajaţii muzeului, pe mine m-aţi dat la o parte. Cerusem să particip la un curs de management de proiect care îmi era necesar şi la un curs de engleză pentru a mă perfecţiona într-o limbă de circulaţie. Am fost ştearsă de pe listă.

14. De aproape trei ani vă cer verbal şi scris să îmi modificaţi fişa postului de cercetător care este identică cu a unui muzeograf.

15. Deşi sunt expert pe patrimoniu mobil arheologic niciodată nu am făcut parte dintr-o comisie în care să se propună clasarea obiectelor din inventarul muzeului.

16. Niciodată nu mi s-a permis să  fac parte din comitetul de organizare al sesiunilor de comunicări ştiinţifice sau să organizez o masă rotundă sau atelier de lucru. Ambele sesiuni pe care le-ați organizat a a avut  secțiunea de ev mediu mai mult decât anemică.

Toate aceste excluderi, care mi-au creat carenţe profesionale, le-am răbdat nu un an, doi sau trei, ci le îndur de 16 ani. Dacă muzeului i-ar fi mers bine, poate aş fi tăcut, aş fi crezut că ai ceva cu mine personal. Dar instituţia este într-un hău şi mai adânc decât activitatea mea profesională. Dumneata ai ceva împotriva a  tot ce înseamnă profesionalism şi performanţă. Când am luat atitudine m-aţi sancţionat disciplinar chiar de Ziua Femeii şi am fost nevoită să anulez sancţiunea în instanţă. Ați făcut atâtea porcării pentru că ați avut susținerea PSD căruia i-ați furnizat membri dintre angajații muzeului. Cum spuneați ,,Auuu…,, se înfățișa Cioacă, fostul consilier al președintelui CJI să facă ordine. Grețoasă poveste, nu-i așa? Și  mai aveți tupeul să mă întrebați: Ce ai cu mine?!  O întrebare la fel de idioată ca unui zaharisit consilier PSD care în loc să analizeze situația muzeului mă întreba: Ce aveți cu domnul Ciupercă? Omul rău este acela care nu vede răul pe care l-a făcut. Astfel de oameni nu au ce căuta în vîrful societății. Iar tu ești unul dintre ei. Demisia este cel mai onorabil lucru pe care ai putea să îl faci.

 

 

 

SUBSCRIU LA SCRISOAREA DESCHISA A MNIR

IMPORTANT!
Comunicat al Sindicatului Lucrătorilor din Muzeul Național de Istorie a României
Sindicatul MNIR nu împărtășește entuziasmul afișat de ceilalți lideri sindicali participanți la consultările pe domeniul Cultură în legătură cu proiectul noii Legi a Salarizării Unice a personalului bugetar.
Sunt o serie de probleme care ne fac să privim cu neîncredere și scepticism aceste lucruri:
1. Discuția s-a purtat pe un document intern, doar prezentat pentru vizualizare, neexistând timpul de a face o analiză profesionistă și pertinentă asupra prevederilor acestuia;
2. Chiar și așa, la lectura în diagonală, apar o serie de incongruențe și neclarități care trebuie elucidate (salarizarea treptei 1A, problema cercetătorilor din muzee, bugetarea noilor ocupații intrate în COR, statutul investigatorilor etc);
3. Nu putem accepta entuziasmul debordant cu privire la afirmația de creșteri de peste 100% în domeniul muzeelor, pentru că aceasta arată de fapt că “împăratul a fost și este gol” în ultimii 20 de ani și că avem, de fapt, o categorie de specialiști/profesioniști de excepție, ținuți de toate guvernările pe o salarizare puțin peste salariul minim pe economie;
4. Nu putem accepta calendarul și eșalonarea intrării în plată propuse de legea salarizării unitare, întrucât pentru categoria profesională pe care o reprezentăm, acest lucru a devenit o problemă de supraviețuire!!!
5. Această categorie, omisă de toate majorările salariale, pentru care inclusiv celebra OUG 43/2016 a avut ca efect crearea unei falii imorale și indecente, între personalul de execuție și funcțiile de conducere (un șef de secție din Muzeul Național de Istorie, indiferent dacă are studii postuniversitare sau nu, are o salarizare de patru ori mai mare ca a unui expert din subordine), este cea chemată să descopere, să păstreze, să îngrijească și să pună în valoare patrimoniul cultural al României (moștenirea și identitatea ei);
6. De aceea, lupta noastra este pentru un tratament similar cu cei din instituțiile de spectacol, prin promovarea unei ordonanțe de urgență similare OUG 2/2017. Acest lucru presupune un efort/impact bugetar minim, întrucât ar trebuie aplicată doar la personalul de execuție (cca 4700 de salariați la nivel național), șefii culturnici fiind deja “rezolvați” printr-un permanent repetabil miracol;
7. Personalul din muzeele din România, lezat, frustrat și desconsiderat, în condițiile în care au fost înființate și bugetate tot felul de sinecuri culturale, care să organizeze festivitățile Centenarului, este hotărât ca, în cazul în care nu va fi auzit, dar mai ales ascultat, să declanșeze “Protestul Centenarului fără substanță/Protestul identității în zdrențe”!
Specificăm faptul că forma de organizare a acestui Protest nu va afecta, sub nici o formă, patrimoniul cultural mobil și imobil pe care îl avem în păstrare și administrare, conștienți fiind de sacralitatea misiunii noaste profesionale!
Chemăm alături de noi toate sindicatele din muzeele din țară, toate organizațiile profesionale specifice, precum și toate asociațiile cu obiect cultural care cred în justețea demersului nostru.

O UȘĂ DESCHISĂ-2017

   Intre mine și postarea ,,Intre ani,, a fost Revelionul, un fel de petrecere pentru unii cu oamenii, pentru alții cu Dumnezeu. Eu am ales a doua variantă pusă în practică printr-o slujbă minunată de toată noaptea ținută la o mănăstire.. Și așa, cu Hristos am închis ușa anului 2016 și în spatele ei au rămas toate nedreptățile, toate dezamăgirile și nerealizările. Implinirile le-am luat cu mine. Și, în dar, mi s-a deschis ușa anului 2017 care, sunt convinsă că va fi un an minunat, așa cum vă doresc și vouă.

APUSUL UNEI ARTE MAJORE

 

Un trecut bogat

Redusă la câteva ateliere mănăstireşti şi la o mână de artişti plastici care încă mai pictează pe lemn, arta picturii pe panou de lemn îşi trăieşte apusul. Pictura pe lemn a marcat istoria culturală a Egiptului antic, a Greciei antice, a Romei, a Bizanţului. A fost o artă majoră cu ramificaţii atât în arta sacră dar şi în arta laică. Ne impresionează şi astăzi sarcofagele egiptene din lemn scump pictat cu scene mitologice. Au contribuit la studierea vechilor credinţe egiptene şi a ritului funerar. Portretele funerare descoperite în necropola de la Fayum, deşi de epocă romană, sunt pictate foarte realist, fizioplastic, încât ai impresia că sunt fotografii realizate de studiouri celebre, deşi au peste 1600 de ani. In Grecia, pictura pe lemn a fost la ea acasă, fiind întâlnită atât în locurile publice cât şi în locuinţe. De aceea  nu ne mirăm că, mai târziu, interioarele pictate pe lemn  din casele nobililor bizantini transformau un banal salon într-o operă de artă. Dar nu doar în Bizanţ, ci şi în Europa occidentală marii maeştri ai Renaşterii au pictat până în secolulul XVI pe lemn, dovadă tablourile păstrate în Muzeul de Artă din Viena, unde personajele şi scenele sunt redate în mărime naturală. Realizarea picturii pe lemn nu era simplă. Presupune talent şi cheltuială. Materialele de calitate, bune să reziste sute de ani, erau scumpe. Şi totuşi, arta a supravieţuit în pofida multor schimbări politice şi culturale. Doar că, de la o cultură la alta, a pierdut tot mai mult. Loviturile de graţie i-au fost date de Islam, care a cucerit zonele de referinţă ale acesteia: Egiptul, Asia Mică, Bizanţul. In Occident, lăcomia şi starea precară a artiştilor a făcut ca începând din secolul XVI, lemnul să fie înlocuit cu pânza, mult mai ieftină şi uşor de transportat.

Ultima redută

Ultimul bastion al picturii pe panou de lemn este Biserica Ortodoxă. Dar nu pe tot teritoriul  acesteia. Extinderea Imperiului Otoman în Balcani, a afectat fireşte şi acest domeniu. Mai rămâneau oarecum libere Ţările Române şi Rusia.  In prezent, deşi icoanele  importante din biserici, încă mai sunt pictate pe lemn, totuşi un alt duşman tinde să o scoată şi de acolo. Nevinovata hârtie, lăcomia unora şi tehnica imprimării computerizate, deşi necanonice, sunt admise până şi în atelierele Patriarhiei Române.

România încă mai deţine un valoros tezaur de icoane pictate pe lemn, unele chiar din secolul XVI. Majoritatea însă sunt din secolele XVIII-XIX. La începutul secolului XX, apar icoane imprimate pe hârtie, prin tehnicile de atunci derivate din tehnica tiparului. Ieftine şi vândute prin toate bâlciurile, icoanele pe hârtie au scos icoanele pe lemn din casele oamenilor. Au mai rămas în biserici. Pentru un timp. Comuniştii le-au scos de acolo şi le-au dus în Centrele de Concentrare. Altă nenorocire! Depozitate de cele mai multe ori în condiţii insalubre şi mai ales nerestaurate, icoanele  ajung în starea în care nu mai pot fi fi recuperate.

Un prezent nevolnic

Să zicem, că România deţine câteva mii de astfel de piese, ceea ce la scara culturii universale înseamnă foarte puţin. Dar aceasta creşte valoarea lor de patrimoniu. Majoritatea se află in colecţiile unor muzee şi biserici, prin urmare în colecţii publice, acolo unde teoretic, ar trebui să li se poarte de grijă.  Adică să fie ţinute în condiţii de conservare optime, să fie curăţate şi restaurate. Dar nu peste tot este aşa. De pildă, după 1989, nu ştiu  să fi fost restaurată vreo icoană în muzeul unde lucrez, deşi teoretic nu exista nici un obstacol. Cu măcar cinci icoane pe an, adică o investiţie de maxim 10000 lei pe an,  în 25 de ani s-ar fi restaurat toată colecţia. Dar, nu s-a dorit! Când am văzut în urmă cu câţiva ani, câteva icoane din depozit m-am îngrozit. Era vară şi datorită căldurii, erau foarte uscate. De pe unele pictura deja decolase. Iar urmele cariilor din care unele păreau active, erau evidente. Conservarea nu înseamnă să dai periodic cu spray insecticid în depozite. Deşi, chiar şi această acţiune trebuia făcută de firme specializate care să facă dezinsecţie totală de la tavane la pardoseală. Aşa se procedează în muzeele cu manageri responsabili. La noi, ca la nimeni. Nici specialişti în restaurare sau conservare, nici colaborare cu firme de profil. Nimic! Când deţii,  aproape 300 de icoane  din două colecții, pictate în diverse stiluri, bizantin, ţărănesc, rusesc este incalificabil să le ţii nerestaurate şi în condiţii discutabile. Și să nu angajezi conservator cu anii. Asta în timp ce angajezi ani la rând îngrijitori, referenți, contabil. Și atunci când  scoți la concurs postul de conservator să nu ceri nici o calificare în domeniu. De unde se vede că prostia omenească este la fel de periculoasă ca forţa majoră, ca ocupaţia străină, mai perfidă decât legea concurenţei sau ideologia ateistă.

Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Incă mai visez la normalitate. Aşa că dacă vizitaţi Grecia, treceţi şi pe la cele două Muzee Bizantine din Tesalonic şi Atena. Dețin cele mai mari expoziţii de icoane pe pe lemn. Toate restaurate, cercetate, expuse exemplar. Dar și la Muzeul Național de Artă a României există cîteva în sălile destinate artei vechi românești. Chiar și la Slobozia, Sf. Episcopie a restaurat o serie de icoane. Prin urmare, se poate, acolo unde există responsabilitate.Mai puțin la Muzeul Județean Ialomița.

 

 

 

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA FACE ANGAJĂRI…DAR NU DE SPECIALIŞTI ÎN DOMENIU

Aşa cum ne-a dovedit în ultimii 15 ani, directorul MJI are oroare de specialişti. Dovadă că în cele trei mandate a angajat doar doi tineri. Restul posturilor cu studii superioare le-a ocupat cu angajaţii cu studii medii care şi-au desăvârşit pregătirea profesională în cadrul Universităţii Spiru Haret, Filiala de la Slobozia. Lucrul nu era rău în principiu, dar s-a dovedit ineficient, pentru că rămâneau descoperite posturile de cercetare, muzeografie şi conservare. Muzeul funcţionează de mai mulţi ani fără conservator şi situaţia nu mai putea continua. Prin urmare, postul va fi scos la concurs în curând.In mod normal, pentru acest post erau eligibili absolvenți ai facultăților de Restaurare-Conservare sau ai unor facultăți cu profil umanist, adică  Istorie sau Istoria-Artei care au în programă și cursuri de Conservare și Muzeografie. Mai erau admiși absolvenți ai facultății de Biologie cu condiția absolvirii unor cursuri de conservator. Un alt indicator este vechimea și experiența în domeniu. Cei care nu au vechime pot fi angajați doar pe post de debutant

Din cele afișate la avizierul muzeului reiese cu totul altceva. Muzeul are nevoie de absolvenți ai facultății de biologie sau chimie și deși postul scos la concurs are gradul II, nu se impune nici o vechime în domeniu. Prin urmare absolvenții facultăților de Restaurare-Conservare sunt dați la o parte din start, deşi aceasta este profesia de bază pentru care au fost pregătiţi. Directorul nu are nevoie de ei şi muzeul e la cheremul lui. Nici absolvenţii facultăţilor de Istorie dar care, prin programa de învăţământ, au urmat cursuri de conservare şi muzeografie nu vor fi admişi la muzeu. Pot merge la sapă. Directorul a hotărât! Sunt admişi să se prezinte doar absolvenţi cu licenţă ai Facultăţilor de Biologie sau Chimie. Chiar şi fără cursuri de specializare în Conservare patrimoniu cultural.Nici măcar cu master. Şi nici măcar ai cursurilor de zi. Oricine are o licenţă în chimie şi biologie se poate prezenta la concurs. Specializarea în conservare le-o va scoate directorul Vlad din burtă. Licenţiaţii în Conservare patrimoniu nu au voie nici să se gândească. Aşa a pus directorul Vlad muzeul pe butuci. Cu angajaţi ca el! Ce să mai zic?! Nu mă mai miră nimic. Toată vara a meşterit şi chiar a reuşit să înscrie la doctorat pe cineva care nu a mers în viaţa ei la un curs, nu a fost la nici un seminar, nu a studiat în nici o bibliotecă. Şi până la 40 de ani nici nu s-a gândit la facultate. A dat examene învăţând răspunsurile la nişte întrebări grilă într-o sală de calculatoare. Exact ca la examenul auto. Aşa că, în curând istoria Oraşului de Floci va fi scrisă de o persoană care nu a scris un articol de autor în viaţa ei şi nu poate participa la o discuţie pe teme istorice. Vorbim despre acelaşi sit pentru care consilierii PSD ialomiţeni au alocat de curând 12,5 milioane lei. Evident că situl are nevoie exact de astfel de ,,specialişti,,. Şi directorul exact de astfel de maşinaţiuni se îngrijeşte.

,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,,

De curând, Ilie Cioacă, protectorul lui, mi-a cerut să vin cu soluţii. Cu mare drag. Soluţii pentru căpuşe există. De acum trei ani le-am zis că soluţia este demiterea directorului. Era o soluţie onorabilă. Ca să nu se ajungă la aceea intempestivă cu zăngănitul de cătuşe. N-au vrut. Problema lor! Dar, într-o bună zi, zăngănitul tot se va auzi. Dar, asta nu e treaba noastră. PSD-ul va trebui să ne dovedească prin fapte că lozinca ,,O căpuşă-n ceafa fiecărei instituţii,, nu este a lor şi că nu le aparţine. Că nici prin cap nu le-a trecut vreodată şi nici nu au prelucrat-o în şedinţe secrete. Că au pus-o duşmanii pe seama lor, acum în prag de alegeri. Că ei se simt ataşaţi de domnul Vlad din motive sentimentale. Că, de câte ori se uită la el, le aduce aminte de Ciupercă. Nu mă deranjează! Să-şi pună o poză cu el pe birou. Dar, să-l demită odată! Măcar  atât cât muzeul mai are pereți și patrimoniu. Că personalul, activitatea și prestigiul muzeului sunt făcute praf.

CUMINTENIA PĂMÂNTULUI

Din păcate, România nu are critici de artă atât de buni pe câţi artişti români sunt. Altfel am fi avut în ultima perioadă a prezentare pe înţelesul tuturor a ceea ce reprezintă Brâncuşi în arta modernă europeană. De aceea, încerc să îmi explic singură geniul lui Brâncuşi.

Pentru mine Cuminţenia Pământului este cea mai fidelă reprezentare a Pământului. Dacă te-ar întreba cineva cum ai reprezenta Pământului, ce ai face?

L-ai face rotund? Nu, pentru că oamenii de ştiinţă nu sunt unanimi. L-ai face imens? Nu, pentru că a fost măsurat şi faţă de alte astre este chiar mic. L-ai face ca o piatră? Nu, pentru că are viaţă în el şi structuri organice. L-ai face frumos? Nu, pentru că frumuseţea lui e relativă. Oamenii au reuşit să o distrugă în bună parte. L-ai face ca pe un zeu? Nu, pentru că nu este răzbunător. L-ai face bogat? Nu, pentru că oamenii au dovedit că este epuizabil. Ce rămâne Pământului dacă îi iei tot? Şi bogăţie şi mister şi frumuseţe? Pământului i-ar rămâne aceeaşi atitudine pe care o are întotdeauna. I-ar rămâne Cuminţenia. Şi cum ai reprezenta Cuminţenia? Ca pe ceva animal? Nu, pentru că animalele nu au raţiune. Cuminţenia e o alegere. Ca pe ceva divin? Nu, că e doar o calitate. Atunci singura reprezentare a Cuminţeniei şi deci şi a Pământului rămâne un om cuminte, adică strâns în sine. Poate că aşa a gândit şi Brâncuşi când a realizat această sculptură, un idol al artei moderne.

VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA 2016. MOARTEA ŞORICEILOR

Săptâmîna aceasta s-a încheiat cea de a-XVI-a campanie arheologică pe situl de pe Popina Blagodeasca, acolo unde pe o suprafață doar de 18 ha poţi studia vestigiile a cel puţin trei culturi majore: neolitic, geto-dacic şi ev mediu-timpuriu (sec. IX-XI) dar şi urmele materiale mărunte a unor migraţii. Am găsit situl plin de bălării şi mărăcini care depăşeau doi metri înălţime. Nesemnalizat şi în bună parte arat pentru că este în continuare într-o nemiloasă exploatare agricolă, cu avizul ,,în regulă,, al Direcţiei pentru (In)Cultură. In paranteză fiind spus, în timp ce dezinteresul autorităţilor judeţene pentru situl arheologic (monument istoric) este strigător la cer, preotului de la Maia era cât pe ce să si se facă dosar penal că a instalat un cort în curtea bisericii monument istoric. Mă întreb de ce nu i se face dosar penal şi directorului Florin Vlad pentru că expune icoane nerestaurate şi nu respectă condiţiile de conservare în secţia de la Maia. Legea există. De ce nu este aplicată? Mai mult chiar, că a angajat un conservator fără studii de specialitate.

Dar să revenim la situl arheologic. Exploatarea agricolă din ultimii ani, a dus nu doar la afectarea stratului arheologic prin lucrările de scarificare, altele decât arătura, ci şi la distrugerea faunei locului. Dacă până acum vreo 5 ani pe popină îşi aveau capitala animăluţele câmpului, am constatat cu regret că acum au dispărut aproape cu totul. Mă refer la şoricei, popândăi, broaşte, hârciogi, şopârliţe, guşteri, orbeţi, iepuri, vulpi, şerpi, păsări, fazani, prepeliţe, albine, viespi etc. Vulpile ne aşteptau cocoţate în vârful popinei acolo unde aveau vizuini. Popândăii se propteau în mijlocul drumului. Iepurii se ascundeau prin bălării. Şoriceii şi broaştele ne priveau cum săpăm. Şopârliţele ascultau radio şi dacă le atingeam făceau pe moartele. Şerpii verificau după noi. Ani de zile  nu am putut folosi parfumuri din pricina albinelor şi viespilor. Prigoriile zburau în faţa noastră şi anunţau ploaia.In toamnă, după seceriş, la marginea lanului, din boabele căzute pe câmp rozătoarele îşi făceau provizii. Erau grămăjoare de circa 30 cm înălţime, conice, din grâu curat. Curăţau grâul cu lăbuţele lor mici de toată pleava. Apoi băgau proviziile în depozitele lor. Uneori, oamenii răi le furau grămăjoarele de grâu. Mare păcat!

Anul acesta pe popină am mai văzut un singur popândău, vreo trei şoricei înecaţi de ploaie, semn că s-au retras în adânc, două şopârliţe şi o broască ce avea sălaş într-un cuptor menajer aflat la un metru adâncime. Clar! Pământul este otrăvit cu insecticide, raticide, îngrăşăminte chimice. In urmă cu doi ani, am văzut cum şerpii plecau din pământul în care se aplicau îngrăşămite chimice. Plecau cu toată familia, cu puii cu tot. Trebuiau să treacă şoseaua şi uneori erau călcaţi de maşini. Alteori, cred că voiau să se sinucidă pentru că pur şi simplu stăteau încolăciţi în mijlocul şoselei. De fapt nici nu mai aveau unde merge. Când se dădea cu îngrăşăminte în stânga şoselei, şerpii treceau în dreapta şoselei şi invers. Mare păcat! Dar otrava care i-a omorât pe şoricei, va trece în grâne şi ne va omorâ şi pe noi. Până atunci, animăluţele au migrat spre sat. Şoriceii s-au mutat în casele oamenilor, în hambare şi în magazii. Vulpile rămase fără hrana oferită de rozătoare şi păsări, au trecut la haiducie. Vin la poalele satului şi încep să se vaite. Urlă ca nişte copii. Câinii le aud şi încep să latre, dau alarma. Vulpile ciulesc urechile şi ascultă. Apoi, în liniştea nopţii, urcă spre sat  în şir indian, acolo unde câinii se aud mai slab, adică sunt mai puţini. Şi pleacă fiecare ba cu o gâscă, o raţă, o găină etc. Uneori se bat cu câinii şi îi infectează cu rabie. De la câini, microbul trece la pisici etc. Şi toate aceste nenorociri pentru că pământul din câmp este otrăvit cu chimicale, atât de puternice încât  au distrus fauna câmpului. Şi anul acesta, ca niciodată câmpurile miroseau a hoit. În inconştienţa lor, oamenii aruncau animale moarte în câmp, cu speranţa că vor fi mâncate de animalele câmpului. Doar că în câmp, nu mai există animale. Cine câştigă din nenorocirea asta? Doar fermierii români şi străini care au concesionat acele pământuri şi care folosesc nişte drăcovenii de chimicale mai tari decât în urmă cu câţiva ani. Lăcomia lor ne costă mai mult decât bănuim. Fauna câmpului avea un rol bine determinat. Toate testele medicale se fac pe cobai din familia rozătoarelor. Intr-un experiment real, şoriceii care mor sunt avertismentul pentru oameni care pot muri.

Şi, din nefericire, lanţul crimelor continuă şi în sat. Nu poţi convieţui cu şoareci în casă. Sunt obraznici! Au făcut pipi în casca mea de motociclist şi începuseră să roadă buretele interior. In dulapul cu alimente scotoceau peste tot cu mine de faţă. Erau morţi de foame.  Cu regret a trebuit să pun capcană şi pentru că aveau IQ ridicat şi pisicile furau momeala, am recurs în cele din urmă la otravă, ca toată lumea din sat. Susţinem industria chimică şi farmaceutică. Chiar şi cu preţul vieţii noastre!

Oare creşterea productivităţii în agricultură este mai importantă decât sănătatea noastră? Oricum se produce mai mult decât se consumă.

 

UN MANDAT FATAL

UN MANDAT FATAL

Se pare că Florin Vlad, directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa va primi în dar de la CJI un al patrulea mandat de director,  încă 5 ani, pentru a ajunge la cifra rotundă de 20 de ani. Tot fără concurs, tot fără dureri de cap! De fapt singurul concurs din viaţa lui  a avut loc în 2006. Atunci am participat şi eu şi m-am trezit că  doi specialişti din comisie erau prieteni şi susţinători ai domnului Vlad. I-am semnalat ex-preşedintelui Ciupercă această nedreptate, dar mi-am dat seama că participase la regizarea ei. In fine, pentru că am participat la concurs, directorul s-a răzbunat urât. A refuzat publicarea cărţii mele ,,Sudul României în Evul Mediu-Timpuriu,, aflată deja sub tipar, fiind astfel nevoită să o public singură pe banii mei de muzeograf nepromovat cu anii. Pentru că aşa conduce Vlad muzeul, cu parul şi minciuna. Minciuna pentru toţi, parul pentru cine spune adevărul! In urma memoriului din 2013 m-am ales cu două procese. Le-am câştigat pe amândouă, dovadă că erau abuzurile directorului Vlad. CJI însă nu a luat nici o măsură, deşi au fost informaţi. Adică, după ce CJI a muşamalizat memoriul, a lăsat bestia să se răzbune. Ciudată situaţie, nu-i aşa!?

După  povestea singurului concurs real la care a participat directorul Vlad în toată viaţa lui, restul mandatelor i-au picat pară mălăiaţă printr-o manipulare grosolană a legislaţiei în vigoare, aşa cum voi arăta mai jos. De fapt, mandatul lui expira în august 2016,  dar sforarilor le-a fost teamă ca nu cumva situaţia să intre pe mâini străine aşa că i-au făcut evaluarea finală încă din 29 martie. La evaluarea anuală i-au dat 9,35 şi împotriva acestei nedreptăţi am scris aici şi la evaluarea finală, 9,97 (despre care am scris aici!). Aceste note aveau doar un singur scop. Ca Florin Vlad să primească un nou mandat, fără concurs.

Blestematul articol 44

In legislaţia românească există trei acte normative privitoare la manageriatul instituţiilor de cultură, dar toate trei sunt compromise de celebrul articol 44 din OUG 189/2008. Acesta prevedea că în cazul în care manajerul unei instituţii de cultură obţine la evaluarea finală peste nota 9 atunci acesta are dreptul că îşi prezinte un nou proiect. Postul nu mai era scos la concurs. Or, acesta era un abuz deoarece contractul de management era pe perioadă determinată şi prin urmare la expirarea contractului, postul devine automat vacant. Ca să nu mai spun de latura profesională şi anume  aceea că, dacă managerul obţinea peste 9, înseamnă că era destul de bun încât să facă faţă oricărui concurs. La aceasta adăugăm că evaluarea finală se referea la nişte rezultate şi  nu avea perspectiva viitorului. Era o evaluare și nu un proiect.

Cert este că pe baza acestui articol factorul politic şi-a impus directori în instituţiile de cultură. Cu o comisie aranjată  oricine poate obţine peste 9. Cu atât mai uşor cu cât aceste comisii erau constituite pentru fiecare caz în parte. Factorul politic avea doar de câştigat. Toată răspunderea revenea comisiei. Şi comisia era întrunită la mica înţelegere. O crimă aproape perfectă!

Dezastrul naţional  produs de  articolul împielițat  nu a mai putut fi cosmetizat şi prin OUG 68/2013 articolul 44 este abrogat. Noua ordonanţă prevedea ca după evaluarea finală a managerului, postul să fie scos la concurs în termen de 30 zile. Fiara politică a intrat în sevraj. Nu mai putea controla directoraşii de instituţii de cultură. Directoraşii au intrat în panică, trebuiau să participe la concurs. Aşa se face că în anul următor s-a emis o nouă lege care aproba OUG 68/2013 dar o modifica. Legea 185/2014 reintroducea articolul 44 sub forma unui bis la art. 43. In consecinţă, directoraşii mediocri au răsuflat uşuraţi şi maşinăria de făcut directori din cadrul consiliilor  judeţene s-a repus în funcţie. Nu aveau decât să convoace comisiile-cheie pentru fiecare caz în parte. Ceea ce  au şi făcut în perioada nebuloasă dinanintea alegerilor. Oricum Vlad s-a lăudat că dacă e PSD la putere, nimeni nu îl mișcă din scaun. Și, se confirmă!

Ce mă aşteaptă?!

Mă aştept ca directorul muzeului să procedeze  cu mine la fel ca în cei 15 ani trecuţi, adică:

1)                          Să mă izoleze de colegi aşa încât să nu ştiu niciodată ce se întâmplă în muzeu, ce activităţi se desfăşoară sau ce invitații sunt la sesiunile din țară. Cu atât mai grav cu cât directorul ţine cel mult o şedinţă  de activitate pe an. Cei care vor vorbi cu mine vor fi chestionaţi şi eventual pedepsiţi.

2)                          Să îmi respingă toate propunerile şi o bună parte din activităţi, pe motiv că ,, nu sunt bani,,. Ce dacă activitatea muzeelor este prevăzută de lege, la Slobozia toată lumea face ce vrea directorul.

3)                          Să mă chinui să ţin un şantier arheologic timp de o lună cu un fond  de 8000 de lei, în timp ce doar pe o zi de festival la oraşul de Floci se vor risipi 30000 de lei. Asta în condiţiile în care în Ialomiţa se desfăşoară aproape lunar un festival. Oare Muzeul care era singura instituţie abilitată să facă cercetare arheologică din judeţ, trebuia să îşi cheltuie fondurile cu aşa ceva?

4)                          Să lucrez toate proiectele singură pentru că muzeul nu are specialişti. Adevărul este că directorul urăşte specialiştii. Nu vrea să angajeze. Peste zece tineri ialomiţeni, absolvenţi de facultăţi de profil, au bătut la poarta muzeului în ultimii 15 ani şi directorul le-a spus ba că nu are posturi, ba că sunt blocate.  Dar, în ultimii trei ani a avut şi posturi, a avut şi voie să angajeze. Şi ce credeţi că a angajat? Trei îngrijitori şi un referent. Gata, a terminat cu posturile! Proştii de specialişti să lucreze până le sar ochi! Dacă se revoltă, ştiţi cum face directorul? Stă răsturnat pe fotoliu şi fluieră la ei ca la stână, să iasă afară. Experiența de la o fermă de porci, i-a intrat în sânge, ne tratează ca pe vite! Doar că, așa cum pentru industrie sunt necesare mașini și utilaje, așa și un muzeu are nevoie de specialiști. Fără ei nu poate funcționa normal.

5)                          Să aştept să mi se răspundă la cereri până mi se lungesc urechile. Aşa că poate uit că tot materialul arheologic metalic nu este restaurat şi directorul nu vrea să dispună nici o măsură.

6)                          Să fiu exclusă de la toate săpăturile de salvare, supravegheri sau simple periegheze.

7)                          Să nu fiu niciodată promovată, deoarece va refuza să scoată post de cercetător II, din simplul motiv că nu poate fi ocupat de el.

8)                          Să nu fiu propusă niciodată în nici un consiliu de administrație sau științific din muzeu sau din alte muzee.

Și, lista poate continua. Imaginația individului în materie de măgării este bogată. Dar cel mai rău este că muzeul va înregistra iar proiecte mici și cheltuieli mari.

La început de mandat nu îi doresc decît să facă Dumnezeu lumină. Corupția a creeat  un gen de şefi mutanţi care se proptesc pe copitele dindărăt şi stau la funcţie ca la troc până când îi ridică DNA cu mascaţii. Dar, nu cred că e cazul lui, că e curat ca lacrima lui Ciupercă. Unii zic că riscul lui e dragostea. Că o să-i crape ceva când se coțăie cu iubita la  Orașul de Floci. Dar, așa ceva nu există! Ii arăta în dormitor colecția lui de timbre. Deci, nici o grijă! Omul e greoi ca un tanc sovietic din războiul rece. Cade muzeul pe el și degeaba. Interesul nu era muzeul, ci funcția.

Dar, mă rog, sperăm ca PSD să aibă o clipă de luciditate și să îi respingă proiectul celui de- al patrulea mandat.

SESIUNEA NAŢIONALĂ DE RAPOARTE ARHEOLOGICE (I). REDESCOPERĂ GORJUL

A-L-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice s-a desfăşurat în acest an la Târgu-Jiu organizată de Muzeul Judeţean Gorj ,,Alexandru Ştefulescu,, care  împlineşte, tot acum, 50 de ani de existenţă. O coincidenţă fericită marcată de muzeul sărbătorit cu o serie de manifestări culturale. Jienii s-au organizat exemplar aşa încât sesiunea, la care au participat aproape 100 de persoane cărora li s- au asigurat cazare şi masă, a ieşit foarte bine. Dincolo de lucrări, despre care voi vorbi altă dată, am descoperit un oraş frumos şi bine pus în valoare, dar şi un interesant  judeţ de munte.  Dacă trecem peste mulţimea de case de amanet şi bănci, care trădează o situaţie financiară nu tocmai bună pentru majoritatea populaţiei, descoperim un oraş care se poate numi turistic, fără să aibă un dar natural cum ar fi muntele (aflat la circa 50 km)  sau marea. Un oraş demn.  In primul rând te uimeşti de mulţimea de monumente  în stil neoromânesc sau baroc bine întreţinute sau chiar renovate. Mai vezi case cu frumoase pridvoare  sau foişoare din lemn inspirate din stilul brâncovenesc, albe şi împodobite cu scări de lemn decorate cu frumoase motive stilizate. Brâncuşi a avut de unde de inspira, nu degeaba ţinutul său natal păstrează trei monumente realizate de cel care este fondatorul sculpturii moderne. Faleza Jiului, la care se ajunge din parcul central, precum şi podurile peste Jiu, oferă o privelişte încântătoare a râului larg şi vijelios. De fapt, aceasta nu este o noutate. Aproape toate oraşele importante  aflate lângă  un mare râu au amenajat faleze, profitând de frumuseţea peisajului. La acest capitol, Slobozia nu intră printre marile oraşe deşi este străbătută de cel mai mare râu din sudul României.

Mapa sesiunii mai conţinea şase pliante bilingve sau în engleză şi o hartă turistică a judeţului din care aflăm paleta diversă a  ofertelor turistice. Proiectul ,,Redescoperă Gorjul,, realizat de Consiliul Judeţean Gorj prin programul Regio promovează:

-turismul istoric, cultural şi al tradiţiilor;

-turismul montan;

-muzeele Gorjului;

-turismul monahal;

-peşterile Gorjului;

-ansamblul monumental ,,Calea Eroilor,, realizat de Constantin Brâncuşi.

Pentru că prezenţa noastră la Târgu-Jiu avea alt scop, ne-am limitat la o excusie documentară la casa lui Brâncuşi de la Hobiţa, Muzeul Satului din Curtişoara unde se află peste 30 de case din lemn, specifice pentru arhitectura de lemn a zonei, Monumentul de la Padeş dedicat eroilor lui Tudor Vladimirescu şi mănăstirea Tismana unde am văzut o minunată pictură de secol XVI restaurată de curând.