DOUĂ ÎNMORMÂNTĂRI

Moartea pune lucrurile la punct. Nu minte niciodată. Zbiară și adevărul cel mai incomod.. Aşa credeau cei înţelepţi din alte vremuri când spuneau că nu ferici un om cât trăieşte, ci aşteaptă să vezi cum moare. Istoria ne oferă uneori evenimente rare cu semnificaţii profunde ca de pildă două înmormântări contemporane. Una a lui Ceauşescu în decembrie 1989 şi alta a regelui Mihai I al României în decembrie 2017. Primul a murit împuşcat în clocotul revoluţionar de la 1989 şi îngropat rapid într-o groapă mâloasă, urât şi blestemat de toţi, într-o zi înnnorată, mohorâtă şi rece. O moarte cumplită întâmpinată de toţi cu cele mai diverse emoţii de la veselie şi uşurare până la lehamite şi spaimă. Ca o execuţie medievală. Ca o răzbunare colectivă. Celălalt a murit în patul lui împăcat cu toţi şi toate, condus cu mare pompă pe ultimul drum de o ţară întreagă, înconjurat de familie, prieteni, diplomaţi, politicieni monarhişti şi republicani, prieteni şi duşmani, prohodit de un alai de preoţi, într-o zi superbă ca de primăvară.

Ce rău a făcut Ceauşescu să merite aşa sfârşit? Ce bine a făcut regele să merite aşa onoare? Sunt întrebări care ne rod şi cărora istoricii le vor da un răspuns. Până atunci încerc să mă lămuresc pe mine însumi. Şi cea dintâi remarcă este aceea că nici unul dintre cei doi nu a fost ceea ce părea a fi.
Ceauşescu se prezenta drept un proletar ridicat la luptă pentru izbăvirea întregului proletariat de sub asuprirea burghezo-moşierească. In realitate nu fusese nici măcar muncitor, ci o calfă intrată de timpuriu în solda partidului comunist. Singura lui pregătire reală era aceea de activist de partid. Nu a fost nici măcar un om politic competent, de aici aplicarea orbească a politicii de partid. A fost un activist de partid care a trăit ca un rege, dispunând de tot aparatul de stat. Şi cel mai mare rău pe care l-a făcut este acela că a subordonat statul român unei ideologii străine şi periculoase cu urmări grave până în zilele noastre (ca de pildă ateismul). Şi acest rău l-a făcut de-a lungul a 25 de ani. Mulţi zic că a făcut şi lucruri bune. Nu contest. Dar binele care nu rămâne până la capăt, nu este bine, ci doar o spoială. Binele nu are termen de valabilitate! Cu alte cuvinte Ceauşeascu nu a fost ceea ce pretindea că este. Şi a murit şi a fost îngropat ca un impostor.
Dar nici regele nu era ceea ce părea să fie. A fost un rege care a domnit de tânăr, dar sub regenţă. Puţini ani a avut autoritatea deplină. A avut parte de un context politic necruţător. A fost un rege care a trăit ca un proletar, muncind pentru a-şi întreţine familia. Deşi gonit de comunişti, a ieşit demn din palatul regal pentru că a făcut cel mai mare bine ţării sale. Aşa cum susţin unii istorici mai bine informaţi, regele Mihai a salvat statul naţional unitar român de la dispariţie. In momentul insurecţiei armate din 23 august 1944, cel mai controversat moment al carierei sale politice, statul român unitar avea doar 26 de ani. Era mult prea tânăr, mult prea fragil. Dacă România s-ar fi aflat în tabăra învinşilor acest stat ar fi devenit pradă de război, cel mai probabil pentru Rusia. Ar fi fost dezmembrat, colonizat cu alogeni şi fiecare provincie în parte rusificată aşa cum s-a întâmplat cu Basarabia. Că asta ne-ar fi aşteptat o dovedeşte însăşi propaganda sovietică din perioada interbelică. Rusia susținea că România era stat imperialist format din mai multe ţări:Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Chiar şi după război, în perioada cât pe teritoriul României s-a aflat armata sovietică, sub presiunea Moscovei în România s-a constituit Regiunea autonomă maghiară. Cu alte cuvinte, Moscova dorea o Românie fărâmiţată. Evident că ar fi fost impusă cu forţa ideologia comunistă.
Strategia regelui Mihai a făcut ca România să se afle în tabăra învingătorilor şi acest lucru garanta suveranitatea şi integritatea statului. Evident că a existat acel mare neajuns şi anume că datorită prezenţei armatei ruse pe teritoriul ţării, a fost impusă republica şi un guvern comunist. După 1958, comuniştii români au încercat să dea o faţă românească ideologiei cu pricina, dar fără rezultate mari. Ideologiile ca şi formulele chimice n-au faţă umană. Poate, îmi veţi zice că nici Ungaria şi nici Iugoslavia aflate în sfera sovietică nu au fost nici dezmembrate şi nici rusificate. Aşa este! Însă Iugoslavia corespundea ideologiei ţariste din secolul XIX, aceea de a avea un mare stat slav în centrul Europei. Ungaria poza în victimă de la finalul primului război mondial şi era la periferia cortinei de fier. Plus de asta, nici una dintre cele două nu se aflau la Marea Neagră ca România. Cu alte cuvinte, situaţia României era mult mai complexă.
In concluzie, datorită regelui Mihai I vom sărbători la anul 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român. Şi cred că pentru acest bine a murit ca un rege şi a avut parte de o înmormântare regală. Statul român, apărat de diplomația românească în anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial, a rezistat istoriei şi vremurilor tulburi.

DAȚI-VĂ DEMISIA!

Domnule director, zilele trecute m-aţi convocat în biroul dvs. ca printre altele să îmi puneţi întrebarea ,,Ce ai cu mine?,,. Nu am mai apucat să vă răspund. V-a salvat şeful de secţie care atunci când a văzut că lăsaţi garda m-a lovit în forţă cu ,, în faţa mea să nu-ţi sufli mucii!,,. Așa e cu oamenii tăi, nu știu să vorbească, să scrie un articol de autor dar știu să înjure mitocănește.

M-am enervat și am plecat înainte de a vă răspunde. Prin urmare vă răspund acum. Pe scurt, răspunsul meu este:  Să vă daţi demisia! Nu mai expun argumentele privind situaţia muzeului. Le vedem cu toţii! Rămân la situaţia mea de specialist pe care pretindeţi că l-aţi susţinut şi acum nu vă lasă să terminați al patrulea mandat.

1. Mi-aţi reproşat că mi-aţi dat bani de şantier. Este adevărat, dar pentru condiţiile de cercetare de la Blagodeasca erau foarte puţini. A fost minune dumnezeiască faptul că am ajuns la rezultate mari. Am cerut ca fondul de săpături să fie împărţit în mod egal pe arheologii din muzeu şi nu pe şantiere. Pentru că munca o face arheologul şi nu şantierul. Dacă un arheolog voia să îşi facă cercetarea pe trei şantiere era treaba lui, dar trebuia să dispună de un fond egal cu al colegului. Atunci când mie mi-aţi permis accesul pe un singur şantier şi altora pe câte trei, este clar că alţii au dispus de o paletă de cercetare mult mai largă. In altă ordine de idei, m-aţi lăsat singură pe tot şantierul deşi munca de acolo putea fi acoperită de o echipă. Aţi motivat că nu aveţi specialişti. Dar nu era vina mea că specialiştii pe care i-aţi angajat provin, în majoritate covârșitoare, din personalul cu studii medii care şi-au făcut facultatea la Spiru Haret Slobozia. Aşa a trebuit ca şi de valorificarea ştiinţifică prin publicare a rezultatelor de la Vlădeni să mă ocup singură, inclusiv de desene, fotografii, tehnoredactare etc. Și ca să dau o cifră exactă, când fondul de cercetare arheologică al muzeului era de 200 000 Ron mie mi-ați alocat 10 000 lei. Se putea mai puțin?

2. Mi-aţi reproşat că mi-aţi permis deplasările la sesiuni şi conferinţe şi aţi decontat cheltuielile. In primul rând deplasarile în străinătate au fost făcute pe banii mei. Și atunci când  nu am mai avut bani, nu am mai plecat. Niciodată nu aţi prevăzut bani la deplasări externe, pentru că nu erați invitat. In al doilea rând că organizatorii asigurau cazarea şi masa. Muzeul plătea doar transportul. La Sesiunea Naţională de Rapoarte unde se decontau toate cheltuielile,  mergeau toţi arheologii muzeului, chiar dacă nu erau şefi de şantier ca mine. Aşa că nu am avut un statut special. Iar participarea la sesiuni naţionale şi internaţionale de comunicări ştiinţifice este o obligaţie de serviciu valabilă pentru toţi specialiştii muzeului, nu doar pentru mine. Că eu am un număr record de participări cu lucrări cu un singur autor nu este meritul dumitale. Şi cu asta am epuizat ceea ce îmi reproşezi că ai făcut pentru mine. Mi-ai dat posibilitatea de a supravieţui ca specialist. Nici să mor, nici să trăiesc!

Acum să vă amintesc ceea ce nu aţi vrut să faceţi pentru mine, în ciuda tuturor insistenţelor mele şi a obligaţiilor manageriale pe care le aveţi.

1. Nu mi-aţi permis să particip la săpăturile de salvare sau la cercetarea descoperirilor întâmplătoare, nici măcar la cele medievale-timpurii pentru care eram specializată, chiar şi atunci când am solicitat acest lucru. Dau câteva exemple: Făcăieni, Vlădeni, Gura-Ialomiţei, Ţăndărei, Piscul-Crăsani, Bucu. Niciodată nu voi mai putea recupera aceste ocazii pierdute.

2.Nu mi-aţi permis să particip la perieghezele desfăşurate  în judeţ. Ba chiar, şeful de secţie  (ăla care înjură porcește) mi-a cerut să plec singură dacă vreau să fac periegheze, în condiţiile în care orice arheolog ştie că perieghezele se fac în echipă. In 16 ani am participat la o singură periegheză în judeţ organizată de colegul Cătălin Bem de la Bucureşti.

3.Nu mi-aţi permis să mă documentez în depozitul muzeului atunci când am propus să lucrez un repertoriu al descoperirilor arheologice medievale din judeţul Ialomiţa. Aţi invocat un drept de autor al arheologilor care au făcut descoperirea, fără să ţineţi cont de prevederile Codului deontologic al arheologilor din România. Drepturile lor asupra unui bun al statului român sunt limitate de lege. Insă atunci când a venit un oarecare fotograf i-ați dat din depozitul de istorie plăcuțele din Fondul Axinte pe care le-a copiat și și-a publicat o carte de autor. Prin urmare dreptul de copyright al muzeului e nimic pe lângă drepturilor clicii tale.

4.Nu mi-aţi permis să fac parte din echipa de la Oraşul de Floci. Poate aş fi înghiţit şi nedreptatea asta dacă în aceeaşi echipă nu aţi fi introdus nişte oameni care nu au nimic în comun cu evul mediu timpuriu sau dezvoltat.

5. Niciodată materialul arheologic de la Vlădeni Popina-Blagodeasca nu a fost prelucrat în laborator aşa cum cer normele. Adică în totalitate! In laborator au intrat doar piesele întregi sau pe care le vedeam eu că sunt întregibile. Şi chiar şi aşa, trebuia să am nervi de oţel. Restaurarea unui vas a durat şi …opt ani! Un lot de piese din metal zac de patru ani nerestaurate. Înregistrarea unui lot de piese din os a stârnit un adevărat scandal. Ca să suplinesc această lipsă, am apelat la o metodă de prelucrare statistică destul de costisitoare și care îmi lua mai mult de o lună în fiecare an.

6. In acelaşi timp, deşi ştiaţi pregătirea mea de bază, de arheolog, mi-aţi impus să fac proiecte şi lucrări pentru care nu eram specializată. Asta în condiţiile în care în mod repetat aţi refuzat să angajaţi specialişti pe epocă modernă şi contemporană, artă sau etnografie,  deşi aveaţi şi posturi vacante şi existau şi tineri interesaţi. Când ceri unui angajat să facă altceva decât se pricepe devine vulnerabil, îţi dă posibilitatea să îi spui că nu e bun de nimic. Şi asta te interesează pe dumneata, nu performanţa!

7. Am deţinut  gestiunea arhivei istorice a muzeului timp de 15 ani. Nu mi s-a acordat niciodată un spor de gestiune sau de toxicitate. La trei ani mi se făcea inventar la peste 8000 de înregistrări. Timp pierdut, nervi măcinaţi!

8. Am făcut expoziţii de artă şi istorie modernă şi contemporană. Toate acestea necesitau un timp de documentare mult mai lung deoarece nu eram specialistă în epocă.

9. Niciodată nu am beneficiat de vreun salariu de merit, în vremurile când acestea se acordau.

10. Niciodată nu am fost numită în Consiliul Ştiinţific al Muzeului sau în Consiliul Administrativ. Eram numită însă în toate comisiile de inventariere la bibliotecă, dar  niciodată la depozitul de arheologie. Deasemenea nu m-aţi propus niciodată în comisii de specialitate din cadrul Ministerului Culturii sau interjudeţene chiar dacă pregătirea şi rezultatele mele mă calificau.

11.Teza mea de doctorat ,, Sudul României în evul mediu-timpuriu (secolele VIII-XI),, şi care trata în speţă cultura Dridu numită aşa după localitatea aflată în judeţul nostru a fost publicată pe banii mei de muzeograf. Aţi refuzat să o publicaţi după o aşteptare de trei ani. Aţi motivat că nu publicaţi teze de doctorat.  Bun! Atunci de ce aţi mai ţinut-o pe fosta activistă de partid Elena Renţa încă trei ani după pensionare pentru a-şi finaliza un doctorat  chinuit pe la Universitatea din Alba Iulia şi a publica o teză de 40 pagini de text. O teză trebuie să aibă cel puţin 100 pagini.

12. M-aţi izolat în cel mai drăcesc mod posibil. Nimeni nu avea voie să vorbească cu mine, iar dacă o făcea trebuia să vă spună ce a vorbit cu mine.

13. Niciodată în cei 16 ani de când sunteţi director nu am beneficiat de cursuri de calificare sau perfecţionare. Chiar şi atunci când consiliul judeţean organiza aceste cursuri şi când aţi trimis pe aproape toţi angajaţii muzeului, pe mine m-aţi dat la o parte. Cerusem să particip la un curs de management de proiect care îmi era necesar şi la un curs de engleză pentru a mă perfecţiona într-o limbă de circulaţie. Am fost ştearsă de pe listă.

14. De aproape trei ani vă cer verbal şi scris să îmi modificaţi fişa postului de cercetător care este identică cu a unui muzeograf.

15. Deşi sunt expert pe patrimoniu mobil arheologic niciodată nu am făcut parte dintr-o comisie în care să se propună clasarea obiectelor din inventarul muzeului.

16. Niciodată nu mi s-a permis să  fac parte din comitetul de organizare al sesiunilor de comunicări ştiinţifice sau să organizez o masă rotundă sau atelier de lucru. Ambele sesiuni pe care le-ați organizat a a avut  secțiunea de ev mediu mai mult decât anemică.

Toate aceste excluderi, care mi-au creat carenţe profesionale, le-am răbdat nu un an, doi sau trei, ci le îndur de 16 ani. Dacă muzeului i-ar fi mers bine, poate aş fi tăcut, aş fi crezut că ai ceva cu mine personal. Dar instituţia este într-un hău şi mai adânc decât activitatea mea profesională. Dumneata ai ceva împotriva a  tot ce înseamnă profesionalism şi performanţă. Când am luat atitudine m-aţi sancţionat disciplinar chiar de Ziua Femeii şi am fost nevoită să anulez sancţiunea în instanţă. Ați făcut atâtea porcării pentru că ați avut susținerea PSD căruia i-ați furnizat membri dintre angajații muzeului. Cum spuneați ,,Auuu…,, se înfățișa Cioacă, fostul consilier al președintelui CJI să facă ordine. Grețoasă poveste, nu-i așa? Și  mai aveți tupeul să mă întrebați: Ce ai cu mine?!  O întrebare la fel de idioată ca unui zaharisit consilier PSD care în loc să analizeze situația muzeului mă întreba: Ce aveți cu domnul Ciupercă? Omul rău este acela care nu vede răul pe care l-a făcut. Astfel de oameni nu au ce căuta în vîrful societății. Iar tu ești unul dintre ei. Demisia este cel mai onorabil lucru pe care ai putea să îl faci.