Azi este Ziua Culturii Naţionale a României, adică a culturii definite de limbă, istorie, teritoriu, evenimente, a chintesenţei în care se topesc toate culturile istorice şi contemporane.

Cultura în istorie

Când vorbesc despre culturile istorice mă refer la culturile antice cunoscute azi datorită unor culturi arheologice şi  la cultura medievală românească cunoscută mai bine datorită arhivelor. Evul mediu românesc a fost marcat de două culturi distincte şi antagonice la un moment dat şi anume cultura ţărănească şi cultura boierească. Fiecare în parte  aveau o limbă, o conştiinţă de neam, propuneau o organizare socială şi administrativă, ocupau un teritoriu. Fiecare se considera a fi ,,ţara,,. Coexistau dar nu cooperau! Clasa boierească excluzând treptat ţărănimea majoritară de la actul politic, de la conducerea ţării. Eliminarea sau măcar netezirea divergenţelor  culturale a fost una din priorităţile revoluţiilor din secolul XIX şi în formarea statului naţional român.

După formarea statului naţional unitar  român, prioritatea autorităţilor a fost impunerea unei culturi naţionale aptă să menţină în conştiinţa românilor flacăra idealului statal. Generaţiile interbelice au fost educate într-un spirit naţionalist, acesta fiind liantul ce unea culturile specifice din vechile state medievale.

Balanţa culturală a fost brusc şi iremediabil dezechilibrată de regimul comunist care, în locul culturii ţărăneşti, a impus o cultură proletară şi în locul culturii elitelor a impus ideologia de partid. Naţionalismul promovat în perioada interbelică a fost păstrat dar acestuia i s-a adăugat partizanatul politic. Acest amestec între iubirea de ţară şi iubirea de partid a avut un efect nociv în mintea a milioane de români, făcând confuzii între partid şi ţară. A compromis iremediabil naţionalismul românesc!

Cultura în prezent

In cei 30 de ani postrevoluţionari, schimbările în cultura naţională au fost dramatice. Cultura ţărănească a devenit divertisment. Cultura elitelor a fost marginalizată. Cultura naţională a fost înăbuşită sub avalanşa afirmării diversităţii culturale manifestate pe o paletă largă de la etnic până la diverse comunităţi. Bomboana pe colivă a fost revoluţia tehnologică. Tunul informaţional a făcut praf culturile specifice transformându-le într-o cultură cu specific global.

Deşi trăim într-un stat naţional, tinerele generaţii nu au mai fost educate în spiritul apărării valorilor naţionale. Statul naţional a renunţat chiar în a-şi mai impune simbolurile. In mod normal, toate instituţiile create şi întreţinute de statul român de la şcoli şi până la spitale, de la agenţii şi până la direcţii, instituţii cu personalitate juridică şi fără,  ar trebui să păstreze şi să promoveze cultura de stat. Şi asta măcar pentru faptul că sunt întreţinute de stat. Să aibă măcar un steag arborat. Elevii din scolile de stat să intoneze imnul ţării la începutul cursurilor. Universităţile de stat ar trebui să aibă un program naţional conform căruia cei mai buni absolvenţi să beneficieze de un loc de muncă în România. Pentru că un stat naţional are nevoie de generaţii care să îi înţeleagă importanţa!

Instituţiile statului român au ajuns acum sufocate  şi la cheremul unei puteri politice lipsită în mare parte de conştiinţă naţională, ca să nu mai vorbesc de cultură. Aparatul de stat este supradimensionat şi apăsător. Performanţa nu înseamnă 200 de funcţionari publici la un judeţ cu 200 000 locuitori, în timp ce specialişti în diverse domenii sunt consideraţi personal contractual. Nu confortul creat în cei 30 de ani contează la scara istoriei, ci instituţiile puternice capabile să apere un stat şi nu să îl copleşească.In fine, asta e un una din problemele culturii contemporane, devenită slabă în faţa puterii politice!

Cultura în viitor

Nu am spus nimic despre cultura creştină. In general, culturile religioase au o vitalitate mult mai ridicată decât culturile laice, dar depind în egală măsură de acelaşi parametru şi anume calitatea umană. Asupra acestui aspect relativ uitat, Hristos ne-a atras atenţia de la bun început când a spus, parafrazez, celor care voiau să îl urmeze, că trebuie să se lepede de tot, de familie, inclusiv de sine. Această lepădare nu este una fizică, aşa cum interpretează unii, ci, în primul rând, una culturală. Lepădarea de cultura tradiţională era primul pas spre cultura creştină.Noua cultură nu excludea Statul căruia îi plătea impozit, dar nici nu îl includea, pentru a se face părtaşă evoluţiilor politice. Scopul culturii creştine era unul spiritual, nu laic. Acesta a fost şi motivul pentru care cultura ţărănească, de care vorbeam mai sus a supravieţuit atât de mult, până când a fost înlăturată cu forţa. Era o cultură spiritualizată!

Concluzia este că o cultură spiritualizată dăinuie, în timp ce o cultură de divertisment dispare. Nu spun aceasta ca să dăm înţelept din cap, ci ca să ştim în ce ar trebui investiţi cu folos puţinii bani atribuiţi culturii, de la fiecare în parte, până la ordonatorii de credite. Şi aici mă refer la legile care lasă muzeele, singurele instituţii care pot promova o cultură naţională, să se autofinanţeze, în timp ce centre culturale al cărui obiect de activitate sunt festivalurile şi divertismentul în general, sunt finanţate de stat. Unde este măsura naţională, dacă se poate vorbi de aşa ceva?

Cert este că în datorită unei educaţii mergi pe stradă, dai bună ziua, înveţi o profesie, datorită unei culturi, gândeşti! Cum gândim, aşa trăim!