VREMURI GRELE?

Unii zic că trăim vremuri grele. Cu siguranță trăim vremuri istorice. Cât de grele sunt vom vedea când vor veni notele de plată, unele în bani, altele în libertate. Până atunci  vă dau un exemplu de vremuri grele. Vă propun să privim un pic  documentele din primul război mondial. Undeva între anii 1917/1818. O bună parte din țară era ocupată! Tezaurul țării confiscat de comuniștii sovietici. Țara fără buget. Epidemie de tifos exantematic. O parte din populație refugiată în Moldova, acolo unde armata română făcea eforturi dramatice să apere frontul. Aveau opinci în picioare și puști cu baionete, adică un fel de sabie atașată la vîrf. Când rămâneau fără gloanțe, atașau săbiile și luptau corp la corp. Dar pentru aceasta trebuiau să fie față în față cu dușmanul. Una din bătăliile de răsunet de la Oituz a fost câștigată prin lupta la baionetă. Ce se întâmpla cu populația civilă (în majoritate femei, copii, bătrîni) rămasă în teritoriul ocupat? Dacă răsfoiești dosarele cu pagubele și rechizițiile de război  ți se strânge inima. Armatele germană, bulgară și rusă s-au perindat pe rând și fiecare a avut propriul plan de rechiziții forțate. Dacă nemții au plătit la început o parte din produse procedând la subevaluarea acestora, celelalte două au jefuit pur și simplu totul. S-au hrănit jefuind locuitorii. In listele de rechiziții se află notate de la animale la câțiva saci de cereale (adică hrana unei familii pe toată iarna) și borcănele cu untură până la izmene, cămăși, ștergare, preșuri, scoarțe, vase de metal etc. lăsându-i pe bieții țărani despuiați în plină iarnă. Cel mai trist mi s-a părut cazul unui primar  dintr-un sat ialomițean  care a fost torturat și băgat la închisoare pentru că nu a predat cota de 2000 de ouă  pe săptămână către armata de ocupație. Omul a explicat că din satul lui nu se pot strânge atîtea ouă, dat fiind că le-au fost rechiziționate păsările. Mai mult chiar, în lipsă de alte alimente, ouăle erau hrana de bază pentru copiii din sat. Să nu uităm că în urmă cu doar 100 de ani, țăranii își produceau hrana pentru întreaga familie precum și îmbrăcămintea în propria gospodărie. Rechiziția de alimente îi lăsa muritori de foame. Bisericile, primăriile, judecătoriile de ocol, cârciumile, fuseseră transformate în grajduri și depozite iar la retragerea lor, armatele de ocupație au procedat la distrugerea totală sau parțială a acestora. Au băgat pe foc chiar și gardurile cimitirelor.

Și mai vulnerabili erau bieții refugiați transilvăneni și basarabeni care veniți în sudul României, căutau ajutor de la Stat. Ajutorul nu mai venea, iar ei nu aveau nici un fel de mijloace de trai. Unii dintre ei încercau să se întoarcă de unde veniseră dar nu aveau mijloace de transport.

Bunicii noștri au trăit toate aceste orori. Le-au depășit și au reconstruit totul de la capăt. Oare, noi vom reuși? Nu știu. Uneori mă îndoiesc. Bunicii noștri erau oameni dintr-o bucată. Generația lor erau cu toții o singură inimă.

STATUL ROMÂN ŞI VACCINAREA OBLIGATORIE. Povestea cu drobul de sare în varianta contemporană

 

Statul român şi epidemiile

De la tribuna Parlamentului dar şi în presă nu o dată s-a afirmat că vaccinarea a dus la eradicarea marilor epidemii care au zguduit lumea din evul mediu până în epoca modernă inclusiv. Nimic mai fals! Istoria de 200 de ani a vaccinurilor este de fapt mult mai scurtă. Vaccinarea obligatorie în masă se practică la noi din timpul comunismului. In perioada interbelică se administrau vaccinuri doar în caz de epidemie şi acelea erau preparate local, după câte am înţeles. Eu fac parte dintre primele generaţii vaccinate din copilărie, adică după vârsta de 10 ani. Şi în copilăria mea nu mai existau epidemii. Adevăratul erou în lupta împotriva epidemiilor a fost Statul român modern care atât în timpul regimului monarhic cât şi  republican a luat o serie de măsuri care au dus într-adevăr la stoparea epidemiilor. Le voi enumera pe scurt.

In primul rând a impus educaţia sanitară în lumea satului românesc. Marii noştri poeţi ne-au lăsat imaginea unui sat mirific. Dar exista şi o altă realitate. Doctorul Manoilescu arăta la 1895 în lucrarea Igiena ţăranului  că ţăranii nu au noţiuni de igienă. Printre multe exemple reţinem pe cel mai intim şi anume acela că nu aveau latrine. Îşi făceau nevoile la streaşină, pe după şură sau în fundul grădinii. Animalele lăsate libere purtau mizeria prin toată bătătura. Aşa se face că bolile infecţioase se trasmiteau uşor de la animal la om şi invers. In replică, statul a înfiinţat Căminele culturale în care se predau noţiuni de igienă.Ţăranii erau învăţaţi să prepare săpun de  casă (până atunci se spălau cu leşie), să îşi cureţe locuinţele, să dezinfecteze cu var etc. Tinerelor mame li se predau noţiuni de îngrijire a copilului cu respectarea normelor de igienă. Poate acum vi se par lucruri normale. Dar pe atunci erau noutăţi.

In al doilea rând, Statul a impus şi s-a implicat în curăţenia localităţilor începând cu oraşele. Bucureştiul de acum 200 de ani avea pe alocuri un aspect rural cu curţi mari pline de animale, şuri de paie şi grajduri. Gunoiul de la animale se colecta toată iarna în curţi. Primăvara, tot Bucureştiul puţea a gunoi, aşa cum ne spune doctorul Caracaş primul medic al Bucureştiului, victimă şi el a unei epidemii de ciumă. Acolo unde străzile erau pavate cu lemn, sub care se aflau sălaşe de şobolani, situaţia nu era mai bună. Ciuma care a îndoliat de mai multe ori oraşul era purtată de puricii de  la  şobolani. După marele incendiu din Bucureşti, când oraşul a ars trei săptămâni la rând, fiind plin de contrucţii de lemn, Statul s-a implicat în modernizarea străzilor şi în construcţia de clădiri din cărămidă. La sate, ţăranii au fost invăţaţi să spoiască gardurile cu var, să sape şanţuri de drenare a apei şi mai târziu să paveze cu piatră de râu.

In al treilea rând, Statul s-a implicat în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale ţărănimii. Bordeiele, menţionate de medicii din secolulul XIX dar şi de călători străini, afectau sănătatea prin spaţiul strâmt şi nearisit în care trebuiau să trăiască în aceeaşi încăpere părinţii şi toţi copii, la care se mai adăugau ba un pisoi,  ba un purcel firav, etc. Pruncii sub un an înfăşaţi în cârpe vechi de la părinţi erau cei mai afectaţi, de aici şi mortalitatea infantilă  foarte mare. Toată familia dormea într-un pat de scândură, lat de 1 m şi lung de trei metri. E de prisos să mai spun că o boală infecţioasă apărută la un membru al familiei, îi dobora pe toţi. Din primăvară până în toamnă dormeau afară pe prispă sau chiar în mijlocul bătăturii, expuşi la insecte de tot felul. Aşa se face că malaria se resimţea în anumite zone. Prin cooperaţia istorică, ţăranii au reuşit să îşi ridice locuinţe mari şi sănătoase.

In al patrulea rând, Statul român s-a implicat în furnizarea apei potabile. Chiar şi în 1911, Slobozia care era comună urbană, adică oraş, lua apă din râul Ialomiţa. Până în anii 1960, în Dobrogea încă se mai consuma apă din Dunăre şi din bazinele de colectare a apei de ploaie şi de zăpadă pe care fiecare gospodar le avea în curte. Să ne mai mirăm că era epidemie de difterie?

In al cincilea rând, Statul român s-a implicat în ridicare nivelului de trai al ţăranilor. Cinci reforme agrare au fost făcute între anii 1860-1918. Improprietărirea ţăranilor a dus la o hrană mai diversificată şi sănătoasă. Apoi ţăranii au fost învăţaţi să cultive legume şi să nu mai cumpere de la bulgari şi sârbi. Tinerii intelectuali români s-au implicat activ în publicarea de broşurele în care ţăranii erau învăţaţi noţiuni de igienă, educaţie sanitară, cultivarea legumelor şi fructelor, prepararea conservelor în gospodărie. Poate acestea vi se par normale, dar rapoartele medicilor din secolul XIX arătau o populaţie slăbită şi cu grave carenţe alimentare. Postul creştin se ţinea cu mămăligă, varză acră, ceapă şi ce verzături mai apăreau primăvara prin păduri. Raportaţi această hrană minimală la o familie cu bătrâni, adulţi activi şi copii. Să ne mai mirăm de ce epidemiile făceau ravagii, când trupurile erau atât de slăbite? Grigore Antipa arăta într-un studiu că ţăranii din satele aflate pe malul bălţilor Dunării sunt mai sănătoşi decât cei din câmpie pentru că mănâncă peşte. Ţăranii din Bărăgan mâncau un singur porc pe an pe care în tăiau iarna când era ger.Il atârnau la streaşina casei şi de acolo tăiau cât aveau nevoie până dădea căldura. Deportaţii bănăţeni aduşi în Bărăgan, i-au învăţat pe ţăranii din Feteşti să conserve carnea de porc prin fierbere şi afumare. Şi tot ei se mirau de pofta nestăvilită a localnicilor pentru peşte şi mămăligă.

In concluzie, Statul român a luat de-a lungul istoriei o serie de măsuri bine-venite care au dus la stoparea epidemiilor. Adică a introdus noţiuni şi soluţii de igienă personală şi colectivă, a ridicat nivelul de trai al majorităţii populaţiei şi a îmbunătăţit condiţiile de viaţă. A înfiinţat spitale şi case de naşteri.

Să revenim în actualitate

Şi după toate aceste măsuri bine-venite, promotorii vaccinării vin şi ne spun că epidemiile au fost stopate prin vaccinare. Nu e corect! Evident că Statul a fost şi este interesat de vaccinare pentru că este mai ieftin un vaccin dacât tratarea unui bolnav de o boală infecţioasă. Inţelegem atât aspectul economic cât şi interesul Statului. Pentru că atunci când ne îmbolnăvim tot la spitalele de stat alergăm. Inţelegem şi teoria vaccinului că dacă obligi corpul să producă anticorpi, există şansa să nu mai faci boala X o perioadă de timp. Dar să nu ne priprim! Obligativitatea vaccinării ca în timpul comunismului nu este o soluţie. In primul rând din cauze medicale. Un mare medic al antichităţii spunea că ,,nu există boli, ci bolnavi,,. Fiecare om  face o  boală în funcţie de caracteristicile psihosomatice unice. In al doilea rând şi cred că este aspectul cel mai important, cercetarea actuală cunoaşte puţin despre sistemul imunitar, dovadă că nu pot să explice şi să trateze convingător bolile autoimune devenite din ce în ce mai frecvente. Or, sistemul imunitar este destinatarul real al vaccinului. El trebuie să producă anticorpii împotriva germenilor introduşi prin vaccin. Medicii egipteni din antichitate susţineau că toate bolile pornesc de la intestine[1]. Evident că ideea a fost interpretată în cheie alimentară.  Doar parţial adevărat! Sistemul imunitar este cel care tapetează peretele exterior al intestinelor care au o suprafaţă desfăşurată cât a unui teren de tenis. Traducând teoria egipteană în termeni moderni, înţelegem că toate bolile pornesc de la sistemul imunitar. Ştie cineva ce se întâmplă cu acest sistem dacă îl bombardăm cu opt vaccinuri în primul an de viaţă al bebeluşului? Eu nu ştiu, dar sunt convinsă că un sistem suprasolicitat la fel ca şi un organ poate ceda mai uşor decât unul care are o activitate normală.  Acum revenind la ştiinţa şi tehnologia contemporană mai trebuie să adaug un amănunt care mă intrigă. Cercetătorii olandezi au descoperit, ca urmare a unei cercetări de peste 20 de ani, o teorie a salturilor de creştere. Conform acesteia fiecare bebeluş are zece salturi până la vârsta de un an şi jumătate. In timpul acestora, în creierul bebeluşului se dezvoltă anumite reţele neuronale necesare de-a lungul întregii vieţi. In timpul acestor salturi copilul poate fi mai sensibil. Mă aşteptam ca medicii de familie români să achiziţioneze programul de calculare a acestor salturi specifice fiecărui copil, aşa încât mămicile să ştie când copilul lor se află într-o perioadă sensibilă. Deasemenea şi medicii pot evalua corect dacă dezvoltarea neurologică a copilului s-a făcut conform graficului. Dacă cercetarea olandezilor este corectă atunci progamul de vaccinare al bebeluşilor ar trebui personalizat şi nu generalizat cum se întâmplă acum. Aşa încât perioadele de vaccinare să evite puseele de creştere specifice fiecărui copil în parte. După câte ştiu nu s-au făcut cercetări în acest caz, adică  ce se întâmplă dacă  un bebeluş este vaccinat în timpul unui puseu de creştere. Nu e bine să ne trimitem copiii  pe un drum nebătut!

In al treilea rând trebuie spus că suntem singura ţară din Europa care vaccinează copii la naştere. Alte ţări au renunţat iar cele mai provaccin vaccinează copiii după vârsta de trei luni. In România, până la vârsta de două luni copilul primeşte  cinci vaccinuri adică două în primele două zile de la naştere şi trei la vârsta de două luni. Care era şansa ca în primele două luni de viaţă copilul să facă cinci boli adică TBC, hepatita B, difterie, tetanos, tuse convulsivă? Cu atât mai mult cu cât în primul an de viaţă, copilul moşteneşte imunitatea mamei? Situaţia aceasta reală seamănă cu povestea ireală a celor două femei care boceau  un prunc ce dormea liniştit în leagăn. Ziceau ele că pisica ce dormea pe cuptor se va urca pe sobă şi (ce putere pe pisică?!) va lovi drobul de sare de pe sobă care va cădea în capul copilului şi-l va zbrobi. Veşnica înţelepciune populară care ne avertizează că imaginaţia nestăvilită poate duce la moarte.

 

In concluzie

Părerea mea este ca Statul român care de-a lungul timpului a făcut atât de mult bine în domeniul sănătăţii populaţiei să analizeze corect şi ştiinţific problema vaccinării în concordanţă cu ultimele descoperiri în domeniu. Apariţia unei patologii pediatrice noi care face trimitere la vaccinuri ar trebui analizată la nivel de stat. Deasemenea, vaccinarea ar trebui individualizată în funcţie de situaţia fiecărui copil. Ce se întâmplă cu copii ai căror părinţi au boli autoimune? Pot fi vaccinaţi la grămadă cu ceilalţi?

Sunt multe întrebări fără răspuns. De aceea, la şedinţele de consiliere care vor fi aplicate părinţilor, trebuie citite şi prospectele medicale ale vaccinului, ca părinţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză atunci când semnează pentru vaccinarea copiilor lor. Statul trebuie să fie cinstit şi corect, echidistant de ambele părţi, atât de oferta vaccinului cât şi de interesul copilului. Vaccinul este un moment din cercetarea medicală,  de aceea îndemn la mai multă prudenţă, ca una ce fac parte din primele generaţii de români vaccinaţi obligatoriu. Este adevărat că nu am făcut bolile pentru care am fost vaccinată dar nici părinţii mei care au trecut prin război şi foamete nu le-au făcut. Şi ei nu au fost vaccinaţi niciodată!

 



[1] De unde ştiau vechii egipteni treaba cu intestinele de vreme ce doar americanii pe baza tehnologiei moderne şi a milioane de dolari investite în programul Microbiomul uman au reuşit să descopere  recent un organ nou numit microbiom şi să îi confirme astfel pe vechii medici ai antichităţii? Ca să nu mai spun că cercetarea americană a mai inclus şi 22000 de autopsii în toată lumea. Ei bine, egiptenii făcuseră milioane de autopsii, de vreme ce toate cadavrele erau mumificate, conform credinţei lor în nemurire. Prin urmare, chiar şi în antichitate s-au făcut cercetări cu rezultate demne de ştiinţa actuală. Insă, cu toate cunoştinţele lor, egiptenii nu au spus nimic despre vaccin. Sau poate nu ştiu eu, dar era imposibil ca o aşa descoperire să fi scăpat grecilor care s-au inspirat mult din cultura egipteană cât şi romanilor care au preluat cunoştinţele grecilor.

https://ortodoxinfo.ro/2020/03/09/video-martiri-fara-voie-marturia-puternica-a-unei-mame-ce-i-a-murit-copilul-de-la-vaccin/

Consideraţii cu privire la cronologia arheologică şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.).

Vă invit să citiţi mai jos un articol publicat în Orbis Medievalis. Este în format pdf, deci trebuie să daţi clik pe titlu.

Lectură plăcută!

Consideraţii cu privire la cronologia arheologică şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.).

Şi varianta în limba română pentru cei care nu au timp de traducerea în engleză. Dar, din păcate ilustraţia şi tabelele sunt afectate. Deci, tot varianta pdf de mai sus e OK.

Consideraţii cu privire la  cronologia arheologică  şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din

Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.). 

Cuvinte-cheie: metode de datare în arheologie, datare culturală, datare tipologică, statistica ceramicii, datare de eveniment, datare arheomagnetică, datare absolută, datare relativă, cultura Dridu, cultura Primului Ţarat Bulgar, cultura Saltovo-Maiaţk, Câmpia Bărăganului.

 

Câmpia Bărăganului se întinde pe teritoriul actualelor judeţe Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi fiind mărginită la sud şi est de Dunăre, la vest de Mostiştea şi la nord de Buzău. Stadiul actual al cercetărilor ne indică două puncte de dezechilibru. Primul se referă la numărul mare de  aşezări în contrast cu săracia  inventarului. Dar nu se poate absolutiza atâta vreme cât cercetările sunt incomplete în majoritatea siturilor. Al doilea este un dezechilibru de informaţie istorică. Adică, pentru secolele VI-VII pentru care avem documente nu avem descoperiri arheologice şi pentru secolele VIII-XI, deşi avem numeroase descoperiri arheologice, nu avem documente pe măsura descoperirilor (fig.1).

În 15  situri au fost efectuate sondaje, săpături de salvare sau sistematice care  dovedesc prezenţa indubitabilă a unor aşezări[1] (Tabel 1) Dintre acestea, doar în cinci, săpăturile au fost de amploare. Doar într-un singur caz a fost cercetat un nivel de locuire medieval-timpuriu anterior şi anume la Popina Blagodeasca. In trei cazuri s-a constatat că aşezarea medieval-timpurie intersecta aşezări antice, în speţă getice. Acest detaliu stratigrafic trebuie menţionat deoarece s-a constatat că şi în Bulgaria, deci chiar în cadrul fostului Imperiu Bizantin, unde te-ai fi aşteptat la continuitate de locuire, aşezările medieval-timpurii intersectează aşezări tracice.

Aceste aşezări au fost datate prin una sau mai multe dintre  cele patru proceduri pe care le voi detalia în continuare, de la simplu la complex. Majoritatea sunt datate cultural, cel mult tipologic.

1)Metoda culturală a fost aplicată pentru siturile evidenţiate prin periegheze şi încadrate grosso-modă în secolele VIII-XI, pe baza fragmentelor ceramice în special şi menţionându-se de regulă denumirea de cultură Dridu. Este o datare de conjunctură şi prin urmare aceste situri nu pot intra într-un studiu privind cronologia sau evoluţia culturală.

2)Metoda tipologică utilizată  pentru majoritatea siturilor a avut la bază comparaţia inventarului arheologic şi aflarea analogiilor. Atenţia s-a concentrat asupra ceramicii şi artefactelor din metal.  Această procedură a fost aplicată pentru toate siturile arheologice cercetate sistematic dar şi în regim de salvare cât şi pentru descoperiri întâmplătoare. De pildă, cuptorul de olar de la Borcea, o descoperire extraordinară privind producerea ceramicii la nordul Dunării a fost datat în secolele X-XI pe baza unor fragmente ceramice descoperite în jurul cuptorului[2]. Pentru o aşezare cu un singur nivel metoda are rezultate bune. Problemele datării tipologice apar la aşezările pluristratificate. Pentru a surmonta această deficienţă categorisirea şi descrierea materialului ceramic trebuie să fie foarte exactă, ceea ce nu este cazul pentru o bună parte dintre acestea. Procedura căutării analogiilor a fost aplicată diferit. Şi, de aici, ne învârtim în cerc. Astfel unii arheologi au datat siturile din Câmpia Română prin analogie cu altele din acelaşi areal, alţii au căutat analogii şi în alte regiuni ale României şi în fine câţiva au mers cu analogiile în Dobrogea, considerată teritoriu bizantin precum şi în Europa de est până la Don.  Dar acestea sunt excepţii. Majoritatea s-au orientat spre imediata vecinătate. De pildă, o aşezare mare cum a fost cea de la Feteşti-Vlaşca (jud. Ialomiţa) cu 16 locuinţe a fost datată prin analogie cu  Căscioarele (jud. Călăraşi) unde fuseseră descoperite câteva complexe răspândite în cinci puncte, descoperiri datate, la rândul lor, doar prin analogiile  din siturile din Câmpia Română. Aşezarea de la Feteşti oferea o situaţie mult mai complexă decât  Căscioarele şi mult mai multe elemente de datare, dar Căscioarele erau în apropiere şi acurateţea  studiului a impresionat. Aşezarea de la Bucu este datată prin analogie cu Dridu, iar celebra aşezare eponimă este datată tipologic după rezultatele de la Dinogeţia. Datarea după Dinogeţia nu este greşită deoarece se afla la aproximativ 50 km de Brăila care marchează limita de nord a Bărăganului. Brăila avea în trecut drumuri directe atât spre satele de pe linia bălţilor Dunării cât şi spre satele de pe Ialomiţa. Dar Dinogeţia avea o altă istorie, a unei cetăţi, nu a unei aşezări rurale. Aşezările rurale pot fi anterioare cetăţilor, în timp ce acestea din urmă au nevoie de un anumit context istoric pentru a se constitui şi evolua.

Am aplicat şi eu  metoda tipologică căutând analogii pe teritorii culturale extinse. Personal nu pot spune că am fost mulţumită de rezultate. De aceea, am încercat să îmbunătăţesc această procedură prin folosirea statisticii pe categorii de  material ceramic. Statistica este utilizată încă din anii 50 ai secolului trecut în toată lumea arheologică. Am aplicat-o la Vlădeni-Popina Blagodeasca şi am constatat că are rezultate pozitive indicând fără tăgadă complexele arheologice contemporane. Astfel că, chiar  dacă într-un complex se găsesc 100 de fragmente ceramice şi în altul 500, procentele pe fiecare categorie de material ceramic vor fi aproape identice în cazul în care cele două au fost contemporane.

O situaţie deosebită prezintă sistemul defensiv despre care se poate afirma că este o întăritură bizantină cu şanţ şi palisade. Datarea acestuia pe baza inventarului este o provocare. In general datarea fortificaţiilor este dificilă din cauze instrinseci cum ar fi utilizarea temporară, amplasarea în afara aşezărilor, schimbarea funcţionalităţii lor  şi toate la un loc având ca rezultat un inventar arheologic sărac şi împrăştiat.

Ca şi în alte părţi, inventarul sistemului defensiv de la Popina Blagodeasca a fost foarte sărac. Materialul ceramic era foarte fragmentar şi neîntregibil. Am constatat prezenţa a patru categorii: fragmente din pastă nisipoasă specifice evului mediu-timpuriu, fragmente din pastă cenuşie lustruită lucrată la ambele categorii de roată, ceramică lucrată cu mâna şi ceramică din pastă bună arsă oxidant până la roşu provenind de la oale, ulcioare, amfore. Cu excepţia ceramicii nisipoase şi a celei cenuşii lucrate la roata de mână şi care sunt specifice secolelor VIII-X, celelalte două apar în toate epocile istorice de la geţi până în secolul XI.

Pentru aşezarea medieval-timpurie, statistica a fost aplicată pe inventarul fiecărui complex şi apoi s-au făcut comparaţii. In acelaşi fel s-a procedat şi pentru complexele getice. Pentru sistemul defensiv, statistica inventarului s-a efectuat în cadrul fiecărei secţiuni pe care a fost surprins  şanţul.

Statistica efectuată pe inventarul aşezării medieval-timpurii arăta un procent de 50-60% ceramică nisipoasă şi aproximativ 10% ceramică cenuşie şi în medie 20% ceramică roşie ceea ce avea analogii cu alte situri din epocă.

Pentru complexele getice statistica arăta un procent de 70% ceramica lucrată cu mâna. Statistica inventarului sistemului defensiv avea caracteristici unice. Prima constatare a fost aceea că materialul reflectă situaţia stratigrafică. Adică, în zona în care şanţul a fost intersectat de aşezarea medieval-timpurie găsim ceramică medieval-timpurie, în timp ce în zona în care acesta a distrus complexe getice găsim materiale specifice acelei epoci. Incadrarea între epoca getică şi secolul IX este însă foarte largă, de peste o mie de ani.

 

 

    Ceramica

nisipoasă

Ceramica cenuşie Ceramica din pastă roşie Ceramica lucrată cu mâna
1  S. E /2006, 2007 7% 11% 32% 50,4%
2 S. F /2007 20% - 50% 30%
3 SF/2014

Al doilea şanţ

16,31% 11,34% 36,87% 35,46%
4 S G/2011-fossatum 55% 22,37% 21,76% -
5 S I./2013 58% 14,3% 23% 5,5%
6 SG c.11-15, Cas.A53, SK

Al doilea şanţ

48,55% 15,89% 20,52% 15%
7 SH /2012,2013 50,12% 13,88% 23% 12%
8 SM,

c 5-9/2016

Fossatum

47,24% 15% 10,23% 26,27%

A doua constatare care ne ajută mai mult la încadrarea cronologică este procentul mare al ceramicii cenuşii şi ceramicii din pastă roşie. Procentul este mult mai mare decât în aşezările medieval-timpurii şi decât în cele getice. Adică ceramica cenuşie are o medie 15% (între 11-22%)   iar ceramica roşie are o medie de  30% (procente între 10-50%). Cu alte cuvinte în aceste categorii trebuie să fie şi ceramica specifică perioadei de timp în care a funcţionat sistemul defensiv.  O perioadă în care s-a folosit ceramică din pastă roşie şi din pastă cenuşie şi acest lucru ne conduce spre secolele VI-VII d. Hr. Dacă acestei ipoteze adăugăm şi criterii de tipologie cum ar fi: fragmente ceramice lucrate cu mâna de la vase tip castron cu buza uşor invazată sau lucrate din pastă cu nisip şi calcar atunci încadrarea cronologică începe să se confirme[3].

Dar încadrarea tipologică nu s-a oprit aici. Am încercat o datare a tipului de sistem defensiv.  Pentru aceasta m-am documentat asupra tuturor categoriilor de sisteme defensive cu şanţuri. Tratatele militare bizantine descriu  zece tipuri, dintre care doar în trei cazuri se foloseau valurile. Acest lucru este foarte important pentru că în literatura arheologică românească se pune accentul pe val şi mai puţin pe şanţ.  Prin urmare în cele mai multe cazuri se foloseau şanţuri şi palisade. Şi demn de reţinut că doar bizantinii foloseau şanţurile în epocă. Persanii foloseau doar şanţurile tranşee din timpul luptelor. Celelalte  populaţii nu foloseau şanţuri. Detaliile preţioase oferite de strategii bizantini mi-au sugerat ipoteza că  sistemul defensiv este o întăritură ridicată în teritoriul inamic sau la periferie în vederea sau chiar în timpul desfăşurării unui conflict militar[4].

 

3) Metoda topostratigrafică a fost aplicată doar pe siturile cercetate sistematic în care s-a constatat intersectarea repetată a complexelor arheologice. Metoda indică doar evoluţia unei aşezări, cronologia fiind stabilită tot pe baza tipologiei inventarului. De regulă, arheologii consideră că intervalul cronologic dintre două niveluri poate fi de un secol. Astfel că, dacă există un nivel de secol IX-X datat tipologic, un complex care îl  intersectează va fi datat într-un nivel de secol X-XI. Procedura poate da erori, aşa cum arăta şi Eugenia Zaharia. Una dintre cele mai bune încadrări topostratigrafice a fost realizată pentru Capidava de regretatul Radu Florescu şi se bazează în special pe secvenţe stratigrafice[5], o procedură destul de costisitoare. Datarea topostratigrafică a fost dificilă şi pentru Dinogeţia deoarece nivelul cel mai vechi de locuire feudal-timpurie a deranjat nivelul romano-bizantin, iar nivelurile mai noi de locuire medieval-timpurie au deranjat nivelurile mai vechi. Intersectările au făcut ca multe piese să ajungă în poziţie secundară. Apoi, aşezarea medieval-timpurie se afla pe o suprafaţă denivelată care făcea ca adâncimea la care apar materialele să fie relativă[6]. Totuşi datarea topostratigrafică are o oarecare siguranţă atunci când se intersectează două categorii de complexe total diferite cum ar fi necropola care suprapune o aşezare. Stratul de cultură de la Vlădeni-Popina Blagodeasca este destul de subţire având o grosime între 10-25 cm fiind mai consistent în zona complexelor. Dacă la Blagodeasca ar fi avut loc o singură săpătură de salvare pe o suprafaţă restrînsă concluzia ar fi fost că ne aflăm în faţa unui singur nivel. In realitate numărul mare de intersectări ale unor complexe diferite: bordeie tăiate de cuptoare menajere şi gropi de bucate, palisade tăiate de bordei şi gropi ne-au dus la concluzia că au fost trei niveluri diferite. In concluzie, situaţia topostratigrafică ne ajută la stabilirea unei evoluţii a aşezării şi a unor evenimente, mai puţin la datarea în sine.

4) Metoda istorică sau de eveniment a fost utilizată în special în cetăţile bizantine din Dobrogea. Două realităţi istorice mari au fost datate printr-un eveniment istoric. Apariţia şi dezvoltarea cetăţilor din Dobrogea a fost legată de revenirea bizantină la Dunărea de Jos din anul 971. Incetarea vieţuirii în majoritatea aşezărilor rurale din cultura Dridu a fost explicată prin migraţia pecenegilor. Eugenia Zaharia  ca şi Maria Comşa au legat încetarea vieţuirii în aşezarea de la Dridu ca şi a întregii culturi de invazia pecenegilor de la începutul secolului al XI-lea. Datele vehiculate în literatura de specialitate  au fost 971 şi 1025 legate de bizantini şi cele aproximative legate de invazia pecenegă. Observăm însă că  aceste date au o relevanţă şi se pot regăsi în situaţia arheologică din Dobrogea. Pentru Câmpia Bărăganului par să nu aibă nici o relevanţă pentru că aşa cum vedem din tabelul de mai jos toate aşezările au ca numitor comun secolul X. Unele îşi încetează existenţa în prima jumătate a secolului al X-lea în timp ce altele îşi încep existenţa în a doua jumătate a aceluiaşi secol.  Această situaţie este oarecum paradoxală deoarece contravine scenariului stereotip acceptat de istorici şi arheologi conform căruia o perioadă de acalmie politică favorizează stabilitatea şi dezvoltarea aşezărilor. Secolul X nu a fost o perioadă de acalmie politică, ba dimpotrivă. Inceputul secolului a fost marcat de domnia lungă de 34 de ani şi războinică a ţarului Simeon al Bulgariei, iar a doua jumătate a secolului de prezenţa pecenegilor la Nordul Mării Negre şi coborârea lor spre Dunăre până în faţa cetăţii Dristra. Prin urmare ne întrebăm. Or, situaţia politică nu a a avut nici un efect asupra locuirii din Câmpia Bărăganului, ori o parte din aceste datări sunt greşite? Este posibil să fie datate doar în secolul IX, urmând ca în secolul X viaţa lor să capete o altă întorsătură. Dacă ar fi analizăm istoria politică a zonei, o perioadă de linişte a fost mai degrabă în secolele VIII şi IX când Imperiul Bizantin se afla în relaţii bune cu Imperiul Khazar. Doar slăbirea khazarilor a permis pecenegilor să ajungă la Dunăre.  Prezenţa pecenegilor însă nu înseamnă doar războaie şi distrugeri vizibile în cetăţile bizantine. Iniţial, aceştia voiau doar securizarea traseelor specifice modului de viaţă de mari crescători de vite. Din punct de vedere arheologic aceste schimbări politice se citesc în  cultura materială a unei zone. Intr-un studiu dedicat ceramicii din a doua jumătate a secolului al IX-prima jumătate a secolului al-X-lea de la Dunărea de Jos am remarcat diversitatea fără precedent a acesteia în privinţa pastei, decorului şi tehnicii. Această diversitate am considerat-o rodul unei evoluţii culturale pozitive, a unei maturizări[7]. Dar, poate fi şi rezultatul unor amestecuri culturale insuficient studiate.

In altă ordine de idei, în datarea sistemului defensiv de la Vlădeni-Popina Blagodeasca am încercat să ne orientăm spre un eveniment militar. In epoca respectivă în Câmpia Bărăganului au avut loc  două evenimente militare. Primul s-a desfăşurat în 594 şi este vorba de campania lui Priscus împotriva unei populaţii de la nordul Dunării considerată a fi sclavini. Este vorba de episodul comandantul Priscus împotriva  căpeteniei Ardagast şi regelui Musocius. Războiul a durat din primăvară până în toamnă, s-a încheiat cu victoria bizantinilor şi a prilejuit răscoala soldaţilor împotriva împăratului Mauricius care le ceruse să ierneze la nordul Dunării. Soldaţii au refuzat motivând răutatea locuitorilor şi frigul de nesuportat. Al doilea este legat de prezenţa bulgarilor în 684 în Onglos. Deşi localizarea Onglosului este o dispută neîncheiată, noi am propus localizarea lui în zona Platoului înalt al Hagienilor, o ciudăţenie geografică aflată în mijlocul stepei[8]. Personal suntem înclinaţi spre cel de-al doilea eveniment. Prin urmare,  pentru sistemul defensiv am corelat metoda tipologică după inventar şi după tip de fortificaţie cu datarea de eveniment

 

5. Metode interdisciplinare moderne inspirate de tehnologia contemporană

Metoda arheomagnetică de datare a fost aplicată în situl de la Vlădeni-Popina Blagodeasca.  Rezultatele au fost publicate deja[9] şi de aceea nu mai insistăm asupra detaliilor, ci doar asupra corelării acestora cu datarea tipologică a ceramicii. Au fost prelevate probe din două complexe, un bordei şi un cuptor menajer,  situate la distanţă de circa 50 m unul de altul. Stratigrafic, cele două complexe se aflau în două niveluri diferite. Bordeiul se afla la baza unui sandviş stratigrafic.  Cuptorul menajer intersecta un bordei cu cuptor din piatră. Tipologic şi stratigrafic bordeiul era datat în prima jumătate a secolului al IX-lea. Cuptorul se data topostratigrafic  în a doua jumătate a secolului al X-lea –prima jumătate a secolului al XI-lea. Opinia mea se baza pe practica arheologică românească de a corela nivelul cu secolul. Determinările arheomagnetice au confirmat datarea pentru bordei. Ultima ardere în cuptorul bordeiului avusese loc în 835 d. Hr.  Insă au infirmat datarea propusă pentru cuptorul menajer cu aproape un secol. Mai precis ultima ardere avusese loc prin 885 d.Hr. Prin urmare nivelul cu cuptoare a urmat imediat nivelului de bordeie fără a mai exista o perioadă de abandon. Dealtminteri acest lucru se vedea şi în stratigrafia sitului unde nivelurile arheologice erau destul de subţiri, precum şi procentul mare de ceramică cenuşie de 20% pe care l-am găsit în cuptorul nr. 12 de pildă, procent apropiat de cel din bordeiul datat arheomagnetic unde era de 15%.

In cele de mai sus am vorbit doar despre aşezări. Acestora se adaugă un număr de şapte necropole şi morminte izolate de inhumaţie, incineraţie sau birituale. Datarea lor a fost efectuată tipologic  pe baza inventarului şi în lipsa acestuia pe baza obiceiurilor funerare, ale diverselor populaţii. Inventarul este prezent într-o mică măsură[10]. De aici, atenţia acordată ritului funerar. S-a considerat că doar populaţia locală de origine daco-romană  şi slavii practicau incineraţia, aceste atribuiri pledând pentru  o datare mai timpurie de secol IX-X. S-a crezut că toţi turanicii practicau inhumaţia şi în bună parte chiar aşa era. Arheologii români nu au luat niciodată în consideraţie faptul că unii pecenegi se incinerau. Era vorba de cei care aveau o credinţă Madjudzi influenţată, credem noi, de credinţele zoroastre ale persanilor şi care ulterior au migrat în Imperiul Bizantin, unde sunt menţionaţi de cronicile timpului[11]. Aceste aspecte  ar prelungi folosirea incineraţiei până la începutul secolului al XI-lea. Alţi pecenegi au fost maniheişti şi se inhumau.

In acest context, în studiul de faţă am preferat să mă refer la aşezări care prin diversitatea inventarului oferă mai  multe criterii de datare.

 

CONCLUZII

 

Ce ar mai fi de făcut? Pentru dezvoltarea bazei cronologiei se conturează două căi: prima a monografiilor de inventar şi a doua a studiilor interdisciplinare în domeniul cronologiei absolute.

I.Cu siguranţă publicarea unor monografii de inventar ar fi foarte utilă problemei cronologiei. Monografiile de inventar ar trebui să pornească de la stadiul lăsat de studiile pe ceramică elaborate de Maria Comşa şi Eugenia Zaharia şi care au fost principala sursă de inspiraţie pentru arheologia Bărăganului pentru multe decenii cu atât mai mult cu cât fiecare pornise de la o abordare diferită. In 1963, Maria Comşa a fixat  şi descris ceramica medieval-timpurie pe o axă cronologică într-un studiu referitor la cultura balcano-danubiană. Studiul este foarte detaliat şi este rodul unei munci costisitoare. Deşi a fost criticat la vremea sa, rămâne totuşi un model de abordare arheologică. Maria Comşa  nu a făcut cronologia materialelor unui singur sit aşa cum au procedat ruşii pentru Sarkel-Belaia Veja şi cum a procedat şi ea mai târziu pentru Dinogeţia, ci a analizat tot materialul ceramic descoperit până la acea dată pe tot teritoriul României, din aşezări aflate în diverse stadii de cercetare.

La baza datării materialului arheologic divers însă au stat podoabele descoperite în patru necropole şi două aşezări, câteva vârfuri de săgeţi şi unele litere slave chirilice. Podoabele şi-au găsit analogii în tezaurele din Rusia, Ucraina şi Moldova precum şi în necropolele avare-târzii şi morave. Cronologia finală a culturii balcano-danubiene se situa din primele decenii ale secolului al-IX-lea până în primele decenii ale secolului al –XI-lea[12]. Incetarea acestei culturi se datora invaziei pecenege. Trebuie să recunoaştem că această încadrare cronologică a influenţat toate datările de mai târziu chiar dacă acest lucru  a fost sau nu recunoscut. Prin aceasta a fost încetăţenită procedura prin care ceramica datează situl şi nu situl, prin multiplele valenţe pe care le oferă, datează materialul ceramic.

Tot în aceeaşi perioadă, Eugenia Zaharia propunea o datare pe care azi am numi-o antropologică adică pornind de la cultură spre cronologie. Demersul domniei sale consta în definirea mai întâi a unei culturi cu rădăcini locale, fixarea acestei culturi în cadrul evenimentelor istorice ale timpului şi anume migraţiile, formarea de state noi, influenţa bizantină aproape permanentă şi în cele din urmă datarea lor[13].  Tot ea separă  valenţa culturală a  materialelor din necropole faţă de cele din aşezări[14]. Insă datarea propriu-zisă a aşezării de la Dridu o realizează la fel ca şi Maria Comşa pe baza ceramicii, mai precis a analogiilor acesteia cu materialele descoperite la Dinogetia şi Păcuiul lui Soare. Prin urmare datarea aşezării eponime este strict tipologică şi rezultatul este o datare în a doua jumătate a  secolului al- X- prima jumătate a secolului al-XI-lea. In opinia Eugeniei Zaharia, cultura Dridu este datată însă mult mai larg, din secolul VIII până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Dar despre conceptele culturale  medieval-timpurii am vorbit cu altă ocazie[15].

In acest context, trebuie să ne oprim la datarea Dinogeţiei, o cetate dobrogeană, care a devenit cheia datărilor din Bărăgan şi nu numai. In principiu, la baza datării sitului au fost monedele bizantine descoperite în complexe închise precum  şi corelarea monedelor cu inventarul arheologic al complexelor[16]. Datarea limitei superioare a Dinogeţiei a fost stabilită pe baza monedelor şi a  unor situaţii topostratigrafice specifice. De pildă, bordeiul 38 al fierarului era suprapus de două bordeie din care unul aparţinea nivelului bordeielor incendiate cu vase pe loc din prima jumătate a secolului XI, iar cuptorul de pietre era intersectat de mormântul 26.  Pe podeaua bordeiului 40 se afla un depozit de 100 monede de la Mihail al IV-lea Paflagonianul(1034-1041). Datarea de secol X şi XI era confirmată şi de ceramica de factură rusă, slavă şi bizantină prezentă în aşezare, precum şi de ceramica de factură nomadă a pecenegilor. Limita inferioară  a fost însă stabilită tot pe baza asocierii  ceramicii cu piese cheie cum ar fi monedele, obiectele din metal, ceramica bizantină şi amforele[17]. O nelămurire personală am în legătură cu prezenţa la Dinogeţia a ceramicii Saltovo-Maiaţk care teoretic, pentru regiunea la care ne referim, putea fi datată doar  în secolele IX-X.  Acest lucru vine în contradicţie cu afirmaţia autorilor că nu există un nivel de secol IX-X foarte clar conturat. Explicaţia autorilor că ne aflăm în faţa unei prezenţe târzii a acestei ceramici, presupune că aceasta ar fi evoluat de-a lungul a 200 de ani, aspect ce nu poate fi susţinut, nici măcar prin fenomenul migraţiei. Două sute  de ani pentru dinamica evului mediu-timpuriu înseamnă foarte mult. Mai degrabă credem că ceramica în cauză poate fi legată de  nivelul de secol IX-X puţin studiat şi distrus de locuirea ulterioară şi aceasta ar putea fi limita inferioară a sitului.

Eu însumi am efectuat o repertoriere şi clasificare a materialelor ceramice descoperite în aşezările din sudul României[18] şi am constatat că diferenţele  de pastă sunt foarte mici (deşi pasta stă la baza unei întregi tipologii) ceea ce presupune că nu se poate vorbi de o evoluţie foarte lungă în timp.

Tot monografiile de inventar ar putea rezolva problematica  studiilor comparative cu culturile studii comparative cu culturile arheologice vecine contemporane şi mă refer la cultura khazară Saltovo-Maiaţk şi la cultura Primului Ţarat Bulgar deşi în datarea siturilor arheologice din Câmpia Română şi Dobrogea au fost folosite analogii din ambele culturi. Aceste studii comparative se fac, de regulă, pentru toate culturile contemporane deoarece au menirea de a releva legături culturale, precizări cronologice dar şi identităţi etnice.  In spatele celor două culturi au stat Imperiul Kazar şi Imperiul Bizantin[19], vecine la Marea Neagră şi statornicite  în relaţii bune (între cele două state nu a existat nici un război).

Lipsa unor astfel de  studii, ne-au făcut să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat necesare? Răspunsul este afirmativ dacă luăm în calcul factorul geografic. Însă este negativ din perspectiva actuală a cercetărilor. Să mă explic!

Geografic vorbind,  Câmpia Bărăganului  are două drumuri către nordul Mării Negre. Primul pe uscat deoarece aici se  închide culoarul de stepă euroasiatic. Al doilea, pe apă. Bărăganul este mărginit pe aproape 200 km de Dunăre care se varsă în Marea Neagră o ,,mare bizantină,, în acele vremuri. Insă nordul Mării Negre a devenit vulnerabil în zona vărsării Niprului în mare în secolul IX când s-au produs două evenimente notabile. Ruşii au cucerit în 862  Kievul de la kazari  fapt ce le-a permis să coboare  în Marea Neagră şi de acolo să atace Constantinopolul. Pecenegii, după ce i-au împins pe maghiari spre Pannonia în 896,  au ocupat Atelkuzul dintre Nipru şi Nistru, lipsindu-i pe kazari de apărarea pe flancul vestic. Prin urmare, atunci când cultura Saltovo-Maiatk pălea la Nordul Mării Negre, cultura Dridu înflorea în Bărăgan. Câmpia Bărăganului se afla în graniţă şi cu Imperiul Bizantin, pe al cărui teritoriu, în NE Moesiei, s-a dezvoltat ulterior Primul Ţarat Bulgar. Insă Dunărea istorică, aşa cum arătam şi cu alt prilej era o graniţă anevoie de trecut deoarece păstra intactă albia majoră (celebrele mlaştini de la nordul Dunării) care se întindeau pe o lăţime de 4-12 km de la firul apei[20]. Dovadă că Bulgarii după ce s-au aşezat  la sudul Dunării, au rupt legătura cu legendarul Onglos aflat la nordul fluviului. Onglosul  nu mai este menţionat, deşi sursele documentare referitoare la bulgari sunt din ce în ce mai numeroase.

Însă în situaţia concretă, un studiu comparativ este riscant deoarece cele trei culturi au fost studiate pe loturi de inventar provenite din categorii diferite de situri. Cultura Dridu se remarcă printr-un aspect rural, dovedit de o salbă de aşezări rurale. Cultura Saltovo-Maiaţk a fost cercetată pe baza descoperirilor din două cetăţi khazare: Savgar şi Sarkel. Cultura primului Ţarat bulgar a fost cercetată pe baza săpăturilor din cele două capitale ale epocii şi anume Preslav şi Pliska.

Deoarece cultura  khazară Saltovo-Maiaţk este puţin cunoscută în România voi da câteva detalii de cronologie. Cultura Saltovo-Maiaţk specifică Imperiului Khazar a fost descoperită încă din anul 1900, fiind studiată cu mult înaintea celei slave. Ceramica acestei culturi se caracteriza prin asocierea ceramicii nisipoase cu ceramica cenuşie. Situl de la Saltovo a fost identificat ca fiind vechiul oraş khazar Savgar aflat la limita nord-vestică a imperiului. Este vorba de o cetate cu metereze, şanţuri şi ziduri. Au fost studiate mai mult necropolele de inhumaţie din jurul oraşului, peste 700 de morminte, în care au fost identificate antropologic mai multe populaţii şi anume: alani, turci şi protobulgari. Inventarul necropolei reflecta legături comerciale cu Dunărea de Jos, Volga Mijlocie, Crimeea, Caucazul de Nord, China şi India. Şi ca tabloul să fie complet, oraşul se învecina cu patru triburi slave care plăteau tribut khazarilor. Situl a fost datat în secolul IX pe baza a 200 de monede arabe. Lor se adăugau câteva monede bizantine de secol VIII[21]. Monedele provenite din morminte erau perforate. Cultura însă este mai bine cunoscută din săpăturile de la Sarkel, prima capitală a Imperiului Khazar (azi satul Ţimlianskaia).  Au fost descoperite două straturi culturale cu mai multe niveluri care au permis diferenţierea ceramicii Saltovo-Maiaţk de ceramica slavonă, ceramica rusă, ceramica populaţiilor nomade, ceramica de uz comercial, ceramica cu crestături sau aparţinând unor populaţii alane. Cu alte cuvinte şase tipuri ceramice care la un moment dat marchează evoluţia oraşului din anul 800 până în secolul XII. Cercetările au fost completate cu săpăturile din ultimii 50 de ani. Prin urmare faciesul cultural din evul mediu-timpuriu este mult mai complex decât ne închipuim şi prin urmare şi cronologia ar trebui să opereze cu intervale cronologice  mai scurte ca durată.

Opinia noastră este aceea că analogiile culturale se datorează relaţiilor bune bizantino-khazare din secolul IX care au permis negustorilor să călătorească în siguranţă pe teritorii întinse. Că totul se datorează harnicilor negustori sau meşteşugari  o dovedeşte schimbarea faciesului cultural din a doua jumătate a secolului al X-lea, când bizantinii nu mai erau prieteni cu khazarii întăriţi strategic pe Volga, ci erau preocupaţi de pecenegi şi de ruşi, noii vecini înarmaţi de la Nordul Mării Negre.

O altă concluzie  este aceea că raportarea doar la anumite piese fără a ţine cont de contextul politico-social al vremii poate fi riscantă. Analogiile cu cultura Saltovo-Maiaţk ar fi valabile doar pentru secolul IX, mai puţin pentru secolul X când în zonă se impun ruşii. Dau exemplul ceramicii cenuşii din Basarabia datată de colegii basarabeni în secolul X. În Câmpia Română apare în contexte mai timpurii de secol IX-X. Deasemenea, procentul în care această ceramică apare în  Basarabia diferă de la un sit la altul. In siturile din sud atinge un procent enorm de 15-20% în timp ce la Hansca nu depăşeşte 0,22%.[22] Proporţii la fel de mari de 20% întâlnim şi la Ştefan cel Mare-Feteasca (jud. Călăraşi)[23]. Un procent mare de 15% îl găsim şi în bordeiul nr.4 datat arheomagnetic în prima jumătate a secolului al IX-lea de la Vlădeni-Popina Blagodeasca. Şi un procent şi mai mare de 20%  îl găsim la un cuptor menajer din acelaşi sit. Remarcăm însă că, deşi procentul poate fi diferit de la o locuinţă la alta,  în ansamblul aşezării  procentele au  analogii pe spaţii largi. In contrast însă, la Capidava, care deşi susţine existenţa unui nivel se secol IX-X, ceramica cenuşie apare doar în proporţie de 3%[24]. De reţinut că, la Sarkel această ceramică este de doar 5% şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit, dat fiind faptul că Sarkel s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al IX-lea. In timpul împăratului bizantin Teofil (829-842) d-abia se construia citadela. Prin urmare, procentul mare de ceramică cenuşie indică aşezări mai timpurii, aşa cum susţinea şi regretata Maria Comşa.

 

II. Din cele arătate mai sus reiese că deşi arheologii au făcut eforturi susţinute pentru elaborarea unor datări corecte, totuşi nu a existat un interes aparte pentru studierea cronologiei arheologice ca ştiinţă, adică bazată pe principii şi legi. Nu a fost sesizat faptul că arheologii controlează doar o mică parte din domeniul vast al cronologiei. Partea cea mai spectaculoasă, deoarece ei agaţă într-un arbore cronologic deja schiţat, cultura materială a istoriei, nivelul de civilizaţie. De aceea considerăm că ar fi utilă extinderea bazei de date a cronologiei absolute[25] prin datarea unui număr mai mare de fenomene astronomice menţionate în izvoarele scrise. Astfel că, până la sfârşitul secolului XX, fuseseră repertoriate peste 370 de eclipse menţionate doar în izvoarele medievale[26], din care doar câteva au fost datate. In afară de eclipsele de lună, pe lista specialiştilor în cronologie, intră şi eclipsele de soare, ocultaţiile, poziţia planetelor faţă de soare la un moment dat menţionată în horoscoapele egiptene etc. Să le numim pe scurt fenomene astronomice.  Astfel că ei obţin din documentele istorice un şir de fenomene astronomice pe care le compară cu un alt şir rezultat în urma măsurătorilor de specialitate pe hărţile cerului. Identificarea exactă a fenomenului este însă dependentă de acurateţea descrierii din text, de traducere, de experienţa şi cultura savantului care stabileşte în final datarea, să zicem, a unei eclipse. Aceasta se poate numi cronologia absolută clasică şi este cadrul în care istoricii şi-au fixat reperele. Or, din această categorie, arheologia medieval-timpurie din Bărăgan şi nu numai beneficiază de două rezultate,  în jurul cărora s-a croit o întreagă istorie. Astronomii au datat în anul  968 eclipsa de soare menţionată de Leon Diaconul în opera sa[27]. De acest an istoricii au legat revenirea bizantină la Dunărea de Jos, războiul bizantino- rus care l-a precedat precum şi toată istoria legată de împăratul Ioan Tzimisches (969- 976). Impăratul Constantin Porfirogenetul (912-959) menţionează în opera sa că se află în anul 6640 de la Facerea lumii[28]. Conform cronologiei creştine stabilite de Dionisie Exiguus, cărturarul împărat şi-a scris opera în 952 d. Hr. In jurul acestei date s-a stabilit prezenţa pecenegilor la Dunărea de Jos. Prin urmare, exploatarea filonului astronomic de datare prin elaborarea unor studii interdisciplinare ne-ar oferi puncte noi de datare, mult mai stabile decât datările relative.

 

 

Tabel I. Aşezări medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului

 

 

Bibliografie

 
Constantin Porfirogenetul, Carte de Invăţătură pentru fiul său Romanos Constantin Porfirogenetul, Carte de Invăţătură pentru fiul său Romanos,  Scriptores Byzantini,VII, traducere de Vasile Grecu, Bucureşti, Ed. RSR,1971
Comşa 1963

 

Corbu 2019

M. Comşa, Cu privire la evoluţia culturii balcano-dunărene în secolele IX-XI, SCIV, XIV, 1963, 1

E. Corbu, How to establish cultural and chronological data of a stronghold with ditches from Vlădeni-Popina Balgodeasca (Ialomitza county), пресдавб, 8, Велико-Търновоб, 2019, p.355-373

 

Corbu 2018

 

 

Corbu, 2013 a

E. Corbu, Historical and archaeological arguments regarding early- medieval defensive-system from Vlădeni-Popina Blagodeasca (Ialomitza county, România), Пляска-Преслаб, 13, Sofia, 2018

E. Corbu, Historical Danube influence on Early Medieval History, Preslav, 7, p.85-96, Veliko-Târnovo, 2013.

 

Corbu 2013b E. Corbu, Vlădeni-Popina Blagodeasca,vol.I, Brăila, Istros, 2013.

 

Corbu 2009 E. Corbu, Ceramica din a doua jumătate a secolului al-IX-prima jumătate a secolului al X-lea de la Dunărea de Jos. Consideraţii generale., Vasaria Medievalia, Bistriţa-Cluj-Napoca, 2008, p.127-140.

 

Corbu 2006 E. Corbu, Sudul României în Evul Mediu-Timpuriu, Brăila, Istros, 2006
Corbu 1997 E. Corbu, Aşezarea medieval-timpurie de la Stefan cel Mare, pct. Feteasca (jud. Călăraşi), Pontica, XXX
Corbu, Şuteu 2007 E. Corbu, C. Şuteu, Relevanţa cronologică şi istorică a primelor datări arheomagnetice din România pe situl medieval-timpuriu de la Vlădeni- Popina Blagodeasca (jud. Ialomiţa), Arheologia Medievală VI, 2007
Cursaru-Herlea 2016 S. M. Cursaru-Herlea, Ceramica medievală de la Capidava (secolele IX-XI), Muzeul Astra-Sibiu, 2016.
Diacu 2008 Fl. Diacu, Mileniul pierdut, Editura Dacica, 2008.
Florescu-Covacef 1988-1989 R. Florescu, Zaharia Covacef. Stratigrafia Capidavei romane-târzii şi feudale-timpurii, Pontica, 21-22, 1988-1989

 

Крыганов, 2001 А. В. Крыганов,  Верхнесалтовский и Нетайловский  археологические  памятники салтовской културы остатки древнего хазарского города,  Степи Европы в епоху средневековья, Донецк, 2001.
Musteaţă, 2005 S. Musteaţă, Populaţia spaţiului pruto-nistrean în secolele VIII-IX, Pontos, Chişinău, 2005

 

Papasima, Oprea 1984 T.Papasima, V. Oprea, Un cuptor de ars oale din epoca feudală-timpurie, Pontica, XVII,1984

 

Шербак 1957 А. М. Шербак,  К вопрос о языке и писменности печенегов,  Материалы и иследования по археологии СССР, 75, 1957
Ştefan et al. 1967 Gh. Ştefan, M. Comşa, I. Barnea, E. Comşa, Dinogeţia, Ed. Academiei RSR, 1967

 

 

Zaharia 1967

E. Zaharia, Săpăturile de la Dridu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1967

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Corbu 2006, 41-43

[2] Papasima, Oprea 1984, 240

[3] Corbu 2019,p.355-373

[4] Corbu 2018, 489-495.

[5]Florescu, Covacef, 1988-1989, 198-247.

[6] Stefan et al. 1967, 196

[7] Corbu, 2008, p.127-140

[8]  Corbu, Şuteu,2007;  Corbu 2013, 154-159

[9] Corbu 2013, p.168

[10] Corbu,2006, p.50-54

[11] А. М. Шербак  1957, p.  372

[12] Comşa, 1963, 119

[13] Zaharia 1967, .97

[14] Idem, 102

[15] Corbu 2006, 5-9

[16] Ştefan et al.1967, p.196-227

[17] Idem, 196

[18] Corbu, 2006, 123-164

[19] Primul Ţarat Bulgar a preluat o bună parte din cultura materială şi spirituală bizantină, lucru dovedit în primul rând de rezultatele cercetărilor arheologice din cele două capitale ale statului.

[20] Corbu  2013,16-25.

[21]  Крыганов 2001, 2, 347- 357.

[22]  Musteaţă, 2005, 75.

[23] Corbu, Pontica 1997,  p.265.

[24] Cursaru-Herlea, 2016, p.262-263

[25] Măsurarea timpului a fost o preocupare a savanţilor şi filosofilor din toate timpurile, însă  cronologia istorică pe care o utilizăm în zilele noastre este o ştiinţă apărută abia în secolul al-XVI-lea. Cu alte cuvinte are un avans de trei sute de ani faţă de  arheologie, timp în care a fost creat un schelet cronologic, un fel de cadru.  Descoperirile arheologice au umplut acest cadru, asemeni pieselor unui puzzle. Trebuie să menţionăm însă că atât fondatorii acestei ştiinţe cât şi cei de azi  nu sunt istorici. Este adevărat că, în afară de Paulus Crusius, profesor de istorie şi matematică la Iena, fondatorii   Joseph Scaliger şi  Dionisios Petavius precum şi Isaac Newton au fost pasionaţi de istorie şi au căutat să lege cronologia de istoria cunoscută de ei până în acel moment (care istorie însă nu implica arheologia). Pe măsura specializării ştiinţelor, măsurarea timpului a devenit domeniul matematicienilor, astronomilor, fizicienilor, specialiştilor în mecanică cerească. Pasiunea lor pentru cronologie nu este dată de istorie, ci de cercetarea corpurilor cereşti. Filolog şi astronom, Scaliger studia calendarele antice, Issac Newton studia poziţia colurelor (cele două cercuri ale sferei cereşti) atunci când s-a lovit de problema cronologiei. Robert Newton studia elongaţia lunii şi în consecinţă trebuia să stabilească cronologia eclipselor de lună de-a lungul istoriei. De reţinut deasemenea că  nu toţi savanţii sunt de acord cu cronologia clasică. Cercetările din ultimul secol par  să îi confirme pe Isaac Newton şi  Nikolai Morozov care, independent unul de altul, au susţinut că  antichitatea  este mai scurtă. Astfel că, se creează din punct de vedere arheologic posibilitatea ca unele culturi să fie contemporane şi nu succesive. Această ipoteză este susţinută şi de unii dintre contemporanii noştri. De pildă cronologia Egiptului antic publicată în 1991 de un grup britanic condus de Peter James arată că aceasta este mai scurtă cu 250 de ani[25]. Nu intrăm în acest subiect, dar reţinem că nici cronologia absolută nu este chiar atât de sigură. In studiul de faţă ne vom referi doar la cronologia tradiţional acceptată aşa cum a fost schiţată de Joseph Scalinger şi completată ulterior şi pe care a fost întemeiată  cronologia arheologică actuală.

[26]  Diacu 2008, 96

[27] Diacu 2008, 10.

[28] Constantin Porfirogenetul 1971, 63.

UN GÂND DESPRE UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE-24 IANUARIE 1859

 Dacă aş fi fost istoric de istorie modernă, cu siguranţă mi-aş fi ales să studiez Unirea Principatelor. Este o temă foarte profundă. Nu se poate rezuma nici la lecţia de înţelepciune dată de bunii ţărani, nici la eforturile tinerilor revoluţionari născuţi în sânurile unei boierimi scăpătate, nici la veşnicele jocuri politice internaţionale, de strategie şi nu doar şi nici la Războiul Crimeii care, prin amploare şi consecinţă, a scos cele două Principate din anonimat.

Intrebarea care mă roade este aceea: cum a fost posibil ca două state medievale care în secolul XV îi bătea pe turci şi care avea o armată a ţării, să ajungă peste 300 de ani în situaţia umilă a două Principate aflate sub suzeranitate otomană şi pentru care statele europene trebuie să hotarască? Cu atât mai mult cu cât, după cucerirea Constantinopolului, puterea turcească a început să scadă. Ce s-a întâmplat în cei 300 de ani din care  100 au fost domnii fanariote? Primul răspuns ar fi acela că statul a slăbit, fie din cauze externe, fie interne. Dacă extern, cauza ar fi turcii, intern nu rămâne decât un singur vinovat. Boierimea şi mai ales gustul lor pentru politică! Adică partidele boiereşti care după ce au împovărat statul cu o grămadă de funcţii inutile pentru ei şi pruncii lor, au subminat şi talpa ţării prin constituirea marelui domeniu feudal. Nu este un discurs comunist! Este o realitate pe care istoricii au avut-o mereu în vedere. Situaţia grea a ţărănimii era o realitate care trebuia rezolvată, dovadă  la sfârşitul secolului XIX- începutul sec.XX, se fac cinci reforme agrare. Boierimea, atât cea autohntonă cât şi cea parvenită din Bizanţ, a reuşit  în mai puţin de 100  de ani să şteargă de pe hartă sute de sate de ţărani moşneni sau răzeşi. Averea acumulată le oferea puterea de a schimba domnitori. Ei reprezentau ,,ţara,,. Statul era prizonierul lor. Ei făceau legea şi prin urmare nu  plăteau impozite, în timp ce ţăranul de rând (să zicem din Ialomiţa, unde am documente concrete) plătea 14 dări în bani şi natură. Absolut totul era impozitat. Unde se ducea averea ţării? Nu ştiu! Intre cele două pături sociale: ţărani şi boieri diferenţele erau uriaşe. Şi nu doar economice, ci mai ales culturale. Gândeau diferit, vorbeau diferit, mâncau diferit, se îmbrăcau foarte, foarte diferit. De pildă, era la modă cu puţin înainte de Unirea Principatelor ca boierii să aibă cât mai multe blănuri pe ei. La 1830, în plină vară puteai vedea boieri umblând în Bucureşti cu câte şase blănuri pe ei, aşa cum pe la 1821, vedeai ţărani care în plină iarnă mergeau în picioarele goale. Dar aş dori ca acele vremuri să nu se mai întoarcă. Aproape toţi călătorii străini care au vizitat Principatele în secolul XIX au remarcat diferenţele uriaşe dintre cele două categorii. Iar un medic american care a participat la Războiul Crimeii şi era foarte bine documentat cu privire la Principate, spune că ţăranii sărăciţi pe vremuri avuseseră pământurile lor. Legendele despre boierii răi şi ţăranii buni au avut la un moment dat o bază reală. Intre Unirea Principatelor şi instaurarea comunismului au fost doar 180 de ani, adică vreo trei generaţii. Credeţi că au fost şterse racilele medievale din mintea şi memoria colectivă. Eu nu cred!

Unirea Principatelor, cu reformele lui Cuza şi apoi cu modernizarea Statului în timpul monarhiei a încercat să rupă aceste bariere sociale şi culturale, atât de nefaste în evoluţia unei ţări. Hora Unirii de la 1864 înseamnă mai mult decât unirea a două principate române.

DICŢIONARUL PERSONALITĂŢILOR IALOMIŢENE. REALITATEA CARE BATE FICŢIUNEA

DICŢIONARUL PERSONALITĂŢILOR IALOMIŢENE. REALITATEA CARE BATE FICŢIUNEA

In cele ce urmează mă voi referi la volumul ,,Personalităţi ialomiţene,, publicat de Biblioteca Judeţeană Ştefan Bănulescu Ialomiţa în anul 2019, editat de Elena Balog (directoarea bilbiotecii)

In ultimii 20 de ani, Biblioteca Judeţeană Ialomiţa a publicat două  dicţionare de personalităţi. Ambele dovedesc că editorii lor nu cunosc nici ce este un dicţionar şi nici definiţia personalităţii.  Ca să ne lămurim, un dicţionar este un instrument de lucru care face o sinteză alfabetică   a informaţiei uriaşe  acumulate la un moment dat într-un anumit domeniu. In cazul de faţă  în domeniul personalităţilor ialomiţene.  Astfel că,  pentru  fiecare personalitate trebuia să fi existat în prealabil studii biografice, studii asupra operei lor în context naţional şi internaţional, bibliografii complete. Aceste informaţii nu există, însă dicţionarul  pune în circulaţie un număr record de 307 personalităţi, afară de cele publicate în primul volum. Stau personalităţile în Ialomiţa ca muştele pe colivă!

In al doilea rând,  nu se  respectă definiţia termenului de personalitate, Conform DEX o personalitate este o ,,1) persoană cu aptitudini deosebite și cu alese însușiri intelectuale și morale, având o contribuție valoroasă într-un anumit domeniu de activitate; (Spc) 2)Conducător a cărui activitate, sprijinindu-se pe înțelegerea științifică a procesului social-istoric și întruchipând aspirațiile maselor, exercită o influență apreciabilă asupra desfășurării evenimentelor istorice,,.

In realitate, în dicţionar sunt amestecate la grămadă personalităţi reale  şi  oameni de toată cinstea şi onoarea, cu funcţionari publici în funcţie şi cu indivizi care au nevoie de acest statut pentru a-şi justifica prezenţa pe o funcţie pentru care nu au nici o pregătire.

In carte se regăsesc circa 30 de personalităţi istorice despre care,  trebuie să recunoaştem, ştim foarte puţin. De aceea era cazul ca volumul să fie dedicat lor şi să fie tratat profesionist. Adică, pentru fiecare să fie întocmită o biografie completă, cronologică ( în care să aflăm date despre studii, familie, anturaj etc)  şi un studiu de specialitate asupra operei lor precum şi a impactului pe care aceasta l-a avut asupra domeniului în care a activat personalitatea respectivă. In final, se adăuga bibliografia operei lor. Aşa s-ar  fi  realizat o carte de referinţă, utilă tuturor.

In afara celor 30, mai aflăm despre circa 100 de ialomiţeni din  învăţământ, arte, ştiinţe, sport,  administraţie  etc.  care au făcut performanţă în domeniile lor, majoritatea la locul de muncă. Sunt oameni cu care ne mândrim. Dar, nu sunt personalităţi!  Nu au schimbat nici timpul şi nici viaţa lumii! Dar prin ei suntem mai împliniţi. Pentru ei,  biblioteca  trebuia să scoată un volum  separat intitulat de pildă ,,Ialomiţeni de onoare,,. Munca şi performanţa trebuie răsplătite prin recunoaşterea de către comunitate. Trecerea timpului este însă cea care le va consacra statutul de personalitate.

Din Dicţionar lipsesc actorii ialomiţeni care joacă în serialul de succes ,,Las Fierbinţi,,. Nu ştim de ce, nimeni nu s-a gândit la ei! Singura explicaţie ar fi aceea că ăia  joacă teatru, în timp ce personalităţile de care voi vorbi în continuare  sunt reale, adică sunt chiar din ,,Las Fierbinţi,,.

Mă refer aici la  circa 100 de poeţi contemporani. Pentru o bună parte din ei,  Eminescu a scris: ,, E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune/ A -nşira cuvinte goale ce din coadă au să sune.,, Singurul fapt de a publica o broşurică cu poezii a fost de ajuns pentru a-i include în rândul personalităţilor şi a-i pune lângă Macarie ieromonahul care a revoluţionat lumea cărţii tipărite. Apartenenţa la un cenaclu local sau publicarea în revista Helis finanţată, de regulă, de Consilul Judeţean Ialomiţa, i-a ridicat pe unii direct lângă mari oameni de ştiinţă.  Aproape toţi membrii Asociaţie locale Helis sunt menţionaţi în Dicţionar ca personalităţi, indiferent de vârstă , studii sau  performanţă. Sau poate credeţi că selecţia de la Helis e perfectă?!  N-aţi auzit atunci de scandalul de care a râs toată ţara! Un oarecare tânăr din Bucureşti, sictirit că nu e publicat, a făcut un text pe care l-a trimis mai multor reviste din ţară. A pretins că e un fragment dintr-un  roman scris de un român emigrat în perioada interbelică şi pe care acum diaspora românească  doreşte să îl promoveze. Revista Helis l-a publicat imediat. Tânărul s-a deconspirat în ziarul Caţavencu  şi toată România a râs.  Aşadar ,,personalitatea ,, Gh. Dobre habar nu are să deosebească o scriitură din interbelic de o creaţie contemporană.  Critică literară, zero! Atunci pe ce bază scoate poeţi pe bandă, ca iepurii din joben? Şi, pe care apoi, îi introduce în Dicţionarul personalităţilor. Asta înseamnă  deprofesionalizarea culturii specifică epocii comuniste, când un om cu studii de chimie a ajuns poet, ziarist şi apoi funcţionar public la CJI, scaun din care dictează prezentul  dicţionar. Dacă, mă rog, se apreciază cultura de mase, atunci trebui a să scoateţi un volum  ,,Scriitori din Ialomiţa,, aşa cum s-a mai publicat cu mulţi ani în urmă.

Conceptul de personalitate a fost lărgit  atât de mult încât unii  dintre contemporanii noştri au intrat cu scaune cu tot şi chiar cu întreaga familie.

Ba, mai mult,  din biografiile unora lipsesc elemente care le-au uşurat semnificativ cariera  cum ar fi aceea că au fost activişti  PCR. In biografiile personalităţilor  adevărate sunt publicate toate întâlnirile marcante din viaţa lor. In dicţionarul de faţă nu apare aşa ceva.  De ce ? De pildă, pentru  Elena Pacală, făcută personalitate pe baza a trei articole scrise acum 30 de ani, nu se menţionează  faptul că a ajuns  directoare a Direcţiei pentru Cultură  direct din funcţia de vicepreşedinte a PSD Ialomiţa (şi că în acea funcţie ajunsese  direct din structurile PCR). Nu v-aţi ocupat de legenda conform căreia doamna a fost profesoară  la liceul din Ţăndărei, colegă cu alte două ,,personalităţi,,  Ciupercă (ajuns preşedinte CJI) şi  GH. Petre (lider PNL) având atribuţii pe linie de partid.  Este adevărat sau nu?  Aşa s-ar explica lunga leneveală  de 18 ani în post, dispariţia unui monument istoric (Gara Feteşti) şi stadiul alarmant în care se află celelalte. Ca să nu mai spun că Ghidul pe care l-a editat copiază dosarele OJPCN Ialomiţa din cadrul muzeului. Şi, că la acele dosare, a ajuns încălcând legea arhivelor.  Apoi, din biografia multora  lipsesc date cu privire la studii, unde şi cum le-au făcut, ce profesori au avut şi cine le-a descoperit talentul.  Ştim bine că unii au în CV fie institute de trei ani, fie facultăţi particulare şi apoi  nişte echivalări sau câte un master  pe la facultăţile de stat. Apoi, Gh. Dobre de care toată lumea ştie că a făcut o şcoală tehnică de subingineri  în tinereţille  lui, ne surprinde acum ca licenţiat în istorie. Unde şi-a făcut studiile, când şi de ce l-a apucat la bătrâneţe dorul de istorie? Erau lucruri interesante, bune  de menţionat în cariera unei personalităţi. Mă aşteptam să facă o facultate de Litere pentru a ne explica de ce e poet. Dar, mă rog!  Şi apoi, ,,personalitatea,, vie a Consiliului Judeţean Ialomiţa, plătit şi după pensionare cu  o sumă impresionantă ca consilier cultural (sic!) în ciuda faptului că e de formaţie agronom sau economist , ci doar în virtutea faptului că e poet. Are vreo două broşurele, atât cât să fie de ajuns să dea tonul culturii Ialomiţene, în marş funebru. Ştiţi ce a făcut poetul  Ilie Comăniţă  în urmă cu cinci ani când am arătat Consilului Judeţean că lucrurile nu merg bine în muzeu?  NU a verificat deloc cele arătate de mine. A venit sub numele real de Ilie Cioacă, s-a înţepenit în capul unei mese mari din bibliotecă, a chemat toţi angajaţii muzeului, le-a aşternut o hîrtie albă în faţă, le-a ţinut o cuvântare aspră şi i-a pus să scrie despre mine. Adică i-a pus în postura de delatori.  A adunat hârtiile şi apoi pe baza lor, am fost sancţionată disciplinar. A procedat exact după toate rigorile comuniste.

Dar asta nu este totul! Dicţionarul oferă ca modele copiilor noştri (pentru că în definitiv, personalitatea este un model de viaţă), indivizi care au slujit cu abnegaţie regimul comunist, chiar în cei mai grei ani de teroare (mă gândesc la anii `50) precum şi în cei mai grei ani de totalitarism ( mă refer la anii `80). Regimul comunist a fost singurul  din toată istoria statului român şi  din toată istoria milenară a acestui popor care a ucis zeci de mii de români în timp de pace, a umplut ţara de puşcării şi lagăre de muncă, inclusiv puşcării ale copiilor, a umilit şi terorizat sute de mii de familii, a deportat, a torturat copii în faţa părinţilor, a condamnat  tineri  pentru valorile spirituale ale părinţilor lor. A umplut ţara cu 400 000 informatori. Binele pe care poate l-a făcut  comunismul a fost înecat de crime şi teroare. Şi apoi ce fel de ideologie e aceea pentru care trebuie să moară oameni?! Ce are omul mai de preţ decât viaţa lui?  In dicţíonar găsim drept personalităţi o grămadă de animatori culturali, ziarişti, activişti de partid, nomenclaturişti, pe motiv că ar fi poeţi şi că ar fi publicat nişte broşurici. Unde sunt însuşirile morale ale acestor oameni? Sunt consternată!  Pe ce lume trăim? Genialul Iorga, marele istoric, a fost mult timp pus la index pentru ideile antisemite din tinereţe. Membrii guvernului fascist al lui Antonescu , dintre care mulţi tehnocraţi, au murit în puşcării şi urmaşii lor nu beneficiază nici azi  de legea retrocedării. Iar biblioteca judeţeană  bagă în rândul personalităţilor nişte îmbârligători de vorbe şi nişte parveniţi politic?! Ce să înveţe copii noştri de la ei? Şi apoi, v-aţi gândit cum se simt oamenii de toată stima din acest judeţ, puşi în aceeaşi oală cu te miri ce amploaiat?

Cultura de mase, care a fost un instrument de ideologizare în special, a încetat acum 30 de ani, odată cu partidul care a creat-o. In prezent,  cultura este un domeniu al profesioniştilor. Ministerul Culturii a întocmit registre ale specialiştilor pe diferite domenii.  Dicţionarul de care vorbim pare scris de amatori. Cum a fost posibilă apariţia lui? Nu cumva  este o manţogăraie politică? Doar aşa îmi explic prefaţa scrisă de preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, Victor Moraru.  Omul nr. 1 din judeţ ne recomandă dicţionarul spre lectură  şi luare aminte la modelul oferit de personalităţi. Acum, la 30 de ani de la revoluţia  anticomunistă din 1989, domnul Moraru ne dă ca exemple de viaţă animatori culturali comunişti, politruci deghizaţi în funcţionari publici, indivizi cu biografii dubioase sau pur şi simplu cărora le e ruşine cu studiile pe care le au, dar care nu ratează ocazia de a se împăuna cu funcţiile la care macaraua politică i-a ridicat. O gloată dubioasă împinsă în faţă printre oameni de toată cinstea şi personalităţi reale. Bravo, tovarăşu Moraru, ai făcut o treabă mare! Următorul pas este să le daţi nume de străzi şi mâine –poimâine vedem şi plăci memoriale sau poate chiar statui.

 

Dr. Emilia Corbu

Expert în arheologie;

Expert în patrimoniu arheologic şi documentar.

Autor a două cărţi de specialitate, a peste 60 de studii, articole,  rapoarte arheologice publicate în ţară şi străinătate, coordonator  de expoziţii.

 

 

 

 

POPINA BLAGODEASCA-BLAGODEŞTI-CHIOARA. TREI SATE –ACEEAŞI ISTORIE?

Articol publicat în Miscellanea Historica et Archaelogica in honorem Professoris Ionel Cândea  septuagenarii, Bucureşti-Brăila, 2019

Dr. Emilia Corbu,

 Introducere

Există vreo legătură între satele medievale-timpurii din cadrul culturii Dridu şi satele medievale târzii? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă prezentul articol, prin analizarea unui caz concret: Popina Blagodeasca-Blagodeşti-Chioara. In studiul nostru pornim de la trei criterii: vatra satului, domeniul economic al satului şi vecinătăţile. Cele trei criterii au la bază un studiu documentar şi unul arheologic, completat cu date de toponimie, lingvistică, cartografie. Istoria ne arată că un sat putea să aibă mai multe vetre de-a lungul evoluţiei sale, însă doar un singur domeniu economic. Pierderea domeniului  ducea invariabil la dispariţia satului. De aceea, domeniul economic va fi un element important al cercetării noastre deşi poate fi identificat  documentar doar pentru Blagodeşti şi Chioara.

 Premise generale

Intr-un studiu mai vechi în care repertoriam peste 100 de sate medievale din judeţul Ialomiţa, atestate documentar în secolele XIV-XVI[1], se conturau printre altele, două idei  la care doresc să mă opresc.  Prima idee era tipul de sat  compus din două părţi distincte ca localizare, dar complementare ca atribuţii. Era vorba de vatra satului şi domeniul economic al acestuia. În vatra satului se aflau locuinţele cu anexele gospodăreşti. Domeniul economic al satului se întindea  pe câţiva kilometri de jur-împrejur şi cuprindea moşiile ţăranilor (numite părţi) care se întindeau din hotar până în hotar cuprinzând echitabil părţi din vatra satului, luncă, pădure, apă şi câmp. Marele domeniu feudal s-a format pe măsura înstrăinării prin vânzare sau abuz a acestor părţi. In domeniul economic al satului se puteau afla la un moment dat atât  moşia boierească cât şi mici proprietăţi ţărăneşti. Documentele menţionează doar marile moşii boiereşti, deoarece noii proprietari aveau nevoie de acte pentru loturile de pământ cumpărate. Domeniul satului apare menţionat accidental, cu prilejul unor evenimente, cum ar fi o crimă petrecută în hotarele lor şi când sătenii trebuiau să răspundă solidar.

A doua idee era continuitatea de locuire. Din cele peste 100 de sate atestate documentar, peste 50 îşi păstrează toponimia până în ziua de astăzi. Aceasta presupune şi o continuitate a populaţiei care a păstrat  toponimul. In virtutea acestui principiu, o bună parte din aceste localităţi îşi serbează ziua localităţii pornind de la prima menţiune documentară. Cu alte cuvinte nimeni nu contestă continuitatea de locuire a acestor sate chiar dacă se constată mutarea vetrei satului pe un anumit areal şi din momentul menţionării până azi s-au scurs 500 de ani. Argumentul forte este păstrarea toponimiei, dovedit în mai multe cazuri. De pildă, acolo unde satele au fost abandonate sau robite, satul nou format  poartă alt nume, chiar dacă se află  pe vechea selişte (de pildă, satul Vaidei este robit, dispare şi apare Slobozia lui Ianache). Prin urmare toponimia dispare odată cu locuitorii satului.

Dar  satele  medievale aveau şi ele istoria lor. La circa 500 de ani distanţă în trecut faţă de satele medievale atestate documentar, se află o realitate arheologică interesantă  şi anume vetre de sat medieval-timpurii  localizate pe popine sau  pe terasa râului Ialomiţa. Dar aceste sate identificate prin vetrele sau necropolele lor nu sunt menţionate documentar, deşi ele urmează întocmai înşiruirea satelor medievale-târzii. De pildă,  de la Feteşti (mergând pe lângă Balta Ialomiţei) până la Slobozia  sunt aşezările de la: Borduşani, Făcăieni, Vlădeni-Popina Blagodeasca, Gura-Ialomiţei, Platoneşti, Ţăndărei, Bucu, Slobozia şi mai departe Piscul-Crăsani, Ion Roată, Dridu. Nu ştim cum s-au numit acele sate la vremea lor şi aparent nu avem nici o verigă de legătură între ele şi cele medievale-târzii.

Premise specifice

Vlădeni-Popina Blagodeasca, Blagodeşti şi Chioara sunt trei aşezări rurale din trei epoci istorice diferite. Prima datează din evul mediu-timpuriu (sec.IX-XI), a doua din evul mediu-dezvoltat (sec.XIV-XVII) iar a treia din epoca modernă şi contemporană (sec.XIX-XX). Toate au în comun un teritoriu, un domeniu  şi un nume. In rest, sursele de documentare sunt dezechilibrate. De pildă, pentru evul mediu-timpuriu cunoaştem vatra satului dar nu avem documente, pentru Blagodeşti avem documente, dar nu ştim unde este vatra satului iar pentru Chioara deşi dispunem de  documente  vatra satului este distrusă în proporţie covârşitoare, aşa încât în deceniile următoare urmele ei vor dispărea cu totul.

Vecinătăţile celor trei sunt aproape aceleaşi, cu excepţia dezvoltării sau decăderii unor localităţi. De pildă, Blagodeşti se afla în hotar cu Oraşul de Floci. După decăderea Oraşului, Chioara se află în hotar cu Brăiliţa, Piua Petrii, sate oarecum moştenitoare ale Oraşului.

Satul de pe Popina Blagodeasca (sec.IX-XI)

Popina se află în vecinătatea locului unde râul  Ialomiţa se varsă în Dunăre, adică o zonă foarte bogată în vremurile istorice[2], aflată în graniţa cu ceea ce a fost de-a lungul timpului, mari imperii. Pe grindul  sudic, cercetările arheologice au evidenţiat  vatra unui sat medieval-timpuriu din secolele IX-XI, în care se aflau bordeie, gropi de bucate, cuptoare menajere.

Ne-a tras atenţia toponimul. Termenul de Popină (de origine slavă) în  pronunţia locului ,, pokină,,  se mai păstrează în rusa contemporană cu sensul de ,,a părăsi casa,, ,,locul de unde am plecat,, In vecinătate se mai află încă trei popine, dar aceasta este singura care păstrează numele unui sat medieval-târziu.

Iniţial am considerat că  numele popinei derivă de la faptul că  se afla în teritoriul economic al satului Blagodeşti, dar  analizând din punct de vedere lingvistic, situaţia pare alta. Şi Blagodeşti are origine slavă. Rădăcina Blagode înseamnă   mulţumire, beneficiu, bogăţie iar în forma Blag înseamnă umed, ceea ce corespunde zonei inundabile din apropiere. Şi în limba română de astăzi se mai păstrează cuvîntul ,,vlagă,, cu sensul putere, forţă, vigoare. Prin urmare toponimul confirmă geografia şi posibilităţile economice ale zonei. Dar ne intrigă singuralitatea lui.  Dacă denumirea satului ar fi avut sensul de bogăţie sau mulţumire, cu siguranţă ar fi fost mult mai răspândit, dată fiind bogăţia multor locuri. Şi iarăşi, dacă ar fi provenit de la descrierea locului atunci ar fi trebuit să se numească Blagodeni, aşa cum găsim şi alte sate: Cărăreni (de la cărare), Corneni (de la Colţ). Credem mai degrabă că denumirea satului are sensul de ,,beneficiari,, o aşezare ai căror locuitori au beneficiat la un moment dat de un beneficiu, de o danie.

Prin urmare denumirea Popina Blagodeasca  se traduce literar prin ,,vatra părăsită a satului Blagodea, locul de unde au plecat,,.Şi prin urmare se conturează ipoteza că satul Blagodeşti şi-ar trage denumirea de la satul de pe Popină şi nu invers. Aşa ne explicăm sufixul ,,eşti,,  din toponimul satului care semnifică înrudirea, descinderea dintr-un neam sau întemeietor.

Abandonarea vetrei nu este sinonimă cu dispariţia unui sat

Faptul că abandonarea vetrei nu este sinonimă cu dispariţia unui sat este o realitate confirmată de documente medievale dar şi legende locale în care sunt menţionate strămutarea vetrei satului  în momente de cumpănă, calamităţi naturale sau stare de război. Nu ne oprim asupra acestei situaţii. Dar exista şi o strămutare naturală a vetrei satului ca rezultat al fenomenului de roire, atestat de cercetările sociologice în epoca modernă a României. Doar aşa ne explicăm suprafaţa mică a vetrelor de sat medieval-timpurii.

Aşezarea de pe Popina Blagodeasca , deşi destul de stabilă sub aspectul locuinţelor şi anexelor gospodăreşti pare să stea însă sub semnul instabilităţii, atunci când vine vorba de evoluţia şi nivelurile de locuire din aşezare. Adică o locuire cu întreruperi şi reveniri.

Stadiul actual al cercetările arheologice ne permit o datare de început de secol XI printr-un nivel de locuinţe de suprafaţă. Ce s-a întâmplat cu aşezarea după această dată? Având în vedere bogăţia istorică a locului ne este greu să credem că locuitorii au dispărut. Ipoteza mea este că şi-au mutat vatra în jos spre Baltă, spre a fi mai aproape de locurile de păşunat, formând astfel Blagodeştii de Jos. Dar apropierea Bălţii putea fi şi un loc de apărare. Ideea că locuitorii de pe malurile Dunării se refugiau la vremuri de nevoie în Baltă a fost susţinută prima oară de regretatul Radu Florescu.

Blagodeşti (sec.XIV- prima jum. a sec. XVII)

Deşi primul document care arată un schimb de ocină în Blagodeşti apare în 1489, totuşi  nici un document din cele peste 40 studiate nu menţionează un moment zero, o dată de fundare a satului sau un întemeietor. Documentele medievale: zapise, anaforale, acte de vânzare-cumpărare în special menţionează că proprietăţile specificate în document au fost transmise din tată în fiu, sunt bătrâne, sunt vechi ocine de moştenire, dedine.

In privinţa vechimii satului, documentele menţionează două momente. Unul clar şi anume epoca lui Mircea cel Bătrân când se ştie că s-a produs o reorganizare administrativă a unei situaţii deja existente, adică mijlocul secolului al XIV-lea. Alt moment este  unul nedefinit menţionat prin ,,vremurile vechi,, sau vremurile altora,,.  Acestea ne permit să afirmăm că satul a existat şi înainte de Mircea cel Bătrân, dar fără a preciza un moment concret. De pildă, vama de peşte de la Blagodeşti era întărită mănăstirii Cozia încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân[3], adică din a doua jumătate a secolului al-XIV-lea. Această danie a fost contestată de săteni şi de locuitorii din Oraşul de Floci până târziu în istorie. Cu alte cuvinte, atunci când vama a fost dăruită, satul  Blagodeşti exista, ca sat de moşneni.

Moşiile satului

După vânzări repetate, la începutul secolului al XVI-lea, Blagodeştii de Jos se afla în stăpânirea a două mari familii care aveau  fiecare jumătate de sat. Unii erau Manea cu fraţii, celălalt Neagoe, fiul lui Drăghici I, fondatorul familiei boiereşti a Mărginenilor. Inainte de a intra în povestea  fiecărei moşii să ne oprim puţin asupra termenilor care se repetă  în aproape documentele.

În documentul în care se precizau hotarele satului, se menţiona şi faptul că acestea au fost ,,ocină dreaptă,, şi ,,moşie bătrână,, ,,mai dinainte, din vremile altora,,[4]. Interesant este că cele două cuvinte ocină şi moşie apar în unul şi acelaşi document, adică  nu sunt chiar sinonime, aşa cum s-ar crede în zilele noastre,  când cuvântul ocină (de origine slavă) înseamnă bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. Se pare că însemna şi altceva şi anume loc de baştină. Cuvântul moşie astăzi şi probabil şi în trecut  desemna o proprietate funciară mare (slavul moş înseamnă putere, forţă, potenţial).

Şi aşa şi era pentru că, în 1508,  Mihnea Voievod  întărea lui ,,Manea cu fraţii: Oprea şi Stănilă şi Stoian şi Neagoe şi cu fii lor şi unchiului lor Manea cu fii săi, ca să le fie lor la Blagodeşti jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă ocină, dedină…,,[5]. Cuvântul dedină, de origine slavă, înseamnă în acest caz moşie moştenită din străbuni (ded  se traduce prin bunic). Aceeaşi moşie,  sau bună parte din ea,  era întărită în 1599 către  doi dregători şi anume Mihaiu mare portar şi Ivan logofăt,  ambii din Oraşul de Floci.  Cei doi moşteneau partea lui Stănilă şi partea lui Bădilă cu fraţii din timpuri străvechi[6].  Menţionarea unui număr mic de proprietari nu înseamnă că satul era mic, ci pur şi simplu dreptul de moştenire îl deţinea un singur urmaş al familiei. Acest lucru este confirmat de o carte de moştenire scrisă  în 1574 de Ivan Grămăticul pentru Fătul cel Bătrân care lăsa averile sale lui Drăguşin şi Stana, fiica cea mai mare[7]. Drăguşin aşezase în casa lui Fătu 2800 aspri, un cal şi doi boi şi astfel devenise fiul lui Fătu. Se evita astfel foarfeca moştenirilor.  Şi o mică picanterie.  Fătu avea trei fete: Stana, Comana şi Greaca. Interesant este că numele celor două fete mai mici erau de fapt etnonime ale unor populaţii istorice cu influenţă în regiune: cumanii şi grecii. Dar acesta este un alt subiect. Revenind la moşia lui  Mihul, mare portar, menţionăm că acesta îşi va  extinde averea şi cumpără încă două părţi din sat: a lui Urie, feciorul Danciului şi a lui Drăghici, feciorul lui Macriian[8]. Prin urmare chiar şi extinderea domeniului feudal a avut la bază tot vechii proprietari ai satului.

Cealaltă jumătate de sat, intrată în domeniul Mărginenilor, a avut alt parcurs. In genealogia acestei vechi familii boiereşti, moşia de la Blagodeşti este menţionată de mai multe ori, deoarece a fost pricină de judecată de cel puţin trei ori[9]. In 1489, jupanului Drăghici, i se întărea satul Corneni în urma unui schimb de ocini. Drăghici dăduse două ocini în Blagodeşti şi anume partea lui Stroe şi Lupşanul în schimb cu jumătate din satul Corneni. Acest schimb de ocini este menţionat şi  în 1510[10] şi în 1576[11] în documente care îl privesc pe Drăghici cât şi pe Danciu. In 1510,  Neagoe, fiul lui Drăghici  deţinea numeroase sate parte moştenite din străbuni, parte primite din partea Domniei ca plată pentru servicii. Printre cele băştinase se afla şi jumătate din Blagodeşti.  Satele se întindeau de la munte până în Balta Ialomiţei, la Blagodeşti şi Corneni, ceea ce ne sugerează un traseu de transhumanţă şi afaceri cu oile. In 1508, altă jumătate de sat era întărită  lui Manea cu fraţii şi unchiului lor Manea, pentru că le era veche ocină şi dedină, aşa cum arătam mai sus.   Stoica, feciorul lui Drăghici, reclamă la domnie proprietatea lui Manea cu fraţii dar rămâne de lege. In 1529, urmaşii lui Neagoe, donează mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova, mai sus de Ploieşti), moşia de la Blagodeşti  pentru sufletul lui Neagoe. Nelămuririle nu se încheie aici. Pe la 1600, Calotă, judeţul de la Oraşul de Floci, aduce la judecată mănăstirea pe motiv că  Drăghici vornicul făcuse schimb de moşii cu Danciu, dar rămâne de lege. Acelaşi lucru l-a păţit şi Mihu Portarul de la Oraşul de Floci care a reclamat la Radu Vodă Şerban. O posibilă explicaţie a acestui conflict interminabil  o găsim într-un document din 1554 cu privire la satul Corneni în care se afirmă că ocina din Corneni a lui Danciu nu a fost schimbată cu cea din Blagodeşti, ci cumpărată cu 3500 aspri[12]. Dar la baza conflictului pot fi şi cauze administrative,  lipsa unor măsurători topografice exacte cât şi prin faptul că ţăranii şi-au vândut greu şi scump ocinile şi nu în ultimul rând prin onomastica medievală care repeta aceleaşi nume de botez  în fiecare generaţie, lipsind numele de familie[13]. Că la Blagodeşti se vindea greu şi scump o dovedeşte faptul că Drăghici a dat două ocine în Blagodeşti pentru o jumătate de sat în Corneni. Ocinile lui Drăghici încă purtau numele vechilor stâpâni. In 1592, în Blagodeştii de Sus, încă se mai vindeau ,,părţi,, iar vechii proprietari se închinau ca vecini, cum era cazul lui Eremia, Drăguşin şi Şerb[14]. Deasemenea, vechii proprietari nu plecau departe, în cel mai rău caz ajungeau orăşeni la Floci. In acelaşi timp, apar o serie de boieri cu menţiunea ,,din Blagodeşti,, cum au fost: Gheorghe vornicul, Iane postelnicul, Gherghe armaş, Hranite  Blagodescul ctitor al Bisericii de la Oraş. In documentele moşiilor prezentate mai sus nu găsim doar o poveste aromată ci  şi descrieri exacte. Astfel că din documentele moşiei  închinate mănăstirii Mărgineni aflăm suprafaţa domeniului economic al satului şi din documentele  moşiei lui Mihu aflăm hotarele satului.

Domeniul economic

Suprafaţa teritoriului  economic  al satului Blagodeşti  poate fi dedusă din două documente care se corelează. In 1529, Moise Voievod întărea mănăstirii Mărgineni  jumătate din Blagodeşti de peste tot hotarul[15]. Peste 300 de ani, în timpul lui Cuza, moşia  cu pricina este etatizată şi aflăm că măsura  5500 ha şi reprezenta jumătate din teritoriul comunei Chioara[16]. Cele 5500 ha erau repartizate astfel : 3400 ha băltiş, 100 ha pădure, 300 ha islaz, 1700 ha câmp. După cum vedem, mai mult de jumătate era băltiş destinat păşunatului animalelor până la începutul iernii. Insă balta era foarte dinamică. Modificările ei trebuie să fi influenţat şi suprafaţa ocinilor. De unde, probabi,  problemele interminabile de proprietate.Pe baza moşiei etatizate s-a făcut reforma agrară şi tot  au mai rămas  în proprietatea statului 730 ha[17]. Revenind la întregul sat  medieval Blagodeşti , acesta trebuie să fi avut  un domeniu  economic de 11000 ha. Dar să rămânem la cifra concretă de 5500 ha. Presupunem că distanţa dintre sate era ca şi în epoca modernă cam de 6 km  (adică o parasangă bizantină), rezultă un areal cu o lungime de 10 km şi 5,5 km lăţime. Un sat cu un teritoriu economic atât de vast nu se putea forma şi dispare peste noapte.

Hotarele satului

Intr-un document din 1599, prin care Nicolae Pătraşcu întărea lui Mihai, mare portar şi Ivan logofăt o ocină mai veche, sunt menţionate hotarele ocinei Blagodeştilor, din jumătate de sat ,,începătura,, adică zicem noi satul vechi, Blagodeştii de Jos:

,, Şi semnele cele bătrâne să se ştie: pe din sus de movilă sau de gorgan pe din coda Mocilnii şi păn în valea cu papora, tocma ce intră în iazerul cu trestii cătră Strâmba, tocma pân la Şeperig, păn răstocile lui Marco şi cu iazerul Preluianelor tocma păn la Dragna şi păn în ţărmurile Săltăvii, după aceea den jos de hotarul oraşului, iar de la piatra gârlii, tocma păn în Calea Jarciului şi păn în ţărmurile Zătonului,,[18]

In limba română contemporană,  descrierea nu este una dintre cele mai clare. Toponimele nu ne spun nimic. Dar, dacă le traducem într-o limbă slavă  toponimele dau o descriere foarte clară şi care începe de la răsărit. Astfel avem hotarul de sus, hotarul de jos, latura de vest şi est.

Hotarul de sus era delimitat astfel:

1. Movila sau gorganul,(sl. Moghilă) adică un loc cu morminte vechi pentru că movilă în limba rusă şi gorgan în turcă înseamnă mormânt. In zilele noastre există un ansamblu de patru tumuli la aproximativ 3 km sud de Popina Blagodeasca, pe partea dreaptă a şoşelei care duce de la Vlădeni spre Chirana, acolo unde şoseaua face un cot, semn al unei vechi răscruci de drumuri.

2. O regiune inundabilă sau de Baltă pe partea de E-N-NE descrisă prin ,,coda mocilnii,, ,,valea cu papora,, ,,iazerul cu trestii,,. ,,Mocil,, se păstrează şi în rusa contemporană ca desemnând un ,,loc îmbibat cu apă,,. Strâmba  trebuie să fie o cotitură spre stânga.

3.O pădure . Şeperig probabil un derivat de la ,,şepe,, care înseamnă aşchii de lemn, adică un loc de unde se tăiau lemne. În româna de azi se păstrează cuvântul ,,ţepe,,. Cu alte cuvinte, e vorba de pădure tânără.

4.Răstocile lui Marco. Răstocile probabil de la cuvîntul Rast, se păstreată în rusă cu sensul ,,acolo unde plantele cresc repede,,( cu alte cuvinte păşuni) şi  în limba română  contemporană  înseamnă loc unde apa scade încât poţi prinde peştii cu mâna. Prin urmare toponimul desemnează păşunile din Baltă.

5.Iazerul Preluianelor adică un lac. Limba română păstrează şi cuvântul iezer şi cuvântul lac. Dar în timp ce lacul are izvoare proprii, iezerul este un lac creat de inundaţiile periodice ale unui râu. Iazerul Preluianelor se afla în zona de Baltă fiind umplut periodic de revărsarea râului. Preluiane (de la Prelest), cuvânt slav se traduce prin fermecător, încântător.

3. Dragna – probabil denumirea unei bălţi dezafectată între timp.

6.Săltava este astăzi denumirea unei bălţi  aproape de Feteşti, dar documentul nu face referire la o baltă, ci la o apă. Este posibil să fi fost Săltava de Sus, menţionată şi la 1897, care era un braţ în insula Balta, pe teritoriul comunelor Vlădeni şi Chioara. Era o continuarea a Săltavei de Jos şi se vărsa în dreptul satului Piua-Petrii[19]. A dispărut probabil în urma îndigurii Bălţii Ialomiţei. Hidronimul este de origine slavă. Ca toponim îl găsim în satul Saltovo unde au fost descoperite ruinele oraşului kazar  Savgar, cel care a dat numele culturii arheologice Saltovo-Maiaţk, contemporană cu cultura Dridu. Situl de la Saltovo este în prezent inundat de apele unui baraj.

Hotarul den jos de  Oraşul de Floci trebuie să fi fost hotarul de vest.

Piatra gârlii trebuie să fi fost hotarul de nord-vest. Cuvântul piatră desemnează clar un hotar marcat cu pietre.  Cuvântul ,,gârlă,,  înseamnă în zilele noastre o apă mai mică, dar cuvântul de origine slavă înseamna la origine ,,gât,,.  Prin urmare trebuie să fi fost locul în care Ialomiţa se vărsa în Dunăre, aflat şi azi la câţiva km de popină.

7.Calea Jarciului şi ţărmurile Zătonului trebuie să fi fost hotarul de sud-sud-vest. Cuvântul ,,jar,, de origine slavă se păstrează şi în rusa contemporană cu sensul de ,,cald, dogoare, arşiţă,, şi în română cu sensul de ,,foc mocnit,,. Probabil era drumul de  miazăzi,  sau de sud. Evul mediu încă mai păstrează toponimele inspirate de puncte cardinale. In epoca modernă, drumurile vor fi  numite în funcţie de oraşul cel mai important, ca de pildă drumul Brăilei.  Zătonul trebuie să fi fost un vechi braţ al Dunării din care astăzi se mai păstrează lacul Zăton din sudul Insulei Mari a Brăilei. Reţinem şi ideea că în ţărmurile Zătonului se închidea Calea Jarciului. Adică un drum care venea din sud, din direcţia Ţăndărei şi se închidea în Baltă. Până în epoca modernă mai exista un drum care lega satul Chioara de Ţăndărei  şi după ce trecea prin Sf. Vasile, Bobu, Hagieni  ieşea la podul de  la Ţăndărei. Drumul acela  era mai scurt cu 5 km decât drumul actual.

In concluzie, semnificaţia de bază a  toponimelor de origine slavă  corespunde cu descrierea locului. De unde opinia noastră că  străbunii Blagodeştilor au fost primii care au stăpânit locul, pe care l-au numit în funcţie de descrierea fizică  şi nu de  foştii proprietari, aşa cum se petrece începând cu secolul XV. Singurul antroponim,  Marco,  fiind dealtminteri singurul cuvânt latin din descriere şi primul proprietar menţionat al unei păşuni.

Dealtminteri aceste toponime slave  nu sunt izolate. Documentele menţionează şi alte toponime de aceeaşi factură în regiune: Bucu (Fag), Ograda (gard), Ialomiţa (în sensul de cea care poartă resturi, aluzie la aluviuni), dar şi antroponime asupra cărora nu ne mai oprim. Interesant este că în acest document în care sunt descrise hotarele satului vechi, a începăturii, nu este menţionată apa Ialomiţei, ci doar ,,piatra gârlii,,ceea ce ne sugerează că Blagodeştiul vechi sau de Jos se afla undeva spre Oraşul de Floci, la Piua Petrii, mai aproape de Balta Ialomiţei, aşa cum confirmă şi toponimia, în timp ce Blagodeştiul de Sus se afla pe Ialomiţa.  Morile de la apa Ialomiţei sunt menţionate într-un alt document referitor la Blagodeştiul de Sus[20] în 1592.

Este greu de admis că un sat atât de mare şi cu o toponimie atât de străveche nu cunoştea data fondării lui.  Acest lucru se putea întâmpla doar dacă acest sat care era foarte vechi  şi-a strămutat vatra de mai multe ori pe un areal întins. De regulă, fiecare strămutate este percepută ca un nou început. Pe măsură ce Oraşul de Floci s-a dezvoltat a înghiţit şi părţi din domeniul economic al satului odată cu ctitori şi boieri originari din Blagodeşti.

Vatra satului

Pe un  domeniu atât de întins, vatra satului  care  cuprindea doar locuinţele, măsura doar câteva hectare. Vatra se putea dezvolta în două părţi şi aşa se face că avem menţionate în documente: Blagodeştii de Sus şi Blagodeştii de Jos.  Dovadă că satul se dezvolta prin roire, aşa cum arătam mai sus.

Chioara (sec.XIX-1970)

Pe măsură ce Oraşul  de Floci decade, o serie de sate apar la hotarele  lui. Printre ele şi Chioara aflată pe moşia Blagodeasca. Cu siguranţă, o parte din locuitori proveneau din oraş. Intre ei şi sătenii din Blagodeşti era o distanţă de 200 de ani, o perioadă relativ scurtă care rămâne în memoria comunităţii, mai ales când e vorba de proprietate. Totuşi noua denumire a localităţii contrazice o legătură directă cu vechea aşezare. Ba mai mult,  la sfârşitul secolului XIX, Blagodeasca devenise moşie fără locuitori. Probabil e vorba de moşia mănăstirii.  Cealaltă jumătate de sat care s-a aflat în proprietatea unor localnici şi a unor dregători de la Oraş, trebuie să fi supravieţuit. Nu este exclus ca să fie Piua-Petrii, sat aflat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre adică până unde se întindea domeniul Blagodeştilor din vechime.  Legenda că noua denumire de Chioara vine de la un han aflat la drumul mare ţinut de  o hangiţă chioară de un ochi, ne confirmă că noua vatră a satului era pe lângă un drum comercial, probabil vechea cale a Jarciului.  Alte menţiuni arată că satul Chioara, înainte de a deveni comună, s-a numit mai întâi Porceni[21]. Denumirea nu este întâmplătoare. Probabil era vorba de o târlă, de comunitate mică specializată în creşterea porcilor. Asemenea târle existau pe lângă toate satele din Bărăgan. Prin creşterea numărului de locuitori, târla a devenit sat. O confirmă şi istoria satului Vlădeni din vecinătate care pe malul drept al Dunării formase satul Scrofeni. Deci un han şi o târlă au stat la baza formării noului sat care, până în 1970, a ocupat o vatră întinsă la doar doi kilometri de Popina Blagodeasca. Inundaţiile catastrofale din 1970 şi măsurile luate de comunişti în privinţa bălţilor Dunării l-au şters de pe hartă pentru întotdeauna.

 

Concluzii

Dacă rezumăm cele arătate mai sus, rezultă o scară a istoriei care acoperă aproape o mie de ani, cu excepţia secolelor XII-XIII.  Această perioadă este săracă în descoperiri, nu doar pe teritoriul României, ci şi în alte zone geografice. Prin urmare, perioada secolelor XII-XIII stă sub semnul speculaţiei istorice, asta pentru că până în prezent nu avem o vatră de sat descoperită şi nici documente. Insă şi perioada secolelor XVIII-înc. XIX stă tot sub semnul speculaţiei istorice. Documentele  nu menţionează perioada plămădirii noului sat Chioara, ci doar momentul în care existenţa sa este demnă de luat în seamă şi de notat pe hărţi. Dar ca să ajungă la acest nivel, trebuie să fi trecut două-trei generaţii, timp necesar creşterii populaţiei dar şi dezvoltării economice, asta înseamnă 100-150 de ani. Adică exact perioada pentru care nu avem documente concrete, deşi acestea nu lipsesc chiar cu totul.   Pe Noua hartă a Ţării Româneşti a  lui Rigas Velestinlis de la 1797 în apropierea locului în care Ialomiţa se vărsa în Dunăre este menţionată o localitate lângă care se află un iezer mare.  In topografia lui Bauer din 1778, situaţia este şi mai interesantă. După ce menţionează că Oraşul de Floci este abandonat şi că se văd ruinele vechilor biserici, urmează o înşiruire de şase sate până la Stelnica pe linia Dunării. In această listă Borduşani apare de două ori. Prima dată lângă Oraş, a doua oară între Lăteni şi Cegani, adică acolo unde se află şi acum[22]. Existenţa a două sate cu acelaşi nume pe un areal atât de mic este exclusă. Prin urmare, prima localitate de pe listă trebuie să fie Blagodeşti. Oricum existenţa moşiei cu acest nume presupune şi nişte săteni care o lucrau. D-abia  la sfârşitul secolului al XIX-lea este menţionată ca moşie fără locuitori. Din această situaţie înţelegem că dinamica satelor din jurul oraşului este diferită de a altora.  Un fenomen asemănător, de dezvoltate socială şi economică, trebuie să se fi petrecut şi în secolele XII-XIII, dovadă că în secolul XIV, Mircea cel Bătrân dăruieşte mănăstirii Cozia vama de peşte de la Blagodeşti, danie ce va fi contestată de mai multe ori atât de săteni cât şi de orăşenii de la Floci. Cu alte cuvinte, aşa cum arătam mai sus, când s-a dăruit vama, satul exista deşi nemenţionat documentar.

In final ne punem întrebarea dacă între locuitorii celor trei sate au existat legături genetice. Lipsa unor catagrafii ale populaţiei ne împiedică să dăm un răspuns avizat. In schimb se poate vorbi, fără doar şi poate, de o moştenire culturală. Toate cele trei sate sunt compuse  din vatră  adunată şi domeniu economic. Toate cele trei sunt aşezări ale unei populaţii sedentare care se ocupa cu agricultura, ceea ce pentru perioada respectivă era o trăsătură culturală esenţială. Nici unul nu a fost sat de pescari, deşi apropierea bălţii favoriza acest lucru.Deasemenea nici un document nu menţionează că unul dintre ele s-ar fi format prin colonizare.  Toate trei au vetre ,,flotante,, în care s-a locuit două sau trei generaţii. Toate cele trei au apărut şi au dispărut datorită unor condiţii social-politice grele, nu economice. Factorul economic a fost singurul stabil şi favorizant. Satul medieval-timpuriu  şi-a mutat vatra în condiţiile instabile ale migraţiei turanicilor. Satul medieval şi-a pierdul domeniul economic datorită lăcomiei marilor boieri, care după ce au cumpărat moşii întregi nu au  mai avut mână de lucru. Satul modern a dispărut datorită inundaţiilor provocate de indiguirea criminală a Bălţii Ialomiţei de către autorităţile comuniste. Locuitorii s-au mutat, cel puţin după ultimele două evenimente, în satele învecinate dovedind că o zonă bogată nu se părăseşte aşa uşor.  Probabil aşa au procedat şi locuitorii de pe Popina Blagodeasca. Această moştenire culturală este veriga lipsă care poate lega evul mediu-timpuriu de evul mediu-târziu.

Anexe

CRITERII Popina-Blagodeasca Blagodeşti Chioara
Vatra satului Localizată pe grindul sudic. Mai multe niveluri de locuire şi faze - Distrusă mecanic în anii comunismului. Teren exploatat agricol.
Domeniu economic al satului Nu există menţiuni 5500 ha Moşia Blagodeasca-
Vecinătăţi Răul Ialomiţa, Braţul Borcea.

Balta Ialomiţei

Oraşul de Floci

Balta Ialomiţei

Oraşul de Floci

Calea Jarciului

Râul Ialomiţa,

Balta Ialomiţei în curs de îndiguire.

 

Tab.II

AŞEZARE Secole ELEMENTE DE IDENTIFICARE
Chioara XX Documente/ vatră încă vizibilă
Chioara XIX Documente
Porceni (ulterior sat Chioara)

Kadabajn

Blagodeni?

XVIII Documente

Harta lui Specht

Harta lui Rigas Vestelinis

Blagodeşti XVII Documente
Blagodeşti XVI Documente
Blagodeşti XV Documente
Blagodeşti XIV Referiri în documente mai târzii
? XIII ?
? XII ?
Popina Blagodeasca XI Locuinţe de suprafaţă
Popina Blagodeasca X Vatră de sat-cuptoare menajere
Popina Blagodeasca IX Vatră de sat-bordeie/gropi bucate

 

Abstract

 

Is there any link between the early-medieval villages (Dridu culture, 9th -11th c.) and the medieval villages (14th-16th c.)? This article tries to provide an answer by analysing the case of three villages: Popina Blagodeasca, Blagodeşti and Chioara. The analysis included three criteria: the village’s hearth (composed of dwellings), the economic area (composed of fields, forests, lakes and a part of Ialomitza Meadow) and the neighbourhoods. The village`s hearth and economical area are mentioned in hundreds of medieval documents. Historically, it is known that a village can have more hearths throughout its evolution, but only one economic area. The villages disappear when they lose their economic area.  Two studies, one documentary and another archaeological, which are completed with data from toponymy, linquistics and cartography, are the basis of the current research.

The research is divided in the following chapters: general and specific premises, the Popina Blagodeasca village (9th-11thc.), the Blagodeşti village (15th- ½ 17th c.), the Chioara village (19th c.- 1970), conclusion. In the first chapter, the premise is presented: archaeologically there were discovered many early-medieval hearths belonging to villages unmentioned in documents in Ialomitza county. These archaeological sites are placed in the proximity of nowadays villages who claim their heritage from villages mentioned in medieval documents (14th -16th c.). The problem is that the medieval hearths were not yet discovered by archaeologists.

“Popina Blagodeasca” is a very interesting toponym, with Slavic origin. “Popina” can be translated as ,,the place we left”, and confirms the archaeological situation: an abandoned village. It is the only place out of four such “popina” existing in the area, which bears the name of a medieval village (Blagodești). Thus, we can consider that from „Popina Blagodeasca” came (evolved?) the medieval village with the name „Blagodești”.

More than 40 documents mention Blagodești as a great and rich village. The research proves that the economic area had a surface of 11000 ha. The Slavic toponymy describing the borders and reference areas prove that the first inhabitants of the area were the ancestors of the Blagodești inhabitants. But none of the documents mentions the founders of the village. Thus, it is older than the mentions in the existing documents, which are ownership documents, resulting from the spreading of the great feudal domain in the 16th century. It is possible that while the feudal domain was spreading over their village, the Blagodești villagers would have moved to the Orașul de Floci, their direct neighbour.

The Chioara village develops simultaneous with the decay of the Orașul de Floci. It inherited the Blagodeasca (Blagodești??) estate (economic area) and had the hearth nearby Popina Blagodeasca.

In conclusion, we believe that the gaps between the 12th -13th centuries and from the 18th century could be the periods when new villages were developing, which were later mentioned in documents. Also, we can see a constant behaviour and culture inherited by generations: the same type of village (with a hearth and an economical area), inhabited by sedentary people, and with an economy based on agriculture.

 

ABREVIERI

 

DIR- Documente privind Istoria României

DRH-Documentae Romaniae Historiae



[1] Emillia Corbu, Habitatul medieval Ialomiţean în lumina primelor atestări documentare,II, Ialomiţa, IV,  Slobozia, 2004, p.400-401

[2] Emilia Corbu,Vlădeni- Popina Blagodeasca. Aşezarea medieval-timpurie, vol.I,  Istros, 2013, p.13-25

[3] Catalogul documentelor Ţării Româneşti, (1640-1644), V, doc.973, p.416.

[4] DIR, VI (1591-1600), p.362, DRHB, XI, d.350, p.494

[5] DIR, I  (1501-1525), 1951, p. 45

[6] DIR,VI (1591-1600), 1953, p.362; DRHB, XI, d.350, p.494

[7] DIR, IV (1571-1580), 1952, p.97; DRHB,VII, p.168, doc.128.

[8] DIR, VI (1591-1600), p.309, DRHB, XI, d.278, p.370

[9] George D.Florescu, Boerii Mărgineni din secolele XV şi XVI.Studiu genealogic, Ed. Datina Românească, Vălenii de Munte, 1930

[10] DIR,I (1501-1525), 1951, p.60

[11] DIR,IV (1571-1580), 1952, p.231

[12]  Emillia Corbu, Habitatul medieval Ialomiţean în lumina primelor atestări documentare,II, Ialomiţa, IV,  Slobozia, 2004, p.388

[13] Din secolul XVI boierii erau deosebiţi prin funcţii sau prin loc de naştere sau primeau numele satului unde aveau moşia cea mai mare.

[14] DIR,VI  1953, p.31

[15] DIR, V (1581-1590), Bucureşti, 1952, p.79

[16] Ion I. Provianu, Dicţionar geografic al judeţului Ialomiţa, p.87, Târgovişte, 1897.

[17] Ursescu, Anuarul judeţului Ialomiţa pe anul 1905, Călăraşi, 1906.

[18] DIR,VI(1591-1600), 1953, p.362; DRHB, XI, doc.350, p.494.

[19] Ion Provianu, op.cit., p.234

[20] DIR,VI, p.21

[21] Ion I. Provianu, op.cit., p.87

[22] Bauer, Memoire historique et geographique  sur la Valachie, Leipzig, 1778, p.142

O FAŢĂ DE UN MILION JUMATE!

Nu este faţa unui actor în spatele căruia ar sta filme de milioane de euro. Nici faţa unui mare om politic care schimbă mersul lumii. Nici faţa unui mare om de afaceri, care preferă de regulă să stea în umbră dar care bubuie economia. Nimic din toate acestea! E vorba de faţa preşedintelui CJI, Victor Moraru. Şi, banii sunt din fonduri publice şi achitaţi  până la ultimul leu unor fime de publicitate, radiouri şi canale de televiziune locale etc. De aici, au pornit discuţii cu privire la oportunitatea cheltuielilor.  Omul cu faţa susţine că scopul final este transparentizarea administrativă. Adică  informarea cetăţenilor asupra activităţii CJI. Ideea e generoasă dar putea fi aplicată mai ieftin,  adică  printr-un buletin oficial al instituţiei şi prin actualizarea şi îmbogăţirea site-ului. Ziariştii de la Independent susţin că e vorba de cultul personalităţii. Este drept că ialomiţenii au văzut în toate ziarele distribuite gratis cum toate pozele din ziar conţineau chipul bucălat şi proaspăt frezat al preşedintelui. Teoria ziariştilor este susţinută şi de comportamentul tiranic al PSD din ultimul lor mandat. Insă lucrurile pot fi mult mai complicate şi în spatele pedanteriei politice pot sta lucruri mai grave cum ar fi: confuzia planurilor sau o încercare disperată a lui M.V. de a-şi creea propria imagine politică, într-un moment când barca de partid a eşuat lamentabil şi în spatele lui stă in partid de caste, adică fragmentat.

Castele partidului

Trecând de la metaforă la realitate, PSD  nu e un partid tipic. Are structură asiatică  de caste. Prima şi cea mai vizibilă era casta ,,ideologilor,, a născocitorilor de vorbe, de idei, de teorii, de planuri. Din ea făceau parte intelectuali care vorbeau bine, ştiau să convingă, să învăluiască, să plimbe ideile şi teoriile. Iliescu, Năstase, Ponta, Şova  au făcut furori cu talentul lor politic. A doua şi cea mai vehementă era casta primarilor, a preşedinţilor CJI, a aleşilor locali. Ei aduceau de fapt voturi în partid prin talentul lor de a discuta cu oricine şi orice având un aer aparent familiar. In spatele lor, o grămadă de afacerişti de toate mărimile. Invizibili dar periculoşi! In fine, a treia castă era gloata votanţilor PSD cu pretenţii mici şi aşteptări lungi. Modeşti, săraci şi puţin educaţi politic, s-au mulţumit întotdeauna cu puţin cum ar fi un strop de atenţie din partea primarului, o strângere tovărăşească de mână etc. Intre cele trei caste era o simbioză, niciodată o simfonie. Şi, ca în cele mai rigide societăţi asiatice,  nimeni nu trecea dintr-o castă în alta şi nici măcar ideile inteligente ale primilor nu treceau asupra castei a doua. Asta e nenorocirea,  că e inteligenţa nu se transmite. Ba mai mult,  nu de puţine ori, primele două caste şi-au ciocnit interesele aşa de tare încât  casta ,,ideologilor,, a pierdut mereu teren. Acest lucru coroborat cu dezinteresul constant pe care PSD l-a avut faţă de intelectualii valoroşi şi faţă de cultură în general ( a se vedea sacrificarea repetată a Ministerului Culturii către minorităţi sau aliaţi slabi) a dus la atrofierea vizibilă a creierului de partid. Casta aleşilor locali nu abundă în inteligenţă şi după ce au pus mâna pe conducerea partidului, derapajul nu a mai putut fi oprit, implozia fiind o chestiune de timp. Partidul moare şi o ştiu şi ei. Gloata aceea de femei îmbrăcate în negru la şedinţele departid ( care au ajuns să semene cu nişte parastase, lamentările, văicărelile  şi mai ales încercările de împăcare ca la orice înmormântare când mortul de pe masă te face să uiţi de principii) sunt preludiul unui final previzibil. Ura necontrolată împotriva legii şi a DNA care le-ar fi decimat rândurile sunt dovada clară a unui creier atrofiat care duce la demenţă. Nu DNA le-a decimat rândurile, ci sistemul de caste şi interesele obscure de partid, interesul pentru afaceri şi dezinteresul faţă de intelectualii valoroşi.

De la teoria imaginii la imaginea electorală

Doar că, nu aflarea adevăratelor cauze ale dezastrului îi preocupă pe PSD-işti, ci salvarea personală din barca politică devenită pe zi ce trece mai nesigură. Micul Moraru de la Ialomiţa ştie că faţa lui de 1,5 milioane de lei de azi  poate redeveni mâineo mutră de doi bani, de aceea apelează la teoria imaginii, adică exişti dacă eşti vizibil. Marea păcăleală a lumii contemporane!  Teoria imaginii a fost dezvoltată şi este valabilă pentru ficţiune, pentru lumea filmului. In lumea reală nu funcţionează. Ba mai mult, există oameni puternici care stau în umbră. Iar oamenii  de rând ca mine nu votează ce văd în ziare, ci ceea ce trăiesc. Adică între mine şi imaginea lui Moraru se află un şef lipsit cu totul de transparenţă  şi ca el sunt mulţi din oamenii lui. Cu alte cuvinte, ziarele cu 10 fotografii pe pagină, toate cu faţa micului preşedinte, nu ne pot convinge că omul e capabil. Prin urmare, cu rezultate sau nu, banii sunt cheltuiţi  acum în numele transparenţei.  Dar, la anul,  la alegeri, în numele cui se vor tipări afişele electorale, pentru că ne aşteptăm ca după o colaborare de ani de zile, unii ziarişti cu memorie bună să nu uite contractele mici dar multe.

 

DESPRE ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

 

 DESPRE  ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

Redau mai jos un articol pe care l-am publicat în volumul Marea Unire de la Marea Neagră, volum omagial dedicat Centenarului Marii Uniri a Românilor, vol.I, Editura Celebris, 2018,p.153-163. 

Dr. Emilia Corbu

Preambul

            Arheologia medieval-timpurie întâmpină dificultăţi de ordin practic şi teoretic  în domeniul cercetării sistemelor defensive.

De ordin practic pentru că pe teritoriul României (cu excepţia Dobrogei), au fost descoperite puţine  sisteme defensive (şi prin acest termen tehnic înţeleg forturi, fortăreţe, întărituri de pământ, cărămidă, lemn sau piatră) şi dintre acestea şi  mai puţine au fost cercetate arheologic. Există un  impediment financiar, pentru  că deşi urmele lăsate în teren sunt destul de vizibile, efortul de cercetare a unor suprafeţe mari este considerabil. Iarăşi, datarea lor este o provocare. Aceste obiective erau legate de puncte strategice şi nu de anumite aşezări, prin urmare, în lipsa unei locuiri constante inventarul arheologic atribuit lor este sărac, amestecat şi uneori în poziţie secundară.

De ordin teoretic deoarece  în stadiul actual al cercetărilor studiile cu privire la cum ar fi trebuit să arate aceste obiective militare  lipsesc aproape cu desăvârşire, în pofida faptului că există izvoare istorice din care pot fi selectate informaţiile de care avem nevoie.

In acest context interesul pentru studierea izvoarelor  bizantine este justificat.  În evul mediu-timpuriu, Imperiul Roman de Răsărit a influenţat cultural, militar şi politic regiunea de care ne ocupăm, aflată lângă Dunăre, graniţa naturală a Imperiului, la doar 600 km de capitala imperială. De asemenea, armata romano-bizantină a desfășurat lupte la nordul Dunării în cel puțin două momente și anume războiul cu sclavinii din 594 și prezența bulgarilor în Onglos în 684.

Sistemele defensive descrise în tratatele de strategie militară din secolele V-XI

Trei tratate militare bizantine și anume The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy[1] (Tratatul anonim bizantin de strategie),  Arta Militară[2], Campaign organisation and Tactics[3]  (Organizarea campaniilor și tactici) conţin descrieri de şanţuri şi palisade în contexte diferite. Deşi am parcurs şi  al patruea tratat şi anume lucrarea Skirmishing[4]  (Lupte sporadice) nu am găsit date despre subiectul nostru, dovadă că  sistemul defensiv ţine de domeniul războiului clasic, organizat  după strategia  romană până în cele mai mici detalii.

In Tratatul Anonim, scris în secolul V, găsim un aspect foarte important şi anume o definiţie complexă şi practică a conceptului de apărare romano-bizantin. Apărarea începea cu prevenţia unui atac (avanposturile) şi cu anticiparea unui atac. D-abia în al treilea rând, autorul se referă la lupta propriu-zisă.  Avanposturile  semnalizau orice manevră sau mişcare în teritoriul inamic[5] şi aveau atribuţii asimilate unor posturi de graniţă[6].

Parcurgând opera lui Theophilact Simocata constatăm la finele secolului al VI-lea, în timpul războaielor persane,  o schimbare de strategie. Ofensiva  devine prioritară faţă de defensiva menţionată în tratatul de mai sus.  Secretarul imperial, Theophilact Simocatta menţionează că împăratul Mauricius a  numit la comanda armatei pe Philippicus, cumnatul lui. Acest comandant era mare iubitor de învăţătură şi s-a inspirat din strategii militari antici, în special Scipio. Strategia cartagineză preconiza o atitudine ofensivă şi purtarea ostilităţilor pe teritoriul inamic[7]. In acest scop comandanţii romani treceau graniţa în Persia dar şi la nordul Dunării împotriva avarilor.

Al doilea tratat militar care a stat la baza cercetării noastre, ,,Arta militară,, semnat de Mauricius   înglobează experienţa şi tactica romană de-a lungul timpului până la începutul secolului al VII-lea. In plus, cuprinde descrieri comparative cu privire la tacticile de luptă ale altor popoare şi îngloba probabil experienţa războaielor romano-persane din secolul VI. Aceste precizări sunt deosebit de importante.  De pildă, Mauricius ne spune că utilizarea şanţurilor era o practică specifică perşilor şi romanilor.  Sciţii adică avarii, turcii şi alte neamuri hunice cu trai la fel ca dânşii aveau tabere de corturi[8].  Existau şi alte deosebiri. Perşii utilizau şanţurile doar în luptă, ca tranşee. Despre oastea persană se menţionează clar:

,,Când porneşte la război se adăposteşte în întărituri cu şanţuri, iar când se apropie de locul luptei, se înconjoară cu şanţ şi îngrăditură puternică de pari, dar nu lasă în ea fiinţele şi lucrurile însoţitoare, ci îşi face şanţul numai pentru a fi în el în împrejurările grele din timpul luptei,,[9]

Parcurgând cele trei tratate constatăm că şanţurile sunt menţionate în mai multe situaţii.  Luând drept criteriu de analiză funcţionalitatea găsim existenţa în practica militară bizantină a patru categorii care cuprind zece tipuri de şanţuri după cum urmează:

a)Şanţuri ca element constitutiv al unor forturi sau întărituri;

b)Şanţurile folosite în cadrul luptelor:

b.1)tranşee de luptă;

b.2)şanţul de apărare a unei retrageri peste râu;

b.3)şanţurile-capcană şi ipoclastele;

c)şanţul de apărare a unor obiective:

c.1. şanţul de apărare a unei cetăţi;

c.2. şanţul de apărare a unei tabere militare;

d)şanţul de drenaj al unui râu, pentru a nu mai construi pod.

Dintre toate acestea doar unul era săpat în timp de pace și anume șanțul de apărarea a unei cetăți. Celelalte categorii erau săpate în perioada premergătoare unui război sau în timpul desfășirării ostilităților.

 

a)      Forturi sau întărituri.

In anticiparea unui atac se ridicau ziduri, metereze şi se săpau şanţuri, deci se construiau fortificaţii sau întărituri[10]. (fig.1)Mauricius descrie mai bine întăriturile cu şanţuri. In capitolul X se vorbeşte despre ,,Cum să zidim pe ascuns întărituri în ţinuturile mărginaşe fără război de obşte,,. Asemenea întărituri se făceau împotriva unui neam de călăreţi în lunile iulie, august, septembrie[11]. Se pregăteau din timp meşteri, porţi, maşini pentru zid. Timp de 10-12 zile se trasportau materialele. Se căutau resurse locale de apă, cărămidă, lemn, piatră.  Dacă în zonă era doar lemn atunci se îngrădea un loc îngust şi puternic, dar nu prea mare[12]. In jurul întăriturii se săpa un şanţ adânc pe cât îngăduie locul. Pe scurt, întăritura consta dintr-un şanţ şi o îngrăditură din lemn. Dimensiunile şi planul atât al şanţului cât şi al îngrăditurii erau adaptate locului şi materialelor de construcţie din zonă. Dacă locul era lipsit de apă se făceau rezerve în oale mari, butoaie, cisterne pentru apa de ploaie, cisterne de lemn îngropate în pământ[13]. Intăriturile se făceau chiar şi în timpul derulării războiului când tabăra se afla în apropiere. ,,Cei care păşesc în luptă trebuie să se gândească şi la întâmplări potrivnice …să facă întărituri cu şanţuri puternice… în locuri potrivite, unde să poată avea apă în toate părţile, în timp de nevoie,,[14].Intăriturile cu şanţuri serveau şi ca loc de retragere în fugă a unui corp de armată, despărţitură sau întocmire. Dacă nu se retrăgeau în întăritura cu şanţuri ci fugeau aiurea, oştenii riscau să fie pedepsiţi[15].Constatăm că aceste  întărituri erau diferite de cetăţi, fortăreţe sau avanposturi. Erau doar puncte de refugiu, legate şi incluse unui eveniment militar important sau unui război trenant. Acest aspect este foarte important. Rezervele de hrană şi apă ne sugerează ideea că erau puncte de rezistenţă, unde se putea staţiona un timp oarecare până se decidea o nouă strategie de luptă. Şi în tratatul din secolul X  se reia ideea că atunci când se intră într-o ţară duşmană, trebuie luate  în stăpânire punctele înălţate dintr-un areal şi eventual forturile dacă se întâmplă să fie ridicate[16].

b)Şanţurile folosite în timpul luptei.

b1. Şanţurile-tranşee erau folosite în timpul luptei. Constau din şanţ şi val cu metereze de pământ (fig.2). Se mai utilizau pari ascuţiţi, gropi şi  spini din fier  cu trei colţi[17]. Prin urmare am putea  vorbi de  tranşee fortificate şi de gropi-capcană în zona de conflict. Şanţurile-tranşee menţionate de Mauricius aveau o altă utilizare. Atunci când pe malul din faţă se aflau inamici şi trebuia construit un pod pentru trecerea armatei se proceda în felul următor. Se pornea de la malul stăpânit de romani şi se legau plute mari cu odgoane. Când se apropiau de malul opus erau trimise corăbii iuţi sau bărci cu aruncătoare pentru a ţine duşmanii la distanţă. După ce podul era legat pe ambele maluri se construiau turnuri de lemn, cărămidă sau piatră, la ambele capete pentru întărirea podului. În acest moment al operaţiunii, mai înainte de a se ridica turnul, se săpa un şanţ puternic unde se adăposteau oştenii pedeştri care apărau pe cei care construiau turnul[18] (fig.3).

b.2.Şanţul de apărare a unei retrageri peste râu

Oştirile erau vulnerabile atunci când treceau un râu. Pentru a preveni un atac duşman, Bizantinii  săpau un şanţ de-a lungul răului pe care îl umpleau cu lemne. În timp ce armata trecea râul, câţiva dădeau foc lemnelor din şanţ[19] (fig.4)

b.3. Şanţul de drenaj al unui râu, fără a construi pod. Se săpa un şanţ semicircular de-a lungul ţărmului, cu un capăt în amonte şi unul în aval. Apa râului trecea prin şanţ şi armata prin albia râului în care nivelul apei scădea[20] (fig.5).

b.4.Şanţurile-capcană şi ipoclastele

O altă strategie a armatei romane era viclenia. Foloseau şanţuri-capcană. Se săpa un şanţ adânc de 8-10 picioare (2,40-3 m) şi larg de 50 picioare (15,24 m[21]) (fig.6). Acesta era mascat cu crengi, fân, ţărână. In mijlocul gropii se lăsau locuri tari şi temeinice însemnate şi ştiute de oştire. De o parte şi alta a gropii, în tufişuri, aşteptau oşteni. Duşmanii erau atraşi în cursă de oşteni care păreau să se retragă în neorânduială[22]. Acest procedeu era folosit de multă lume, spune autorul. Tot în această categorie a capcanelor este prezentată şi înşelarea duşmanilor cu ipoclaste. Acestea erau gropi late de un picior[23]  şi adânci de 2-3 picioare  (0,70-1 m) în care se înfigeau pari ascuţiţi, săpate în neorânduială la trei picioare una de alta pe o lăţime de 100-150 picioare (30-45 m)[24] (fig.7)

c. Şanţul de apărare a unor obiective

c.1. Tabere militare. In secolul al-V-lea pentru fortificarea şi protejarea taberei se săpa un şanţ lat şi adânc de cinci picioare (1,50 m x 1,50 m). Pământul scos din şanţ se depunea în spatele şanţului formând o platformă înaltă de trei picioare (1 m) ca un dig (fig.8). Şanţul şi digul înconjura întreaga tabără, inclusiv în dreptul porţilor. Nu se recomandau taberele rotunde, ci doar cele pătrate sau dreptunghiulare.  Tabăra era înconjurată pe o distanţă de 12,5 m de spini cu trei colţuri şi frânghii dotate cu clopoţei. La o distanţă de tabără se aflau santinele care vegheau dintr-un fel de turn, probabil punct de observaţie înălţat[25]. Mauricius ne oferă o descriere completă a tabărei cu şanţuri. In cadrul armatei se aflau persoane specializate în stabilirea locului pentru tabără şi a tuturor detaliilor legate de aceasta. Aceşti specialişti se numeau măsurători[26] (mensuratores apar şi în Strategy) şi de regulă mergeau înaintea grosului armatei, atunci când se aflau în  ţinuturi sau locuri necunoscute. Ei însemnau în scris înconjurul locului unde au de gând să aşeze tabăra şi împărţeau măsura cuvenită fiecărei despărţituri (cuprindea până la 6000 de oameni-n.n.). Tot ei împreună cu înainte-mergătorii stabileau cum să fie folosite apele şi păşunile[27]. Una dintre îndatoririle conducătorului de oşti era aceea de a cerceta ţinutul, dacă este sănătos sau vătămător şi dacă se află la îndemână cele de trebuinţă adică apă, lemne şi iarbă[28].

Scopul taberei era acela de a adăposti oastea în timpul nopţii sau în intervalele dintre lupte. Deasemenea tabăra adăpostea în timpul luptelor băieţii cu corturile şi animalele[29]. Tot în tabără se păstrau, dacă era cazul, provizii de apă şi hrană pentru animale[30]. Străngerea nutreţului pentru animale se făcea de către băieţi în zori de zi. In caz de pericol aceştia erau rechemaţi în tabără prin trâmbiţe sau focuri[31]. Tot în tabără avea loc şi ceremonialul rugăciunii înainte de luptă[32].

Şanţul era elementul principal al oricărei tabere. Pe scurt lucrurile se petreceau aşa:,,Dacă vine vremea să facem tabără să săpăm un şanţ cum trebuie, să aşezăm spini cu trei colţi, să durăm un zid pe dinafară sau să o întărim cu o împrejmuire de bârne,,[33], adică palisade, zicem noi. Locul cu spini trebuia marcat cu o săpătură ca oamenii şi animalele să nu cadă în ele[34]

Tabăra era condiţionată de loc, dimensiunile oastei şi categoria duşmanilor. Astfel că, dacă se lupta împotriva sciţilor atunci chiar dacă se poposea o singură noapte, tabăra trebuia întărită fie cu săpătură de pământ (adică şanţ), fie cu zidire[35]. Atunci când se lupta împotriva slavilor, anţilor şi celor deopotrivă cu dânşii, oastea pedestră trebuia să tăbărască  în tabără cu şanţuri şi pedestrimea în afara ei[36] iar străjile trebuiau rânduite până departe în jurul cailor. Sfatul lui Mauricius era ca încercările împotriva lor să fie făcute iarna, când arborii se golesc de frunze, râurile îngheaţă şi se lasă urme pe zăpadă[37]

Dacă lupta se dădea în câmp, locul taberei  trebuia să aibă în spate un râu sau un loc ca o întăritură. In general se prefera ca tabăra să aibă într-o latură un rău lat şi mare.[38] Dar, în acelaşi timp nu trebuia să fie foarte aproape de râu pentru a nu se adăpa des caii[39]. Sfatul strategului era pentru un loc gol, întins, ceva mai înalt şi bine întărit[40]. Alegerea locului era oarecum secretă. Aşezarea taberei în sine putea fi prilej de păcălire a duşmanului.  Uneori se făceau că sapă şanţuri pentru tabără într-un loc, dar de fapt se aşezau în cu totul altă parte[41].Existau mai multe feluri de aşezare a taberei cu şanţuri.

Mauricius face o descrierea completă a constiturii unei tabere militare. Se aşezau căruţele în jurul taberei. Se săpa un şanţ de 5-6 picioare lăţime (aprox. 1,85 m) şi adânc de 7-8 picioare (aprox. 2,50 m). Pământul se aşeza pe malul dinlăuntru. Pe malul din afară se făceau gropi mici cu ţăruşi ascuţiţi în interior şi se aruncau spini cu trei colţuri. Se lăsau patru porţi mari şi mai multe mici păzite. Aria taberei avea formă de cruce şi o lungime de 40-50 picioare (1524 m). Autorul însă prefera tabăra dreptunghiulară[42].

Dimensiunile taberei puteau fi influenţate şi de momentul conflictului. Astfel că dacă duşmanii nu erau în apropiere atunci planul taberei putea fi făcut pentru o singură mulţime sau despărţitură iar ceilalţi se puteau adăposti în corturi[43]. Păzirea taberei trebuia încredinţată unui steag cu căpitan destoinic[44].

Al treilea tratat în care găsim referinţe la tabere militare este  cel referitor la organizarea capaniilor și tacticilor (Campaign Organisation and Tactics) scris la finele secolului al X-lea cu ocazia unor războaie purtate pe teritoriul Bulgariei. In multe aspecte acest tratat reia o serie din sfaturile lui Mauricius dar adăugă şi câteva planuri de tabără care ne sunt de folos, inclusiv profilul unui şanţ.

Singurele referinţe cu privire la şanţuri şi palisade sunt cele referitoare la  tabăra cu şanţuri,  aproape identică cu aceea prezentată de Mauricius. Se cuvine să precizăm că tabăra avea formă pătrată şi că era străbătură de la un cap la altul de două străzi principale care se intersectau în cruce. Tabăra este totuşi mult mai elaborată, mai ales în organizarea spaţiului interior, unde în centru se afla pavilionul imperial[45]. Tot  aici găsim date despre dimensiunile taberelor și anume că erau calculate în funcție de cavalerie.  In general, dimensiunile taberei erau calculate la 1 m de fiecare soldat dar mai sigură era stabilirea ariei  proporţional cu numărul de călăreţi[46]. Se făceau concesii şi în privinţa formei taberei. Se admiteau, în funcţie de configuraţia terenului, tabere în formă de triunghi sau cerc[47]. Se punea accent pe configuraţia locului taberei pentru o apărare naturală a zonei. Aceste noutăţi sunt foarte importante din punct de vedere arheologic deoarece se pot contitui în elemente de datare. Săparea şanţului ce înconjura tabăra se făcea foarte simplu. Soldaţii era înşiraţi de-a lungul a 500 de m, câte unul pe metru şi se săpa şanţul cu dimensiunile standard. Se lăsa o poartă de 16 m lăţime după care se săpau încă 500 m de cealaltă parte a porţii şi aşa pe toate cele patru părţi. Şanţul trebuia să aibă 8 picioare adâncime şi şase picioare lăţime (2,5 x 2 m)[48].

c.2. Şanţul de apărare al unei cetăţi. In jurul zidului de apărare al unui oraş-cetate din câmpie se săpa un şanţ larg de 25 m, cu o adâncime cel puţin egală cu fundaţia zidului. Pământul scos din şanţ era folosit pentru a crea o platformă înălţată de unde soldaţii luptau împotriva inamicilor[49]. In zonele de deal, la o distanţă de 18-25 m de zid, se săpa circular, în plan vertical panta dealului, pe o adâncime de 2 m (fig.9).

 

Concluzii

Din cele expuse mai sus reţinem că şanţurile erau elemente nelipsite din strategia de apărare atât ofensivă cât şi defensivă a Imperiului Roman de Răsărit, fiind elemente moştenite prin tradiţie, transmise mai departe şi adaptate mai multor situaţii şi obiective. Cu alte cuvinte, făceau parte din cultura militară bizantină.

O altă concluzie ar fi că șanțul era elementul principal și nu valul de pământ. Valul ca și șanțul presupune o amenajare specifică.  Valurile sunt menționate în trei situații și anume:

-valul cu metereze din lemn adosat tranșeelor folosite în timpul luptei;

-valul ca un dig înalt de trei picioare adică de un metru aflat în spatele șanțurilor de tabără.

-valul ca o platformă lată care înconjura cetățile și de pe care se purtau luptele.

Palisada este menționată ca o îngrăditură din lemn  care împreună cu șanțul formau întăriturile ridicate în zonele mărginașe. Deasemenea trebuie să precizăm că palisada este o  modalitate mai eficientă  de utilizare a pământului scos din șanț, necesitând mai puţină muncă decât întărirea şi întreţinerea unui val.

 

BIBLIOGRAFIE

CAMPAIGN ORGANISATION 1985- Campaign Organization and Tactics, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks,WashingtonDC, 1985, p.241-329, text, translation and notes George T.  Dennis

MAURICIUS 1970- Scryptores Bzyantini, VI, Mauricius, Arta militară, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970

SKIRMISHING 1985- Skirmishing, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.137-241, text, translation and notes George T.  Dennis

STRATEGY 1985-The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.1-137, text, translation and notes George T.  Dennis

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] STRATEGY 1985, p.1-135.

[2] MAURICIUS, 1970

[3] CAMPAIGN ORGANISATION 1985, p.241-329.

[4] SKIRMISHING 1985,  p.137-241

[5] STRATEGY 1985, p.22,

[6] STRATEGY 1985, p.25-27

[7] Theophilact Simocatta, Istorie Bizantină, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, I, 14, 3, p.35

[8] MAURICIUS 1970,   XI,2,10, p.554-555

[9] MAURICIUS 1970 XI, 1,7, p.265

[10] STRATEGY 1985, 6, p.23

[11] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.259

[12]MAURICIUS 1970, X, 3,4, p. 259

[13] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.261

[14]MAURICIUS 1970, VII, 8, p.171

[15] MAURICIUS 1970, I, 8-9, p.67

[16] CAMPAIGN ORGANISATION 1985,19,20, p. 295

[17]STRATEGY 1985, 6, p.22-23

[18] MAURICIUS 1970, XII, 21,5, p.355

[19] MAURICIUS 1970, VIII, 19, p.201

[20] STRATEGY 1985, p.67

[21] Am luat în calcul piciorul bizantin de 30,48 cm

[22] MAURICIUS 1970, III, 1-3, p.141.

[23] Piciorul birantin măsoară 30,48 cm (surse net) sau după alţii de 31,23 cm (Three

[24] MAURICIUS 1970, IV,3,p.143

[25] STRATEGY 1985, cap.29, p.89

[26] MAURICIUS 1970 I, 3-4, 19, p.59

[27] MAURICIUS 1970, I, 9, p.69

[28] MAURICIUS 1970, VIII, 65, p.215

[29] MAURICIUS 1970,V,1,6, p.153.

[30] MAURICIUS 1970, VII, 6-9, p.171

[31]MAURICIUS 1970 , 10 a, p.181

[32]MAURICIUS 1970, II, 17,2, p.95

[33]MAURICIUS 1970, XII, 28, p.363

[34] MAURICIUS 1970, XII, 9,2,, p.363

[35] MAURICIUS 1970, V,4,3 p.155.

[36]  MAURICIUS 1970, XI, 4, 27, p.285.

[37] MAURICIUS 1970XI, 4, 18.

[38] MAURICIUS 1970, p.355-359

[39] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.165

[40] MAURICIUS 1970, IX, 19, p.235

[41] MAURICIUS 1970, VIII,2, p. 211

[42] MAURICIUS 1970, XII, 21-22, p.355-359.

[43] MAURICIUS 1970, IX,3, p.235.

[44] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.181

[45] CAMPAIGN ORGANISATION 1985., p.329

[46] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.269

[47] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249, 271

[48] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249-251

[49] STRATEGY 1985, 12, p.35-37

NOI CU CINE VOTĂM!

 

In ultimii ani am trăit cu toţii o ultimă (sper)  zvâcnire a tiraniei în România definită ca la carte cu: instabilitate guvernamentală, luptă cu şi împotriva justiţiei, măsuri populiste din care unele fără acoperire, ignorarea totală a altor opinii venite pe cale democratică fie de la personalităţi, fie de la manifestaţii, promovarea mediocrităţii.  De aceea am preferat tăcerea. Tiranii sunt surzi la critici şi muţi la dialog.  Era timpul ca instituţiile statului să reacţioneze. Nu au prea făcut-o! Există şi excepţii, din fericire.  Era timpul ca  partidele să reacţioneze. Insă  s-au dovedit slabe şi populate de oameni plini de interese. De aceea prefer  un independent care a dovedit cu fapte că poate apăra principiile familiei creştine în Europa. Uneori un singur om poate face mai mult decât un partid!

HRISTOS A INVIAT!

Adevărat a Înviat! Un salut pe care, deşi îl repetăm zilnic, îl înţelegem foarte greu, deşi ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat,, adică suntem pregătiţi şi Învierea ne aşteaptă.   In realitate, acceptăm greu Învierea când trebuie să treci prin moarte pentru ea. Aici e poticnirea! Noi am fi vrut ca în basme o tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte. Dumnezeu ne-a oferit ceva mai bun: Invierea!