Monthly Archives: July 2011

SATELE IALOMIŢENE LUATE CU ASALT

Posted on by
2

(NE)SIGURANŢA SĂTENILOR !

In judeţul Ialomiţa mai există încă peste 100 de sate şi 50 de comune în care trăieşte o populaţie relativ îmbrătrânită cu un nivel de educaţie scăzut. In multe case sunt bătrâni singuri sau cu copii ai căror părinţi lucrează în străinătate. Multe sate nu au poliţie locală şi chiar comunele se pot lăuda cu cel mult doi poliţişti tineri. Siguranţa sătenilor şi a avutului lor este o problemă destul de gravă. Cunosc sate în care furturile din locuinţe, curţi sau ogoare au devenit o nenorocire curentă. Cunosc situaţii concrete în care tineri au fost înjunghiaţi mortal în discotecă şi tineri poliţişti bătuţi în public. Am fost de faţă la cazuri în care recidivişti periculoşi intră în magazinul comunal îşi iau ce doresc şi zbiară la patron sau bat vânzătoarea. Au fost atacate ferme şi furate zeci de animale doar într-o oră. De la o stână cu trei mii de oi s-a furat până şi brânza. O tonă. Cel mai soft caz de care am auzit în drumurile mele a fost când s-a furat cu ceauane cu tot toată mâncarea ce urma să fie servită a doua zi la o nuntă.
Singura modalitate de apărare a sătenilor sunt relaţiile bune între vecini şi păstrarea tradiţiei de a fi atenţi la tot ce se întâmplă pe stradă, la străinii care intră în sat, la a nu primi străini în curte.
In această situaţie precară a siguranţei cetăţeanului situaţia de mai jos vine exact ca un motor turbo la o căruţă.

BOMBOANA PE COLIVĂ

De la o vreme în satele ialomiţene se petrece următoarea scenă. Din mai multe maşini coboară nişte indivizi care se răspândesc pe străzi, se uită prin curţi, opresc oamenii pe stradă, stau la gard aşteptând să vină câte cineva. Cu alte cuvinte filează, evaluează la faţa locului. Se dau drept membrii Organizaţiei religioase ,,Martorii lui Iehova,, şi poate că aşa şi sunt. Nu ştim! S-au întâlnit multe cazuri în care indivizi deghizaţi în preoţi ortodocşi au pătruns în apartamente sub pretextul Botezului, iar cei care nu-şi cunosc preotul de parohie s-au trezit că tocmai au primit în casă un infractor.
Cert este că aceşti indivizi atunci când sunt luaţi la întrebări de preotul satului, singura autoritate care mai există în multe sate, încep să facă scandal. Şi după ce îl acuză în urechile sătenilor de vrute şi nevrute dau fuga la poliţia comunală şi îl reclamă pentru îngrădirea dreptului la exprimare. Aşa se face că mai mulţi preoţi ortodocşi s-au trezit cu reclamaţii la poliţie. In asemenea situaţie se află preoţii de la Mihail Kogălniceanu, Movila, Frăţileşti.

CUIUL LUI PEPELEA- ARTICOLUL 13

De când e lumea civilizată, de la evrei, greci şi romani, când cineva avea ceva de spus mergea în locuri publice special amenajate, adică în pieţe, temple, basilici. Nu era mai cinstit ca aceşti indivizi dacă au ceva de zis să închirieze o sală în sat, să pună un afiş şi să ţină o conferinţă? Şi dacă atunci preotul le interzicea manifestarea aveau dreptul să facă scandal. S-a legat cineva de zecile de predicatori, vraci, văzători în stele care au împânzit România de 20 de ani şi ale căror invitaţii la conferinţe acoperă oraşele?

Ceea ce se întâmplă azi în satele ialomiţene atinge siguranţa persoanei. O debandată legală care are la bază o scăpare incalificabilă din Statului Organizaţiei menţionate în care se arată la:
,,Art. 13. – Activităţile religioase ale Organizaţiei constau în următoarele:
a) predicarea în orice loc public şi de la uşă la uşă a veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu, încredinţat lui Isus Cristos, ca mărturie pentru Numele, Cuvântul şi suveranitatea lui Iehova Dumnezeu, în conformitate cu exemplul Congregaţiei creştine din secolul I. –
HOTĂRÂRE privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Organizaţiei Religioase “Martorii lui Iehova”
(Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 25 iunie 2008),,.

ŞI , CE SPUNE LEGEA…

Doar că paragraful pe baza căruia nişte indivizi necunoscuţi pătrund în casele şi vieţile oamenilor vine în contradicţie flagrantă cu Legea 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor art. 2, alin.2:
Art. 2. – (2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Or, aceste drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului sunt prevăzute în Constitutia României, art. 23, art. 24.
Art. 23: Libertatea individuala

(1) Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.
(N. n. Spuneţi-mi ce siguranţă mai are o persoană când oricine se dă drept martor al lui Iehova are dreptul să o acosteze pe stradă, să stea la poarta ei, să îi facă silă de vorbă? Iar atunci când cineva reacţionează la asemenea scene se trezeşte reclamat pentru îngrădirea dreptului la exprimare. Să fim serioşi! Dreptul la exprimare prevăzut într-un statut oarecare nu poate îngrădi libertatea unei persoane de a sta liniştită în casa ei. )

Art. 29: Libertatea constiintei

(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(N. n. Toate reclamaţiile depuse de organizaţia respectivă împotriva preoţilor ortodocşi sunt acte de învrăjbire religioasă. Ce s-ar întâmpla dacă situaţia ar fi inversă? Dacă preoţii ortodocşi ar da buzna în casele particulare ale Martorilor lui Iehova şi ar începe să le ţină predici, iar atunci când ar fi daţi afară s-ar duce la poliţie să reclame că li se încalcă libertatea de exprimare).
În concluzie, cred că bine ar fi dacă poliţiştii de la ţară înainte de a primi reclamaţiile împotriva preoţilor ortodocşi ar recurge la o verificare a persoanelor care se dau drept martorii lui Iehova cât şi a situaţiei pe care o reclamă. Dacă nu cumva situaţia respectivă a pus în pericol libertatea şi siguranţa sătenilor.

SIMPATIILE MELE

Posted on by
4

Căutam date despre comportamentul crotovinelor ale căror galerii întortocheate perforează complexele arheologice. Şi, uitaţi ce am găsit!
Inainte de chimizarea abundentă a culturilor agricole de pe rezervaţia arheologică Vlădeni-Popina Blagodeasca întâlneam zeci de şoareci, şobolani, popândăi,orbeţi, broaşte, brotăcei, şopârle mici, guşteri, uneori şerpi care asistau ore în şir la săpăturile noastre. Nişte simpatici! Cu excepţia şerpilor care se furişau pe sub foliile ce protejau complexele şi atunci erau aruncaţi cât mai departe. Guşterii ascultau radio şi dacă îi atingeam uşor făceau pe morţii. Erau mortali!

Dar un hârciog aşa de agresiv nu am văzut niciodată. Probabil e un hârciog rus.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI A RĂSPUNS PETIŢIEI CELOR O MIE

Posted on by
5

Domnul Preşedinte al României a răspuns Petiţiei celor 1000 cu privire la Proiectul ,,România Medievală,,. Cam prea repede şi prea pripid. Este vorba de o carte apărută sub patronajul Preşedintelui României şi prin urmare de o implicare directă a acestei înalte instituţii. Se cădea o mai mare atenţie.

In principiu, Preşedinţia avea două variante:
1)Să ne dea un răspuns documentat pe baza unei verificări concrete a situaţiei de către consilieri sau comisii avizate;
2) Să plaseze responsabilitatea unei alte instituţii.

Insă doar prima variantă vădea responsabilitate şi maturitate.

Consilierii Preşedintelui au ales varianta a doua, adică plasarea responsabilităţii către altă instituţie. Şi aici existau două variante:
1) Să ceară Institutului Cultural Român explicaţii serioase cu privire la proiectul pe care îl derulează.
2) Să ceară explicaţii acarului Păun.

Insă doar prima variantă vădea responsabilitate şi maturitate.

Consilierii Preşedintelui au ales varianta a doua şi au trimis petiţia acarului Păun adică la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Doar că, în cazul de faţă, aceasta era o măsură inutilă. Pe prima pagină a Petiţiei scria cu majuscule că Petiţia era deja adresată MCPCN şi prin urmare a fost depusă chiar în aceeaşi zi la registratura Ministerului. Acum MCPCN se află în situaţia de a fi solicitat atât de petiţionari cât şi de Preşedinţie să dea un răspuns, în timp ce capul răutăţilor, ICR pe a cărui agendă proiectul vinovat figurează ca proiect naţional doarme liniştit iar coşmarul Patapievici nu are de dat nimănui nici o socoteală.

Chiar dacă răspunsul este semnat de un consilier, responsabilitatea revine tot Preşedintelui României care avea două variante:
1) Să îl trimită la plimbare pe Patapievici şi să rămână în memoria a cel puţin 1000 de oameni ca un om drept şi atent la promovarea istoriei românilor în străinătate.
2) Să nu se implice şi să trimită cazul pe o linie moartă.

Insă doar prima variantă vădea responsabilitate şi maturitate. Ce este oare mai important? Cariera unui individ mărunt sau imaginea în lume a unui popor? Ce era capul lui Patapievici pe tavă? O nimica toată!

Dar, vă asigur că şi istoria îl va trimite pe Traian Băsescu pe o linie moartă. În istorie rămân doar oamenii puternici.

Textul Petiţiei ,,Apăraţi istoria Românilor,, îl găsiţi AICI

.

Părintele Arsenie Papacioc ( 1914 -2011). Repere biografice

Posted on by
Reply

Arsenie Papacioc, pe numele de mirean Anghel Papacioc, s-a născut la 13 august 1914 în comuna Misleanu (jud. Ialomiţa).

1932- A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti.
1933- Animat de idealuri naţionale intră în Mişcarea Legionară unde se remarcă prin hărnicie, spirit organizatoric şi jertfă pentru cauza comună.
Dec. 1938- Este arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc unde îşi petrece timpul în rugăciune şi confecţionează cruciuliţe, troiţe şi icoane.
După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.
1941-1946- A fost închis la Aiud.

1947- A intrat în Mănăstirea Cozia ca frate de mănăstire. Ulterior ajunge la mănăstirea Sihăstria, Slatina şi apoi la mănăstirea Antim. Devine un frate apropiat părintelui Ilie Cleopa. Face ascultare de econom al Mănăstirii Slatina.

1958- Este arestat în lotul ,,Rugul Aprins,, şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru ,,uneltire contra ordinii sociale,,. Închis la Aiud, Jilava şi Suceava. La Văcăreşti stă în celulă cu Sandu Tudor.

1964- Eliberat odată cu amnistierea generală a deţinuţilor politici. Se întoarce la Sihăstria. Lucrează sculptură şi miniatură la Atelierele Patriarhiei, până începe să îi slăbească vederea.

1976- A devenit duhovnic al Mănăstirii Sf. Maria din Techirghiol.

Este autorul mai multor volume de sfaturi duhovniceşti.

Bibliografie: George Enache, Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc, Rost, iunie, 2005

P.S.
Spre sfârşitul vieţii a fost înconjurat cu mare dragoste de ucenici şi fii duhovniceşti dar şi de personalităţi culturale şi politice. I-au fost dedicate emisiuni de radio şi televiziune, articole în diverse reviste şi ziare.
A fost una dintre cele şase personalităţi evocate în cadrul expoziţiei ,,Destine de Martiri,, alături de Arsenie Boca, Gheorghe Calciu, Daniil (Sandu) Tudor, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, prilej cu care a binecuvântat acest proiect cultural. Ţinea foarte mult la aflarea adevărului despre cei care au suferit în temniţele comuniste pentru Hristos. Ar fi vorbit despre ei ore în şir.

19 iulie 2011- A adormit întru Domnul înconjurat de o mulţime de fii duhovniceşti şi ucenici.

Protest fata de incalcarea de catre Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii de miscare, a libertatii cuvantului si a presei, in cazul jurnalistilor romani Valentin Tigau si Simona Lazar. Mai are Romania vreo voce in Europa?

Posted on by
Reply

Domnule Presedinte al Romaniei, Traian Basescu,

Ne adresam Dvs ca sef al diplomatiei Romaniei si presedinte al tuturor romanilor, garant si aparator al drepturilor lor.

Sambata, 16 iulie a.c., in cursul diminetii, doi ziaristi profesionisti romani se indreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfintirea primei biserici romanesti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de catre URSS, cu crimele, deportarile si distrugerile odioase care au urmat, si pana astazi. La granita cu statul vecin, punctul de frontiera Reni, Valentin Tigau, realizator la Radio Romania Actualitati si sotia sa, Simona Lazar, redactor la Jurnalul National, au fost incunostiintati ca sunt declarati indezirabili, “persona non grata”, mai precis “jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic “Reporter in Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi gasite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este ca, desi aceasta interdictie dateaza inca din 2009, pana acum nu a fost adusa la cunostinta autoritatilor romanesti, in ciuda zecilor de intalniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomatiei.

Asociatia Civic Media, membra a Organizatiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazata la Viena, care este afilitata la Institutul International de Presa (IPI) cu sediul la New York, protesteaza fata de acest abuz grosolan al autoritatilor ucrainene, care constituie o incalcare grava a drepturilor omului, asa cum sunt ele stipulate in Declaratia Universala a ONU, ratificata si de Kiev, a libertatii de miscare, a libertatii cuvantului si a libertatii presei, consfintite si de catre Consiliul Europei, unde Ucraina este membra, cat si un afront la adresa relatiilor bilaterale de buna vecinatate si a eforturilor pe care le face Romania pentru apropierea acestei tari de structurile europene la care suntem parte.

In lipsa unui raspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi si a ministerului Afacerilor Externe – care, pana la aceasta ora, a treia zi dupa incident, nu au binevoit nici sa solicite scuze din partea Ucrainei si nici macar sa-i contacteze pe cei doi ziaristi profesionisti – va solicitam Dvs sa reparati demnitatea nationala stirbita si sa aparati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani si, in acelasi timp, ale presei libere din Romania.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre rasaritene, la fel ca si tratamentul la care este supusa numeroasa minoritate romaneasca de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul in care Kievul ignora acordurile internationale in privinta Deltei Dunarii, dovedesc ca aceasta tara este inca profund ancorata in mentalitatea sistemului bolsevic si ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale carui practici si metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Va aducem aminte ca, in urma cu sase ani, in aprilie 2005, Societatea pentru Cultura si Literatura Romana din Bucovina va transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. “O mare problema – se afirma in Memoriu – este reprezentata de interdictiile de intrare in Ucraina impuse de autoritatile ucrainene fara nici o explicatie. Lista celor care au primit interdictie de intrare in Ucraina este lunga: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, seful sectiei de stiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepresedinte SCLRB, Ion Beldeanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepresedinte al Societatii pentru Cultura Romaneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti, s.a”.

Faptul ca, dupa sase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei fata de Romania, de etnicii, cetatenii si presa ei, in ciuda faptului ca suntem membri cu drepturi depline ai NATO si UE, arata ca avem o problema perena, nerezolvata, ceea ce demonstreaza si ca diplomatia romana, cel putin pe aceasta relatie, este la pamant.

In acelasi Memoriu se atragea atentia si asupra unei alte probleme, si anume “cea a faptului ca localitatile romanesti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, pastrandu-se denumirile impuse in perioada sovietica”. Am fost profund dezamagiti sa constatam ca, din Comunicatul oficial al MAE privind situatia celorlalti romani, in numar de 130, retinuti temporar la granita cu Ucraina in aceleasi imprejurari, lipseste cu desavarsire mentionarea numelui romanesc al localitatii in care se sfintea biserica Mitropoliei Basarabiei, si anume Hagi Curda, fie si numai in paranteza, dupa numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîşovca. Aceasta practica mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care elibereaza vize Schengen folosind pentru Chisinau denumirea ruseasca, de Kisinyov. Este o rusine pentru noi, ca romani, in secolul 21, sa ne resovietizam numele numai ca sa fim pe placul unui stat agresor si perpetuu agresiv fata de conationalii nostri vitregiti de soarta, in timp ce in propria noastra tara nu mai stim cum si unde se la suflam reprezentantilor extermisti ai ungurilor, ca sa se simta mai bine.

Nu mai putin intristator este sa constatam faptul ca diverse cluburi si organizatii care se pretind “active” pentru drepturile ziaristilor au zacut pasive in acest caz, in lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice si de grup. Dezarmant este si faptul ca o institutie publica, cum este Radioul National, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest in apararea propriului ziarist, angajat al RRA, ale carui drepturi au fost incalcate in timp ce reprezenta Romania. Astfel de ciudatenii sunt, din nefericire, dovada ca anormalul a ajuns o normalitate, incepand de la sfaturile si informatiile “avizatilor” si pana la nivelul de jos, al “activilor”.

Incheiem cu aceleasi cuvinte pe care le-am mai folosit in trecut intr-un caz similar, cand predecesorul Dvs, presedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” si a diplomatiei ridicate cam pe la acelasi nivel, a “genunchiului broastei”, care insa, in conditiile celei de azi, pare totusi o perspectiva a unei “inaltimi ametitoare”:

“In dorinta ca acest caz sa nu devina un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul Romaniei, care ar dori sa “pedepseasca” abuziv libertatea presei, afectand astfel si alte institutii media romanesti, va solicitam luarea unei pozitii oficiale”.

Cum MAE si RRA nu au avut timp sa le faca publica pozitia ziaristilor “vinovati”, o reproducem aici asa cum a fost ea publicata, cu o solidaritate singulara, de ziarul “Curentul”:

„Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta ca alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit“, ne-au declarat colegii noştri Valentin Ţigău şi Simona Lazăr.

Domnule Presedinte, aratati-le si aratati-ne ca nu am gresit!

Victor Roncea

Presedinte-fondator Asociatia Civic Media

sura ZIARISTI ONLINE

IAR DESPRE CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI… (III)

Posted on by
4

Populaţia daco-romanică menţionată în izvoarele scrise

Un prim document care menţionează o populaţie romanică la nordul Dunării este tratatul de strategie militară a lui Maurikios scris în secolul VII, dar care datorită obiectivului special al lucrării sale, nu oferă detalii etnografice, ca să spunem aşa. Autorul atrage atenţia, printre altele, asupra unei anumite categorii de populaţie romanică refugiată de la nordul Dunării: ,,De aşa zişii refugiaţi, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străjnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate, au uitat de ale lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmanii” deşi spune autorul, se aseamănă mult cu romanii. Aceşti romanici puteau să procure ştiri despre slavii şi avarii de la nordul Dunării (Mijlocii şi Inferioare) împotriva cărora se îndreptau armatele bizantine , ceea ce înseamnă că ei locuiau în zone învecinate acestora sau chiar împreună.

Tot o populaţie romanică, dar la nordul Dunării Mijlocii, este menţionată în Gesta Hungarorum din care aflăm că atunci când maghiarii au ajuns în Pannonia, au găsit acolo o populaţie romanică, ai cărei strămoşi erau foştii păstori ai romanilor, ,,pastores romanorum”. Această populaţie s-a retras din faţa noilor veniţi:
,,După trecerea Dunării şi-au aşezat tabăra lângă Dunăre, până la Apele Calde de Sus. Şi auzind aceasta toţi Romanii care locuiau în Pannonia şi-au scăpat viaţa cu fuga” .
Această informaţie este confirmată de Geograful Anonim, scris în 1308, în care se spune că vlahii din Balcani sunt emigraţi din Pannonia:
,, …Intre Macedonia, Achaia şi Tesalonicul se găseşte un oarecare popor, foarte mare şi răspândit, care se numeşte Blazi, care şi altă dată au fost păstori ai Romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă, trăiau o dată în Ungaria, unde se aflau păşunile romanilor. Dar în urmă fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele părţi; ei au din abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii” . Fireşte că geograful tot Anonim îi confundă pe vlahii sud-balcanici (emigraţi din fosta Dacie) cu vlahii nord-dunăreni însă reţine informaţia potrivit căreia la sosirea în Pannonia, ungurii au găsit aici o populaţie romanică.
Insă cu totul alta a fost situaţia cu vlahii sau blacii pe care ungurii
i-au găsit în Transilvania de astăzi. Diferenţele constau în organizare şi relaţii cu populaţiile învecinate. Vlahii transilvăneni aveau structuri sociale de tipul voievodatului şi se aflau în relaţii relativ bune cu vecinii (bulgari, pecenegi, cumani) cu care se aliază împotriva ungurilor .

Tot despre aceste evenimente vorbeşte şi Cronica lui Nestor dar în varianta slavă a migraţiei. Vorbind despre migraţia ungurilor, autorul spune:
„Venind dinspre răsărit ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, care s-au numit ungureşti şi începură să se lupte cu volochii şi cu slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliţi mai înainte slavi, iar volochii supuseseră ţara slavilor” . Iată şi un al doilea izvor care confirmă spusele lui Anonymus.
Este în acelaşi timp poate singurul izvor care menţionează o relaţie de subordonare a slavilor de către vlahi. Deoarece în acel timp pentru a te impune într-un teritoriu trebuia să ai fie forţă militară, fie să covârşeşti prin număr se înţelege că vlahii aveau una dintre aceste calităţi. Cum vlahii nu au fost niciodată prea numeroşi presupunem că aveau o anume forţă militară. Formaţiunile lui Gelu şi Ahtum confirmă această ipoteză.

Voievodatul lui Ahtum era localizat în Banat şi avea un centru întărit în cetatea Morisena. Legenda Sf. Gerard îl menţionează în prima jumătate a secolului al-XI-lea. Cu alte cuvinte formaţiunea prestatală a lui Ahtum, cronologic şi cultural este contemporană culturii Dridu. Legenda relatează că Ahtum era un conducător puternic, se încredea în soldaţii şi în nobilii săi şi era creştin botezat la Vidin. Principatul lui Ahtum a fost cucerit prin trădarea unuia dintre consilierii voievodului şi a dus la uciderea principelui .

Câteva izvoare literare bizantine din secolele IV-XI menţionează la nordul Dunării o populaţie numită geţi şi daci. Autori din secolele IV- VIII, din care amintim Marcellinus Comes , Procopius din Caesareea (asimilează pe goţi neamurilor getice), Iordanes (care confundă pe goţi cu geţi) etc. au vorbit despre o populaţie numită geţi. Evident, este vorba de un arhaism, dar care desemnează o populaţie din secolele în care au trăit cronicarii.

Aceeaşi populaţie este menţionată şi în secolul IX în Genesios în care se arată că împăratul Teofil (829- 842) a pornit cu oşti poliglote de slavi, huni, vandali şi geţi şi a pus stăpânire pe tot Orientul . Or, toate populaţiile menţionate erau localizate în apropierea Dunării.

Anna Comnena relatează despre confruntările cu o populaţie denumită daci de la nordul Dunării. Deşi în comentariul contemporan al izvorului respectiv se spune că prin termenul arhaic de ,,daci” trebuie să vedem pe unguri, având în vedere erudiţia Anei Comnena pe de o parte şi pe de altă parte, existenţa la nordul Dunării a unei populaţii romanizate numite vlahi, blaci dar şi geţi, înclinăm să vedem în dacii pomeniţi de autoare tot o populaţie de origine daco-romană . Tot Comnena menţionează o populaţie cu numele de geţi, de teama căreia sauromaţii (numiţi misieni de cei vechi au trecut fluviul pe gheaţă):
,,pricina strămutării lor (sauromaţilor,n.n.) lor a fost duşmănia de neîmpăcat faţă de ei a geţilor, vecinii lor care îi prădau” .
Această doamnă istoric care a reuşit să sintetizeze o domnie întreagă într-o carte, menţionează mai multe populaţii din Europa Centrală şi Răsăriteană dar şi Occident, folosind denumirile contemporane ei. Aşa sunt menţionaţi cumanii, vlahii, bulgarii. In aceeaşi lucrare autoarea foloseşte şi denumiri vechi cum ar fi daci, geţi, dar şi sciţi, celţi (când e vorba de latini). Sciţii au fost identificaţi cu pecenegii. Se ridică întrebarea de ce autoarea nu a folosit un etnonim din vremea sa. Un motiv ar fi acela că Ana Comnena cunoştea exact popoarele aflate în graniţele Imperiului, dar nu şi pe cele care se aflau dincolo de graniţe. Având în vedere erudiţia Anei Comnena acest lucru pare inexplicabil. Credem însă că pentru a fi mai explicită autoarea a utilizat termenii cu care erau desemnaţi strămoşii acestor popoare. Erau necesare aceste precizări pentru că în epoca ei se constată, aşa cum am văzut la populaţiile slave, apariţia denumirilor geografice, antroponimice (după numele conducătorilor) sau chiar după ocupaţionale, aşa cum consemnează Constantin Porfirogenetul.
Ba mai mult, apăruse şi fenomenul de extindere a denumirii etnice a unei populaţii cuceritoare asupra întregului teritoriu şi a populaţiilor care îl locuiau. Acest lucru este arătat explicit în Suidas, un dicţionar de cuvinte şi de materii din a doua jumătate a secolului al- X-lea în care se poate citi ,,dacii: care acum sunt numiţi pecenegi“ . Informaţia ni se pare destul de preţioasă pentru că începând din secolul XI, întâlnim în izvoare foarte des menţionaţi pecenegii, care apar aşa cum am văzut şi în oştirile cnezatelor transilvănene. Această situaţie de a redenumi o populaţie o întâlnim şi la Iordanes care spune despre geţii care se numeau pe urmă goţi. Ce înseamnă acest lucru?
In ambele cazuri se observă că o populaţie sedentară, localizată într-un anumit areal, este redenumită la un moment dat, cu numele unei populaţii aflate în migraţie sau semi-nomadă, războinică, locuind temporar în zona aceea, cum au fost atât goţii cât şi pecenegii.
In concluzie, pentru a evita astfel de confuzii Ana Comnena utilizează arhaisme, pentru a desemna pe urmaşii geţilor şi dacilor.
Autorii bizantini cunoşteau destul de bine istoria imperiului roman din vremurile sale de glorie. Prin geţi şi daci ei desemnau populaţia autohtonă din Dacia, populaţie cu care romanii s-au confruntat la un moment dat. Acelaşi lucru îl înţelegeau şi în secolele pe care noi le analizăm, adică o populaţie autohtonă trăitoare în fosta Dacie, descendentă din daci sau geţi.Că este aşa o dovedeşte chiar Kekaumenos care ne spune fără echivoc ca vlahii din Balcani se trag din dacii de la Nordul Dunării, răzleţiti de cucerirea romană ,,căci aceştia sunt aşa numiţii daci zişi şi besi,, .
Că vlahii din Balcani sunt acelaşi neam cu cei din nordul Dunării ne spune Laonic Chalcocondil, dar d-abia în secolul XV, folosind şi atunci denumirea de Dacia . Acum înţelegem de ce Anna Comnena contemporană cu Kekaumenos prefera să foloseasă un arhaism, pentru că în epoca lor, neamul dacilor nu fusese uitat, ba mai mult, avea urmaşi.

Contactele dintre bizantini şi această populaţie aflată dincolo de graniţele şi intersele lor au fost sporadice. Nu ştim despre limba, obiceiurile, evoluţia culturală a acestora. Bizantinii nu fac o istorie a culturii, datele pe care le oferă despre un anumit popor sunt legate întotdeauna de evenimentele politice pe care le înfăţişează.

In perioada secolelor VIII-XI, Imperiul Bizantin era un imperiu creştin de limbă greacă, neinteresat în procesul de romanizare petrecut cândva în şi dincolo de graniţele sale. Fireşte că perpetuarea limbii latine este menţionată, dar cu totul întâmplător. Procopius din Caesareea la sfârşitul secolului al VI-lea spune despre antul Chilbudios din apropierea Dunării care vorbea latineşte ; în timpul conflictului bizantino-avar, Comentiolus ratează atacul de noapte pentru că avertismentul ,,torna, torna” rostit în limba băştinaşă este înţeles ca un ordin de retragere .
Aş încheia această scurtă disertaţie despre posibilitatea scriitorilor bizantini de a înfăţişa popoarele de la nordul Dunării, cu cuvintele lui Procopius din Caesarea care spune:
,,Nu a fost chip să înfăţişăm mai în amănunţime ţinuturile din jurul Pontului Euxin, care se întinde de la Bizanţ până la Mlaştina Meotică, deoarece barbarii de dincolo de fluviul Istru numit şi Dunăre, fac ca romanii să nu fie în stare să ajungă pe ţărmul din părţile acelea” .

La începutul secolului XIII, izvoarele occidentale menţionează populaţia nord-danubiană tot cu termenul arhaic de geţi . Impăratul Ioan Cantacuzino în 1332, relatând conflictele bulgaro-bizantine de la începutul secolului XIV, arată că împăratul Andronic al III-lea i-a confundat pe tătari cu ,,geţii de dincolo de Dunăre” datorită felului asemănător de a purta războiul . Important este că Ioan Cantacuzino menţionează atât pe ungrovlahi (adică românii de azi) sub denumirea de ,,geţii de dincolo de Dunăre” cât şi pe vlahii din Balcani, fără să ştie că între cele două populaţii existau asemănări. Utilizarea termenului arhaic de geţi este dovada cea mai concretă că nici măcar în prima jumătate a secolului XIV, bizantinii nu cunoşteau bine populaţiile nord-dunărene, pe care continuau să le denumească cu numele cu care intraseră în istoria imperiului roman.

Aşa cum am arătat, prin geţii şi dacii menţionaţi de bizantini, trebuie să vedem populaţia nord-danubiană autohtonă. Că această populaţie avea o cultură romanică este un fapt atestat arheologic şi dovedit documentar mai târziu prin utilizarea denumirii de vlahi, termen ce desemna o populaţie romanică.

In afară de izvoarele bizantine, populaţia romanică de la nordul Dunării este menţionată şi în alte izvoare istorice. Cea mai veche cronică turcă din secolul IX, datată în anul 839, vorbeşte despre o populaţie numită ULAK aflată, aşa cum reiese din enumerarea popoarelor, la vest de ruşi şi la nord vest de maghiari (aflaţi pe atunci în Atelkuz) . Termenul este cu siguranţă o coruptelă a termenului VLAH.

Pentru sudul României, Diploma Cavalerilor Ioaniţi este primul document care menţionează în 1247, voievodatele şi cnezatele sud-carpatice . Aceasta este însă foarte târzie, la două sute de ani distanţă de limita superioară a epocii pe care o studiem noi. Noi credem că cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, erau mult mai vechi decât data atestării documentare, pentru că asemenea formaţiuni nu se nasc peste noapte pe un teren sterp. Aceste formaţiuni grupau populaţia autohtonă de origine daco-romană. Pentru voievodatele lui Litovoi şi Seneslau această origine este clară prin faptul că se precizează că rămâneau mai departe românilor sau olahilor. Doar cnezatele, o formă de organizare inferioară voievodatului, ajung în domeniul Cavalerilor Ioaniţi.

Între aceste formaţiuni şi comunităţile culturii Dridu există o legătură directă. Argumentul pe care îl aducem sunt concentrările demografice din anumite areale (a se vedea capitolul ,,aşezări,,). Aceste concentrări demografice evidenţiate pe tot teritoriul României în secolul VIII- XI au stat la baza formaţiunilor prestatale atestate documentar mai târziu, pe măsură ce relaţiile feudale se consolidează.
De ce aceste formaţiuni sunt menţionate atât de târziu? Deoarece până atunci au fost libere sau cel puţin autonome. Nu au fost incluse în nici un mare domeniu feudal. Includerea în domeniul Ioaniţilor a făcut necesară menţionarea lor în diploma regală. Să nu uităm că majoritatea documentelor medievale sunt acte de întărire a unor proprietăţi. Prezenţa lor în documente se datorează schimbării de statut. Cancelariile regale consemnează doar evoluţia proprietăţilor feudale nu şi a cnezatelor şi voievodatelor.

bibliografie. Emilia Corbu, Sudul României în Evul-Mediu Timpuriu (sec.VIII-XI). Repere arheologice, Ed. Istros, 2006.

IZVOARELE BIZANTINE. DESPRE CARACTERUL ETNO-CULTURAL … (II)

Posted on by
2

Populaţii la Dunărea de Jos menţionate în izvoarele scrise

Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici, documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice, panegirice, epopei menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, cumani, uzi şi …geţi.

Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie, întâmplări. Impactul pe care l-au avut migraţiile pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi.

Deşi fiecare operă bizantină are parfumul său, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme, aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO), ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).

In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii. In primul rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană, sunt menţionaţi târziu în cronici de-abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor. In timp ce scriitorii bizantini îi ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.

Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea amintesc pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 % vorbesc de vlahi.Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la graniţele Imperiului.

Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific, trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi, cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice, istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii, înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.

Istoriile bizantinilor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii, se căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare. Totuşi lucrurile nu stăteau chiar aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru, ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii trupelor de graniţă .

În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii, state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili etc.

Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor, Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .
Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.

Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.

Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful Anonim .

Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea
,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese. Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice.

In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI.

Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene, nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu ungurii .

Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare.
In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice, cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu delimitat de graniţe naturale.

Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa au fost cele conduse de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani . Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini.

Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat (cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ).

Consideraţiile de mai sus au avut la bază studierea următoarelor izvoare istorice pe care din lipsă de spaţiu le menţionez doar cu numele autorului şi trimiterea bibliografică. In cartea mea se precizează şi categoriile de informaţii furnizate de fiecare.

Cronicar/ Bibliografie

Ennodius (FHDR, II, p.347)
Menander Protector(FHDR, II, p.511)
Cassiodor(FHDR, II,p.498)
Iordanes,FHDR,II, p. 408
Victor din Tunun(FHDR, II, p. 397)
Marcellinus Comes (FHDR, II, p. 360)
IoannesMalalas(FHDR, II, p.502)
Procopius din Caesarea (FHDR, II, p. 447)
Teofilact Simocata (FHDR, II,p.532)
Mauricius (FHDR, II,p.557)
Georgios Pisides (FHDR,II, p. 569)
Theophanes Confesor (FHDR, II, p.592)
Nicheforos (FHDR, II, p.624);
Georgios Monachos(FHDR, II,p. 634)FHDR, IV,p.7
Scriptor incertus (FHDR,IV, p. 9)
Theophanes Continuatus (FHDR, II,p. 674)
Leon cel Înţelept (FHDR,II,p. 643
Nicolaus Misticus (FHDR, IV,p. 11)
Simeon Magister(FHDR, II, p.630)
Constantin Porfiroge¬netul (FHDR,II,1970, Carte…
Leon Diaconul(FHDR, II p. 678)
Leo Gramaticus (FHDR, II,p.648)
Suidas, (FHDR,II,p. 701) FHDR, IV,p.25
Nikolaos Katas¬kepenos, FHDR, III, p. 161
Theophilact al Ohridei (FHDR,III p. 15)
Mihail Attaliates, FHDR,III, p.68-77.
Ioan Oxites (FHDR,IIIp.55-57
Kekaumenos(FDHR,III,p.21)
Ioan Skylitzes (FHDR, III, p.60-65).
Mihail Psellos, (Cronografia, Ed. Polirom, 1998, p.168 sq.)
Nichifor Bryennios (FHDR, III,p. 81) FHDR,IV,p. 61,p.63
Manuel Straboromanos,FHDR,III,p.171)
Ana Comnena(FHDR, III, p.82-119
Georgios Kedrenus,FHDR,III, p.122-157
Mihail Glycas (FHDR,III,p. 65) FHDR, IV, p. 29
Ioan Kynamos (FHDR,III,p.233-241)
Teodor Prodromos (FHDR,III, p. 188-189)
Ioan Zonaras (FHDR, III, p. 192-229)
Euthimios Tornikes, FHDR, III, p. 381
Nichita Choniates (FHDR,III p. 254)
Macarios Calorites (FHDR, IV,p.101)
Theodor Skutariotes (FHDR, III,p. 407)
Iacob al Bulgariei (FHDR, IV,p. 107)
Eusthatios al Tesalonicului (FHDR, III, p. 183 )
Georgios AkropolitesFHDR, III, p. 397
Maximos Planudes, FHDR, III,
Ioan Cantacuzino, FHDR, III, p. 483
Nasir Muhammed,FHDR, III, p.533
Constantin Manases, FHDR,III, p.135
Efrem (FHDR, III,p. 461)
Nichifor Gregoras, FHDR, III, p. 497
Ioan Katrares (FHDR,III p. 519)
Demetrios Kydones (FHDR, III, p. 525
Georgios Pachimeres (FHDR, III,p. 444)

Abreviere: FHDR – Fontes Historiae Daco-Romanae
Bibliografie:
Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu-Timpuriu (sec.VIII-XI). Izvoare istorice, Istros, 2006, p. 97-112
A se vedea şi CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA DUNĂREA INFERIOARĂ DIN SECOLELE VIII-XI

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA DUNĂREA INFERIOARĂ DIN SECOLELE VIII-XI

Posted on by
2

In timpul discuţiilor referitoare la proiectul ,,România Medievală,, s-a sugerat la un moment dat că nu există documente sau cercetări cu privire la perioada anterioară formării Ţării Româneşti. Ei bine, există! Redau prima parte dintr-un studiu, pe care l-am realizat cu ani în urmă, referitor la acest subiect.

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA DUNĂREA INFERIOARĂ DIN SECOLELE VIII-XI

Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .

Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare, populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.

In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria.
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu.

Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.

Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de sociologie.

Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii, istoriei, teritoriului şi intereselor.

Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii (de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade (cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul. Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen. Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.

Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că, în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar, regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică transhumanţa sau chiar migrează.

Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi preferau expediţiile de jaf.

Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din punct de vedere etnic.

Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari, oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului. Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.

In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale” aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni statale.

Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică (cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă; 4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică, de pildă cazul slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în cazul bulgarilor.

Bibliografie: Emilia Corbu, Sudul României în Evul-Mediu Timpuriu (sec. VIII-XI). Repere Arheologice, Ed. Istros, 2006, p.95-97

ISTORIA SE REPETĂ PREA REPEDE

Posted on by
3

In timp ce se derula capitolul ,,România Medievală,, s-a petrecut un fapt aparent minor, în comparaţie cu frământările istoriei contemporane, dar destul de grav prin consecinţele sale.
Unui istoric, pe care nici nu îl cunosc personal, e vorba de Daniel Focşa, i s-a refuzat o colaborare, eventual angajare, la Institutul Român de Istorie Recentă de către directorul Liviu Tofan pe motiv de simpatie politică de ,,extremă dreaptă,,. Tofan a găsit simpatia davastatoare citind bloguri. Focşa în necazul lui a scris la toată lumea şi Dan Tanasă şi Victor Roncea i-au publicat cazul cu toată documentaţia.

Faptul e grav, penibil şi de neconceput prin două lucruri:
1) Prin aceea că s-a produs. Şi nu oriunde, la IRIR.
2) Că un om a fost discriminat pe bază de simpatii politice.

Pentru cine nu ştie, IRIR este unul dintre cele patru institute care studiază istoria recentă, adică perioada comunistă, o epocă de doar 50 de ani. Comunismul e buricul pământului dacă a fost nevoie de înfiinţarea Institutului de Studiere a Totalitarismului, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului de Istorie Recentă la care trebuie să adăugăm şi vechiul Institut de Istorie ,,Nicolae Iorga,, care se poate ocupa inclusiv de istorie recentă. Peste toate astea tronează una dintre sursele importante de documentare şi anume CNSAS. Deci avem cinci structuri pentru 50 de ani de istorie. Pentru comparaţie trebuie să vă spun că evul mediu, aproape 1000 de ani de istorie cu evenimente capitale este cercetat de vreo 30-40 de oameni din toată ţara asta. Doar atât.

Din capul locului trebuie afirmat că între profesia de istoric şi politică nu există incompatibilitate. Nu poţi interzice unui om să nu facă politică, adică să ia parte la viaţa cetăţii şi mai grav, să nu aibă simpatii politice. Marii istorici au făcut politică la nivel înalt şi asta nu le-a afectat nici cercetarea şi nici obiectivitatea. Cel mai cunoscut este Nicolae Iorga care după primul război mondial a înfiinţat, cu tatăl lui Corneliu Zelea-Codreanu, un partid de dreapta. Ulterior istoricul a ajuns până la treapta de ministru. Este drept că tot de la politică i s-a tras şi moartea tragică şi că activitatea politică nu s-a comparat cu aceea istorică. Dar Nicolae Iorga a fost o voce a vremii sale.

Cei care au interzis istoricilor să facă politică, pentru prima dată în istoria lumii, au fost comuniştii. Ei au extirpat din mintea istoricilor şi gândul la politică. Erau singurii care nu puteau fi minţiţi cu privire la locul şi rolul comunismului în istorie. Zeci de istorici au fost condamnaţi şi au făcut închisoare pentru simpatii politice, deci nici măcar pentru apartenenţa la un partid. Dacă raportăm acest număr la o comunitate de istorici care nu avea pe atunci mai mult de o sută de membri, dezastrul reiese în toată grozăvia lui.

Redau aici lista istoricilor care au făcut închisoare politică. Să o citească Liviu Tofan în fiecare dimineaţă. E bună de îndreptat coloana vertebrală. O generaţie întreagă de istorici a fost redusă la tăcere în perioada 1947-1964 aşa cum reiese dintr-un studiu recent (Stoica Lascu, Polivalenţa paradigmatică a istoriografiei române, în volumul Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional 1940, vol. II, Demiurg, Iaşi, 1940, p.554-557)

Alexandru V. Boldur (1886-1982),
Aurel Decei (l 905-1976),
Silviu Dragomir (1888-1962) (închis în perioada 1949-1955),
Vladimir Dumitrescu (1902-1991) (închis în perioada 1950-1955),
Onisifor Ghibu (1883-1972) (închis în perioada 1956-1958),
Constantin C. Giurescu (1901-1977) (închis în perioada 1950-1955),
Ion Hudiţă (1896-1982) (închis în perioadele 1947-1955, 1961-1962),
Victor Jinga (1901-1980) (închis în perioada 1949-1963),
Alexandru Lapedatu (1876-1950; mort la Sighetu Marmaţiei),
loan Lupaş (1880-1967),
Ştefan Manciulea (1894-1985) (închis în perioadele 1948-1955, 1962-1964),
Alexandru Marcu (1894-1955; mort la Văcăreşti),
Ştefan Meteş (1886-1977),
Vasile Netea (1912-1989),
Ion I. Nistor (1876-1962) (închis în perioada 1950-1955),
Petre P. Panaitescu (1900-1967),
Victor Papacostea (1900-1962) (închis în perioadele 1950-1955, 1957-1958),
Zenovie Pâclişanu (1886-1957; mort în arestul M.A.I. din Bucureşti),
Radu R. Rosetti (1877-1949),
Teofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971),
Victor Slăvescu (1891-1977) (deţinut în perioada 1950-1955);
sfârşitul tragic al profesorului Gheorghe I. Brătianu este cunoscut.

De asemenea, suferă rigorile regimului concentraţionar, în primii ani ai regimului stalinist, şi tineri istorici precum Şerban Papacostea, cu „domiciliu”, în 1950, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, neafirmaţi încă în momentul arestărilor motivate politic; sau viitori istorici, întemniţaţi ani îndelungaţi, precum:
Radu Ciuceanu (între 1948 şi 1963),
Vasile Boroneanţ (n.1930 (condamnat la 16 ani, închis între 1953 şi 1963),
Dan Amadeo Lăzărescu (1918-2002 (între 1957 şi 1964),
Gheorghe Popilian (n. 1926) (închis în 1952 /mai mulţi ani/)
Şerban Rădulescu-Zoner (între 1959 şi 1962);
Alexandru Zub
Mihalache Brudiu (ambii, între 1958 şi 1964)
(academicianul de astăzi Răzvan Theodorescu a fost „doar exmatriculat de la facultate);
loan Donat,
Aurel H. Golimas,
Nicolae Stoicescu (1924-1999),
loan D. Suciu 0917-1982): s.a.

Când istoricii au o asemenea istorie, gafa lui Liviu Tofan deja nu mai este gafă, ci atentat. Înţeleg că de la o vârstă memoria te lasă şi a confundat fotografia lui Pacepa cu a altui spion ( de râsul lumii!), că a concediat un angajat că avea icoană în birou (penibil gest ateist!), dar să pui baremuri ideologice profesioniştilor din istorie este prea mult. Încalcă şi cele mai elementare norme de deontologie profesională.

Singura concluzie este aceea că directorul IRIR are simpatii de extremă stângă, de vreme ce gestul lui îşi are analogii doar în timpul comunismului. Se ridică o întrebare. De ce Liviu Tofan cu simpatii de extremă stânga este director IRIR şi Daniel Focşa cu simpatii de extremă dreapta nu poate fi angajat acolo?