DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI

Pentru Duminica Sfinţilor Români, redau un pasaj din gândirea lui Ioan Ianolide, unul dintre martirii ultimului veac,  care a suferit 20 de ani în  temniţele comuniste. Canonizaţi sau nu, ei sunt sfinţii timpurilor noastre.

 

In ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Ade­vărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritua­litatea fiind doar o parte a omului creştin. Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu.

Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii.

în rai omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiri­tualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritua­litatea a redevenit sacră şi omul se poate rea­şeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă nepri­hănită.

Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvâr­şire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucră­rile oamenilor, umplute de Duh Sfânt, for­mează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr.

în teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiri­tualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.

In concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinelele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să de răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.

Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. In faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.

Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.

Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, 2009, p.171-173

INTREBĂRI DESPRE MANAGEMENTUL DIN CULTURA IALOMIŢEANĂ

Răscolind prin dosare

In acţiunea mea de anulare a sancţiunii nedrepte ce mi-a fost aplicată pentru memoriul din 2013, am văzut şi dosarul prin care MJI se justifică. Am avut o mare surpriză să văd, în sfârşit, după 13 ani, documentele pe baza cărora am fost demisă în anul 2001 din funcţia de director, hârtii pe care, pentru că trăim în Kârkâzstan, nu am reuşit să le văd niciodată până acum. Deşeurile pe care actuala conducere le-a considerat valabile şi după 13 ani, dovadă că le-a pus la dosarul care se va judeca în instanţă sunt două referate scrise şi semnate de Elena Păcală în decurs de o lună. Două dejecţii! Două referate pline de minciuni şi calomnii. Dar dincolo de minciuni răzbate o altă nedreptate, chiar ilegalitate, faptul că cele două sunt semnate de Elena Păcală din două ipostaze diferite. Intr-una este preşedinte al Comisiei de Cultură a CJI, în cealaltă este directoare a Direcţiei pentru Cultură Ialomiţa. In primul referat este reprezentanta CJI, dincolo reprezentanta Ministerului. Ea nu avea şi nici acum nu are nici o profesie în domeniul Culturii, ci era vicepreşedinte a PSD Ialomiţa. Aşa a întrunit ea ,,condiţiile legale,, de ridicare a avizului directorului MJI.
In cele două referate am fost acuzată de management defectuos. Având în vedere că am fost directoare un singur an, acuza poate fi plauzibilă. Doar că nu a fost aşa! Intr-un singur an s-au făcut:
I. Administrative:
1. S-au renovat toate sălile de expoziţie ale muzeului, lucru care nu mai fusese făcut de 30 de ani (treizeci de ani).
2. S-au schimbat şi înnoit instalaţiile electrice, de alarmă etc.
3. S-au dotat sălile cu 20 vitrine noi realizate după cataloage de profil. Exact ca noi au făcut şi cei de la ICEM Tulcea care se aflau şi ei tot în renovare. Acolo le vedeţi în expoziţie, la noi au fost distruse şi aruncate. In locul lor au fost aduse vitrinele aruncate de MNIR şi care sunt aşa de proaste încât manipularea unei vitrine implică 4 persoane şi ustensile specifice.
4. S-au adus îmbunătăţiri bazei de şantier de la Borduşani.
II. Expoziţii.
1. Deşi muzeul era închis, într-un singur an s-au organizat 12 expoziţii temporare din care unele cu patrimoniu Tezaur. Până atunci bilanţul muzeului era de o expoziţie la trei ani.
2. S-a lucrat tematica de idei a expoziţiei de bază şi s-au întocmit listele de exponate. Urma să fie lucrată tematica desfăşurată. Nu a mai fost să fie. Actuala expoziţie e un şir de oale, fără catalog, fără etichete serioase, fără explicaţii. Stadiul de început.
3. Nicolae Tuzlaru a decis să doneze colecţia personală MJI, după ce a venit şi a văzut muzeul renovat.
III. Publicaţii.
A apărut, în sfârşit, după 10 ani de absenţă, volumul Ialomiţa III. S-au făcut pliante pentru muzeu şi secţii. Spre comparaţie, directorul care mi-a urmat a scos în 13 ani un singur volum, Ialomiţa IV.
IV. Cercetare.
1. S-au făcut cercetări sistematice pe cinci şantiere arheologice, plus săpături de salvare.

Ce înseamă un management eficient?

Prin urmare acesta este managementul defectuos de care scria cu înverşunare Păcală şi îmi ridica avizul. Toată renovarea a costat exact 40 milioane lei vechi. Toate licitaţiile au fost cinstite, la preţul cel mai mic. Probabil de aceea a fost defectuos. Mai rămăsese o scară şi parterul de la administraţie. Nu erau o urgenţă. Dar după demiterea mea, doar zugrăvirea lor a costat 40 milioane, cât tot muzeul. Dar, bomba avea să fie statuia de la Oraşul de Floci, proiect pe care eu am refuzat să îl pun în practică şi de aici mi s-a tras. In 2001, statuia a costat în jurul a două miliarde lei vechi, adică atât cât a fost bugetul întregului muzeu pe anul 2000, cu 30 de angajaţi, două secţii, pază, renovare, cercetare, expoziţii etc.. Au notat-o în acte ca monument de cinci metri. E de fapt o statuie bust a lui Mihai Viteazul cocoţată pe un soclu înalt de trei metri. Au pretins ei că arta costă! Costă, pe proşti! În anul 2010 o cruce monumentală din piatră cu inscripţie şi soclu de granit, în stilul vechilor troiţe de hotar, tot ansamblul ajungând la 2,5 m înălţime, a costa exact 4000 RON (adică 40 milioane lei vechi) şi e la fel de bine monument de artă. Dar, pe atunci tot PSD-ul era în transă, l-au chemat şi pe Cosma de la Ploieşti, pasionat şi el de monumente cu Mihai Viteazul. Şi statuia (monument înseamnă altceva) a fost ideea Elenei Păcală. Ţin minte şi azi cum a aruncat pe masă proiectul muzeului pe 2001, că nu conţine ,,monumentul,,. Trei angajaţi ai muzeului mi-au sărit în cap cu fostul ziar comunist ,,Tribuna Ialomiţei,, şi până la urmă au reuşit. A fost o adevărată desfăşurare de forţe, l-au pus pe Răzvan Ciucă, director pe două muzee, şi până la finele anului au ridicat soclul şi au pus statuia. Renovarea muzeului a încetat.
Probabil un management bun în viziunea Elenei Păcală este să faci praf bugetul de stat pe statui şi licitaţii aranjate. Şi aşa am ajuns din nou la munca de jos şi Păcală se lăfăie în funcţie de14 ani.

Managementul Direcţiei pentru Cultură

Dar să vedem managementul E.P. Pentru că sincer, în Bărăgan cultura pare o pustie, mă voi rezuma la câteva întrebări.
1. Există în cadrul Direcţiei pentru Cultură Ialomiţa specialişti în domeniul monumentelor istorice, patrimoniului mobil şi imobil, restaurării şi conservării?
2. Există monumente istorice laice restaurate şi conservate în judeţul Ialomiţa?
3. Există situri arheologice care, conform legii, sunt terenuri cu destinaţie specială, scoase din circuit agricol? Intrebarea e bună, pentru că atunci când au vrut să construiască baza de şantier de la Oraşul de Floci, au constatat că nu se poate construi în teren agricol şi de aceea au scos un lot din situl arheologic aflat în exploatare agricolă. Prin urmare nu se pot construi case în teren arabil dar agricultură se poate face în situri arheologice spre distrugerea lor definitivă şi iremediabilă.
4.Există monumente istorice din Ţăndărei, urmaşul urban al Oraşului de Floci, localitate veche de 420 de ani, reşedinţa fostei plase Balta, oraş cu multe clădiri de secol XIX, înregistrate în ultimii 15 ani?
5. Există reviste de monumente şi turism cultural în judeţul Ialomiţa?
6.Există trasee culturale în judeţ?
7. Există monumente restaurate din fonduri europene?
8. Există situri arheologice nou înregistrate în ultimii 15 ani?
9. S-au făcut săpături arheologice de salvare serioase în judeţ cu prilejul construirii parcului eolian de pe platoul Hagieni?
10. Există piese de patrimoniu mobil din categoria artei, restaurate în această perioadă?
Nu voi mai continua cu astfel de întrebări, deoarece răspunsurile negative induc depresie.
Voi încerca să găsesc întrebări cu răspuns afirmativ.
1. Este adevărat că singura carte publicată de Direcţia de Cultură în 15 ani, copiază dosarele fostului Oficiu de Patrimoniu şi are pe fiecare pagină jumătate de spaţiu gol dar color?
2. Este adevărat că Direcţia de Cultură a preluat arhiva Oficiului de Patrimoniu din cadrul Muzeului Judeţean Ialomiţa, încălcând astfel Legea Arhivelor?
3. Este adevărat că există multe situri arheologice şi monumente istorice fără inscripţii corespunzătoare.
4.Este adevărat că există multe situri arheologice fără un drum de acces corespunzător?
5. Este adevărat că presa a relatat de mai multe ori despre starea jalnică a monumentelor ialomiţene?
6. Este adevărat că din site-ul Direcţiei de Cultură nu afli aproape nimic, dacă facem excepţie de la declaraţia de avere a directoarei Elena Păcală?
7. Este adevărat că în timp ce este directoare la Direcţia pentru Cultură, Elena Păcală mai are un job din care câştigă de 5 ori mai mult decât de la Direcţie? Logic este că munceşte de 5 ori mai mult acolo.
8. Este adevărat că directoarea este văzută rar la evenimentele culturale desfăşurate de instituţiile de cultură din judeţ?
9. Este adevărat că la Memoriul depus de mine în 2013 privind situaţia muzeului, ,,specialistul,, direcţiei a scris că normele de restaurare şi conservare în depozite sunt îndeplinite, fără să facă nici cea mai mică investigaţie?
10. Este adevărat că la capitolul Publicaţii de pe site-ul Direcţiei nu apare nici măcar o lucrărică?
11. Este adevărat că atunci când a fost demisă din funcţie, Elena Păcală a acţionat Ministerul Culturii în justiţie şi a făcut un circ enorm?
12. Este adevărat că la şedinţele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, Ialomiţa are câte o singură propunere, în timp ce judeţele vecine au câteva zeci de propuneri?
13. Este adevărat că Obligaţia de folosinţă pentru situl arheologic Vlădeni-Popina Blagodeasca a fost obţinută după intervenţia Poliţiei? Să înţelegem că Direcţia lucrează doar cu cu Poliţia în coastă?
14. Este adevărat că în cadrul Direcţiei nu se află angajat nici un arheolog, nici un istoric, nici un arhitect, nici un restaurator?
15. Este adevărat că, conacul Bolomei este înconjurat cu schele de ani de zile, aşa de păcăleală, deşi acolo nu se lucrează nimic?

Uneori, chiar şi răspunsurile afirmative produc depresie aşa că ne întrebăm cine răspunde de toate acestea. Vina aparţine în egală măsură Ministerului Culturii şi Prefecturii Ialomiţa. Ministerul Culturii ar trebui să verifice profesia reală a angajaţilor din teritoriu, directori, consilieri şi inspectori ,,de specialitate,, precum şi performanţele lor profesionale. Funcţia nu îi face specialişti.  Este firesc să ne interesăm de profesia reală a ,,specialiştilor,, plătiţi din banii publici.

Prefectura are posibilitatea să ridice avizul. De ce nu o face? Iată şi o întrebare cu un răspuns nuanţat ca şi culorile politice ale aleşilor locali.

DESPRE MONUMENTELE ISTORICE DIN ORADEA

DESPRE MONUMENTELE ISTORICE DIN ORADEA

 

Sesiunea Naţională de Rapoarte Arheologice s-a desfăşurat în acest an la Oradea, prilej cu care am vizitat şi reşedinţa municipiului Bihor, care arată ca o adevărată reşedinţă de judeţ din România comparabilă cu Iaşiul, Constanţa, Sibiul, Craiova şi depăşind de departe Bucureştiul la un capitol drag nouă şi anume restaurarea şi conservarea monumentelor istorice.

            Oradea are 252 monumente istorice, majoritatea covârşitoare din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX, în stil Secession, Belle Epoque etc. Au diverşi proprietari: persoane fizice, persoane juridice, Biserica Ortodoxă, Romano-Catolică şi alte confesiuni religioase.

La prima vedere gestionarea sutelor de monumente din care o bună parte sunt în municipiul Oradea, ar părea o problemă insurmontabilă, cu atât mai mult cu cât economia locală pare a fi aceeaşi ca şi în restul ţării. Şi în centrul Oradei sunt magazine de haine SH sau pline cu chinezării de proastă calitate. Şi, totuşi monumentele din Oradea arată superb, bine întreţinute, renovate şi restaurate de la arhitectură până la stucaturi, decoraţii în frescă, piatră sau mozaic, vitralii etc.  Mai mult chiar, spaţiul din jurul lor este amenajat cu parcuri, lacuri sau spaţii de agrement. Ba, chiar şi mai mult, există reviste şi broşuri bine realizate cu privire la monumente istorice şi turism cultural.

Banii pentru restaurare au venit pe diverse căi: de la Ministerul Culturii, din bugetul local dar mai ales din fonduri europene.  Pentru restaurarea Cetăţii Oradea s-au obţinut 8 milioane euro, din fonduri europene. In spatele sutelor de monumente renovate sau restaurate se află echipe de specialişti care ştiu să facă proiecte, ştiu ce să ceară şi mai ales să pună în practică.

Cu alte cuvinte Oradea arată ca un oraş european, aşa cum ar trebui să arate toate oraşele din România. Şi, o bună parte din ele chiar arată.

Intorcându-mă acasă, evident, mi-am pus aceleaşi întrebări pe care mi le pun de 14 ani. De ce Ialomiţa care are de 10 ori mai puţine monumente istorice, doar vreo 20 de monumente de arhitectură din care vreo 10 conace mai importante nu are nici măcar un conac restaurat şi renovat. Singurele monumente care au fost renovate sau restaurate parţial au fost unele biserici şi iniţiativa a aparţinut proprietarilor lor. Monumentele laice aflate în grija Statului arată mai rău decât în 1990. Direcţia pentru Cultură Ialomiţa nu vede, nu aude, nu ştie! La cea mai recentă şedinţă din mai 2014, au fost făcute propuneri pentru 37 de monumente din 4 judeţe. Ialomiţa avea doar o propunere şi aceea era biserică. Nici la capitolul privind includerea în listă a unor alte monumente nu stăm bine. In 1990, din vechea stradelă comercială a oraşului Ţăndărei, din secolul XIX,  se mai păstrau circa cinci case, plus conacul moşierului Tănase Irimia, plus una din cele mai vechi gări din România de la 1890, plus o şcoală de pe la 1830. Acum se mai află în picioare doar gara şi şcoala, restul au fost demolate. Nu ştim pentru cât timp şi acestea.Şi nici măcar gara şi şcoala  nu se află pe Lista Monumentelor Istorice. Aflam, în urmă cu câteva luni, că Direcţia se străduia să înregistreze vreo patru colaci de puţ, şi supărare mare, Ministerul nu aprobă.

 In urmă cu doi ani, citeam în ziarele  locale  articole despre starea jalnică a monumentelor ialomiţene. Sunt actuale şi  acum. Le vedeţi Aici şi Aici.  Nimic nu s-a schimbat, nici măcar directoarea Elena Păcală, aceeaşi de 14 ani. Dovadă că specialiştii în cultură nu se pot forma la locul de muncă, indiferent de speranţele pe care şi le-a pus partidul în ea, la angajarea din 2001. NU este problema contibuabililor ialomiţeni că Direcţia pentru Cultură nu are specialişti, ci a celor care gestionează această situaţie în detrimentul monumentelor din Ialomiţa. Scuzele Direcţiei că nu sunt bani, sunt cel puţin hilare, dacă nu sunt de-a dreptul acuzatoare.  Ce s-ar fi întâmplat cu Oradea dacă nu s-ar fi găsit bani? Ar fi arătat ca un oraş ruinat.  Cred că nu banii sunt problema, ci oamenii. ,,Când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni,, cuvinte spuse în urmă cu 3000 de ani de proorocul David, valabile şi azi, semn că nu vremurile sunt potrivnice, ci oamenii sunt nevolnici.

Dar mai bine, să vedem imagini din Oradea. In imagini vedeţi diverse momente din amplul proces de restaurare şi conservare.

Toate restaurările au început cu săpături de salvare în interior…

Nici starea monumentelor din Oradea nu era prea bună, initial.

Zidurile vechi au fost incluse în noul proiect, aşa cum vedem la zidu inclus în pavaj.

S-au propus şi reconstituiri. In vechime cetatea era înconjurată de un şanţ plin cu apă. Astăzi acolo e o şosea. S-a început reconstituirea podului ce se afla peste şanţ. La nivelul şoselei se ridică piloni de zidărie.

In jurul monumentelor se află spaţii de agreement.

In centrul Oradei au fost restaurate monumente în stil Seccesion.

In Palatul Princiar au fost restaurate basoreliefurile cu grifoni şi pictura de secol XVI.

Frescă de secol XIV restaurată la Biserica din Remetea.

LECŢIA BIZANTINĂ

Pe alocuri filmul are o viziune strict rusească asupra istoriei byzantine, dar în ansamblu, surprinde mare parte din adevărul istoric.
Eu aş fi adăugat că în spatele erorilor economice, militare şi ideologice se aflau de fapt mari greşeli de natură spirituală, păcate mari cum le-ar fi zis Sfinţii Părinţi. Istoria bizantină este în fapt istorie creştină, un adevărat Vechi Testament al Noului Israel. Bizantinii au eşuat de la misiunea creştină care le-a fost încredinţată. De aceea au pierit din istorie.S-au complăcut într-un creştinism călduţ şi personal. Au uitat de misiunea de mântuire a lumii.

DESPRE BIZANŢ CU SIR STEVEN RUNCIMAN

Interviul care urmează a fost acordat de Sir Steven Runciman, la castelul familiei sale din Elshieshields, Scoţia, în octombrie 1994, canalului de televiziune ET3, fiind realizat de ziaristele Hrýsa Arápoglou şi Lambriní H. Thōmá. Din motive tehnice, interviul nu a fost niciodată difuzat, cu toate că cele două ziariste care l-au realizat îl socotesc printre cele mai importante interviuri din cariera lor, aparţinând genului de discuţii care te formează şi pe care nu le uiţi niciodată.

Reporterul: Cum se simte un om care a studiat vreme de atâţia ani Bizanţul? Aţi obosit?

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Sir Steven Runciman: E o întrebare la care nu pot răspunde uşor. Interesul meu nu s-a împuţinat niciodată. Când am început să studiez Bizanţul, în această ţară (n. r. Marea Britanie) existau foarte puţini oameni care să fie interesaţi, chiar şi într-o foarte mică măsură, de Bizanţ. Îmi place să cred că am contribuit la naşterea interesului pentru Bizanţ. Ceea ce mă face să fiu foarte mulţumit, cu deosebire astăzi, este faptul că există deja destui reprezentanţi ai studiilor bizantine în Marea Britanie. Sunt, prin urmare, bucuros că am ales Bizanţul ca obiect principal de cercetare istorică.

Rep.: Interesul dumneavoastră a rămas viu în toţi aceşti ani?

S. S. R.: Sunt de părere că orice eveniment istoric, atunci când începi să-l studiezi în profunzime, poate deveni captivant. Bizanţul îl găsesc cu deosebire fascinant, deoarece a fost o cultură care a supravieţuit prin sine vreme de un mileniu şi mai bine. Pentru a studia Bizanţul, trebuie să studiezi arta, religia, să studiezi un întreg mod de viaţă foarte diferit de cel actual.

Rep.: Foarte diferit, în bine sau în rău?

S. S. R.: Vedeţi… Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Imperiul Bizantin. Nu mi-ar plăcea, de pildă, să-mi las barbă. Cu toate aceste, modul de trai era mai bine organizat în Imperiul Bizantin. De altminteri, când ai o trăire religioasă intensă, viaţa ta capătă sens şi este mult mai mulţumitoare decât viaţa actuală, când nimeni nu crede în nimic prea mult.

Rep.: Era, prin urmare, un stat religios?

S. S. R.: Era o cultură în sânul căreia religia era trăită ca parte a vieţii.

Rep.: De-a lungul tuturor acestor unsprezece secole?

S. S. R.: Cred că lumea vorbeşte despre Bizanţ ca şi cum ar fi rămas acelaşi de-a lungul vremii, o cultură imuabilă de-a lungul atâtor secole de existenţă. Cu toate acestea, Bizanţul a suferit multe schimbări de la început până la sfârşitul său, deşi câteva elemente de bază s-au menţinut de-a lungul existenţei lui, cum ar fi, de pildă, trăirea religioasă. Se poate ca oamenii acelor vremi să fi avut păreri diferite în privinţa anumitor subiecte de natură religioasă, dar credeau cu toţii, iar această credinţă este statornică. Respectul, preţuirea artelor ca modalitate de se face plăcuţi lui Dumnezeu, şi acestea s-au menţinut. Şi astfel, deşi modele s-au schimbat, situaţia economică, s-a schimbat, conjuncturile politice s-au schimbat, a existat o unitate foarte interesantă în întreg.

Rep.: Vorbim despre religie şi morală. Mulţi consideră Bizanţul o perioadă caracterizată de războaie, crime, intrigi, „bizantinisme”, care nu aveau nici o legătură cu morala.

S. S. R.: Aveau loc şi atunci multe crime, dar nu există perioadă istorică din care să lipsească crimele. Am ţinut odată o conferinţă în Statele Unite, iar în public se afla şi fiica preşedintelui Johnson, care studia Bizanţul. Venise la conferinţă însoţită de doi bodyguarzi, doi domni duri, care o supravegheau. Mi-a explicat că aceştia iubesc istoria bizantină fiindcă e plină de crime şi pare un fel de temă pentru acasă (homework). Am avut tactul să nu-i răspund că, până în acel moment, numărul total al preşedinţilor americani care fuseseră ucişi era mult mai mare raportat la anii de existenţă ai SUA, decât numărul total de împăraţi bizantini ucişi de-a lungul secolelor de existenţă a Imperiului Bizantin. Oamenii continuă să comită crime.

Rep.: Scrieţi în cartea dumneavoastră, Cultura bizantină, că în Bizanţ nu exista pedeapsa cu moartea.

S. S. R.: Într-adevăr, nu ucideau. Şi marea diferenţă se vede în primii ani. Când Imperiul Roman a devenit creştin, una dintre schimbările de bază a fost desfiinţarea luptelor cu gladiatori, a practicii de a arunca oameni în arene cu lei şi toate celelalte. Imperiul a devenit mult mai umanist. Şi întotdeauna evitau, pe cât posibil, pedeapsa cu moartea. În răstimpuri, unii împăraţi recurgeau la pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi foloseau drept pedeapsă capitală o metodă care astăzi pare oribilă: mutilarea. Dar am impresia că cei mai mulţi oameni preferau să li se taie, de exemplu, o mână, în loc să fie omorâţi.

Rep.: Există, de multă vreme, în Grecia, o polemică deschisă. Există unii intelectuali greci contemporani care susţin că Bizanţul nu merită să fie studiat în mod special, că nu a creat nimic, că a avut numai comentatori ai scrierilor mai vechi şi nu intelectuali autentici. Într-o singură frază: „Nu a lăsat nimic memorabil”.

S. S. R.: Cred că aceşti greci îi nedreptăţesc profund pe înaintaşii lor bizantini. Bizanţul nu a fost o societate fără intelectuali, e de ajuns să priveşti ocupaţia şi evoluţia medicinii bizantine. E posibil ca unii să nu aibă o simpatie specială pentru religie, dar unii dintre scriitorii eclesiastici precum Părinţii Capadocieni şi mulţi alţii încă, precum Grigorie Palama, au fost reprezentanţi ai unei spiritualităţi unice… A existat o adevărată efervescenţă intelectuală şi o viaţă spirituală intensă în Bizanţ. Mai cu seamă în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, spre exemplu, în perioada paleologă. Este destul de bizar cum în vremea în care imperiul se micşora din ce în ce mai mult viaţa intelectuală era mai înfloritoare ca niciodată.

Rep.: Alţii susţin că nu a avut artă.

S. S. R.: Cei care susţin asta trebuie că nu ştiu nimic despre artă. Arta bizantină a fost printre cele mai mari şcoli artistice pe plan mondial. Nici un grec din Antichitate nu ar fi putut construi Sfânta Sofia, căci aceasta cerea o ştiinţă tehnică foarte profundă. Unii, ştiţi, susţin că arta bizantină ar fi statică. Nu este deloc statică. A fost una dintre cele mai importante şcoli artistice din lume, care, cu trecerea vremii, este preţuită din ce în ce mai mult. Prin urmare, acei intelectuali greci care susţin că Bizanţul nu a creat nimic, trebuie că sunt orbi.

Rep.: Cei care vorbesc despre arta bizantină caracterizând-o drept „simplă imitaţie şi copiere” a modelelor mai vechi, greşesc probabil.

S. S. R.: Dacă faci ceva excelent, poţi să şi repeţi acel lucru la fel de bine. Dar au existat întotdeauna diferenţe. Privind o icoană, o putem data. Dacă ar fi fost toate la fel, datarea nu ar fi fost posibilă. Există anumite tradiţii care se păstrau, dar această artă prezintă mari diferenţe de la un secol la altul. A îngheţat şi a rămas neschimbată după căderea turcocraţiei, din pricina faptului că au lipsit din ţara dumneavoastră sponsorii luminaţi. Arta Paleologilor este foarte diferită de cea iustiniană. Sigur, au existat şi analogii, dar nu era mimetică. Lucrurile sunt simple: oamenii care ponegresc şi prigonesc Bizanţul nu l-au studiat niciodată, au pornit cu prejudecăţi împotriva acestuia. Nu-i cunosc izbândele,realizările.

Rep.: Unii susţin că Bizanţul nu a fost grecesc şi că nu a existat nici o continuitate cu Grecia Antică. Că nu a avut o democraţie sau măcar instituţii democratice.

S. S. R.: Nu cred că grecii de astăzi sunt mai greci decât bizantinii. Rasele umane nu rămân curate de-a lungul vremii, de-a lungul secolelor. Există, însă, anumite elemente caracteristice ale culturilor, care rămân naţionale. Bizantinii foloseau limba greacă. Sigur că această limbă a suferit unele schimbări. Toate limbile se schimbă… Bizantinii era interesaţi de filozofie şi de viaţa filosofică într-un grad foarte înalt. Se supuneau unui împărat, dar acest împărat trebuia să se poarte corect, deoarece revoltele populare se stârneau destul de uşor. Cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre Bizanţ ar putea fi, probabil, acela că Bizanțul era un stat birocrat. Avea însă o birocraţie foarte cultivată, mult mai educată decât birocraţii vremii noastre. Şi ce înţelegeţi prin cuvântul „democraţie”? Grecia Antică a fost de la început până la sfârşit democratică? Nu. Le-aş recomanda grecilor care susţin astfel de lucruri să citească propria istorie, mai ales pe aceea a Greciei clasice. Acolo vor găsi multe lucruri de condamnat… Personal nu am înţeles niciodată ce înseamnă „democraţia”. În cele mai multe părţi ale lumii de astăzi, democraţie înseamnă să fii condus de mijloacele de informare în masă, ziarele, televizorul.

Fiindcă avem prin lege ceea ce se cheamă „votul popular”, dar din moment ce oamenii nu pot judeca singuri ceea ce li se întâmplă, şi sunt mulţi cei care nu gândesc în lumea contemporană, transferă puterea în mâna celor care stăpânesc mijloacele de informare în masă iar aceştia, prin puterea pe care o au, ar trebui să aleagă calea cea grea şi să educe întreaga lume. Mulţi dintre aceştia, nu toţi, din fericire, sunt iresponsabili. Democraţia poate exista numai dacă avem un public foarte educat. Într-un oraş ca Atena Antică exista democraţie, dar nu ne gândim cum trăiau sclavii, femeile, fiindcă cei educaţi erau bărbaţii. De obicei nu îşi alegeau conducătorii prin vot ci prin aruncarea sorţilor, ca şi cum ar fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu această alegere. Nici o legătură, deci, cu Camera Comunelor.

Rep.: A existat un stat social în Bizanţ?

S. S. R.: Biserica făcea multe pentru oameni. Bizanţul avea o sensibilitate socială desăvârşită. Spitalele erau foarte bune, la fel ca şi azilele de bătrâni, care ţineau, în principal, de Biserică, dar nu exclusiv. Existau şi azile de stat. Să nu uităm că unul dintre cei mai înalţi demnitari era orfanotroful (n. tr. în limba greacă, orfanotrófos înseamnă „care are în grijă, care hrăneşte, pe orfani”). Sigur, Biserica juca rolul social de bază. Nu era doar o orânduire a eremiţilor care locuiau în Sfântul Munte. Era şi asta, dar exista un sistem de cornulmănăstiri şi în oraşe. Mănăstirile aveau în grijă casele de bătrâni. Monahii se ocupau şi de educarea tinerilor, mai ales a băieţilor, căci fetele erau educate acasă, iar multe primeau o educaţie foarte bună. Fetele din Bizanţ primeau, de multe ori, o educaţie mai bună, fiindcă se bucurau de o mai mare atenție. Cred că nota pe care am acorda-o operei sociale a Bisericii în Bizanţ ar trebui să fie foarte mare.

Rep.: Educaţia lor trebuia să se bazeze pe Homer, „învăţătorul virtuţilor”, după cum afirmă Vasile cel Mare.

S. S. R.: Erau cunoscători ai literaturii antice greceşti. Cu toate acestea, este demn de menţionat faptul că nu se acorda o importanţă prea mare tragedienilor atici, ci mai ales celorlalţi poeţi. Există o istorie celebră a unei doamne fermecătoare, prietenă a unui împărat, pe care-o povesteşte Ana Komnena. În timp ce această doamnă trecea pe o stradă din Constantinopol, cineva a citat cu voce tare un stih homeric, care vorbea despre Elena din Troia iar doamna căreia stihul îi fusese adresat a înţeles aluzia. Nu a trebuit să îi explice nimeni cui îi aparţineau acele versuri. Toţi băieţii şi toate fetele, fără deosebire, cunoşteau pe Homer. Ana Komnena nu explică niciodată, în scrierile sale, locurile din Homer pe care le citează, căci toţi cititorii ei le cunoşteau.

Rep.: Existau şi oameni needucaţi în Bizanţ?

S. S. R.: Altele erau problemele literaturii bizantine. Erau atât de buni cunoscători ai literaturii elene, încât au fost influenţaţi de aceasta în modelarea limbii. Mulţi dintre istorici voiau să scrie precum Tucidide, nu voiau să scrie în limba care era mai firească pentru ei, ci în limba antică. Marea tragedie a literelor bizantine a fost dependenţa ei de literatura clasică. Nu din pricină că nu cunoşteau destule lucruri, ci din pricină că ştiau mult mai multe decât erau necesare pentru binele lor în ce priveşte creaţia literară.

Rep.: Aţi fi vrut să trăiţi în Bizanţ?

S. S. R.: Nu ştiu dacă aş fi consonat cu epoca bizantină. Dacă aş fi trăit atunci, cred că m-aş fi retras la o mănăstire, trăind cum trăiau mulţi monahi, o viaţă de intelectual, îngropat în bibliotecile fantastice ale vremii. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu implicat în viaţa politică bizantină, dar e greu de găsit o perioadă din istoria universală în care ai putea spune că ai fi vrut să trăieşti. Depinde foarte mult de regimul politic, de societate, de clasa socială în care te naşti. Aş fi vrut să trăiesc în Anglia secolului al XVIII-lea, dacă ar fi fost să mă fi născut într-o familie aristocratică, altfel nu mi-ar face nici o plăcere să trăiesc în acea perioadă.

Rep.: Situaţia din Balcani vă nelinişteşte?

S. S. R.: Mă interesează mult Balcanii, este un loc care mi-a fost alături vreme de mulţi ani, aşa că mă interesează mult şi mă întristează ce se întâmplă acolo.

Nu ştiu ce poate aduce viitorul. Unul dintre lucrurile care mă deranjează oarecum la vârsta mea este că sunt curios ce se va întâmpla în anumite părţi de pe glob în următorii ani, mai cu seamă în Balcani, şi nu ştiu dacă o să apuc să văd. Grecia va face progrese şi dintre celelalte ţări balcanice, probabil, Bulgaria. Dar pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor…

Rep.: Balcanii îşi plătesc istoria astăzi?

S. S. R.: Într-un anume sens, da. E o mare problemă să ai o istorie îndelungată în spate. Fiindcă ai mult mai multe amintiri decât poţi duce. Amintirile sunt o adevărată tragedie în această zonă, fiindcă ai foarte multe prilejuri de îngrijorare. Lucrurile nu curg uşor tocmai din pricina memoriei lor vechi, cu rădăcini foarte adânci.

Rep.: A fost iniţiat de curând un dialog mondial, şi aici, în ţara dumneavoastră, despre cel de-al treilea război mondial şi măsura în care acesta va fi unul religios.

S. S. R.: Îmi fac griji pentru anumite religii, mă îngrijorează extremiştii musulmani, care constituie un real pericol pentru cultură, dar religia este necesară. Oamenii de astăzi s-ar simţi mai fericiţi, mai puţin pierduţi, dacă ar fi credincioşi. Problema este că nu putem avea o religie mondială iar diferitele religii care există nu s-au simpatizat niciodată în mod deosebit una pe cealaltă. Filantropia nu-l include şi pe vecinul de la uşa de alături, dacă acesta este de altă religie. Cu alte cuvinte , nu cred că religia va aduce salvarea, dar nici nu cunosc altceva care ar putea să aducă salvarea. Cu o populaţie în continuă creştere, este foarte dificil să se aducă o schimbare pozitivă în educaţie, la scară mondială. Pur şi simplu nu vor exista niciodată destui învăţători în lume, cel puţin învăţători cultivaţi. Mi-e teamă că sunt pesimist.

Rep.: Cum vedeţi ortodoxia în acest cadru?

S. S. R.: Am un mare respect pentru dogmele creştine, şi în special pentru ortodoxie, deoarece numai ortodoxia recunoaşte faptul că religia este taină. Romano-catolicii şi protestanţii vor să explice totul. N-are nici un sens să crezi într-o religie, considerând că această religie te va ajuta să înţelegi totul. Scopul religiei este tocmai acela de a ne ajuta să înţelegem că nu putem explica totul. Cred că ortodoxia păstrează acest preţios sentiment al tainei.

Rep.: Dar avem nevoie de taină?

S. S. R.: Sigur că avem. Ne este foarte de folos această perspectivă, conform căreia în univers există mult mai multe decât ceea ce putem noi înţelege. Avem nevoie de modestie intelectuală, căci aceasta cam lipseşte, mai cu seamă în rândul bărbaţilor din biserica apuseană.

Rep.: Aceasta este caracteristica relaţiei credincioşilor ortodocşi cu sfinţii lor, respectul pios, smerit. Cum aţi comenta faptul că destul de mulţi dintre sfinţi s-au amestecat în politică sau au deţinut funcţii în ierarhia politică?

S. S. R.: Toţi cei care vor să influenţeze pe ceilalţi oameni exercită un rol politic sau sunt oameni politici. Politica înseamnă să încerci să organizezi Cetatea conform propriului sau unui anumit mod de gândire. Sfinţii sunt oameni politici. Niciodată nu am crezut că poţi separa credinţa în sfinţi de intelect. Mă întorc la ceea ce am spus despre biserici. Din clipa în care încerci să explici totul, distrugi în esenţă acel ceva care ar trebui să constituie şi să caracterizeze intuiţia omenească, cea care face legătura între intelect, sfinţi şi simţirea lui Dumnezeu.

Rep.: Intelectul, politica şi credinţa în Cele Sfinte pot, prin urmare, să păşească împreună?

S. S. R.: Un exemplu în acest sens este oraşul dumneavoastră, Tesalonicul. Era foarte cunoscut pentru intelectualitatea sa, mai ales în perioada târzie a Imperiului. A beneficiat, însă, şi de ajutor din partea soldaţilor lui care, asemenea Sfântului Dimitrie, veneau să-l salveze la momentul potrivit. Credinţa în sfinţi îţi dă curajul să aperi oraşul de atacuri vrăjmaşe, aşa cum făcea şi Sfântul Dimitrie.

Rep.: Cum vedeţi celelalte biserici?

S. S. R.: Biserica romano-catolică a fost întotdeauna şi instituţie politică, nu numai religioasă, şi s-a preocupat întotdeauna de lege. Trebuie să ne amintim că atunci când Imperiul Roman a abandonat Vestul şi au venit regatele barbare, nobilii romani au dispărut, dar bărbaţii Bisericii au rămas şi ei erau singurii care aveau o cultură romană Prin urmare, pe aceştia i-au folosit regii barbari pentru aplicarea legii. În acest fel, Biserica Apuseană s-a „încurcat” cu legea. Poţi vedea peste tot legea în Biserica romano-catolică. Biserica romano-catolică vrea ca toate să fie întemeiate pe lege. În Bizanţ, şi este interesant cum, după cucerirea de către turci, substratul se păstrează, Biserica se interesează numai de Canon, de legea Scripturii. Nu şi-a propus să rânduiască totul. Bisericile apusene, care s-au rupt de Biserica romano-catolică, au moştenit această nevoie de lege, de determinare absolută. Este un subiect foarte interesant de cercetare, de care eu mă ocup de multă vreme, dialogul dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă, din secolul al XVII-lea. Anglicanii erau foarte tulburaţi, căci nu puteau înţelege exact ce credeau ortodocşii în ce priveşte preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ortodocşii spuneau: „Este o taină pe care nu o putem înţelege. Credem că se întâmplă, dar nu putem cunoaşte cum”. Anglicanii, însă, la fel ca şi romano-catolicii, voiau o explicaţie clară. Aceasta este diferenţa caracteristică dintre Biserici şi exact din această pricină îi iubesc pe ortodocşi.

[...]

PRELUAT DE LA RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT