scris de Emilia Corbu

I. Introducere.
În ultimii trei ani (2010-2013), Frăţia Ortodoxă Misionară ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi” a tradus şi publicat în România un corpus impresionant de predici şi texte apologetico-misionare semnate de părintele Augustin Kandiotis, Mitropolitul Florinei, o mare personalitate a Greciei contemporane, dar aproape necunoscut în România. Personal, consider că ne aflăm în faţa celei mai valoroase şi utile colecţii de predici contemporane, adaptate vremurilor şi provocărilor pe care le trăim.
Opera misionară a părintelui Augustin Kandiotis a fost publicată în Grecia în peste 100 de cărţi. În română au fost traduse predici publicate, dar şi inedite (corespondenţă, publicaţii pe internet, etc). Corpusul are aproape 1800 de pagini format A4. Din smerenie a fost împărţit în 14 volume ,,Ne vorbeşte părintele Augustin”, de format mic A5, ca o carte de buzunar, uşor de citit pe drum, în metrou, de strecurat în poşetă, de oferit cuiva. Acestei serii se adaugă încă două volume: ,,Flori înmiresmate” şi ,,Kiriakodromion Augustinian”. Evident, nu cantitatea face valoarea, dar am insistat şi pe această prezentare cantitativă, deoarece predicile sunt foarte scurte şi aşa se face că întregul corpus cuprinde 500 de predici.
,,Kiriakodromion Augustinian” şi ,,Flori înmiresmate” sunt volume tematice. Kiriakodromionul, care are 439 pagini A4, cuprinde 92 de predici la Duminicile Penticostalului, Octoihului, Triodului şi la Duminicile speciale – dinainte şi de după Înălţarea Sfintei Cruci şi dinainte şi după Naşterea Domnului.
,,Flori Înmiresmate”, a doua colecţie tematică, are 267 pagini A5, cu un număr de 52 predici la sărbătorile sfinţilor. Deşi lista sfinţilor pare lungă, ea reprezintă doar o parte dintre predicile închinate sfinţilor. În întregul corpus sunt evocaţi un număr de 82 de sfinţi, aleşi nu după personalitatea lor, ci după virtutea pe care au întrupat-o. Aşa sunt scrise predicile despre o familie deosebită (Sfinţii Adrian şi Natalia), Logodne, Un copil orfan etc). O altă perpectivă este aceea socială. Aşa avem predici despre un sfânt zidar, un sfânt hamal, un mucenic croitor, un creştin filosof, doi creştini medici etc. etc. Dar nu în numărul predicilor stă valoarea, ci în tăria, credinţa şi sinceritatea pe care le revarsă şi mai ales în stilul în care sunt scrise şi despre care vom vorbi mai jos.
II. Personalitatea părintelui Augustin Kandiotis (1907-2010)

Biografia sumară publicată în primele două volume şi reluată parţial în altele, ne înfăţişează viaţa unui monah care a trăit 104 ani, o viaţă întreagă dedicată misiunii şi predicii. S-a călugărit la vârsta de 28 de ani, iar din 1941 a străbătut toată Grecia nu doar cu paşii săi, ci mai ales cu predicile sale. Deşi a ajuns la demnitatea de mitropolit al Florinei, a continuat să se prezinte cu modestie până la bătrâneţe ca predicator. A trecut prin război şi s-a aflat mereu pe lista celor care trebuiau arestaţi, închişi sau pur şi simplu executaţi. Pricina prigoanei din partea autorităţilor de ocupaţie italiene şi germane erau predicile prin care părintele Augustin ridica moralul poporului greu încercat de război. Dar predicatorul nu a fost doar un om al Cuvântului, ci şi al faptei. De pildă, în timpul războiului a organizat o cantină în Kozanis unde erau salvaţi zilnic de la foamete peste 8000 de oameni.
După război, predicile sale au răsunat împotriva ateismului, materialismului, ereziilor (în special papismul, ecumenismul, iehovismul). Cuvintele sale au mustrat filomasoneria regelui Pavlos, dar şi lipsa de atitudine a ierarhiei, a mitropoliţilor şi episcopilor, pentru care are cuvinte dure. Din acest motiv, în 1965, i se interzice să mai predice. Fără nici un efect. Va predica până la sfârşitul vieţii, de aceea interdicţia din 1965 a fost ridicată la un moment dat. Viaţa sa a fost o continuă mărturisire de credinţă. S-a aflat de trei ori la un pas de moarte şi de trei ori s-a ridicat din boală printr-o minune. Dumnezeu îl mai ţinea în viaţă pentru rugăciunile fiilor duhovniceşti şi dragostea poporului.

III. Motivaţia unui corpus de predici. Importanţa predicii în creştinism.
În zilele noastre, predica nu mai are importanţa din vremurile Bisericii Primare. La sinaxar, vieţile sfinţilor se citesc din Proloage. Predicile par să capete un caracter atemporal şi învăţătura evanghelică rămâne departe de viaţa noastră cotidiană. Or, aceasta este o dramă! Învăţătura evanghelică nu trebuie doar cunoscută, ci şi trăită zilnic, transformată în normă de viaţă, adică asimilată organic. Or, liantul care lipeşte cuvântul evanghelic de sufletul nostru este tocmai predica.
În Biserica primară exista un corp al didascalilor care poate fi asimilat predicatorilor. In Bizanţul ortodox predica a cunoscut o mare înflorire, iar misiunile de creştinare a ruşilor, bulgarilor, slavilor şi altor popoare din Asia Centrală se datorează nu doar programelor misionare bine întocmite, ci mai ales călugărilor predicatori.
După căderea Constantinopolului, stăpânirea otomană a interzis cu desăvârşire misiunea creştină. Ortodoxia a devenit o Biserică fără grai. În paralel, islamul făcea prozelitism printre creştini. Şi, pierderile au fost imense şi de neînlocuit. Misiunile externe au încetat. Bisericii i-a revenit doar grija menţinerii credinţei în poporul creştin şi nici aceea în întregime. Dovadă, martiriul părintelui Cosma Etolianul din secolul XVIII , care era monah în Sfântul Munte Athos şi când a văzut că poporul creştin trece la islam a coborât în Tesalia, Macedonia, Albania şi Epir şi a început să predice. Ridica o cruce la margine de sat, făcea un mic altar şi predica. Şi predicile sale vii au salvat acele ţinuturi. Autorităţile turceşti l-au condamnat la moarte şi l-au spânzurat de un copac. Aceasta era libertatea dată creştinilor în timpul dominaţiei otomane şi acesta era locul predicatorilor. Condamnarea la moarte! M-am oprit asupra Sfântului Cosma Etolianul pentru că a fost unul dintre sfinţii care l-au inspirat pe părintele Augustin Kandiotis. Dar, în aceeaşi perioadă istorică, a fost martirizat tot pentru cuvântul creştin, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV) şi Sfântul Ioan Valahul, pomenit pe 12 mai, ce a pătimit în Constantinopol în secolul XVII.
Trecută în spinarea preoţilor şi a înaltei ierarhii, predica a scăzut în intensitate, parte datorită lipsei de timp a acelora, parte din lipsa de pregătire teologică, dar, mai ales, credem noi, datorită faptului, aparent banal, că nu toţi preoţii au aptitudini misionare. Predica presupune nişte însuşiri native, un dar, un har aş spune. Aşa cum există un dar al rugăciunii, al răbdării, al dragostei creştine, există şi un dar al predicii. Şi, citindu-l pe părintele Augustin, ne dăm seama ce presupune aceasta.
IV. Stilul augustinian.
Cred că aşa cum se vorbeşte şi azi, după 1600 de ani, de stilul inconfundabil al Sfântului Ioan Gură de Aur, care l-a inspirat şi pe părintele Augustin în textele sale, aşa se va vorbi şi despre părintele Augustin Kandiotis.
Predicile sale se caracterizează prin:
1) Exprimare directă şi scurtă. Părintele vorbeşte aşa cum gândeşte, fără ocolişuri. De exemplu, odată mergând printr-un sat, salută un om care trecea pe cale cu ,,Bună seara, păcătosule, asemenea mie”! Omul se scandalizează şi începe să îl ocărască. De aici, o predică despre neasumarea păcatelor personale.
2) Predici axate pe o idee centrală. Aşa se face că are mai multe predici pe aceeaşi temă. Şapte predici la Inălţarea Sfintei Cruci, vreo cinci la Duminica Mironosiţelor şi exemplele pot continua. Nici una dintre cele cinci sau şapte predici nu repetă ideea, ci fiecare priveşte evenimentul din alt unghi. Într-una vorbeşte despre smerenie, în alta despre pocăinţă, în alta despre dragoste etc. Ideea fiecărei predici se regăseşte în titlul său. Dau exemple aleatorii din volumul III . In ,,Adorarea Mamonei” ne vorbeşte despre nimeni alţii decât creştinii ocazionali, de Paşte şi Crăciun, de care lumea de azi e plină. Exact aceşti creştini de eveniment formează adunarea mamonei. In ,,Micile porunci” se referă la gesturile nostre mici, care pot sminti pe aproapele. ,,Arme împotriva celui viclean” este o predică concentrată despre credinţă, rugăciune, smerenie, post şi Sfânta Cruce. ,,Un peşte la foc” ne aminteşte despre martiriul Sfântului Lavrentie, Biserica din catacombe şi nevoia de preoţi evlavioşi şi mireni credincioşi. ,,Există diavol” ne convinge părintele Augustin în altă predică şi ne şi descrie faptele lui.
3) Predicile lui sunt un dialog. Părintele se adresează unui personaj care – deşi pare imaginar – are toate datele unei persoane concrete din zilele noastre. Fiecare predică pare să fie o discuţie între părintele Augustin şi fiecare credincios în parte. Aşa se face că părintele întreabă, răspunde cu cuvintele sale sau ale vreunui credincios cu care dezbătuse problema, se intrigă, caută răspunsuri şi în fine, ne oferă o soluţie pentru o problemă ce părea de nerezolvat.
4) Toate predicile lui par să dezbată probleme de viaţă şi de moarte. Dacă în viaţa profană lucrurile sunt relative, în viaţa duhovnicească, aşa cum o prezintă părintele, toate sunt ultimative.
5) Părintele Augustin trăieşte personal fiecare predică. De multe ori îşi exprimă credinţa cu patos şi uneori frust. Spune el: „Dacă nu aş fi crezut, m-aş fi făcut lustragiu”. Altădată afirmă răspicat: ,,Cred în Dumnezeu şi în Evanghelie şi vă vorbesc cu durere pentru patria noastră” (vol. IX).
6) Dar cel mai important aspect este că aduce Evanghelia la timpul prezent, în spaţiul în care trăim şi în lumea de azi. Din predicile părintelui Augustin reiese existenţa unui ,,prezent biblic” pe care părintele ni-l dezvăluie. Aşa se face că:
a) Toate predicile sunt la timpul prezent. Acum L-au Răstignit pe Hristos şi ne arată şi cine anume şi de ce, acum a Înviat Mântuitorul, acum au fost mironosiţele la mormânt. Hristos este aici! – ne asigură părintele (vol. VIII, p. 37). Toată Evanghelia e vie, se desfăşoară sub ochii noştri şi noi suntem parte la acţiune. Şi minunea este că prin predică devenim convinşi de această realitate.
b) Acţiunea evanghelică se desfăşoară în lumea noastră reală, în viaţa noastră cotidiană. De pildă, în ,,Marea şi pescarii de oameni”, părintele deplânge poluarea apelor şi nesimţirea celor care din 168 de ore cât are săptămâna nu participă măcar o oră la Sfânta Liturghie.
c) In foarte multe predici se regăsesc descoperirile din diverse domenii ale ştiinţelor exacte sau umaniste, pe care le include comentariilor la mesajul evanghelic. Părintele Augustin a studiat şi analizat din perspectivă evanghelică domeniul ştiinţelor contemporane. E cunoscut faptul că petrecea mult timp în bibliotecă. De pildă, într-o scurtă predică ,,Viaţa veşnică” vorbeşte despre suflet dovedit de istorie, filosofie, ştiinţă.(va urma)

Publicat în ATITUDINI, NR.31, decembrie, 2013

ALTE MULTE DATE DESPRE OPERA ŞI PERSONALITATEA PĂRINTELUI AUGUSTIN KANDIOTIS GĂSIŢI LA PELERIN ORTODOX

Se află in curs de apariţie volumul:

EPISCOPUL AUGUSTIN N. KANDIOTIS,
MITROPOLIT DE FLORINA

FLORI ÎNMIRESMATE

SCURTE PREDICI
LA SĂRBĂTORILE SFINŢILOR

,,Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”
(Psalmul 67, 36)

Traducere : Frăţia Ortodoxă Misionară
« Sfinţii Trei Noi Ierarhi »

Se tipăreşte cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Părinte Augustin,
Mitropolitul Florinei (2010)

Din paginile lui redăm o scurtă predică la un sfânt prăznuit azi, 25 februarie şi care a trăit în evul mediu-timpuriu, secolul VIII. A luptat împotriva unor păcate, culmea, actuale şi după o mie de ani.

SFÂNTUL TARASIE

25 februarie

SMERENIA SFINŢILOR

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.
De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi, fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi, cu durere în inimă şi lacrimi în ochi, să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).
Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta, se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!
Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

***

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol, în secolul al VIII – lea, într-o perioadă foarte tulbure, pentru că lumea de atunci era despărţită în două tabere: o tabără erau ortodocşii, care voiau să aibă în biserică icoane; alta, erau ereticii, iconomahii, care voiau să arunce şi să ardă toate icoanele. Familia lui Tarasie aparţinea taberei ortodoxe. Părinţii lui erau evlavioşi. Astfel, Tarasie a fost educat într-un mediu ortodox. Şi deoarece avea o mare chemare faţă de studiu, părinţii lui l-au trimis la şcoli. A studiat şi s-a pregătit foarte bine. Încă tânăr fiind, a devenit funcţionar superior la palat. Atunci, împărăteasă era Irina.
Din cauza groaznicului război pe care îl duceau iconomahii, patriarhul Pavel de atunci a obosit, a demisionat, s-a dus într-o mănăstire şi peste puţin timp a murit. Acum, cine avea să devină patriarh? Împărăteasa voia să devină Tarasie. Şi nu doar împărăteasa şi nobilii, ci şi întregul popor binecredincios. Pe el, l-au considerat vrednic în acele zile dificile. Dar Tarasie era un suflet smerit. Îşi simţea neputinţa şi păcătoşenia şi încercase să evite greaua demnitate. Dar, în urma unei mari presiuni, a cedat şi a acceptat să fie hirotonit, însă cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic pentru a fi soluţionată chestiunea icoanelor, iar lumea să-şi redobândească pacea. Condiţia aceasta a fost acceptată. Tarasie a fost hirotonit şi instalat ca patriarh. Iconomahii, care erau o tabără foarte puternică, i-au pus multe piedici. Dar Sfântul Tarasie a învins toate piedicile, iar la sfârşit, la Niceea din Asia Mică, în 787, a avut loc Sinodul al VII – lea Ecumenic, care i-a şi condamnat pe iconomahi. A fost o luminoasă biruinţă a Ortodoxiei, iar principalul ei autor a fost Sfântul Tarasie.
Dar Sfântul Tarasie nu s-a luptat doar pentru credinţă. S-a luptat şi pentru morală. Voia ca ortodocşii – şi, desigur, cei care deţineau mari demnităţi – să trăiască potrivit învăţăturilor Ortodoxiei. Şi pe oricine vedea că iese de pe linia aceasta, că încalcă legile Bisericii şi că trăieşte o viaţă stricată, îl mustra pentru exemplul său rău. Când tânărul împărat Constantin al VI – lea, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită pentru a lua alta, patriarhul Tarasie s-a împotrivit acestei dorinţe nelegiuite a împăratului. Dar împăratul a găsit un preot nevrednic care l-a cununat în chip nelegiuit. Sfântul Tarasie, care nu a dat permisiunea preotului ca să cunune cuplul nelegiuit, l-a caterisit imediat pe preot. Împăratul s-a mâniat. A împresurat episcopia cu soldaţi şi l-a ameninţat pe patriarh cu exilul. Dar Sfântul Tarasie nu a cedat. Avea şi poporul alături de el. Şi, dacă îndrăznea împăratul să-i facă vreun rău lui Tarasie, poporul s-ar fi răsculat şi ar fi făcut revoluţie. Împăratul s-a temut. Trimisului împărătesc care cerea un compromis, Tarasie i-a răspuns: Spuneţi împăratului că Tarasie nu cedează. Cum va sta împăratul în faţa lumii? Cum îi va pedepsi pe bărbaţii care îşi lasă femeile lor şi se duc cu alte femei, de vreme ce el, cel dintâi, a dat un exemplu rău? Carte de despărţire nu-i dau. Nunta nelegiuită pe care a făcut-o nu o binecuvintez. Prefer să fiu răsturnat de pe tron, decât să binecuvintez astfel de nelegiuiri… Astfel a răspuns Tarasie trimisului împăratului. Poporul binecredincios a stat de partea sfântului patriarh, iar patriarhul a rămas în tron. A rămas pe tron nu pentru onoruri şi slavă, ci pentru a sluji poporul lui Dumnezeu. O mare avere, pe care a moştenit-o de la părinţii săi bogaţi, a împărţit-o săracilor. Trăia o viaţă ascetică. Se ruga şi studia Sfânta Scriptură şi pe Părinţi şi învăţa continuu. Clericii stricaţi nu puteau să rămână lângă el. Şi pe acei preoţi, care dăduseră bani episcopilor nevrednici ca să-i hirotonească, i-a izgonit din Biserică şi a emis o lege: acela care devine preot cu bani să fie caterisit. Pentru că banii pe care îi dă cineva ca să cumpere harul dumnezeiesc sunt ca banii pe care i-a luat Iuda pentru a-L vinde pe Învăţătorul.
Preotul, care vrea să-şi păstreze la înălţime preoţia sa, nu se cuvine să ia bani pentru el însuşi când săvârşeşte Tainele. De aceea, şi noi, în jurisdicţia noastră, am interzis preoţilor să ia bani la diferitele slujbe. Am întrerupt şi aşa-numitele „norociri” (banii pe care i-ar primi un preot în afara salariului – n. tr.), deoarece şi acestea sunt un fel de simonie, pe care a condamnat-o Tarasie.
După această digresiune, să revenim la Sfântul Tarasie. Douăzeci de ani a rămas în tron. Nicio zi nu a încetat să lucreze şi să se ostenească pentru popor. După aceea, s-a retras într-o mănăstire, pe care o zidise el însuşi, şi acolo, ca şi cum era ultimul păcătos, plângea şi cerea mila lui Dumnezeu. Auziţi, creştinii mei? Un patriarh, care a trăit o viaţă sfântă, a făcut minuni şi a slăvit Biserica, plânge pentru păcatele lui. Şi noi, clerici şi mireni, ce facem? Unde sunt lacrimile noastre? Unde este pocăinţa noastră? Din păcate, nu ne învaţă exemplul Sfântului Tarasie, care plângea şi cerea mila lui Dumnezeu.
Fie ca prin mijlocirile Sfântului Tarasie, marele apărător şi erou al Bisericii, Dumnezeu să ne dea şi nouă pocăinţă adevărată.