Ialomiţa n-are  bani. Judeţul nu are o economie solidă şi sunt convinsă că şi agricultura interbelică producea mai mult decât  acum. Cooperativa ,,Unirea,, din Slobozia, pe la 1940,  alimenta cu cereale regimentele de la Botoşani până în Oradea şi din Ploieşti până în Alba-Iulia. Iar, Balta Ialomiţei furniza trei milioane de kg de peşte  pe an, fără nici o investiţie. Politicienii de după 1990 nu au avut nici o idee de cum ar putea reporni motorul economic al judeţului, decât fixul de care am spus, acela cu investitorii.

Când nu ai bani şi nici nu ştii cum să-i faci, se cuvine să fii cumpătat cu puţinii bani publici. Dar ceeace am auzit din presa locală şi uneori naţională despre proiectele instituţiei în care lucrez, m-a îngrozit. Fără discuţie că atât baza de şantier cât şi restaurarea bisericii nr. 1 erau necesare dar nu la costuri piperate şi nu aşa cum s-au făcut (mă refer la lucrarea de restaurare). Niciodată nu am fost solicitată să fac parte din comisiile în care aceste proiecte au fost discutate şi aprobate, în pofida gradului ştiinţific pe care îl am şi a unei bibliografii de peste 600 de pagini de studii şi articole de arheologie  şi istorie semnate în calitate de  autor şi publicate  în carte sau diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate.

Să nu spună ei că o casă cu o suprafaţă de circa 150 mp, cu subsolul nefinisat, a costat acum trei ani, 11 miliarde lei vechi. E foarte mult pentru trei dormitoare şi o mică sală de expoziţie. Ca să nu mai zic că în trei ani şi aleea de beton din faţa bazei s-a făcut praf, balastru curat.   Presa a sesizat din faza de proiect suma uriaşă,  dar câinii au lătrat şi ursul a trecut. Eu sunt convinsă că în hârtii totul pare în regulă, dar în realitate nu e aşa.

Restaurarea Bisericii nr. 1 iarăşi lasă mult de dorit. In primul rând ca realizare tehnică:

1)      au fost decopertate şi expuse în aer liber fundaţiile în jurul cărora s-au săpat două şanţuri. Primul a fost pentru decopertarea lor în întregime. Au rămas fără nici un punct de sprijin în jur. Al doilea şanţ este pluvial şi a fost săpat  în apropierea fundaţiilor dezgolite. S-a gândit cineva că în clima Bărăganului, adică la +45 grade vara şi – 20 grade iarna, plus viscol, plus vânt puternic de secetă cum a fost în acest an, mortarul vechi de sute de ani care leagă piatra de râu se va măcina  şi fundaţia se va prăbuşi? Cu atât mai mult cu cât pe aceste fundaţii dezgolite au mai pus şi o greutate pe toată suprafaţa. Acel covor vegetal pus să domesticească imaginea şanţului în care se află fundaţia nu are  mare rol protector. Gazonul îngheaţă iarna.

2)      zidul care a fost ridicat pe toată suprafaţa fundaţiilor dezgolite nu are nici o relevanţă. Eu am văzut restaurată catedralala mult mai veche,  din secolul al IX-lea din Pliska (Bulgaria), ale cărei dimensiuni sunt de două ori mai mari decât ale catedralei actuale din Slobozia. Dar acolo,  peste fundaţia rămasă în pământ s-au făcut reconstituiri parţiale ale şirului de coloane, ale pronaosului,  naosului, altarului. Oricine îşi poate da seama cum arăta biserica iniţială. Dar aici, zidul acela de aproape 1 m cocoţat pe o temelie expusă  nu spune nimic, ba dimpotrivă e un risc pentru fundaţia originală, rămasă din biserica de secol XVI.

Şi decopertarea fundaţiilor peste care au pus ziduleţul a costat, aflu din diverse surse, nu mai puţin de trei miliarde lei vechi din bani publici. Incredibil! Cu trei miliarde ridici o biserică nouă la roşu.

Şi, asta în condiţiile în care cheltuielile muzeului  sunt strict cât să ne desfăşurăm activitatea şi uneori nici nu ajung. Pentru luna septembrie nu am avut bani de  nocturnă şi nici cazare la Oraşul de Floci, aşa cum ar fi trebuit, fiind cea mai apropiată bază de şantierul unde fac cercetări. Aşa că o lună de zile am stat la Ţăndărei şi făceam naveta cu scuterul personal cale de aproape 30  km până la Vlădeni. Şi pe această cale nici un sat, ci doar pustiul câmpului şi pădure. Plecam în zori, în dimineţi ceţoase de septembrie, înainte de răsărit, pe şoseaua naţională Bucureşti-Constanţa şi  treceam pe lângă mistreţii din pădurea Chirana care traversau  spre miriştile cu porumb. Intr-o dimineaţă cu ceaţă groasă am trecut la doar  20 m de o familie de mistreţi. A dat Dumnezeu şi din spate m-a depăşit un microbuz al cărui şofer mă cunoştea. A mers în faţa mea până am ieşit din  zona periculoasă. Apoi urma un drum judeţean cu totul pustiu. În faţa orezăriei Scotti treceam de-a dreptul printr-o haită de  şapte- opt câini care săreau la mine de când intram până ieşeam din teritoriul lor şi asta nu o dată, ci de mai multe ori.  Nu ştiu dacă investitorul lu` Ciupercă şi-ar fi permis în Italia să lase pe drumul public o haită de câini. Dar, în România li se permite orice. Ajungeam în sat şi mă urcam într-o căruţă pentru încă vreo 4 km. După amiază acelaşi  traseu  din care lipseau câinii, dar bătea un puternic vânt de secetă care  mă lua pe sus,  nici o şosea nu mai are perdele  de protecţie din pomi.

Aşa că pe mine, casa de 11 miliarde de la Oraşul de Floci nu mă încălzeşte şi nu mă ajută cu nimic, chiar dacă de pe şantierul meu i se vede acoperişul.

Când am răbufnit la muzeu, mi s-a  spus: asta vă e meseria! Să fim bine înţeleşi! Profesia mea este să cercetez şi să scriu istorie, ceea ce şi fac, nu să trec prin haite de câini, prin păduri cu animale sălbatice anunţate dealtfel şi pe semnele de circulaţie, să hălăduiesc pe drumuri pustii. Slavă Domnului care mi-a dat un caracter de care PSD-ul s-a mai lovit odată. In anul 2001, când am refuzat să îmi pun semnătura pe un proiect ce viza ridicarea unei statui a lui Mihai Viteazul. Statuia era de fapt un bust,  din cele pe care le ştim cu toţii,  urcat pe un postament foarte înalt şi aşezat în câmpul de la Floci. Nimic inedit! Au pus haita de jarle şi m-au destituit din funcţia de director fără să mi se aducă vreodată la cunoştinţă motivele. Apoi au cheltuit  cu mult peste două miliarde de lei vechi, adică mai mult decât  bugetul unei întregi instituţii de cultură pe un an întreg, într-un bust. Viteazul voievod s-ar răsuci în mormânt dacă ar şti cu ce proiecte a ajuns să fie asociată imaginea lui.

Prin urmare, în dispărutul oraş de Floci s-au investit din banii publici,  în ultimii 10 ani,  aproape 17 miliarde lei vechi în doar trei proiecte, o casă, o ,,restaurare,,  şi o statuie. Sunt sigură că dacă le-ar fi făcut din banii lor personali, ar fi costat pe sfert. Dar dacă le-au făcut pe bani publici, a costat o avere. De ce credeţi?!

Ştia PNL-ul ce mână spartă  are PSD când s-au legat ca parteneri? Ce partid păgubos e la casa omului? Toată Ialomiţa a ajuns în sapă de lemn.

Foto: Emilia Corbu

Catedrala de secol IX din Pliska (Bulgaria)-reconstituire, vedere din faţă. In pământ se află fundaţiile originale, la suprafaţă reconstituiri parţiale.

Catedrala de secol IX din Pliska (Bulgaria)-reconstituire,detaliu de portice. Din toată construcţia doar o coloană originală au mai avut.

Catedrala de secol IX din Pliska (Bulgaria)-reconstituire naos

Biserica nr. 1 de la Oraşul de Floci, reconstituire. In prim-plan fundaţia veche  din piatră de râu, decopertată.

Biserica nr. 1 de la Oraşul de Floci, sec.XVI,  reconstituire. In prim-plan fundaţia veche  din piatră de râu, decopertată şi zidăria adăugată. In plan secund, singura bucată de zid originală susţinută de un stâlp de lemn şi care stă acum tot pe o fundaţie ,,în aer,,.

Ce poate fi mai trist în ziua de azi decăt să fii tânăr şi să nu ai nici o perspectivă, să ştii că toate visele tale se sfârşesc atunci când ar trebui să înceapă. Şi ce poate fi mai criminal decât să ai în mâini pâinea şi cuţitul acestui judeţ şi să nu dai o bucată de pâine tinerilor.  Şi întâietatea ar trebui să aibă cei deştepţi. Ialomiţa nu oferă de lucru nici oamenilor maturi cu familii, cu atât mai puţin tinerilor absolvenţi de studii superioare în ţară sau străinătate. Absolvenţii de Politehnică nu au unde se întoarce pentru că industria locală este destul de fragilă. Investitorii mult-doriţi aşteptaţi de autorităţi au vândut  o parte din fabrici la fier  vechi.  Absolvenţii de ştiinţe medicale sunt absorbiţi de Bucureşti. Absolvenţii de Economie iarăşi nu pot găsi loc în pleiada de societăţi comerciale minuscule.  Iar la absolvenţii de ştiinţe sociale, istorie, drept etc  nu se mai gândeşte nimeni, deşi unii dintre ei sunt chiar foarte buni, cu aptitudini clare spre cercetare. Locurile din învăţământ sunt puţine şi risipite iar în instituţiile de cultură nu se poate intra decât pe pile. Iar Bucureştiul le oferă, de multe ori, locuri de muncă sub nivelul lor de pregătire. Emigrarea  în Occident, iarăşi nu este o soluţie. Şi, de ce să emigreze? Cum a fost posibil ca ţara asta să aibă tinerii acasă zeci de generaţii şi acum, de 10-15 ani, să nu se mai poată? Nu explicaţiile ne interesează, ci vinovaţii.

Dacă  în sistemul bugetar din Austria, adică în  instituţiile  întreţinute din fonduri  publice, intră cei mai buni şi performanţi specialişti, în România şi mai ales în Ialomiţa, valorile sunt exact răsturnate. Voi da exemple din domeniul în care activez.  Fără exemple nu înţelegem amploarea fenomenului.  Direcţia pentru Cultură Ialomiţa nu are specialiştii pe care îi prevede funcţionarea instituţiei în sine. Dar de 16 ani de când stă pe scaunul ăla (1992-1996, 2001-prezent), fosta vicepreşedintă PSD, Elena Păcală nu a angajat nici un tânăr absolvent. Înţeleg că nu sunt fonduri, un an, doi, cinci dar nu… 15 ani. Este inadmisibil ca în atâţia ani să nu te preocupi de buna funcţionare a sistemului. Cultura funcţionează cu specialişti, nu cu aparate. Dacă nu îi ai, instituţia e moartă. Poate fi desfiinţată! Şi, asta în timp ce atâţia tineri cu studii superioare nu au un loc de muncă.

Reversul este că puţinii specialişti care mai sunt prin instituţii fac munca a trei, asta înseamnă risipire şi în final lipsă de performanţă, în ciuda condiţiilor bune de lucru pe care le ai. Ca să dau un exemplu. În ultimii 11 ani nici un tânăr ialomiţean absolvent  de studii superioare nu a fost angajat în muzeul judeţean în care lucrez. Nu se poate, nu sunt posturi! Dar s-a putut transformarea posturilor cu studii medii în studii superioare pentru absolvenţii SH de la Clubul Tineretului, în frunte cu contabila-şefă, aşa încât statul de funcţii să arate ţeapăn. In realitate sunt cinci specialişti. Unul e detaşat la Oraşul de Floci să facă pe ghidul, deşi e un muzeograf bun. Deci, au rămas patru. Altul colaborează şi cu Direcţia de Cultură, lipsită cu totul de specialişti. Deci, au rămas trei. Doi sunt foarte tineri (aduşi din alt judeţ, că deee…ialomiţenii sunt proşti). In fine, oamenii aceştia puţini  trebuie să acopere programul de cercetare, programul de expoziţii, programul de publicaţii, programul de prelucrare a patrimoniului mobil, inventariere, gestiune etc. Tot din lipsă de specialişti laboratorul de restaurare nu este acreditat, în timp ce în oraş sunt trei absolvenţi ale celor două facultăţi de restaurare din Bucureşti, dintre care facultatea de la UNARTE este cea mai bună din ţară.

Şi am convingerea că în toate instituţiile, aflate într-un fel sau altul în subordinea CJI, lucrurile stau  cam la fel.

Iar această stare de lucruri  nu este recentă, nu este o întâmplare.  Durează de ani de zile,   deci este o politică. Dacă victimele sunt tinerii ialomiţeni, responsabilii nu pot fi decât cei care gestionează posibilităţile economice, culturale, sociale ale acestui judeţ.  În primul rând, Consiliul Judeţean Ialomiţa condus de PSD.  Cel puţin din 2001, de când a pus gheara pe instituţiile de cultură, acestea sunt conduse de oamenii agreaţi de ei. Cu cât eşti mai nespecialist cu atât eşti mai bun, dacă ai doar liceul e perfect şi eşti angajat chiar şi în plină criză  economică pe un post călduţ. Şi nu glumesc! Am două exemple, dacă vreţi. Când am refuzat să mai  lucrez cu o astfel de fătucă pentru prostiile pe care le face, a dat directorul cu mine de pământ cât sunt eu de doctor în istorie, arheolog expert şi cercetător. Am fost ameninţată cu teancul de reclamaţii, cu preşedintele CJI, de parcă ardea muzeul. Ei i s-a spus blând şi calm: Staţi liniştită domnişoară, lăsaţi!                     Nu-i aşa, că e grotesc?

Sunt convinsă că astfel de stări de lucruri sunt şi în alte judeţe dar asta nu înseamnă că mai pot fi tolerate. Şi că circul din perioada electorală mai poate continua fără să le spunem pe nume. Avem obligaţia morală faţă de aceşti tineri cu aripile frânte.