14 mai 1948-22 decembrie 1989. ISTORIA ATEISMULUI ÎN ROMÂNIA

14 mai 1948-22 decembrie 1989

 

Cele două date marchează istoria ateismului în România, o istorie fără Dumnezeu trăită și experimentată de milioane de oameni, cu premise și consecințe  pe care le trăim până azi.

Fiecare generație trece printr-un moment istoric care o marchează definitiv.  Generația părinților și bunicilor noștri au trăit ziua de 14 mai 1948, o zi neagră, devenită azi ZIUA MARTIRILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE. Prefer să o evoce părintele Iustin Pârvu care a trăit-o. Generația mea a trăit revoluția din 22 decembrie  1989 cu consecințe negândite de noi în acel moment. Binele și răul personal este relativ, de aceea  poate fi estimat doar  la nivel de societate. De pildă, trebuie să recunoaștem că generația ateistă este foarte bolnavă. Spitalele din ce în ce mai multe sunt arhipline, nu mai zic de cei care își duc boala pe picioare. In generația părinților lor existau câteva spitale în țară. De pildă, la Țăndărei (jud. Ialomița), spitalul din 1885, printre cele mai vechi din țară, deservea plasa  Balta care avea 40 de sate și era mai mic decât în ziua de azi. S-a turnat și un film despre el, Doctorul Poenaru.

O altă boală a generației ateiste au fost avorturile care au determinat statul să intervină cu decretul din 1966. Iar o altă plagă a generației ateiste au fost copii crescuți în ateism. Eu am primit la școală o educație ateistă.

Privită din perspectivă istorică, ziua de 14 mai 1948 nu a picat din senin. Au existat premise pe care nimeni nu le-a băgat în seamă cum ar fi  slaba credință, supraviețuirea unor păgânisme la țară, intelectuali și boieri liber-cugetători, libertinajul din orașe. Deasemenea ziua de 22 decembrie nu a rezolvat problema. Societatea cât și Biserica se resimt.

Insă, Adevărul care este Hristos, trăiește în oameni, iar cei care s-au opus ateismului comunist au devenit mai tari decât cei care l-au acceptat.

CUM NE DESCRIE PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU ACEA NOAPTE ISTORICĂ

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „

CONTINUARE LA MĂRTURISITORII

A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL. STRĂMOŞII NOŞTRI

In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL ANUL CENTENAR. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

Pentru sărbătorirea  Marei Uniri din 1918, începând din ianuarie, moldovenii au început Anul Centenar prin Unirea simbolică a fiecărei comune cu România. Până acum, 50 de comune din Basarabia au semnat Declaraţia de unire. Este un gest simbolic, evident. Dar ce este un simbol? Imi veţi spune că este un semn.Nimic mai simplu?! Dar nu este orice semn, ci chiar esenţa unui om sau a unui lucru, elementul definitoriu. Or, peste 40 de comune au găsit că elementul lor definitoriu este Unirea cu România. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare că trăim  momente istorice pe care trebuie să le preţuim ca atare. Nu aş vrea să aud acum lamentaţii moldoveneşti de genul patriotismului de clopotniţă şi nici socoteli româneşti de genul sărăciei sau populaţiei rusificate moldoveneşti. Socoteli care sunt într-adevăr importante, dar nu mai puternice decât principiul unirii.  Unirea este întotdeauna binevenită. O ţară mai mare înseamnă o ţară mai puternică. Oricum sărăcia şi bogăţia noastră nu ţin de mărimea ţării, ci de calitatea guvernării, de caracterul şi educaţia românilor.

Şi nici nu este cazul să mai înşir aici beneficiile pe care statul naţional unitar român le are faţă de statele naţionale medievale mici suverane şi apoi autonome pe care românii le-au creat de-a lungul lungii, încercatei şi puţin cunoscutei lor istorii. Principiul Unirii este unul dintre cele mai vechi şi apreciate principii pe baza căruia politicienii, militarii şi strategii din toate timpurile au creat unităţi statale din ce în ce mai mari şi mai puternice. Pentru că Unirea înseamnă putere. Unirea presupune însă existenţa unor legături anterioare, formate în timp. Unii optează pentru legăturile militare, ca de pildă marile alianţe militare. Alţii pentru cele economice. Cele mai puternice sunt însă legăturile culturale sau mai bine zis o cultură comună adică o istorie, un teritoriu şi o limbă. Când ai o astfel de bază, Unirea este o chestiune de voinţă. Este cazul Moldovei dintre Prut şi Nistru care la 27 martie 1918 a decis revenirea la România. Pe atunci moldovenii nu uitaseră drama ruperii în două a Moldovei  în urma războiului ruso-austro-turc dintre anii  1806-1812. Ştiau că au aparţinut Moldovei, că s-au aflat în graniţele Rusiei ca pradă de război.

Unirea chiar şi simbolică a comunelor moldoveneşti cu România mai are, pe lângă sensul istoric,  încă o relevanţă şi anume maturizarea politică a generaţiei născute şi crescute în comunism, generaţie pro-independenţă şi care acum este la putere.

Cât priveşte unirea reală, îmi este greu să mă pronunţ. In primul rând că România se află în Uniunea Europeană (un fel de unire politică). In al doilea rând trebuie lămurit dacă Unirea cu Moldova nu ar modifica statu-qvo-ul teritorial acceptat de toate statele prin tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial. Prin unirea a două state independente rezultă un nou stat care trebuie acceptat de toate celelalte state ale lumii. Şi istoria ne arată că în astfel de momente, tratativele sunt foarte dure, fiecare stat încercând să îşi acopere cât mai multe interese. Graniţele se reconfigurează doar în urma unor războaie. Oare a pierdut fosta Uniune Sovietică războiul rece? Ştim cu toţii că tratativele de pace de după cel de-al doilea război mondial nu au ţinut cont de principiul statului naţional şi nici de faptul că România se afla în tabăra învingătorilor.

Eu zic să nu anticipăm şi nici să  ne jelim ca în povestea cu drobul de sare! Să ne bucurăm de omagiul pe care moldovenii din Basarabia îl aduc Centenarului şi să nădăjduim că într-o zi Moldova istorică a lui Ştefan cel Mare se va reîntregi în graniţele României.

BUCURĂ-TE VALERIU, SFÂNTUL TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI!

Astăzi a fost prăznuit  Noul Mucenic Sf. Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai iubiți și cinstiți sfinți ai temnițelor comuniste.  Canonizarea lui întârzie deși în anul Centenarului cinstirea lui are o dublă semnificație. Tatăl lui a fost deputat în Sfatul Țării din Basarabia care a votat Unirea cu România. A fost deportat și a murit în Siberia pentru idealurile naționale ale românilor. Fiul său, la doar 20 de ani, s-a implicat în lupta națională împotriva bolșevismului. Ce politică poate face sau înțelege un tânăr de 20 de ani? Valeriu a fost un naționalist și naționalismul nu ține de politică, adică de așezarea treburilor într-un Stat, ci de iubirea de Neam. Iar aceasta este o atitudine, nu o politică, dovadă că la 1918 partide politice cu orientări diferite au fost naționaliste și în acest curent au fondat Statul național unitar român. Ei tocmai acest naționalism nu i se iartă lui Valeriu. Nu contează cei 11 ani chinuiți în temnițele comuniste sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană, comunistă. Nu contează nici credința desăvârșită pe care a arătat-o în tot timpul detenției. Nu contează nici faptele și nici trăirea filocalică pe care a avut-o. Nu contează nici moartea de mucenic. Pentru mai marii zilelor noastre, naționalismul șterge totul, e o faptă atât de rușinoasă încât anulează până și sfințenia. Faptul că pe 15 februarie Episcopia Romanului și Bacăului l-a cinstit ca pe un erou cu parastas e un pas mic. Pasul mare este când treci de la cele lumești la cele duhovnicești și judeci lumea în funcție de prezența Sf. Duh și nu a ideologiilor lumești trecătoare. Pentru că dacă studiem istoria vedem că fiecare generație are ideologia ei. Generația lui Valeriu este generația bunicilor mei. A fost o generație naționalistă. Au făcut România Mare. Ei și părinții lor au lupta în două războaie, au consolidat statul român și au pătimit în închisorile comuniste. Unii au intrat pentru credința lor, alții  pentru crezul lor politic, alții pentru pământ iar alții din întâmplare ca urmare a terorii generale dezlănțuite în 1948. De aceea nu toți s-au sfințit, din păcate. Suferința în sine nu e mîntuitoare, ci doar suferința întru Hristos. De aceea jertfa lor  nu a rodit pentru că a fost insuficientă, așa cum ne spune părintele Dimitrie Bejan. A urmat  generația comunistă, o generație atee care a schimbat fața întregii țări, din toate punctele de vedere. Schimbare pe care o resimțim și în zilele noastre. Este generația pensionarilor de azi. O generație foarte bolnavă. Și nu cred că de vină este sistemul medical românesc, ci numărul mare de bolnavi. Spitalele se află sub asalt continuu. Așa ceva nu s-a văzut în nici o generație anterioară.

In fine, urmează generația mea care poate fi definită ca o generație împrăștiată în toate zările. Prin urmare dacă definim generațiile după mersul lumii, nici una nu ar fi capabilă să nască sfinți. In acest sens, Sfinții Părinți au hotărât ca actul canonizării să nu țină seamă de timpul istoric ci de desăvârșirea duhovnicească. De aceea, noul Mucenic Valeriu ar trebui  judecat nu după cum a intrat în închisoare, ci după cum a ieșit din închisoare și a intrat în Impărăția cea veșnică.

2017 A FOST UN AN FRUMOS

 

2017 a fost un an frumos, un an al împăcării cu trecutul recent, primul an în care au fost cinstiţi martirii temniţelor comuniste. Am ascultat interviuri cu istorici, familiile foştilor deţinuţi politici sau chiar supravieţuitori ai acelor ani crânceni. Din această perspectivă anul 2017 ne-a îmbogăţit. In primul rând spiritual. Am înţeles că vremurile prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri nu au fost de aur, ci au fost de sânge chiar dacă oficial era timp de pace. A fost un război lăuntric cu ideologia comunistă. Un război care s-a dovedit la fel de sângeros ca şi vechile războaie dintre state. Un război neaşteptat pentru care nimeni nu a fost pregătit. Războiul s-a purtat pe terenul culturii şi al Bisericii. Miza culturală a fost un om nou. Miza spirituală a fost ateismul. Cultura a căzut prima. Cultura tradiţională românească specifică lumii satului a capitulat nejustificat. Nu dezbatem cauzele aici, deşi sunt interesante. Ţăranul român a devenit studiu de muzeu. Biserica însă a rezistat tocmai prin aceşti martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste, care iată d-abia după 27 de ani de la căderea comunismului încep să fie recunoscuţi şi cinstiţi. Până la canonizarea lor mai este cale. Dar s-a pus un început.
In al doilea rând, anul 2017 ne-a îmbogăţit duhovniceşte prin împăcarea cu Dumnezeu. Cinstirea noilor mucenici este o împăcare cu Hristos. O recunoaştere a păcatelor poporului, o spovedanie colectivă.
Din perspectiva lumească, ştim cu toţii că 2017 nu a fost un an uşor. Sfinţii temniţelor comuniste sunt sfinţii adevărului din lume şi din societate. Sfinţii care descoperă minciuna şi ipocrizia din oameni, politică şi chiar Biserică. Pentru fiecare dintre noi sunt convinsă că 2017 a avut o relevanţă specială. Dar special a fost şi pentru politica românească. Primul an în care oamenii au ieşit în stradă pentru principii, justiţie, pentru dreptate şi adevăr. Anul în care discursul politic nu a mai convins pe nimeni. In care hidra politică s-a văzut în toată mostruozitatea ei. Nici pentru Biserică nu a fost un an simplu. De la credincioşii de rând până la înalţii ierarhi, creştinii au fost zguduiţi de propriile neputinţe şi păcate, ieşite la iveală într-un mod grotesc şi neaşteptat. Sinodul din Creta a fost piatra de poticnire pentru o turmă de creştini nehotărâţi şi în bună parte neinformaţi dar şi pentru o ierarhie împiedicată în formalism, care confundă în mod voit duhovnicia cu managementul. Scandalul homosexualilor infiltraţi în Biserică a dovedit o ierarhie cu probleme de atitudine dacă nu chiar mai grave. Dar a arătat şi adevărata faţă a homosexualităţii, viclenia şi ura faţă de Dumnezeu. Chiar şi aceste încercări au avut rostul şi lecţia lor.
Insă, cu siguranţă, pentru mine cel mai frumos eveniment al anului a fost instalarea de către Fundaţia George Manu şi sfinţirea unei troiţe aşezată ca cruce de mormânt pentru cei care au murit în anii 50 la Canalul Dunăre-Marea Neagră în colonia de la Poarta Albă. Şi tot atunci, pe 29 octombrie, pe un vânt năpraznic cum doar în Dobrogea poate să bată, am văzut brânduşe pe locul unde se aflau mormintele. Florile morţilor cum sunt numite în popor înfloriseră în pâlcuri chiar în ziua sfinţirii, deoarece cu o zi înainte nu se vedeau. A fost o supriză minunată pentru toţi cei de faţă. Şi nu vreau să exagerez dar locul pe care se aflau răspândite coincidea cu amplasamentul atribuit necropolei deţinuţilor politic care au lucrat la Canal.

Foto> Brândușe de la Poarta-Albă, 29 oct.2017

DOUĂ ÎNMORMÂNTĂRI

Moartea pune lucrurile la punct. Nu minte niciodată. Zbiară și adevărul cel mai incomod.. Aşa credeau cei înţelepţi din alte vremuri când spuneau că nu ferici un om cât trăieşte, ci aşteaptă să vezi cum moare. Istoria ne oferă uneori evenimente rare cu semnificaţii profunde ca de pildă două înmormântări contemporane. Una a lui Ceauşescu în decembrie 1989 şi alta a regelui Mihai I al României în decembrie 2017. Primul a murit împuşcat în clocotul revoluţionar de la 1989 şi îngropat rapid într-o groapă mâloasă, urât şi blestemat de toţi, într-o zi înnnorată, mohorâtă şi rece. O moarte cumplită întâmpinată de toţi cu cele mai diverse emoţii de la veselie şi uşurare până la lehamite şi spaimă. Ca o execuţie medievală. Ca o răzbunare colectivă. Celălalt a murit în patul lui împăcat cu toţi şi toate, condus cu mare pompă pe ultimul drum de o ţară întreagă, înconjurat de familie, prieteni, diplomaţi, politicieni monarhişti şi republicani, prieteni şi duşmani, prohodit de un alai de preoţi, într-o zi superbă ca de primăvară.

Ce rău a făcut Ceauşescu să merite aşa sfârşit? Ce bine a făcut regele să merite aşa onoare? Sunt întrebări care ne rod şi cărora istoricii le vor da un răspuns. Până atunci încerc să mă lămuresc pe mine însumi. Şi cea dintâi remarcă este aceea că nici unul dintre cei doi nu a fost ceea ce părea a fi.
Ceauşescu se prezenta drept un proletar ridicat la luptă pentru izbăvirea întregului proletariat de sub asuprirea burghezo-moşierească. In realitate nu fusese nici măcar muncitor, ci o calfă intrată de timpuriu în solda partidului comunist. Singura lui pregătire reală era aceea de activist de partid. Nu a fost nici măcar un om politic competent, de aici aplicarea orbească a politicii de partid. A fost un activist de partid care a trăit ca un rege, dispunând de tot aparatul de stat. Şi cel mai mare rău pe care l-a făcut este acela că a subordonat statul român unei ideologii străine şi periculoase cu urmări grave până în zilele noastre (ca de pildă ateismul). Şi acest rău l-a făcut de-a lungul a 25 de ani. Mulţi zic că a făcut şi lucruri bune. Nu contest. Dar binele care nu rămâne până la capăt, nu este bine, ci doar o spoială. Binele nu are termen de valabilitate! Cu alte cuvinte Ceauşeascu nu a fost ceea ce pretindea că este. Şi a murit şi a fost îngropat ca un impostor.
Dar nici regele nu era ceea ce părea să fie. A fost un rege care a domnit de tânăr, dar sub regenţă. Puţini ani a avut autoritatea deplină. A avut parte de un context politic necruţător. A fost un rege care a trăit ca un proletar, muncind pentru a-şi întreţine familia. Deşi gonit de comunişti, a ieşit demn din palatul regal pentru că a făcut cel mai mare bine ţării sale. Aşa cum susţin unii istorici mai bine informaţi, regele Mihai a salvat statul naţional unitar român de la dispariţie. In momentul insurecţiei armate din 23 august 1944, cel mai controversat moment al carierei sale politice, statul român unitar avea doar 26 de ani. Era mult prea tânăr, mult prea fragil. Dacă România s-ar fi aflat în tabăra învinşilor acest stat ar fi devenit pradă de război, cel mai probabil pentru Rusia. Ar fi fost dezmembrat, colonizat cu alogeni şi fiecare provincie în parte rusificată aşa cum s-a întâmplat cu Basarabia. Că asta ne-ar fi aşteptat o dovedeşte însăşi propaganda sovietică din perioada interbelică. Rusia susținea că România era stat imperialist format din mai multe ţări:Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Chiar şi după război, în perioada cât pe teritoriul României s-a aflat armata sovietică, sub presiunea Moscovei în România s-a constituit Regiunea autonomă maghiară. Cu alte cuvinte, Moscova dorea o Românie fărâmiţată. Evident că ar fi fost impusă cu forţa ideologia comunistă.
Strategia regelui Mihai a făcut ca România să se afle în tabăra învingătorilor şi acest lucru garanta suveranitatea şi integritatea statului. Evident că a existat acel mare neajuns şi anume că datorită prezenţei armatei ruse pe teritoriul ţării, a fost impusă republica şi un guvern comunist. După 1958, comuniştii români au încercat să dea o faţă românească ideologiei cu pricina, dar fără rezultate mari. Ideologiile ca şi formulele chimice n-au faţă umană. Poate, îmi veţi zice că nici Ungaria şi nici Iugoslavia aflate în sfera sovietică nu au fost nici dezmembrate şi nici rusificate. Aşa este! Însă Iugoslavia corespundea ideologiei ţariste din secolul XIX, aceea de a avea un mare stat slav în centrul Europei. Ungaria poza în victimă de la finalul primului război mondial şi era la periferia cortinei de fier. Plus de asta, nici una dintre cele două nu se aflau la Marea Neagră ca România. Cu alte cuvinte, situaţia României era mult mai complexă.
In concluzie, datorită regelui Mihai I vom sărbători la anul 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român. Şi cred că pentru acest bine a murit ca un rege şi a avut parte de o înmormântare regală. Statul român, apărat de diplomația românească în anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial, a rezistat istoriei şi vremurilor tulburi.