ALTE TIPURI DE DEMONIZAŢI

FRAGMENT DIN PREDICA PR. AUGUSTIN KANDIOTIS DESPRE VINDECAREA DEMONIZAȚILOR DIN ȚINUTUL GADAREI

 

Aşadar, omul pe care l-a vindecat Hristos era demonizat. Dar va spune cineva: Acum ne vorbeşti despre demonizaţi? Acestea au fost „în vremea aceea”. Unde sunt acum demonizaţi? Cu astfel de poveşti ne ameţiţi?… Vă îndoiţi de faptul că există demonizaţi? Cine se îndoieşte, să-și cumpăr bilete, ca să meargă în Kefalonia, în insula Sfântului Gherasim, să-i vadă cum fac, cum urlă, cum îi leagă cu lanţuri, ce cuvinte spun şi cum, atunci când văd crucea de fier pe care a avut-o sfântul, strigă: ,,Ne-ai ars!,,.
Dar în afară de aceştia există şi altfel de demonizaţi, demonizaţi în societate, mai răi decât primii. Cine sunt aceştia? O renumită carte, cu titlul ,,Demonii,, a scris despre ei, rusul Dostoievschi. Vreţi să vedeţi câţiva?
Pe unul îl pune diavolul să stea la cafenea şi-i zice: Nu există Dumnezeu?…Asta este cea mnia mare minciună. Altădată acest cuvânt nu se auzea; acum îl spun mulţi………………….Aşadar ateul, un demonizat.
Vreţi alt demonizat? Este hulitorul. Il pune diavolul, oriunde s-ar afla, şi ce face? Îşi deschide gura lui murdară şi-l huleşte pe Dumnezeu! Ce faci, huleşti? Creştin nu eşti. Huleşti? Om nu eşti. Huleşti? Nici satană nu eşti, deoarece satana face toate păcatele dar nu huleşte. L-aţi văzut? Se cutremură de Hristos.
Aşadar, un demonizat este ateul, iar alt demonizat este hulitorul……….
Vreţi un alt demonizat? Ce face? Este duminică, bate clopotul, iar el hoinăreşte în dreapta şi în stânga; nu participă la Sfânta Liturghie. Nici la Crăciun, nici la Paşti….
Vreţi alţi demonizaţi? Sunt copii care îşi lovesc tatăl şi mama. Diavolul îi pune să o facă. A venit la Mitropolie un om cu capul spart. Cine ţi l-a spart?-zic eu. Îi era ruşine, a început să plângă. Fiul meu, zice. O generaţie lipsită de respect! Oameni care nu au respect faţă de Dumnezeu, nu vor avea respect nici faţă de părinţii lor. Acestea sunt urmările ateismului şi necredinţei.
……………………………………………….
Iată deci demonizaţii: ateul, hulitorul, omul care nu participă la Sf. Liturghie, cel care se jură fals, cel care ridică mâna asupra părintelui său, curvarul, adulterul, hoţul, cel care pierde nopţile, toţi cei care despart familii, toţi cei care fac crime.
Ceasul stăpânirii demonului este înfricoşător. Atunci şi cel mai cuminte deviază. Spun psihologii că orice om are cinci minute d enebunnie şi atunci poate să facă cea mai mare crimă. Dumnezeul meu, păzeşte-ne! Iată deci că există demonism. Omul poate să ajungă până la cer şi să devină înger, fie până în adâncul iadului şi să devină satana. Astăzi oamenii sunt nişte demonizaţi. Rar mai găseşti un om izbăvit de demoni.

Bibliografie
Ne vorbeşte părintele Augustin, vol.XIX, Ed. Metamofosi, Slobozia, 2015, p.78-81

PREDICATORUL. Scurtă recenzie la corpusul omiletico-apologetic ,,NE VORBEŞTE PĂRINTELE AUGUSTIN”

scris de Emilia Corbu

I. Introducere.
În ultimii trei ani (2010-2013), Frăţia Ortodoxă Misionară ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi” a tradus şi publicat în România un corpus impresionant de predici şi texte apologetico-misionare semnate de părintele Augustin Kandiotis, Mitropolitul Florinei, o mare personalitate a Greciei contemporane, dar aproape necunoscut în România. Personal, consider că ne aflăm în faţa celei mai valoroase şi utile colecţii de predici contemporane, adaptate vremurilor şi provocărilor pe care le trăim.
Opera misionară a părintelui Augustin Kandiotis a fost publicată în Grecia în peste 100 de cărţi. În română au fost traduse predici publicate, dar şi inedite (corespondenţă, publicaţii pe internet, etc). Corpusul are aproape 1800 de pagini format A4. Din smerenie a fost împărţit în 14 volume ,,Ne vorbeşte părintele Augustin”, de format mic A5, ca o carte de buzunar, uşor de citit pe drum, în metrou, de strecurat în poşetă, de oferit cuiva. Acestei serii se adaugă încă două volume: ,,Flori înmiresmate” şi ,,Kiriakodromion Augustinian”. Evident, nu cantitatea face valoarea, dar am insistat şi pe această prezentare cantitativă, deoarece predicile sunt foarte scurte şi aşa se face că întregul corpus cuprinde 500 de predici.
,,Kiriakodromion Augustinian” şi ,,Flori înmiresmate” sunt volume tematice. Kiriakodromionul, care are 439 pagini A4, cuprinde 92 de predici la Duminicile Penticostalului, Octoihului, Triodului şi la Duminicile speciale – dinainte şi de după Înălţarea Sfintei Cruci şi dinainte şi după Naşterea Domnului.
,,Flori Înmiresmate”, a doua colecţie tematică, are 267 pagini A5, cu un număr de 52 predici la sărbătorile sfinţilor. Deşi lista sfinţilor pare lungă, ea reprezintă doar o parte dintre predicile închinate sfinţilor. În întregul corpus sunt evocaţi un număr de 82 de sfinţi, aleşi nu după personalitatea lor, ci după virtutea pe care au întrupat-o. Aşa sunt scrise predicile despre o familie deosebită (Sfinţii Adrian şi Natalia), Logodne, Un copil orfan etc). O altă perpectivă este aceea socială. Aşa avem predici despre un sfânt zidar, un sfânt hamal, un mucenic croitor, un creştin filosof, doi creştini medici etc. etc. Dar nu în numărul predicilor stă valoarea, ci în tăria, credinţa şi sinceritatea pe care le revarsă şi mai ales în stilul în care sunt scrise şi despre care vom vorbi mai jos.
II. Personalitatea părintelui Augustin Kandiotis (1907-2010)

Biografia sumară publicată în primele două volume şi reluată parţial în altele, ne înfăţişează viaţa unui monah care a trăit 104 ani, o viaţă întreagă dedicată misiunii şi predicii. S-a călugărit la vârsta de 28 de ani, iar din 1941 a străbătut toată Grecia nu doar cu paşii săi, ci mai ales cu predicile sale. Deşi a ajuns la demnitatea de mitropolit al Florinei, a continuat să se prezinte cu modestie până la bătrâneţe ca predicator. A trecut prin război şi s-a aflat mereu pe lista celor care trebuiau arestaţi, închişi sau pur şi simplu executaţi. Pricina prigoanei din partea autorităţilor de ocupaţie italiene şi germane erau predicile prin care părintele Augustin ridica moralul poporului greu încercat de război. Dar predicatorul nu a fost doar un om al Cuvântului, ci şi al faptei. De pildă, în timpul războiului a organizat o cantină în Kozanis unde erau salvaţi zilnic de la foamete peste 8000 de oameni.
După război, predicile sale au răsunat împotriva ateismului, materialismului, ereziilor (în special papismul, ecumenismul, iehovismul). Cuvintele sale au mustrat filomasoneria regelui Pavlos, dar şi lipsa de atitudine a ierarhiei, a mitropoliţilor şi episcopilor, pentru care are cuvinte dure. Din acest motiv, în 1965, i se interzice să mai predice. Fără nici un efect. Va predica până la sfârşitul vieţii, de aceea interdicţia din 1965 a fost ridicată la un moment dat. Viaţa sa a fost o continuă mărturisire de credinţă. S-a aflat de trei ori la un pas de moarte şi de trei ori s-a ridicat din boală printr-o minune. Dumnezeu îl mai ţinea în viaţă pentru rugăciunile fiilor duhovniceşti şi dragostea poporului.

III. Motivaţia unui corpus de predici. Importanţa predicii în creştinism.
În zilele noastre, predica nu mai are importanţa din vremurile Bisericii Primare. La sinaxar, vieţile sfinţilor se citesc din Proloage. Predicile par să capete un caracter atemporal şi învăţătura evanghelică rămâne departe de viaţa noastră cotidiană. Or, aceasta este o dramă! Învăţătura evanghelică nu trebuie doar cunoscută, ci şi trăită zilnic, transformată în normă de viaţă, adică asimilată organic. Or, liantul care lipeşte cuvântul evanghelic de sufletul nostru este tocmai predica.
În Biserica primară exista un corp al didascalilor care poate fi asimilat predicatorilor. In Bizanţul ortodox predica a cunoscut o mare înflorire, iar misiunile de creştinare a ruşilor, bulgarilor, slavilor şi altor popoare din Asia Centrală se datorează nu doar programelor misionare bine întocmite, ci mai ales călugărilor predicatori.
După căderea Constantinopolului, stăpânirea otomană a interzis cu desăvârşire misiunea creştină. Ortodoxia a devenit o Biserică fără grai. În paralel, islamul făcea prozelitism printre creştini. Şi, pierderile au fost imense şi de neînlocuit. Misiunile externe au încetat. Bisericii i-a revenit doar grija menţinerii credinţei în poporul creştin şi nici aceea în întregime. Dovadă, martiriul părintelui Cosma Etolianul din secolul XVIII , care era monah în Sfântul Munte Athos şi când a văzut că poporul creştin trece la islam a coborât în Tesalia, Macedonia, Albania şi Epir şi a început să predice. Ridica o cruce la margine de sat, făcea un mic altar şi predica. Şi predicile sale vii au salvat acele ţinuturi. Autorităţile turceşti l-au condamnat la moarte şi l-au spânzurat de un copac. Aceasta era libertatea dată creştinilor în timpul dominaţiei otomane şi acesta era locul predicatorilor. Condamnarea la moarte! M-am oprit asupra Sfântului Cosma Etolianul pentru că a fost unul dintre sfinţii care l-au inspirat pe părintele Augustin Kandiotis. Dar, în aceeaşi perioadă istorică, a fost martirizat tot pentru cuvântul creştin, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV) şi Sfântul Ioan Valahul, pomenit pe 12 mai, ce a pătimit în Constantinopol în secolul XVII.
Trecută în spinarea preoţilor şi a înaltei ierarhii, predica a scăzut în intensitate, parte datorită lipsei de timp a acelora, parte din lipsa de pregătire teologică, dar, mai ales, credem noi, datorită faptului, aparent banal, că nu toţi preoţii au aptitudini misionare. Predica presupune nişte însuşiri native, un dar, un har aş spune. Aşa cum există un dar al rugăciunii, al răbdării, al dragostei creştine, există şi un dar al predicii. Şi, citindu-l pe părintele Augustin, ne dăm seama ce presupune aceasta.
IV. Stilul augustinian.
Cred că aşa cum se vorbeşte şi azi, după 1600 de ani, de stilul inconfundabil al Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a inspirat şi pe părintele Augustin în textele sale, aşa se va vorbi şi despre părintele Augustin Kandiotis.
Predicile sale se caracterizează prin:
1) Exprimare directă şi scurtă. Părintele vorbeşte aşa cum gândeşte, fără ocolişuri. De exemplu, odată mergând printr-un sat, salută un om care trecea pe cale cu ,,Bună seara, păcătosule, asemenea mie”! Omul se scandalizează şi începe să îl ocărască. De aici, o predică despre neasumarea păcatelor personale.
2) Predici axate pe o idee centrală. Aşa se face că are mai multe predici pe aceeaşi temă. Şapte predici la Inălţarea Sfintei Cruci, vreo cinci la Duminica Mironosiţelor şi exemplele pot continua. Nici una dintre cele cinci sau şapte predici nu repetă ideea, ci fiecare priveşte evenimentul din alt unghi. Într-una vorbeşte despre smerenie, în alta despre pocăinţă, în alta despre dragoste etc. Ideea fiecărei predici se regăseşte în titlul său. Dau exemple aleatorii din volumul III . In ,,Adorarea Mamonei” ne vorbeşte despre nimeni alţii decât creştinii ocazionali, de Paşte şi Crăciun, de care lumea de azi e plină. Exact aceşti creştini de eveniment formează adunarea mamonei. In ,,Micile porunci” se referă la gesturile nostre mici, care pot sminti pe aproapele. ,,Arme împotriva celui viclean” este o predică concentrată despre credinţă, rugăciune, smerenie, post şi Sfânta Cruce. ,,Un peşte la foc” ne aminteşte despre martiriul Sfântului Lavrentie, Biserica din catacombe şi nevoia de preoţi evlavioşi şi mireni credincioşi. ,,Există diavol” ne convinge părintele Augustin în altă predică şi ne şi descrie faptele lui.
3) Predicile lui sunt un dialog. Părintele se adresează unui personaj care – deşi pare imaginar – are toate datele unei persoane concrete din zilele noastre. Fiecare predică pare să fie o discuţie între părintele Augustin şi fiecare credincios în parte. Aşa se face că părintele întreabă, răspunde cu cuvintele sale sau ale vreunui credincios cu care dezbătuse problema, se intrigă, caută răspunsuri şi în fine, ne oferă o soluţie pentru o problemă ce părea de nerezolvat.
4) Toate predicile lui par să dezbată probleme de viaţă şi de moarte. Dacă în viaţa profană lucrurile sunt relative, în viaţa duhovnicească, aşa cum o prezintă părintele, toate sunt ultimative.
5) Părintele Augustin trăieşte personal fiecare predică. De multe ori îşi exprimă credinţa cu patos şi uneori frust. Spune el: „Dacă nu aş fi crezut, m-aş fi făcut lustragiu”. Altădată afirmă răspicat: ,,Cred în Dumnezeu şi în Evanghelie şi vă vorbesc cu durere pentru patria noastră” (vol. IX).
6) Dar cel mai important aspect este că aduce Evanghelia la timpul prezent, în spaţiul în care trăim şi în lumea de azi. Din predicile părintelui Augustin reiese existenţa unui ,,prezent biblic” pe care părintele ni-l dezvăluie. Aşa se face că:
a) Toate predicile sunt la timpul prezent. Acum L-au Răstignit pe Hristos şi ne arată şi cine anume şi de ce, acum a Înviat Mântuitorul, acum au fost mironosiţele la mormânt. Hristos este aici! – ne asigură părintele (vol. VIII, p. 37). Toată Evanghelia e vie, se desfăşoară sub ochii noştri şi noi suntem parte la acţiune. Şi minunea este că prin predică devenim convinşi de această realitate.
b) Acţiunea evanghelică se desfăşoară în lumea noastră reală, în viaţa noastră cotidiană. De pildă, în ,,Marea şi pescarii de oameni”, părintele deplânge poluarea apelor şi nesimţirea celor care din 168 de ore cât are săptămâna nu participă măcar o oră la Sfânta Liturghie.
c) In foarte multe predici se regăsesc descoperirile din diverse domenii ale ştiinţelor exacte sau umaniste, pe care le include comentariilor la mesajul evanghelic. Părintele Augustin a studiat şi analizat din perspectivă evanghelică domeniul ştiinţelor contemporane. E cunoscut faptul că petrecea mult timp în bibliotecă. De pildă, într-o scurtă predică ,,Viaţa veşnică” vorbeşte despre suflet dovedit de istorie, filosofie, ştiinţă.(va urma)

Publicat în ATITUDINI, NR.31, decembrie, 2013

ALTE MULTE DATE DESPRE OPERA ŞI PERSONALITATEA PĂRINTELUI AUGUSTIN KANDIOTIS GĂSIŢI LA PELERIN ORTODOX

ISPITA PREDICII

ISPITA PREDICII

Sunt o pasionată de predici. Imi place să le ascult și mai ales să le citesc, cu atât mai mult cu cât constat că predica autentică a devenit  o literatură pe cale de dispariție.

Predica este interfața Bibliei, actualizarea ei, explicitarea și dacă vreți, transformarea Bibliei în hrană spirituală. Predica este năvodul Cuvântului în sufletele noastre și este în egală măsură o conlucrare a Sf. Duh cu smeritul preot și păcătosul mirean. Din păcate, puțini sunt predicatori cu adevărat. De la Sf. Ioan Gură de Aur și darul lui de a uni  erudiția și simplitatea într-o predică unică, balsam pentru suflet, și până în zilele noastre,  puțini sunt aceia care au lăsat predici nemuritoare. Paradoxul  este că  în predică nu există cale de mijloc. Predica nu are temperaturi medii. O predică trebuie să fie ca focul ca să existe. In rest, e apă chioară. Nu știu cum se face că marii predicatori sunt călugări, adică tocmai cei care se adresează unui auditoriu restrâns.  

Importanța predicii a fost sesizată încă din  Biserica primară unde  exista un didascal, o persoană care se ocupa cu păstrarea  și trasmiterea nealterată a învățăturii evanghelice. Locul lui a fost preluat între timp de episcop  și de preot dar performanțele nu sunt mereu aceleași.

S-au impus însă și nume mari. In zilele noastre menționez pe vrednicul de pomenire  Augustin, episcop grec  de Florina. Despre el pot spune că are cele mai scurte și puternice predici. Predica lui este ca o săgeată sau ca o oglindă.  Te privește personal. Te atinge.  Părintele Augustin nu face uz de erudiție, deși  nu i-a lipsit niciodată, și nici nu se lansează în explicații irelevante. Noutatea predicii lui constă în aceea  de a găsi inima ( uneori doar două-trei cuvinte)  pericopei evanghelice  la care face referire.  Pe această inimă își construiește expunerea. Și niciodată nu greșește. Nu se adresează unui om imaginar, ci exact ție, celui care îl citești. Taie în carne vie, până la rădăcina păcatului. Predica lui are ceva din înțelepciunea părintelui  Ilie Cleopa, din erudiția lui Nicolae Steinhardt și consecvența mitropolitului Bartolomeu Anania. Și, după cum vedeți, vorbesc doar despre persoane din Biserica biruitoare. Se pare că în Biserica luptătoare sunt din ce în ce mai puțini predicatori. A plouat însă cu darul bunei administrări, a ascultării necondiționate și a trăirii în nori.  Poate ar fi bine ca aceia lipsiți de harul predicii să citească predicile celor dăruiți. Pentru că există și o ispită a predicii, a predica fără să spui nimic sau a predica părerile personale.

CINE SUNT SFINŢII?

Din recentul volum ,,Flori înmiresmate,, semnat de pr. Augustin Kandiotis şi editat de Frăţia Ortodoxă Misionară, redau o simplă şi caldă prezentare a sfinţilor.

Sfinţii tuturor veacurilor, din timpurile apostolice până în zilele noastre, demonstrează la ce înălţime a virtuţii poate să ajungă omul, chiar şi cel mai păcătos, nu cu propriile puteri, ci cu puterea lui Hristos. Alţii se minunează de forţa propulsoare pe care a descoperit-o ştiinţa, ca să-i trimită pe astronauţii ei pe lună şi pe astre, dar noi ne minunăm de puterea lui Hristos, de tainica Lui putere, care recurge din cruce şi ne împinge către cele de sus, către cerurile virtuţilor, pe noi cei din ţărână, copiii lui Adam şi ai Evei.

Sfinţii sunt copaci roditori ai noului Eden. Sunt „florile frumos mirositoare ale raiului”. Sunt tot ce are mai ales a ne arăta omenirea. Sunt sarea şi lumina lumii. Sunt bună mireasma lui Hristos în lume. Fără sfinţi lumea ar fi putrezit moral şi religios şi s-ar fi afundat în întuneric.

Necredincioşii şi ateii, care sesizează care este puterea sfinţilor, îi urăsc pe sfinţi şi se luptă cu înverşunare să şteargă numele lor, pentru că sfinţii sunt icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ.
Sfinţii, despre care vorbeşte cartea de faţă, nu mai aparţin Bisericii Luptătoare, care se luptă aici pe pământ cu armele luminii, ca să reuşească o strălucită victorie, sfinţenia credincioşilor, venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Lupta creştinilor este grea. Atacurile vrăjmaşilor, văzuţi şi nevăzuţi, sunt înverşunate. Antihrist este la uşi. Sfinţenia este un lucru din ce în ce mai rar. Păcatul şi rătăcirea prisosesc. Zilele noastre sunt ca zilele lui Noe şi ale lui Lot! Avem nevoie de sfinţi. Sfinţii, care se află deja în Biserica Triumfătoare, aproape de Tronul lui Dumnezeu, nu încetează să urmărească din tribunele veşniciei înfricoşătoarea luptă pe care o duc cei mai mici fraţi ai lor, creştinii veacului de acum, ai veacului al XX – lea, celui înşelător. Sfinţii nu încetează să mijlocească pentru credincioşi. Da! Credinţa noastră este că şi acum sfinţii, care sunt în ceruri, îşi oferă ajutorul lor duhovnicesc creştinilor care se luptă. Sfinţii nu sunt morţi. Trăiesc în Dumnezeu. Trăiesc în Predania Bisericii. Trăiesc în inimile credincioşilor. Amintirea vieţii lor şi a minunilor lor ca o briză făcătoare de viaţă suflă în toată Biserica.
Sfinţii continuă să-i înveţe şi să-i însufleţească pe credincioşi. Sfinţii, fraţii noştri cei mai mari, ne aşteaptă acolo în înălţime, în cerurile cerurilor, ca să prăznuim toţi împreună biruinţa Mielului celui înjunghiat.
Iubiţii mei cititori, să ne luptăm cu lupta cea bună a credinţei, aşa încât să ne împărtăşim de triumful lui Hristos. Şi ne vom împărtăşi, dacă suntem următori ai sfinţilor în viaţa de acum.
În Florina, 30 ianuarie 1974,
Sărbătoarea celor Trei Ierarhi.
† Augustin al Florinei

Mai multe despre cărţile PS Augustin al Florinei găsiţi la Pelerin Ortodox

UN SFÂNT DIN EVUL MEDIU-TIMPURIU. MORALITATEA CELOR PUTERNICI


Se află in curs de apariţie volumul:

EPISCOPUL AUGUSTIN N. KANDIOTIS,
MITROPOLIT DE FLORINA

FLORI ÎNMIRESMATE

SCURTE PREDICI
LA SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

,,Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”
(Psalmul 67, 36)

Traducere : Frăţia Ortodoxă Misionară
« Sfinţii Trei Noi Ierarhi »

Se tipăreşte cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Părinte Augustin,
Mitropolitul Florinei (2010)

Din paginile lui redăm o scurtă predică la un sfânt prăznuit azi, 25 februarie şi care a trăit în evul mediu-timpuriu, secolul VIII. A luptat împotriva unor păcate, culmea, actuale şi după o mie de ani.

SFÂNTUL TARASIE

25 februarie

SMERENIA SFINŢILOR

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.
De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi, fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi, cu durere în inimă şi lacrimi în ochi, să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).
Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta, se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!
Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

***

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol, în secolul al VIII – lea, într-o perioadă foarte tulbure, pentru că lumea de atunci era despărţită în două tabere: o tabără erau ortodocşii, care voiau să aibă în biserică icoane; alta, erau ereticii, iconomahii, care voiau să arunce şi să ardă toate icoanele. Familia lui Tarasie aparţinea taberei ortodoxe. Părinţii lui erau evlavioşi. Astfel, Tarasie a fost educat într-un mediu ortodox. Şi deoarece avea o mare chemare faţă de studiu, părinţii lui l-au trimis la şcoli. A studiat şi s-a pregătit foarte bine. Încă tânăr fiind, a devenit funcţionar superior la palat. Atunci, împărăteasă era Irina.
Din cauza groaznicului război pe care îl duceau iconomahii, patriarhul Pavel de atunci a obosit, a demisionat, s-a dus într-o mănăstire şi peste puţin timp a murit. Acum, cine avea să devină patriarh? Împărăteasa voia să devină Tarasie. Şi nu doar împărăteasa şi nobilii, ci şi întregul popor binecredincios. Pe el, l-au considerat vrednic în acele zile dificile. Dar Tarasie era un suflet smerit. Îşi simţea neputinţa şi păcătoşenia şi încercase să evite greaua demnitate. Dar, în urma unei mari presiuni, a cedat şi a acceptat să fie hirotonit, însă cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic pentru a fi soluţionată chestiunea icoanelor, iar lumea să-şi redobândească pacea. Condiţia aceasta a fost acceptată. Tarasie a fost hirotonit şi instalat ca patriarh. Iconomahii, care erau o tabără foarte puternică, i-au pus multe piedici. Dar Sfântul Tarasie a învins toate piedicile, iar la sfârşit, la Niceea din Asia Mică, în 787, a avut loc Sinodul al VII – lea Ecumenic, care i-a şi condamnat pe iconomahi. A fost o luminoasă biruinţă a Ortodoxiei, iar principalul ei autor a fost Sfântul Tarasie.
Dar Sfântul Tarasie nu s-a luptat doar pentru credinţă. S-a luptat şi pentru morală. Voia ca ortodocşii – şi, desigur, cei care deţineau mari demnităţi – să trăiască potrivit învăţăturilor Ortodoxiei. Şi pe oricine vedea că iese de pe linia aceasta, că încalcă legile Bisericii şi că trăieşte o viaţă stricată, îl mustra pentru exemplul său rău. Când tânărul împărat Constantin al VI – lea, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită pentru a lua alta, patriarhul Tarasie s-a împotrivit acestei dorinţe nelegiuite a împăratului. Dar împăratul a găsit un preot nevrednic care l-a cununat în chip nelegiuit. Sfântul Tarasie, care nu a dat permisiunea preotului ca să cunune cuplul nelegiuit, l-a caterisit imediat pe preot. Împăratul s-a mâniat. A împresurat episcopia cu soldaţi şi l-a ameninţat pe patriarh cu exilul. Dar Sfântul Tarasie nu a cedat. Avea şi poporul alături de el. Şi, dacă îndrăznea împăratul să-i facă vreun rău lui Tarasie, poporul s-ar fi răsculat şi ar fi făcut revoluţie. Împăratul s-a temut. Trimisului împărătesc care cerea un compromis, Tarasie i-a răspuns: Spuneţi împăratului că Tarasie nu cedează. Cum va sta împăratul în faţa lumii? Cum îi va pedepsi pe bărbaţii care îşi lasă femeile lor şi se duc cu alte femei, de vreme ce el, cel dintâi, a dat un exemplu rău? Carte de despărţire nu-i dau. Nunta nelegiuită pe care a făcut-o nu o binecuvintez. Prefer să fiu răsturnat de pe tron, decât să binecuvintez astfel de nelegiuiri… Astfel a răspuns Tarasie trimisului împăratului. Poporul binecredincios a stat de partea sfântului patriarh, iar patriarhul a rămas în tron. A rămas pe tron nu pentru onoruri şi slavă, ci pentru a sluji poporul lui Dumnezeu. O mare avere, pe care a moştenit-o de la părinţii săi bogaţi, a împărţit-o săracilor. Trăia o viaţă ascetică. Se ruga şi studia Sfânta Scriptură şi pe Părinţi şi învăţa continuu. Clericii stricaţi nu puteau să rămână lângă el. Şi pe acei preoţi, care dăduseră bani episcopilor nevrednici ca să-i hirotonească, i-a izgonit din Biserică şi a emis o lege: acela care devine preot cu bani să fie caterisit. Pentru că banii pe care îi dă cineva ca să cumpere harul dumnezeiesc sunt ca banii pe care i-a luat Iuda pentru a-L vinde pe Învăţătorul.
Preotul, care vrea să-şi păstreze la înălţime preoţia sa, nu se cuvine să ia bani pentru el însuşi când săvârşeşte Tainele. De aceea, şi noi, în jurisdicţia noastră, am interzis preoţilor să ia bani la diferitele slujbe. Am întrerupt şi aşa-numitele „norociri” (banii pe care i-ar primi un preot în afara salariului – n. tr.), deoarece şi acestea sunt un fel de simonie, pe care a condamnat-o Tarasie.
După această digresiune, să revenim la Sfântul Tarasie. Douăzeci de ani a rămas în tron. Nicio zi nu a încetat să lucreze şi să se ostenească pentru popor. După aceea, s-a retras într-o mănăstire, pe care o zidise el însuşi, şi acolo, ca şi cum era ultimul păcătos, plângea şi cerea mila lui Dumnezeu. Auziţi, creştinii mei? Un patriarh, care a trăit o viaţă sfântă, a făcut minuni şi a slăvit Biserica, plânge pentru păcatele lui. Şi noi, clerici şi mireni, ce facem? Unde sunt lacrimile noastre? Unde este pocăinţa noastră? Din păcate, nu ne învaţă exemplul Sfântului Tarasie, care plângea şi cerea mila lui Dumnezeu.
Fie ca prin mijlocirile Sfântului Tarasie, marele apărător şi erou al Bisericii, Dumnezeu să ne dea şi nouă pocăinţă adevărată.

CARE E NUMELE TĂU ROMÂNIE? LEGIUNE!


Titlul de mai sus este inspirat din volumul V al seriei ,, Ne vorbeşte părintele Augustin,, tradus şi editat de Frăţia Ortodoxă Misionară, aflat în curs de publicare.

Cartea cuprinde biografia mitropolitului Augustin, glasul care a stricat în pustia zilelor noastre, cuvântările personalităţilor prezente la slujba de înmormântare şi la parastasul de 40 de zile, fotografii inedite de la eveniment, atât de dorite de cei care au citit predicile şi omiliile mitropolitului. Insă cea mai importantă parte o reprezintă predicile rostite cu diverse prilejuri.

Cartea nu este valabilă doar pentru Grecia. Este cât se poate de actuală şi pentru România, cu atât mai mult cu cât puţini ierarhi români au curajul mitropolitului grec. Şi asta pentru că răul nu are ţară, răul nu are timp, nu are naţionalitate. Este mereu acelaşi, oriunde. I se poate opune un om limitat în timp, în trup, într-o anumită mentalitate? Da, i se poate opune, dar nu îl poate învinge. Singura piatră pe care se zdrobeşte răul este Hristos. Şi acest lucru ne demonstrează întreaga istorie şi a mărturisit neobosit până la cei 104 ai săi Augustin, mitropolit de Florina.
Dacă veţi găsi cele cinci volume ale cărţii să nu le ocoliţi. Nu costă o avere. Se vând la preţ misionar. Veţi întâlni însă o predică rară şi binefăcătoare ca o ploaie în deşert.

Redau un text din volumul ce urmează să apară.

,, Demoni pretutindeni: demoni în şcoli, unde profesorii învaţă că omul coboară din maimuţă şi că nu există Dumnezeu; demoni în piaţă, unde stăpâneşte legea „răpeşte, ca să mănânci şi fură, ca să ai”. Demoni în tribunale, unde pălmuiesc fără teamă Evanghelia… O societate de demonizaţi. Avea dreptate rusul Dostoievski, care a scris opera „Demonii”. Demonii tulbură viaţa şi o fac nefericită. Care este numele tău, societate? „Legiune”. Inima noastră? „Legiune” şi ea. Nu locuieşte înăuntrul ei Hristos.
Trăim într-o epocă satanică: suntem posedaţi de satana. Din nefericire, astăzi, în mare parte, nu mai stăpâneşte Hristos; stăpânesc satana şi demonii. Oamenii i-au făcut „stăpânitori ai acestei lumi” (Efeseni 6, 12). S-au predat acestora – cu voia personală a fiecăruia – inimi, familii, case, ministere, guverne, parlamente, organizaţii… Şi diavolul nu ştie să facă bine. De aceea stăpâneşte nerozia şi distrugerea.
O mare necredinţă stăpâneşte. Şi noi, care zicem că credem, nu credem. Am fost influenţaţi. Era odată o vreme în care strămoşii noştri nu aveau şcoli, universităţi, academii, nu aveau bani şi bogăţie, nu aveau case şi maşini luxoase. Dar societatea era sfinţită. Nu se auzea nicio blasfemie, nicio înjurătură. O sută de ani în Macedonia şi nu s-a emis niciun divorţ; divorţul era necunoscut. Acum? Care este numele tău, Eladă? „Legiune”! Atunci aveau colibe sărace, dar în colibe locuiau oameni sfinţi, îngeri. Acum, în marile case, cu tot confortul, locuiesc demonii.

***

Ce se va întâmpla, deci, fraţii mei? Aşa vor rămâne lucrurile? Nu există nicio speranţă? Dacă n-ar fi venit în lume Hristos, situaţia ar fi dezolantă. Dar a venit Hristos şi l-a biruit pe diavol.
Într-o zi, la Mitropolie, mă căuta o femeie. Tremura toată de frică.
– N-am dormit de două nopţi, zice.
– De ce? Ce ţi se întâmplă?
– M-am trezit alaltăieri dimineaţă şi am găsit în curtea mea farmece: oase, fire de păr, coarne. Îmi vor face rău în casă.
– Crezi în Hristos? – o întreb.
– Cred, zice.
– Ei, atunci care este mai puternic, Hristos sau satana?
– Hristos.
– Atunci, dacă Hristos este mai puternic, El îi biruieşte pe toţi demonii. Nu te teme.
Hristos este biruitorul demonilor. Şi nu doar El i-a biruit, ci dă putere şi fiecărui creştin credincios să-i biruiască pe demoni, oricât de puternici ar fi. Şi „Iisus Hristos învinge” este o dovadă a cărui fapt? Pe omul din Evanghelia de astăzi satana l-a făcut lup sălbatic, însă lângă Hristos lupul devine miel.
O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta! Unde este Hristos, este libertate; unde lipseşte Hristos, este sclavie. Unde este Hristos, este dreptate; unde lipseşte Hristos, este nedreptate. Unde este Hristos, este dragoste; unde lipseşte Hristos este ură. Unde este Hristos, este raiul; unde lipseşte Hristos, este iadul. Şi într-adevăr, iad este lumea. Nu îndrăzneşti să ieşi din casă, pentru că acum toţi sunt terorişti; aşa cum atunci demonizatul îi teroriza pe toţi, aşa şi ei astăzi. Am devenit Chicago.
Ce să facem, deci, fraţii mei? Să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu, ca să vină să ne conducă din nou Hristos; pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi, întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin
PREDICĂ
LA DUMINICA A XXIII – A DUPĂ RUSALII(Luca 8, 26-39)
NUMELE DEMONIZATULUI – «LEGIUNE»
(Luca 8, 30)

(Predica Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Niki – Florina, 25-10-1987)

NE VORBEŞTE PĂRINTELE AUGUSTIN


Ieri am cumpărat şi al –IV-lea exemplar din ,,Ne vorbeşte părintele Augustin,, scos prin nevoinţa Frăţiei Ortodoxe Misionare ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi,, care s-a ocupat de traducerea, editarea şi publicarea prezentului volum supranumit ,,Din braţele lui Hristos,,.
Pentru cei care nu ştiu cine a fost părintele Augustin le spunem câteva cuvinte. Mai multe găsiţi în cărţile sale. Părintele Augustin a trăit în Grecia de azi. A trecut la Domnul în 2010, în ajunul Praznicului Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, la vârsta de 104 ani. A fost mitropolit de Florina (Grecia) dar nu funcţiile de episcop şi mitropolit l-au făcut cunoscut, ci predicile sale vii.
A fost poate cel mai fervent predicator al ortodoxiei contemporane. Predicile sale erau scurte dar aspre. Nu filosofa mult asupra înţelesurilor evenghelice ci le aplica direct la lumea în care trăim, la provocările şi păcatele lumii contemporane. Chiar şi când vorbea din Sinaxar găsea o legătură între viaţa sfinţilor de pe vremuri şi lumea noastră de azi. Se poate spune că era predicatorul Evangheliei aplicate. Stilul său viu şi neobosit, critica directă, sfatul drept uneori greu, i-au adus duşmănia nu doar a factorilor politici ai timpului ci şi a unor membri ai clerului grec.
Predicile sale simple mergeau însă direct la inima poporului simplu. Şi mulţimile care l-au înţeles l-au urmat.
Redau un fragment din începutul unei omilii.

DESPRE DUMNEZEIASCA DRAGOSTE

“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan, 3,16)

Iubiţii mei, încep cu o anecdotă. Un împărat din antichitate nu putea să doarmă într-o noapte, îl preocupa o nedumerire. Dimineaţă, a chemat la palat un înţelept şi-i zice:
- Cred că există Dumnezeu, dar ce este Dumnezeu? Spune-mi tu, care ai citit.
înţeleptul a căzut pe gânduri.
- Dă-mi termen de trei zile, îi zice. După trei zile s-a înfăţişat înaintea împăratului şi i-a spus: .
- N-am rezolvat problema.
A cerut un nou termen. Când s-a terminat şi acesta, s-a înfăţişat din nou şi-i zice:
- Nici n-am început…
Şi, ca să nu mă lungesc, a cerut multe termene până când, în sfârşit, a mărturisit:
- Nu pot să răspund.
Avea dreptate. Pentru că o taină acoperă întreg universul. Universul material (cerul, stelele, pământul, natura), cele mai mici şi cele mai mari, cuprind taine uluitoare. Şi ştiinţa doar le descrie, nu le explică, nu intră mai adânc. Şi de vreme ce universul material are taine, cu cât mai mult cel spiritual? Universul spiritual este o piramidă, al cărei vârf este Dumnezeu…

Bibliografie: Ne vorbeşte părintele Augustin, Din braţele lui Hristos, vol.IV, Omilii ale mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, Frăţia Ortodoxă Misionară ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi,,. 2010.