DARURILE ANULUI. O CARTE

Slavă Domnului am avut un an bun. In anul 2013, a fost publicat primul volum al monografiei arheologice Vlădeni-Popina Blagodeasca.

Emilia Corbu, Vlădeni-Popina Blagodeasca, volumul I,
Editura Istros, Brăila
Anul apariţiei: 2013
Nr. de pagini: 370 (266 pagini text, 74 planşe, anexe)
Dimensiuni: 30 x 21cm
ISNB: 978-606-654-057-5

Cuprinsul cărţii este specific unei monografii arheologice.

Introducere……………………………………………………………………………………..3
Capitolul I. Premisele cercetărilor de la Vlădeni-Popina Blagodeasca…….5.
Localizare. Floră. Faună. Toponimie. Istoria locului…………………………….9.
O problemă de geografie istorică. Albia majoră a Dunării…………………..13.
Capitolul II. Complexe arheologice cercetate
II.1.Stratigrafia aşezării. Metoda de cercetare………………………………21
II.2..Prezenţa antropică pe grindul sudic al Popinei Blagodeasca……23
II.3. Locuinţe
• Locuinţe adâncite……………………………………………………………………..24.
• Locuinţe de suprafaţă………………………………………………………………..45
II.4.Cuptoare menajere……………………………………………………………………47
II.5. Gropi de bucate………………………………………………………………………64
II.6. Gropi de cult…………………………………………………………………………..86
II.7. Gropi cu funcţionalitate neprecizată…………………………………………..91
II.8. Sistemul defensiv …………………………………………………..93
II. 8.1. Palisada…………………………………………………………..95
II.8.2. Şanţul……………………………………………………………101
Capitolul III. Inventarul……………………………………………………………………….109
III.1 Ceramica.
• Ceramica din pastă nisipoasă……………………………………………………..109
• Ceramica din pastă cenuşie………………………………………………………..111
• Ceramica lucrată cu mâna………………………………………………………….118
• Ceramica smălţuită…………………………………………………………………..123
III. 2. Obiecte de uz casnic din lut…………………………………………………………125
III. 3. Piese din os şi corn…………………………………………………………………….126
III.4. Piese din metal……………………………………………………………………………127
III.5. Piese de uz casnic din piatră…………………………………………………………138
III.6. Diverse………………………………………………………………………………………139
III.7 Ceramica din alte epoci istorice……………………………………………………..139
Capitolul IV. Evoluţia aşezării din perspectiva arheologică şi istorică….145
IV.2. Relaţia dintre aşezarea de la Vlădeni-Popina Blagodeasca şi
evenimentele istorice din secolele VIII-XI………………………………………..149
IV.3. Date noi despre localizarea Onglosului…………………………………….152
IV.4. Atribuirea etnică a aşezării de la Vlădeni-Popina Blagodeasca……157

Capitolul V. Rezultatele cercetărilor pluridisciplinare
V.1. Ridicarea topografică şi ortofotoplanul………………………………………163
V.2. Datarea arheomagnetică (Dr. Călin Şuteu)…………………………………164
V.3. Rezultatele analizelor carpologice (Dr. Maria Constantinescu)……..169
V.4. Rezultatele determinărilor paleofaunistice
(Dr. Dragoş Moise)………………………………………………………………………..170
V.5. Analize paleofaunistice pe material arheologic prelucrat
(Dr.Adrian Bălăşescu)…………………………………………………………………….171
V.6. Studiu antropologic al scheletului descoperit în groapa de cult nr.1
(Drd. Vasile Gabriel)……………………………………………………………………..172

Rezumat (lb. Engleză)………………………………………………………………………….183
Cuprins (lb. Engleză)…………………………………………………………………………..217
Bibliografie generală……………………………………………………………………………219
Materiale explicative
• Lista Tabele explicative…………………………………………………………….226
• Lista inventarului metalic rezultat în urma prelucrării primare ………227
• Lista planşelor………………………………………………………………………….228
• Lista figurilor……………………………………………………………………………230
• Lista anexelor……………………………………………………………………………232
• PLANŞE
• FIGURI
• ANEXE

In loc de cuvânt înainte…o scurtă introducere

Cercetările arheologice desfăşurate pe grindul sudic al Popinei Blagodeasca (com. Vlădeni, jud. Ialomiţa) între anii 2000-2012 au dus la descoperirea şi analizarea unei aşezări medieval-timpurii importante.
A publica un prim volum monografic când cercetările se află în curs este un risc, întrucât descoperirile viitoare pot modifica opiniile de azi. Dar a publica parţial doar în rapoarte arheologice un volum important de informaţie este o lipsă de profesionalism. A lăsa neîndreptate greşelile strecurate de-a lungul anilor în rapoartele arheologice solicitate într-un interval prea scurt de la finele campaniilor de săpături, fapt ce duce fie la o informaţie incompletă, fie la o concluzie greşită, este o neglijenţă. Intre risc, lipsă de profesionalism şi neglijenţă, preferăm riscul.
Publicarea acestui volum se impunea şi din alt motiv, al corectării unui dezechilibru. Stadiul actual al cercetării arheologice medieval-timpurii indică un dezechilibru între periegheze şi cercetări sistematice. Doar în sudul României au fost repertoriate peste 200 de aşezări, în majoritate covârşitoare, rurale. In biblioteci există însă doar cinci monografii arheologice şi o singură lucrare de sinteză pentru acest teritoriu. Este inutil să mai arăt că din cele cinci lucrări, trei se referă la cetăţi bizantine care au, în virtutea istoriei lor, un specific aparte. Publicarea celor aproape 60 de complexe arheologice cercetate integral vor aduce astfel, sperăm, un plus de informaţie necesar studierii acestei epoci la nordul Dunării.
Obiectivele lucrării sunt specifice unei monografii arheologice. Ne vom referi la cadrul natural al aşezării atât la cel istoric cât şi contemporan, atât de diferit de epoca în care aşezarea a evoluat.
Apoi, am considerat necesar să spunem câteva lucruri despre istoria scrisă a locului în lumina primelor atestări documentare.
Complexele arheologice cercetate integral adică locuinţe adâncite, gropi de bucate, cuptoare menajere sunt descrise în detaliu, în conformitate cu vocabular arheologic.
Am destinat câte un capitol stratigrafiei şi evoluţiei aşezării cât şi cercetărilor interdisciplinare care întregesc demersul arheologic. Nu lipsesc nici datele referitoare la istoricul cercetărilor, dar nici studiile speciale dedicate fie unor anumite categorii ceramice, fie unor evenimente, fie unor aspecte specifice istoriei şi arheologiei medieval-timpurii.
Inceputul cercetărilor arheologice se datorează domnului prof. univ. dr. Ştefan Olteanu sub coordonarea căruia săpăturile au debutat în anul 2000.
Deasemenea am beneficiat de sprijinul unor specialişti, cărora le adresez întreaga mea consideraţie şi mă refer la domnii Dragoş Moise şi Adrian Bălăşescu care s-au ocupat de cercetarea unei părţi a materialului paleofaunistic, la doamna Maria Constantinescu autoarea analizelor carpologice şi nu în ultimul rând la domnul Călin Şuteu, autorul determinărilor arheomagnetice.
Un cuvânt de mulţumire trebuie să adresez şi lucrătorilor, elevi dar şi adulţi din comuna Vlădeni pentru răbdarea, silinţa şi ascultarea de care au dat dovadă.
Sperăm ca publicarea acestor rezultate să fie o contribuţie la arheologia Bărăganului care se dovedeşte, iată, locuit din timpuri istorice şi nu populat în timpuri moderne, aşa cum din lipsă de informaţie susţin unii etnografi până azi. Să nu uităm că în judeţul Ialomiţa se află o serie de situri arheologice importante la nivel naţional cum ar fi Piscul Crăsani, Oraşul de Floci, Dridu (aşezarea care a dat denumirea eponimă culturii medieval-timpurii – secolele VIII-XI) din România. Aceste premise constituie un argument pentru lucrare de faţă.

Dr. Emilia Corbu

PROIECT FINANŢAT DE MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL

RAPORT PRELIMINAR AL SĂPĂTURILOR ARHEOLOGICE DIN AŞEZAREA MEDIEVAL-TIMPURIE  (SEC. VIII-XI) DE LA VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA (jud. Ialomiţa) din anul 2012

Proiect finanţat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Dr. Emilia Corbu

 Săpăturile arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca (jud. Ialomiţa)-cod sit-94802.01- au  fost efectuate pe baza autorizaţiei de săpătură nr.63/2012,  în perioada 6 august-29 septembrie 2012 şi  coordonate de dr. Emilia Corbu, responsabil ştiinţific de şantier. Au fost angajaţi un număr de 16 lucrători zilieri. Au fost aprobate fonduri din partea Muzeului Judeţean Ialomiţa şi a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional. A fost cercetată o suprafaţă de 159 mp la o adâncime de 1m şi s-a ajuns la adâncimea de 2 m pe suprafaţa SH c.16-c.20

Obiectivul principal al campaniei a fost investigarea unui fossatum unic până în prezent în aşezările medieval-timpurii de la nordul Dunării. In acest scop au fost trasate următoarele secţiuni şi casete:

SG c.11-c.15 ( 10 x 1,5 m) pentru investigarea zonei aflate în faţa şanţului de apărare.

SH (40 m x 2 m) pentru investigarea zonei aflate în spatele şanţului, deci a zonei apărate de şanţ, precum şi a orientării şi formei întregului complex (fig.1).

Cas. A 46, A47, A48, A49 ( 4 x 4 m fiecare) pentru cercetarea integrală a unor complexe aflate în spatele şanţului.

Deasemenea am continuat cercetarea în casetetele A 42 şi A 43 deschise în campania precedentă şi în care ne-am adâncit pentru a surprinde orientarea şanţului.

Au fost cercetate integral  următoarele complexe:

1)       locuinţă adâncită medieval-timpurie (SH c.1-c.3-Cas. A 48), devenită în planul aşezării Bordeiul nr. 11

2)      locuinţă adâncită medieval-timpurie (SH c.6-c.8-Cas. A 46) devenită în planul aşezării Bordeiul nr. 12.

3)       cuptor menajer medieval-timpuriu ( SH 1-2) devenit în planul aşezării Cuptorul menajer  nr. 9

4)      cuptor menajer medieval-timpuriu ( SH. 13, Cas. A 49) devenit în planul aşezării Cuptorul menajer nr.10.

5)      groapă medieval-timpurie cu funcţionalitate neprecizată(Cas. A 46, carou 2-3)

6)      Fossatum-ul a fost cercetat integral pe SH c.13-15) şi de-a lungul profilului nordic pe SH c.16-20.

Au fost doar intersectate şi cercetate parţial următoarele complexe aflate în faţa fossatum-ului:

7)      locuinţă getică adâncită (SG c.11-12)

8)      Complex nedeterminat (SG c.13-15)

Documentaţia constă în: carnet de şantier completat zilnic, circa 500 de fotografii digitale, un număr de 33 de desene pe hârtie milimetrică reprezentând planuri şi profile, etape de lucru şi desene finale, circa 250 de pungi de material ceramic selectate pe carouri şi secţiuni. In prezent materialul documentar se află în lucru.

FOSSATUM (SH. C.15-C.19)

Deşi a fost obiectivul principal al campaniei, complexul a fost cercetat doar spre finalul perioadei de săpături şi aceasta datorită  faptului că situl arheologic se află în exploatare agricolă, vinovată de această situaţie fiind Direcţia pt. Cultură Ialomiţa. Aşa că am aşteptat recoltarea sorgului petrecută la începutul lunii octombrie.

Detalii stratigrafice. Acest şanţ este unic în aşezările de la nordul Dunării, aşa că a fost cercetat cu toată atenţia.Au fost trasate două secţiuni paralele SG ( în 2011, 2012) şi SH (2012) aflate la 15 m distanţa în partea vestică a aşezării, orientate E-V.

SG avea dimensiunile de 30 m x 1,50 m şi SH avea 40 x 2 m. Au fost împărţite în carouri de 2 m. Prima constatare importantă a fost că şanţul este rotund, arcuindu-se spre vest, aşa se face că apare pe traseul SG în carourile C.5-C.10 şi pe SH în carourile C 15-C19. Arcuirea se surprinde exact pe profilul sudic al Cas. A 42- Cas. A43 aflate între cele două secţiuni.Orientarea  şanţului este NE-SE.

Pe traseul SH şanţul are formă albiată şi coboară în trepte de la -1,20 (c.15) la -1,75 (c.16-c.19) urcând iarăşi la -1,20 (c.20). Lăţimea totală a şanţului era de 11,70 m, iar lăţimea la adâncimea maximă era de 7 m (fig.2 a,b). La fel ca şi pe traseul SG, a fost găsită la marginea interioară a şanţului o groapă de par cu diametrul de 0,40 ceea ce ne indică o palidadă simplă de stâlpi groşi  din lemn ce delimita complexul de o parte şi alta.

Spre deosebire de SG unde adâncimea este doar de 1 m, pe SH adâncimea maximă este de 1,75 m (fig.2b), ceea ce ne sugerează fie că săparea şanţului a fost la un moment dat abandonată, fie spre final şanţul era mai puţin adânc.

Constatarea cea mai importantă însă este aceea că acest fossatum este unul şi acelaşi complex cu şanţul de apărare cercetat în anii anteriori pe SE/ 2006 şi SF/2007 unde avea adâncimea de 2 m şi aceeaşi formă rotunjită. Că este acelaşi şanţ o dovedeşte şi sedimentul brun-negricios, afânat, untos. Deosebirea este că pe SG şi SH se află în imediata vecinătate a zonei de locuire şi din acest motiv are un inventar divers provenit de la resturile menajere ale celor două faze de locuire ulterioare şanţului. Acest aspect a influenţat şi situaţia stratigrafică. Astfel că pe SE şi SF se conturează la –o,30 m în timp ce pe SH apare  la -0,40 sub o fază de locuire medieval-timpurie.

Inventarul şanţului este destul de bogat şi constă din fragmente ceramice din pastă nisipoasă, pastă cenuşie şi caolinoidă precum şi alte piese din os şi metal care se află în lucru. Au apărut destul de multe oase fragmentare de animal, pietre, paiantă şi alte resturi de construcţii.

COMPLEXE AFLATE ÎN SPATELE ŞANŢULUI DE APĂRARE

BORDEIUL NR. 11 (SH c.1-c.3-Cas. A 48)

Dimensiuni şi orientare.

Are plan patrulater de 4,50 x 4 m, orientat NE-SV, cu podeaua de -1,38 m (fig.3). Intrarea se afla pe latura de SE şi cobora în trepte la -0,79, -1,15, -1,29. Pe podea se aflau patru gropi de par, provenite probabil atât de la bordei cât şi de la cuptorul menajer care l-a suprapus. Avea un cuptor cotlonit în colţul estic, oval, de 1,50 x 1,20 m şi cu vatra la -1,13 m. Patul de ardere al vetrei, gros de 8 cm,  rezultase în urma folosirii îndelungate atât în cadrul bordeiului cât şi a cuptorului menajer ulterior.

Detalii stratigrafice

S-a delimitat la -0,43 cm de la nivelul actual al solului ca o serie de lentile de pământ galben amestecat cu brun, paiantă şi material arheologic. In centru sedimentul era brun-cenuşiu amestecat cu arsruă şi paiantă. Situaţai stratigrafică inedită constă în aceea că această locuinţă a fost suprapusă de cuptorul menajer nr. 9 care i-a folosit parţial groapa şi cuptorul (fig.4). Bordeiul se afla acoperit cu un strat gros de pământ galben de 0,30-0,40 m  surprins pe aproape toată suprafaţa între -0,90-1,20 m. In SH c.3, mantaua de pământ glaben începe de la -0,70 m.Cam de pe la -1,13 m am intrat în sedimentul propriu-zis al locuinţei care era brun-maroniu, f. afânat cu pelicule negricioase (fig.5). Podeaua se afla la -1,30 -1,38 din pământ bătut. Este a doua locuinţă de pe Popina- Blagodeasca care a fost acoperită cu pământ galben, ceea ce ne sugerează o reamenajare a ariei de locuire, o fază de locuire nouă survenită la scurt timp după dezafectarea fazei anterioare

Inventarul bordeiului a fost sărac. Materialul arheologic se află în lucru. Stratigrafic propunem o datare de sec.VIII-IX d. Chr.

BODEIUL NR. 12 (SH c.6-c.8-Cas. A 46)

Dimensiuni şi orientare

Plan pătrat de 4 x 4 m, orientat NE-SV. Podeaua se afla la -0,95 m. Cuptorul era cotlonit parţial în colţul vestic şi se prelungea cu o vatră lutuită în faţă spre interiorul locuinţei (fig.6). Vatra era rotundă cu diametrul de 1 m.  Toată latura de NV a cuptorului era arsă, arsură ce se întindea şi pe podea, ceea ce ne sugerează distrugerea acestei locuinţe prin incendiu (fig.7).

Detalii stratigrafice.

S-a delimitat la -0,30-0,35 m ca un sediment brun-maroniu, afânat cu lentile de pământ galben, cărămidă, chirpic, arsură, material arheologic divers. O groapă de doar    –o,60 m aflată pe colţul nordic ne sugerează consolidarea pereţilor locuinţei cu tălpici de lemn. Materialul arheologic se află în lucru. Stratigrafic însă bodeiul se datează în sec. IX-X.

CUPTORUL MENAJER NR.9 ( SH, C.1-2)

Aşa cum arătam la stratigrafia bordeiului nr. 11, acest complex a folosit parţial bordeiul. Cei care au amenajat cuptorul menajer  au acoperit cu pământ galben bordeiul cam până la -0,70-0,80 m şi  i-au păstrat cuptorul. A rezultat o amenajare uşoară pe stâlpi de lemn ale căror gropi se mai observă pe podeaua bordeiului (fig.8). Noul complex se delimita la -0,30 -0,40 m de la nivelul actual ca un sediment gri-cenuşos, foarte afânat, cu pigmenţi de pământ galben, cenuşă şi arsură. Groapa de acces avea dimensiuni de 2,50x 2,50 m cu adâncimea de -0,82 m, orientat NE-SV cu cuptorul la E. Vatra   păstra aceleaşi dimensiuni de 1,50 x 1,20 m.

Majoritatea cuptoarelor menajere de la Vlădeni-Popina Blagodeasca au intersectat şi folosit parţial bordeiele din faza anterioară.

Inventarul, destul de sărac, se află în lucru.

CUPTORUL MENAJER NR.10 ( SH. C.13- Cas. A 49)

S-a conturat la – 0,30 m ca un sediment brun-negricios, foarte afânat, pe alocuri grăunţos cu lentile de cenuşă. Este compus dintr-o groapă de acces  (oarecum trapezoidală cu colţuri rotunjite, de 2,50 x 2 m şi adâncă de -1,29 m) şi o vatră. Intregul complex avea dimensiunile de 4 x 2,50 m.  Intrarea se afla pe latura de NV aşa cum ne sugerează o treaptă aflată la -0,92 m. Vatra era cotlonită în colţul nordic, era rotundă cu diametrul de 1,50 m şi avea adâncimea de -1,21 m (fig.9). Patul de ardere al vetrei avea grosimea de 9 cm şi sugerează o utilizare îndelungată.

Pe capătul SE al gropii de acces se aflau patru gropi de pari, adânci de -1,43 care par să nu aibă legătură cu complexul. Posibil să provină de la palisadă dintr-o altă fată de locuire.

GROAPĂ CU FUNCŢIONALITATE NEPRECIZATĂ (Cas. A46, c.2-3)

Aproape de centrul bordeiului 12,  sedimentul era negricios, afânat, grăunţos şi provenea aşa cum vom vedea de la o groapă care perfora podeaua bordeiului. Diametrul acesteia era de 1,50 x 1,20 m. Fundul cobora în pantă de la -1,27 la -1,43 m. Având în vedere adâncimea mică a gropii faţă de podea rezultă că groapa nu aparţinuse bordeiului ci era ulterioară.

COMPLEXE AFLATE ÎN FAŢA ŞANŢULUI DE APĂRARE

Pentru a investiga această zonă, în acest an am prelungit secţiunea SG cu încă 10 m (fig.10) şi am constatat că stratigrafic avem altă situaţie:

a)      stratul  medieval timpuriu este foarte subţire deşi materiale arheologice medieval-timpurii apar atât în stratul arabil cât şi în strat până la aproape -0,30 m. Sub stratul medeival-timpuriu se află un strat antic caracteriazt de un sediment gri-cenuşiu, foarte afânat, cenuşos. In acest strat am intersectat două complexe pe care le-am cercetat parţial. Este vorba de o locuinţă  care apare pe SG c.11-c.12, caracterizată de multă cenuşă şi arsură şi care se adânceşte până la -1,40 m. Acest complex a fost distrus parţial de şanţul de apărare şi de amenajările pendinte acestuia.

b)      In SG c.14-15 apare un alt complex nedeterminat încă, adâncit până la 1 m, posibil o altă locuinţă (fig.11).

Concluzii.

Campania din anul 2012 ne-a prilejuit importante precizări stratigrafice cu privire la evoluţia aşezării. Complexele apărute pe traseul SH constituie un veritabil ,,sandwich stratigrafic,, care confirmă existenţa mai multor faze de locuire, din care evidente în situaţia de faţă sunt doar trei. Prima situaţie de acest gen a mai apărut cu ani în urmă pe traseul Cas. B7-B10, unde au fost surprinse patru faze de locuire. Atribuirea complexelor pe faze de locuire va fi posibilă după examinarea întregului material arheologic descoperit.

,,Fossatumul,, este de fapt un şanţ de apărare, descoperire unică până în prezent în aşezările de la nordul Dunării. Face parte din cea mai veche fază de locuire. Nu excludem posibilitatea ca aşezarea medieval-timpurie în faza finală să se fi extins şi pe grindul vestic, adică dincolo de limitele trasate iniţial de şanţ.

Locuinţele şi cuptoarele menajere medieval-timpurii cercetate în spatele şanţului se adaugă celor din anii anteriori şi configurează o aşezare de mari dimensiuni.

Lista planşelor

Fig.1-Şanţul de apărare- inceputul lucrărilor

fig. 2b. Şanţul de apărare-profil nordic (SH c.15-20)

Fig.3 Bordei 11-vedere generală

fig.4-Cuptorul bordeiului nr.11

Fig.6 Planul bordeiului nr.12

Fig.8- Cuptorul menajer nr.9

Fig.9- Planul cuptorului menajer nr.10

Fig.10 Vedere generală a SG c.11-15

 

 

 

SUDUL ROMÂNIEI ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU (SECOLELE VIIII-XI)

Evul mediu timpuriu a fost timpul marilor contraste, atât de specifice perioadelor de tranziţie de la o lume la alta. Marcată de un dinamism fără precedent, epoca a fost caracterizată, în toate domeniile sale, de apariţia unor noi forme de organizare, de cultură, de adaptare la mediu, coexistente la un moment dat cu forme arhaice. Poate cel mai important fenomen al perioadei a fost afirmarea, în plan politic şi social, a unor noi populaţii care încep să aibă trăsăturile popoarelor moderne de mai târziu. Bulgarii, slavii, ruşii, ungurii încep să-şi structureze la periferia Imperiului Bizantin forme statale incipiente. Acelaşi fenomen este prezent şi în Europa Occidentală. Economia epocii începe să fie influenţată decisiv de marele domeniu feudal care va avea o evoluţie specifică fiecărei zone.
Pe de altă parte, sub aspect cultural şi religios evul mediu timpuriu este o lume puternic polarizată: civilizaţie-barbarie, cler-mireni, bogaţi-săraci etc. Existau focare, centre de iradiere a noilor forme, structuri şi idei, aşa cum erau aparatul de stat al imperiului, oraşele, biserica. Orice disfuncţie la nivelul acestor nuclee antrena consecinţe în lanţ. În timp ce în Imperiul Bizantin marii proprietari latifundiari, feudali şi mai târziu militari, se implicau în lupta pentru tron şi oraşele traversau o perioadă de centralizare, la graniţe apar, de-a lungul întregii epoci, populaţii seminomade sau nomade organizate în structuri arhaice (trib, clan etc.). Fenomenul migraţiei a marcat aproape întreaga evoluţie social-politică a epocii. Chiar şi în domeniul religios înregistrăm contraste. Pe de o parte asistăm la creştinarea unor noi popoare, pe de altă parte au loc primele cruciade, simptome timpurii ale unui proces lent de criză a Bisericii, care va culmina în 1056 cu prima mare schismă.
Cercetarea unei epoci atât de complexe poate fi realizată prin studii specializate asupra anumitor aspecte, studii care însumate pot reda ansamblul. Lucrarea de faţă este un studiu din perspectiva arheologiei, cu mijloacele şi rezultatele acesteia, asupra culturii materiale existente în secolele VIII-XI pe teritoriul pe care se va forma mai târziu statul medieval Ţara Românească. Am studiat această cultură arheologică prin elementele sale esenţiale adică aşezarea şi necropola care, împreună, definesc o comunitate. Cele peste 130 de situri în care s-au descoperit locuinţe şi morminte, publicate de-a lungul a cinci decenii în rapoarte arheologice, în diverse studii sau articole, ne-au oferit materialul documentar pentru a analiza dinamica demografică şi a delimita zonele de densitate demografică, a defini tipul de aşezare pornind de la elementele sale de bază: vatra satului, planul aşezării, tipurile de locuinţe şi anexele lor. Aceste aşezări, cetăţi sau oraşe şi sate reflectă, prin multitudinea de date pe care le oferă, caracterul acestei culturi, faptul că au fost ridicate şi locuite de o populaţie sedentară, autohtonă, cunoscătoare a posibilităţilor economice ale zonei. Ritul şi ritualul funerar dovedesc, de asemenea, perpetuarea unor tradiţii ancestrale dar şi prezenţa, poate, a unor grupuri alogene.
Am propus o clasificare a inventarului acestor situri în categoriile cele mai frecvente (ceramică, unelte, arme, podoabe) şi am întocmit şi o repertoriere, dacă nu exhaustivă, cel puţin necesară studierii oricărei culturi arheologice. Din această perspectivă lucrarea de faţă este o oglindă şi imaginea pe care o oferă asupra secolelor analizate este aceea a unei culturi unitare, integrată realităţilor epocii, o cultură în care aspectele locale şi influenţele bizantine se împletesc.
Această bază documentară ne-a permis analizarea, în capitolele destinate factorilor de influenţare şi comunicare, a condiţiilor pedo-climaterice, social-politice şi culturale asupra economiei perioadei, a unor aprecieri privind geografia istorică. De asemenea am considerat că este oportun şi necesar să vorbim despre aspectul etno-cultural al acestei perioade caracterizată de afirmarea în istorie a popoarele europene moderne de mai târziu.
Cultura Dridu, aşa cum este denumită în literatura de specialitate constituie prima cultură cu caracter medieval propriu-zis şi pentru acest lucru pledează lucrarea de faţă, în întregul ei. Datorită caracterului specific al literaturii şi istoriografiei medievale, care respectă şi ele ceea ce arătam mai sus, polarizarea puternică şi focalizarea pe anumite areale, pagini întregi din istoria scrisă a unor popoare au rămas albe. În asemenea condiţii meritul de netăgăduit al arheologiei medievale este acela de a completa aceste pagini cu argumente palpabile ale existenţei concrete a comunităţilor umane de la finele primului mileniu creştin. În acest context istoriografic am considerat că o sinteză a culturii arheologice din secolele VIII-XI este utilă.
În ultimele trei decenii au fost publicate o serie de izvoare istorice bizantine, occidentale, maghiare, ruseşti care fac trimitere, uneori, la realităţile nord-danubiene. Am corelat, acolo unde a fost posibil, mărturiile oferite de sursele literare cu datele arheologice.
Aceste date atât de diverse, pe care generaţii de arheologi le-au lăsat istoriografiei româneşti ar trebui, pe viitor, utilizate şi pentru realizarea unor proiecte de arheologie aplicată. Reconstituirea unor locuinţe semi-adâncite, gropi de bucate şi cuptoare precum şi analizarea funcţionării acestora ar furniza, cu siguranţă, o serie de detalii privind construirea, modul de folosire etc. date care ar întregi imaginea pe care o avem asupra culturii arheologice din secolele VIII-XI.
Aşa cum arătam, evul mediu timpuriu este mult prea complex pentru a fi epuizat doar din perspectiva arheologică dar acest unghi de vedere are meritul de a fixa structura materială a epocii, osatura, reperele culturale, de a-i surprinde evoluţia.
Nu pot să închei fără a mulţumi domnului profesor universitar dr. Ştefan Olteanu, coordonatorul acestei teze de doctorat, care prin experienţa şi răbdarea domniei sale a conferit acestei lucrări echilibrul şi măsura atât de necesare oricărui demers ştiinţific. Mulţumesc de asemenea tuturor acelor profesori universitari şi arheologi care m-au sprijinit şi încurajat în elaborarea acestei lucrări şi a căror listă ar fi prea lungă pentru a o reda aici dar din care, trebuie să menţionez măcar numele domnilor profesori universitari dr.Panait I. Panait, dr.Dan Gh. Teodor, dr.Ionel Cândea, dr.Petre Diaconu, dr.Alexandru Barnea, dr.Valeriu Sârbu, doamnei Livia Sîrbu pentru revederea traducerii rezumatului şi nu în ultimul rând Editurii Istros pentru acceptarea tipăririi volumului.

Emilia Corbu

CERAMICA DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-IX-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-X -LEA. Partea a II-a

Forme de vas (Pl.II)
         Formele de vase din acest interval cronologic sunt mult mai variate decât în perioada anterioară. Intilnim aceeaşi formă de vas lucrată din toate categoriile de pastă şi arse în ambele variante în cazul borcanelor, oalelor,strachinilor sau castroanelor. Ulcioarele şi amforele sunt lucrate doar din pastă fină.                                        
          Borcanul apare atât în aşezări cât şi în necropole, unde este majoritar. Lucrat din pastă nisipoasă din ambele subcategorii, cu pereţii de grosimi diferite şi de capacităţi diferite, borcanul este, fără tăgadă, vasul acestei perioade, ceea ce ridică o serie de întrebări privind valenţele utilitare ale acestuia în gospodărie.
         Oala cu torţi apare într-un număr mic de exemplare, aproape în toate siturile. Este lucrată din pastă fină, arsă reducător la nuanţa de cenuşiu. Cu buza dreaptă sau colac şi corpul globular, oalele au capacităţi medii şi mari.Toarta rotundă sau lamelară în secţiune este prinsă de obicei pe buză şi pe umăr. Decorul, de regulă lustruit, este combinat uneori cu un registru de incizii cu aspect de canelură, sau cu un val trasat cu un vârf bont. La Bucov apare şi o variantă lucrată din pastă nisipoasă.
         Strachina este mai rar întâlnită. La Capidava apare în nivelul II[1] unde au fost descoperite 8 exemplare în formă de cupă cu fund inelar, pictate cu vopsea roşie. Sunt lucrate din argilă vânătă[2], coaptă numai, în opinia autorilor.        
In consecinţă se încadrează, după pastă, în tipul de ceramică cenuşie, deşi unele au angobă roşie.  
         Castroane au fost găsite la Căscioarele (pct. ,,La Suharna” şi ,,La Stână”) şi la Castelu[3]. Castroanele de la Căscioarele au corpul tronconic cu buza dreaptă sau uşor invazată şi decorate cu registre alternante de benzi de linii în val sau striuri. Rămâne de stabilit însă care este diferenţa dintre aceste castroane şi străchinile de la Capidava, deoarece în privinţa formei par să se confunde sau să fie foarte apropiate mai ales că în nici unul din cazuri nu avem date privind capacitatea acestora. Castroanele de la Castelu sunt denumite de autorii săpăturii,  străchini[4].
         Interesant este că în aceeaşi necropolă întâlnim exemplare lucrate din pastă diferită. In M 124 este o strachină din pastă cu mult nisip, pietricele şi angobă portocalie, în timp ce strachina din M 127 are corpul bombat, buza scurtă şi dreaptă, marginea teşită spre exterior şi este din pastă albă, fină având ca degresant nisip, angobată.
         Ulcioare întregi sau fragmentare au fost descoperite la Capidava, Dinogeţia şi Gura Canliei (un ulcior smălţuit), Băneasa- sat, Căscioarele-Şuviţa- Hotarului[5]. In absenţa exemplarelor întregi este destul de dificil să documentezi acest tip de vas pe baza cioburilor, cu excepţia fireşte a fragmentelor de buză sau de umăr. Cele 22 de fragmente de ulcior de la Capidava, cât şi la Gura Canliei, sunt smălţuite verde măsliniu, fără décor. La Dinogeţia apar ulcioare amforoidale din pastă amestecată cu nisip lucrate la roata de mână. Au gura treflată, gât înalt cilindric, corp puternic bombat, tras în jos. Acest tip este prezent încă din sec.VIII-IX, dar era lucrat  din pastă fină, cenuşie. In consecinţă ulcioarele din sec. IX-X pot fi considerate ca derivate din tipul anterior, schimbarea pastei fiind poate o adaptare la condiţiile locale. Exemplarul de la Băneasa are forma unui ulcior amforoidal cu gura largă şi două anse[6].
         Amfora este întâlnită la Căscioarele, pct. Şuviţa Hotarului[7] în B9 C55 şi la Şirna, un fragment de mănuşă de amforă. Sunt lucrate din pastă fină, au ardere bună, oxidantă, angobă gălbuie.
         Un vas deosebit este, cu siguranţă, plosca. Un fragment dintr-un astfel de vas s-a găsit la Căscioarele[8] în pct. ,,La Suharna” în B9 C55. Spun deosebit pentru că plosca este un vas de călătorie adecvat, prin formă şi capacitate, transportului apei.
         Căldările de lut sunt rare. La Castelu în 176 de morminte a apărut un singur exemplar[9]. Vasul de la Castelu, considerat căldare pecenegă, este un vas cu corp globular, rotunjit către fundul plat cu dm. 6 cm, cu gura largă şi cu două orificii de o parte şi de alta a buzei. Este de mărime medie cu dm. de 20,5 cm şi înălţimea de 21,7 cm şi lucrat din pastă relativ bună, netezită superficial, cu aspect zgrunţuros, aspră la pipăit, cu nuanţe de la gălbui la cărămiziu. Insă astfel de vase nu sunt considerate, în opinia unor cercetători, ca fiind căldări de lut[10], deşi orificiile de pe buză permiteau suspendarea vasului deasupra focului. 
           Vase cu asemenea caracteristici apar şi în cultura Dridu şi Saltovo. Tot un borcan cu găuri pe gât apare în aceeaşi necropolă în M 16. Căldările de lut atribuite pecenegilor au fundul rotunjit şi urechiuşe interioare, deşi forma poate fi bitronconică, cilindrică sau tronconică.
         Tot un vas deosebit pentru această perioadă este tipsia, care apare într-un singur exemplar la Băneasa în B6 şi este lucrată cu mâna dintr-o pastă de proastă calitate cu concreţiuni de calcar şi urme de pleavă[11]. Are pereţii înalţi, puţin oblici şi fundul gros. Prezintă o ardere incompletă, nuanţa fiind de roşu-cărămiziu.
          Cratiţa este întâlnită tot într-un singur exemplar şi tot la Băneasa în L1. Are formă cilindrică cu fundul plat şi marginile trase în interior şi două urechiuşe interioare modelate în continuarea buzei[12]. Prezintă o ardere slabă cu nuanţe de cafeniu. Urechiuşele interioare trădează o utilizare asemănătoare căldărilor de lut, adică suspendate deasupra focului.

            Decorul

            Ceramica nisipoasă este decorată cu combinaţii de striuri realizate cu pieptenele (cu un număr diferit de dinţi), dispuse orizontal, vertical sau în val, precum şi în registre alternante de linii orizontale şi val (Pl. III). Umărul este decorat uneori cu valuri, împunsături, linii verticale, linii oblice, gropiţe.Uneori striurile au aspectul unor caneluri asociate cu gropiţe, ghirlande sau arcade. Trebuie să recunoaştem că din punct de vedere tehnic acest decor este singurul care se poate aplica ceramicii nisipoase.

            Ceramica cenuşie este decorată prin lustruire în mai multe variante combinate uneori cu striuri late ca nişte caneluri şi valuri (Pl.IV).

            Ceramica smălţuită este întâlnită la Capidava[13] şi la Gura Canliei[14] în cantităţi mici. A fost considerată  o  specie de import.


[1] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p.168, fig. 96
[2] Grigore Florescu a fost primul şi aproape singurul care a descris ceramica medieval-timpurie în funcţie de calitatea intrinsecă a lutului. Termenul de ,,pastă vânătă” îi aparţine.
[3] A. Rădulescu, N. Harţuche, op. cit., p.63, M.124, M 127, M.18, Pl.XII, Pl.VI, M.18.
[4] Ibidem, p.90., pl.XIII.
[5] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p. 179, fig. 99; Gh. Ştefan, Ion Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, op. cit., p. 164, fig. 100 – 2,6,8; Valeriu Sârbu & allia, Aşezările…, p. 123, bordei 9; M. Irimia, op.cit, p.118.
[6] Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, O aşezare…, p. 116, fig. 35.
[7] Valeriu Sârbu & allia, op. cit. p. 123, bordei 9.
[8] Ibidem, p. 115.
[9] Adrian Rădulescu, Nicolae Harţuche, op. cit., p. 15, M 11, p.100, Pl.V, 11 b.
[10] Petre Diaconu, Din nou despre căldările pecenege, în CCDJ, X, 1996, p.156.
[11] M. Constantiniu, P. I. Panait, O aşezare… , p.120, fig .43, 1-3.
[12] Ibidem, p.103, fig. 25.
[13] Gr. Florescu, Radu Florescu, P. Diaconu, op. cit., p. 179.
[14] M. Irimia, op.cit., p.118, fig.27/2,3.
Foto: Motive decorative

GROAPA DE CULT NR. 2

In acest an cercetările arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca au fost finanţate parţial de Ministerul Culturii şi Patrimoniului fapt care ne obligă ca în absolut toate publicaţiile, inclusiv în cele mai banale cum este aceasta, să menţionăm acest lucru. A fost un gest de-a dreptul minunat din partea lor.
Raportul arheologic este în lucru dar vreau să vă povestesc o întâmplare banală dar ilustrativă pentru ceea ce înseamnă întâmplarea în arheologie. In profilul uneia dintre casetele cercetate anul trecut apăruse un nou complex pe care îl notasem ca atare urmând a fi cercetat ulterior. In caseta de care vorbesc fusese o locuinţă aşa că în imediata ei vecinătate nu putea fi ceva extraordinar. Şi chiar aşa a fost, nimic extraordinar, cum am zis iniţial dar ca să ajung la concluzia asta pe care teoretic o ştiam a trebuit să iau la mână singurică aproape 3 m cubi de pâmânt. Să vedeţi cum a fost!

Anul acesta aveam alte obiective însă mi-am zis să nu las săpătura de anul trecut plină de buruieni şi neîngrijită aşa că am făcut puţină curăţenie. Profilul casetei de care vă spuneam a fost spălat de ploi şi deşi stătusem o lună lângă el, d-abia acum ieşise la iveală la doar -0,40 m de la suprafaţa solului un craniu uman de copil. Stătea în mal ca într-o piesă de Shakespeare. Cu privirea spre sud-vest.

Era exact beleaua care îţi lipseşte atunci când nu ai bani. Rigorile meseriei nu mă lăsau să îl scot pur şi simplu din profil. Trebuia cercetat în cadrul complexului din care făcea parte, aşa că am mai deschis o casetă de 4x4m să vedem despre ce este vorba. Între cele două casete se lasă un martor de 30 cm şi craniul a picat exact în martor. Conform principiilor arheologice, martorii se desfiinţează mereu la finalizarea cercetării complexelor .

Doar că în caseta deschisă menită să clarifice situaţia craniului am mai găsit, ca într-o poveste de Şeherezada, alte trei mari complexe şi anume o groapă de bucate medieval-timpurie imensă, groapa de cult din care făcea parte şi craniul (tot medieval-timpurie) şi un bordei getic intersectat de groapa cu craniu. Iar limitele dintre cele două complexe intersectate trebuiau văzute foarte clar, chiar dacă totul devenise o amestecătură de sedimente.

Aşa că nu aveam de ales şi craniul lui Shakespeare a stat acolo până aproape de finalul campaniei. Şi ca ciuda să îmi fie deplină, trebuie să vă spun că groapa de cult a fost cea mai banală dintre toate şi în ea nu se mai afla nici urmă de alt os uman şi nici un inventar spectaculos. Craniul era singur, înţepenit în martor ( prezenţă deloc agreabilă pentru toată lumea din echipă cu excepţia mea). Singura lui menire a fost să ne amintească zilnic, timp de o lună, că omul e trecător exact ca în povestea aceea despre un mare rege al antichităţii (îmi scapă numele) care poruncise ca în fiecare dimineaţă un copil să îi spună ,,O, mare rege, omul e muritor!,,.

Groapa de cult nr.2 (Cas. A 36, c.4-Cas. A41, c.3) cum am denumit-o în raport avea forma ovală de 2,70 m x 1,50 m, adâncă de -1,21 m, cu un profil neregulat. Sedimentele din umplutură erau de culoare brun-negricios, afânate, cu pelicule de cenuşă şi arsură şi multă paiantă provenită din complexul getic. Inventarul gropii consta din fragmente ceramice, oase de animale fragmentare şi un fragment de craniu uman de copil aşezat cu ţeasta în sus, cu privirea spre SV. Deasupra şi în jurul craniului se afla pământ galben-maroniu, tasat. Craniul era depus aproape de gura gropii la -0,40 m. Nu este exclusă o depunere rituală, fapt ce ne-a determinat să considerăm complexul o groapă de cult.
Despre viaţa spirituală şi mai ales obiceiurile specifice culturilor arheologice medieval-timpurii se cunosc foarte puţine datorită lipsei documentelor scrise pe areale întinse precum şi limitelor interpretative ale arheologiei.

PRIMELE DATĂRI ARHEOMAGNETICE PE UN SIT MEDIEVAL-TIMPURIU DIN ROMÂNIA

Deşi este un studiu de specialitate publicat în urmă cu patru ani, pentru ineditul informaţiei am considerat că este oportun să îl afişez pe blog, ca text fără anexe şi desene. Dr. Călin Şuteu, autorul analizelor arheomagnetice este cercetător la Institutul de Arheologie Sistemică din Alba-Iulia.

Relevanţa cronologică şi istorică a primelor datări arheomagnetice din România pe situl medieval-timpuriu ( sec.VIII-XI) de la Vlădeni- Popina Blagodeasca
(jud. Ialomiţa).

Dr.Emilia Corbu, dr.Călin Şuteu

Cronologia tradiţională a culturii Dridu şi mijloacele ,,clasice” de datare

Până în prezent în sudul României ( Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) au fost cercetate sistematic sau în regim de salvare 120 de situri ( aşezări şi necropole) din cele peste 200 de puncte determinate perieghetic şi încadrate cronologic în sec. VIII-XI dar într-un număr infim, doar în două aşezări de la nordul Dunării, adică la Dridu şi Bucov, cercetările au fost exhaustive şi au oferit o imagine completă asupra unor aşezări de la cumpănă de milenii. Insă, aşa cum am constatat şi noi pe Popina Blagodeasca, aceste aşezări au fost abandonate şi implicit materialul arheologic prelevat este puţin. O contribuţie la rezolvarea acestor probleme au avut-o necropolele cercetate în număr mai mare şi care au oferit un material oarecum mai bogat şi întregibil.

Datorită acestor carenţe de cercetare datările siturilor menţionate au fost stabilite pe baza analogiilor cu ceramica din cetăţile dobrogene, Capidava, Dinogeţia, Păcuiul lui Soare, unde au fost descoperite monede atât în niveluri cât şi în complexe. Inconvenientul acestor datări este acela că vieţuirea în aceste cetăţi a început după revenirea bizantină şi atunci automat datările sunt mai târzii. Cert este că ceramica acelei perioade, produsă în ateliere meşteşugăreşt, avea o perioadă de evoluţie mult mai largă decât limitele impuse de vieţuirea din cetate şi prin urmare olăria respectivă exista şi în perioada anterioară revenirii bizantine. In acest sens studiile pe ceramică ale regretatei Maria Comşa, sunt de actualitate.

O altă modalitate de determinare cronologică era aceea a combinării datărilor oferite de armele şi podoabele din inventarul acestor situri. Dar şi acestea au o încadrare cronologică largă.

Datarea diverselor faze de evoluţie ale unei aşezări a fost realizată pe baza situaţiei stratigrafice, a intersectării unor complexe, coroborate cu materialul arheologic aferent.

Într-un astfel de context s-ar putea impune, ca fiind mult mai precisă datarea cu mijloace moderne. În cazul nostru, o metodă mai puţin cunoscută la noi însă care nu a fost neglijată la nivel european şi mondial, metoda arheomagnetică de datare a fost una dintre puţinele metode ce a putut fi aplicată contextelor aflate aici în discuţie. Datarea arheomagnetică a materialelor arheologice presupune existenţa unor premise de cercetare care din păcate în România nu şi-au găsit un raspuns adecvat. Elaborarea unui program de prelevare de probe la nivel naţional este în acest moment o etapă crucială în lansarea viabilă a acestei metode de datare. În acest stadiu incipient al cercetărilor din România, singura soluţie pentru a data materialele prelevate constă în apelarea sistemelor de referinţă realizate prin activitatea susţinută a colegilor din Bulgaria şi Ungaria. Acest compromis de moment nu permite o certitudine absolută asupra intervalelor cronologice rezultate desi ele sunt perfect valabile pentru acest stadiu. Această etapă va trebui depăşită în ultimă instantă prin aportul susţinut al arheologilor in furnizarea de materiale de studiu.
Aşadar în anul 2005 s-a ivit ocazia aplicării acestei metode de datare în situl de la Vladeni ca urmare a unui proiect de prelevare desfăşurat la nivel naţional. Condiţiile de prelevare destul de restrictive cerute de metodă, precum poziţia „in situ” din momentul ultimei arderi, a făcut ca doar două complexe să furnizeze probe, şi anume o structură de combustie asociată bordeiului nr. 4 şi cuptorul menajer nr. 5. Rezultatele procesului de datare, situaţia stratigrafică deosebită a celor două complexe precum şi materialul arheologic asociat au permis emiterea unor ipoteze cronologice mai elaborate pentru acest sit. Coroborarea datării clasice pe material arheologic, deja efectuată în cazul bordeiului 4, cu datarea arheomagnetică, a permis stabilirea unei cronologii mai exacte pentru anumite evoluţii din cadrul sitului în cauză.

Bordeiul nr. 4 şi relevanţa lui topostratigrafică

Bordeiul nr. 4 a fost cercetat în cursul campaniei din 2004 şi, în contextul colaborării menţionate, s-a efectuat datarea arheomagnetică a unei structuri de combustie direct asociate. Acest bordei reprezintă o situaţie stratigrafică specială deoarece este singurul intersectat de mai multe complexe mai târzii (două gropi de bucate, un cuptor menajer şi un complex de suprafaţă caracterizat de o vatră. Cu alte cuvinte datarea lui este esenţială pentru stabilirea tuturor fazelor de evoluţie ale aşezării de pe popină.

Descriere

Era orientat NV- SE cu colţurile rotunjite şi laturile de 4,40 x 3, 80 m . Podeaua se afla la –1 m din lut bãtãtorit, denivelatã . In colţul de NV şi pe o parte a laturii se afla cruţat un cuptor cu vatră rotundã, cu diametrul de 1,20 m, cu grosimea de 5 cm, amenajat pe un pat de cioburi din pastă caolinoidă. In colţul de SE se afla o treaptã de lut care marca, probabil, intrarea. In groapa bordeiului care avea pereţii înclinaţi se afla foarte multã paiantã arsã din care unele bucãţi arse pânã la vitrificare. Acestea coroborate cu straturile de cenuşã şi arsurã aflate pe podea ne-au dus la concluzia cã bordeiul a fost distrus în incendiu.
In interiorul bordeiului la nivelul podelei se aflau douã gropi de bucate ( numerotate în continuarea celor din aşezare) din care doar una a aparţinut bordeiului. Groapa de bucate nr. 10 ( cpl. 47) a fost sãpatã în colţul de NE, la nivelul podelei, la –0,97 m. Avea gura ovalã cu o şãnţuire lateralã şi diametrul de 1,20 x 1 m. Corpul era aproape bitronconic ca un butoi cu diametrul maxim de 1,35 m. Adâncimea gropii era de 1,30 m. Avea pete mari de arsurã pe fund şi pereţi. Umplutura brunã, afânatã, aproape compactã, cu resturi ceramice, arãta cã în momentul pãrãsirii groapa era plinã.

Materialul arheologic provenit din bordei constã din paiantã arsã, uneori pânã la vitrificare, oase de animale, fragmente ceramice. Acestea din urmã se împart în cinci categorii: ceramicã nisipoasã, ceramicã cenuşie, ceramicã din pastã caolinoidã, ceramicã lucratã cu mâna, ulcioare amforoidale.
Cioburile din pastã nisipoasã constituie cam jumãtate din cantitatea de material ceramic ( aproximativ 210 fragm.). In funcţie de calitatea pastei se remarcã trei variante: prima din pastã de bunã calitate, bine omogenizatã, cu nisip fin şi micã, ardere bunã reducãtoare şi aproape uniformã; a doua din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie şi micã, bine omogenizatã cu angobã cãrãmizie; a treia din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie, rugoasã la pipãit, bine omogenizatã, cu angobã cãrãmizie, ardere neuniformã cu pete. Predominã decorul striat la rândul lui cu mai multe variante: cu striuri late, adânci, ca nişte caneluri aplicate pe o pastã rugoasã şi slab arsã; striuri înguste, fine; striuri slab imprimate; registre de câte cinci striuri orizontale. Alte variante de décor prezente destul de sporadic sunt: valuri formând ochiuri între ele; registre de valuri alternate cu striuri; fascicule de striuri oblice pe striuri orizontale.
Ceramica cenuşie ( circa 50 fragmente) este relativ puţinã în ansamblul descoperirilor şi neîntregibilã. O parte din cioburi au pastă de bunã calitate, cimentoasã, bine arsã şi decoratã cu incizii late orizontale sau cu linii lustruite în reţea.Tot din aceeaşi categorie de pastã mai existã cioburi negre la exterior, lustruite pe toatã suprafaţa. Altele au angobã galbenã- portocalie decoratã cu linii lustruite în reţea. Sunt însã şi fragmente care dovedesc o ardere slabã, exfoliate. Pe baza buzelor de vas pãstrate se poate spune cã provin de la trei categorii: oale cu buza verticală şi înaltã, ulcior şi strachinã din pastã finã, cenuşie, lucratã la roata rapidã.

Ceramicã din pastã caolinoidã a fost gãsitã în zona cuptorului şi sub vatra acestuia. Sunt din pastã albã sau roz cu décor striat sau din striuri alternate cu valuri. Arderea este bunã şi pe unul din cioburi este scrijelit un ,,X,,.
Ceramica lucratã cu mâna. In raportul campaniei 2003 am arãtat cã în jurul şi pe vatra locuinţei de suprafaţã la 0, 38 m au fost descoperite fragmente ceramice lucrate cu mâna, asupra cărora am fost reticentã şi am considerat cã au fost purtate de plug. Insã am constatat cã acestea apar şi la –0, 60- 0, 70 m şi în bordei pânã aproape de podea. Aceasta m-a convins cã aceste fragmente ceramice, destul de multe dealtfel ( din cele douã complexe fiind circa 120) provin chiar din aceste complexe. Cioburile sunt lucrate din pastã cu cioburi pisate şi uneori nisip, arsã slab cu nuanţe de brun- cãrãmiziu şi miezul negru în spãrturã. Altele sunt galben- cãrãmizii şi brune. Provin de la vase cu buza verticalã sau puţin lãţitã din care una este decoratã cu crestãturi scurte, oblice. Materialul este neîntregibil. Oricum, pânã în prezent ceramicã lucratã cu mâna s-a descoperit în Muntenia la Bãneasa- sat şi Dridu . In Moldova şi Basarabia aceasta se aflã în cantitate mult mai mare . Fragmente ceramice din care multe neîntregibile din aceastã categorie s-au descoperit şi în situri din Transilvania .

Ulcioarele amforoidale sunt din pastã cãrãmizie cu angobã alb- gãlbuie (destul de puţine fragmente) ardere slabã şi toarte mici rotunjite. Aproape de cuptor s-a găsit o grămăjoară compusă din 30 de melci.

Pe baza materialului ceramic bordeiul nr. 4 se încadreazã cronologic în secolele VIII- IX. In anul 2005, au fost prelevate probe pentru datarea arheomagnetică din vatra cuptorului. Prin compararea rezultatelor cu sistemele de referinţa oferite pentru Ungaria prin activitatea susţinută a echipei conduse de Peter Marton , pentru bordeiul în discuţie s-a emis următorul interval de date între 835 şi 885 î Hr (Anexa 2). Având în vedere situaţia stratigrafică a acestuia, precum şi faptul că este intersectat de un cuptor dintr-o fază ulterioară considerăm plauzibilă funcţionarea acestui bordei în prima jumătate a secolului IX.

Cuptorul menajer nr.6 ( Cas. A7, complex 50)
Descriere
Este un cuptor cu vatra rotundă cu dm. de 1,80 m şi groapa de acces săpată în pământ viu până la -0,86 m de la nivelul actual al solului . În faţa vetrei se observă, în profil faptul că suprapune masa de detritus din bordei. Groapa de acces a intersectat şi ea bordeiul nr.5, fiind însă dificil de delimitat. O parte din această groapă de acces a fost surprinsă în cas. A4, unde se afla o treaptă la -0,53 m. Această groapă fost orientată NE-SV, având o latură lungă de 3,50 m şi una scurtă de 1,50 m .
Detalii stratigrafice şi de detritus
Cuptorul s-a conturat la -0,39 m ca o peliculă de pământ maroniu- roşcat şi material ceramic şi la -0, 51 m cupola prăbuşită. Detritusul era de culoare brun- roşcat, consistenţă afânată, compoziţie diversă: cioburi, oase, cenuşă, arsură, pietre.
Inventar
Sub cupola prăbuşită şi în groapa de acces a fost descoperit un inventar divers. Cioburi din pastă nisipoasă decorate cu valuri ce pornesc imediat de sub gât şi formează ochiuri între ele. Cioburi de la borcane din pastă de bună calitate cu perete subţire, buza puţin răsfrântă, aproape fără gât şi valuri pe umăr.
Revelaţia campaniei o constituie o căldare pecenegă întregibilă descoperită chiar în cuptor şi o marcă de olar reprezentând un cal cu călăreţ. Căldarea pecenegă este lucrată din pastă grosieră cu nisip, cioburi pisate, microprundişuri şi chiar pietriş, aspră la pipăit, cu angobă subţire. Arderea s-a dorit a fi probabil reducătoare, dar a ieşit brună neuniformă. Buza puţin răsfrântă şi lăţită. Fără decor. La interior două tortiţe aplicate şi perforate cu dm. de aprox 1 cm. Dimensiuni: H= 22 cm, dm. gurii= 28 cm, dm. fund= 23 cm.
Marca de olar menţionată se află pe un borcan din pastă nisipoasă, cu mica şi nisip fin, arsă reducător, decorat cu valuri neglijente. Se păstrează doar fundul vasului.
Tot lângă vatra cuptorului s-a găsit un fragment de râşniţă din calcar cochilifer.

Pe baza contextului stratigrafic şi al inventarului descoperit propuneam o încadrare în sec. X-XI, cu precădere în a doua jumătate a secolului al X-lea.
Datarea arheomagnetică în acest caz a enunţat şi una din limitele de precizie ale metodei, aici datorate unei evoluţii oarecum constante a parametrilor magnetici măsurabil în timp. Această situaţie a făcut ca limita inferioară a intervalului de datare să fie oarecum prea largă, mergând înapoi până la 535 î Hr. În ceea ce priveşte limita superioară a intervalului aceasta corespunde situaţiei aşteptate, în jurul anului 880 AD ( Anexa 2). De menţionat aici este şi faptul că această metodă în fapt va data doar ultima utilizare a acestui cuptor şi nu depunerile posterioare. În baza datărilor arheomagnetice şi a situaţiei stratigrafice, care ne indică faptul că intervalul dintre faza cu bordeie şi faza cu cuptoare a fost mic, este foarte probabil că în vatra aşezarii părăsite s-au aşezat aproape imediat cei care au construit acest cuptor Din aceste motive se propune o datare a acestui complex în a doua jumătate a secolului IX.
O situatie aparte este generată de descoperirea căldării pecenege în interiorul cuptorului, readucându-se astfel în prim-plan problema datării prezenţei pecenege în Câmpia Română. În acest context trebuie totuşi menţionat faptul ca asocierea strictă a datei arheomagnetice cu materiale arheologice descoperite în imediată asociere nu este neapărat directă, acestea putând fi depuse ulterior ultimei arderi.

Din izvoarele scrise reiese că prin secolul IX pecenegii se întinseseră până la Siret. Constantin al VII-lea Porfirogenetul care a trăit între 905-959 şi-a elaborat opera la mijlocul secolului X, menţionează că sălaşele pecenegilor se întind din faţa Dristrei până la Sarkel pe Don . Nu ne spune însă nimic despre data când ei au ajuns în faţa Dristrei (azi, Silistra, Bulgaria). Având în vedere că împăratul a trăit în prima jumătate a secolului X, se înţelege că ei se aflau deja în acest areal în intervalul de timp menţionat. In consecinţă se conturează ipoteza că înaintarea lor în Câmpia Română s-a produs la sfârşitul secolului IX.
Aurel Decei, autorul unui studiu critic asupra cronilor armeneşti corelate cu celelalte izvoare bizantine, slave sau occidentale din epocă, ajunge şi el la concluzia că graniţa apuseană a pecenegilor era o linie N-S, care cobora pe Siret în jos prin Bărăgan până în faţa Dristrei . Aşezarea de la Vlădeni s-ar afla astfel în teritoriul controlat de pecenegi.

Căldarea de la Vlădeni are analogii directe cu un exemplar descoperit într-un bordei de la Târgşor, unde se aflau şi scheletele unor oameni ,, omorâţi violent,, . Autoarea săpăturilor de la Târgşor observa însă, că aceste exemplare se aseamănă doar în privinţa urechiuşelor interioare cu căldările cunoscute ca fiind pecenege şi care sunt lucrate la roată, au fundul concav şi sunt datate în sec. X-XII. La fel ca şi noi d-na Anca Păunescu consideră ca a aparţinut unor pecenegi.
Opinia că ceramica nomazilor turanici a fost lucrată cu mâna este susţinută şi de Victor Spinei care merge până acolo încât refuză denumirea de pecenege pentru căldările mai târzii şi care se aseamănă în privinţa pastei, decorului cu ceramica nisipoasă din cultura Dridu . In acelaşi timp trebuie să menţionăm că turanicii lucrau căzănele din metal din care unele au fost descoperite în morminte . Exemplarul de la Vlădeni are exact forma acestor cazane cu fundul drept.
In aşezarea de la Hansca din Basarabia s-au identificat şapte tipuri de căldări pecenege din care unele au fundul drept. In literatura de specialitate sunt datate diferit începând din a doua jumătate a secolului IX până în prima jumătate a secolului XI.
Coroborarea izvoarele scrise cu datele arheologice ne conduce la concluzia că respectiva căldare din cuptorul nr. 6 poate fi datată în a doua jumătate a secolului IX aşa cum arată şi datarea arheomagnetică. In consecinţă se poate vorbi de o prezenţă mai timpurie dar temporară a pecenegilor în regiune, dat fiind caracterul lor nomad.

Concluzii

Având în vedere că ne aflăm în faţa primelor datări arheomagnetice pe un sit medieval timpuriu din România nu se pot emite concluzii foarte exacte deoarece nu dispunem de un material informaţional comparativ.
O concluzie certă este că în cazul bordeiului nr. 4 cele doua datări, cea tipologică propusă de noi şi datarea arheomagnetică au coincis, ceea ce înseamnă că deşi nu au beneficiat de un material arheologic foarte bogat, arheologii evului mediu timpuriu au stabilit datări destul de exacte.

Discrepanţa cronologică apărută în cazul cuptorului menajer nr. 6 se datorează mai degrabă unui stereotip de datare a fazelor evolutive ale aşezărilor medieval-timpurii. Îndeobşte se consideră că ultima fază trebuie să fie undeva în a doua jumătate a sec. X- înc. sec. XI.

In legătură cu datarea mai timpurie se ridică şi problema încadrării cronologice a unui eveniment istoric major, cum a fost acela al prezenţei pecenegilor, menţionată deatfel şi în cronicile timpului. Insa pentru stabilirea cronologiei prezenţei pecenege este necesar ca şi alte situri medieval-timpuriu să fie datate tot

pe baza metodei arheomagnetice.

Studiul a fost publicat în ARHEOLOGIA MEDIEVALĂ, VI, 2007.

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI . A doua parte

Populaţii la Dunărea de Jos menţionate în izvoarele scrise

Emilia Corbu

Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici, documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice, panegirice, epopei, menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, ruşi, cumani, uzi şi …geţi.
Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie, întâmplări. Impactul pe care l-au avut aceste migraţii pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi.
Deşi fiecare operă bizantină are parfumul ei, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme, aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO), ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).
In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii.

In primul rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană. Vlahii sunt menţionaţi târziu în cronici de-abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor.

In timp ce scriitorii bizantini îi ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.
Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea îi menţionează pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 % vorbesc de vlahi.

Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la graniţele Imperiului. Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific, trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi, cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice, istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii, înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.
Istoriile bizantini
lor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un Imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii. Se căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare.

Totuşi lucrurile nu stăteau chiar aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru, ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii trupelor de graniţă .

În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii, state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili etc.

Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor, Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .

Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.

Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.

Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful Anonim .
Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea
,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese. Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice.

In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI.

Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene, nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu ungurii .
Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare.
In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice, cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu delimitat de graniţe naturale.
Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa cum au fost cele conduse de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani . Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini.

Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat (cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ). (Va urma)

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI

Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .
Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare, populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.
In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria.
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu.
Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.
Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de sociologie.
Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii, istoriei, teritoriului şi intereselor.
Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii (de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade (cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul. Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen. Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.
Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că, în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar, regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică transhumanţa sau chiar migrează.
Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi preferau expediţiile de jaf.
Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din punct de vedere etnic.
Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari, oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului. Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.
In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale” aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni statale.
Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică (cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă; 4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică aşa cum vedem în cazul slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în cazul bulgarilor. (VA URMA)

CEA MAI MARE NECROPOLĂ MEDIEVAL-TIMPURIE

Cea mai întinsă necropolă medieval-timpurie datată în secolele VIII-X se află, cum era de aşteptat, tot în judeţul Ialomiţa, la Platoneşti. Necropola are 630 de morminte, dintre care doar 80 sunt morminte de inhumaţie, restul fiind morminte de incineraţie în urnă, în casetă sau în groapă. Până în prezent în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) au fost cercetate circa 3000 de morminte răspândite în peste 40 de necropole şi morminte izolate. Aceste necropole de incineraţie cu morminte foarte aproape de suprafaţa actuală a solului, la aproximativ -0, 50 m, ridică numeroase întrebări privind etnia dar şi religia celor care, dupa o mie de ani de creştinism, încă mai practicau rituri arhaice. Şi asta doar la un pas de cetăţile bizantine de pe Dunăre. La acea dată mai practicau incineraţia doar slavii albi sau necrestinaţi şi ruşii. Pe linia tradiţiei daco-romane ar mai fi putut păstra un astfel de rit populaţia romanizată de la Dunăre, însă aceasta se consideră a fi fost demult creştinată. Prin definiţie, creştinismul practică inhumaţia.
De-a lungul timpului arheologii au propus cele mai inedite explicaţii. Au mers până acolo încât au considerat că cel puţin, până la acea dată, existau populaţii care, deşi creştine, îşi respectau ritul ancestral. Ipoteza nu este lipsită de temei. Regiunea care formează sudul României de azi, deşi în trecut se afla foarte aproape de Imperiul Bizantin, de cel mai activ focar de creştinism, totuşi nu se afla sub jurisdicţia Bizanţului şi prin urmare scăpau oarecum presiunilor Bisericii oficiale. Nici chiar Europa de Vest aflată sub jurisdicţia Romei nu stătea mai bine. De pildă d-abia în secolul VIII se ajunge la o unificare a liturghiei.
Şi cercetările antropologice au dovedit că existau şi populaţii mediteranoide care, la acea dată, mai practicau incineraţia. De pildă, necropolele de la Guşteriţa şi Ocna Sibiului deşi sunt amândouă de incineraţie şi aflate în apropiere, au aparţinut unor populaţii antropologic diferite. Deoarece incineraţia pe rug nu era completă s-au mai păstrat fragmente de oase care au putut fi analizate. Astfel că, s-a ajuns la concluzia că una aparţinea unei populaţii mediteranoide. In cadrul acesteia mormintele erau simple. Cealaltă aparţinea unei populaţii est-europoide şi mormintele erau duble. Era aşadar confirmat un mare strateg bizantin, Mauricios, care menţionează în opera sa, că femeile slave sunt aşa de cuminţi încât la moartea soţilor preferă să moară, lăsându-se ştrangulate, decât să mai trăiască.
Şi iată cum un izvor literar bizantin este confirmat de o descoperire arheologică şi întărit de o cercetare antropologică. Şi toate trei ne dau dimensiunea umană în evul mediu-timpuriu, credinţe şi practici funerare, relaţii sociale.
Până la publicarea necropolei de la Platoneşti de către Gh. Matei, pe care şi eu o aştept cu nerăbdare, nu ne rămâne decât să ne minunăm de câtă istorie acumulează pământul. Mai multă decât într-o bibliotecă.

Bibliografia problemei in
Emilia Corbu, Sudul Romaniei in evul mediu-timpuriu (sec.VIII-XI). Repere Arheologice, Ed. Istros, 2006, p.46-69