FILOSOFIA DE-NCEPUT DE AN

Binele nu există în sine, ci capătă chip prin alegerile noastre  cotidiene. Este o alegere. Atunci când nu alegem binele, facem răul pe care nu îl dorim. Iar alegerea bună este aceea ale cărei consecințe sunt bune odată pentru totdeauna. Există și alegeri bune în aparență, dar cu consecințe rele. Acelea sunt ispite! Nu le dorim, dar uneori sunt necesare.

IN 2019, SĂ VĂ DĂRUIASCĂ DUMNEZEU DREAPTĂ-SOCOTEALĂ CA ÎN FIECARE CLIPĂ SĂ FACEȚI ALEGEREA CEA BUNĂ! Cu atât mai mult cu cât niciodată nu știm prețul corect!

MAGIC HOME ARE NEVOIE DE NOI

Magic Home este casa în care părinţii copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital se pot odihni. Până să existe Magic Home, aceşti părinţi stăteau zile şi nopţi pe un scaun lângă patul micuţilor bolnavi.

Dar proiectul are nevoie de susţinere.
Avem nevoie de ajutorul tău pentru a continua o poveste plină de magie începută acum un an, cu un scaun gol. Un scaun simplu, de spital, pe care îşi petrec nopţile părinţii copiilor internaţi la oncologie.

În urmă cu un an, 636 de oameni (inclusiv eu) am stat pe scaun în semn de solidaritate cu părinții care își însoțesc copiii în spital în lupta împotriva cancerului.

Am reuşit astfel să atragem atenţia a sute de mii de oameni ca tine, oameni inimoşi care au donat cu generozitate. Donaţiile ne-au permis să construim 10 adăposturi MagicHOME în 8 orașe, o adevărată rețea de sprijin pentru părinții copiilor bolnavi de cancer.

Pentru a acoperi costurile de extindere şi administrare ale rețelei MagicHOME, avem nevoie ca până la sfârșitul anului să găsim 636 de companii care să doneze 20% din impozitul pe profit.

Dacă deţii o companie şi vrei să susţii proiectul MagicHOME, poţi să descarci de aici un contract de sponsorizare.

Dacă lucrezi într-o companie care se implică in proiecte sociale, trimite-i şefului mesajul nostru.

Dacă ai un prieten care lucrează într-o companie şi ne-ar putea ajuta, trimite-i mesajul acesta.

Indiferent cum vrei să faci asta, te rog să ne ajuţi ca mesajul nostru sa ajungă la 636 de companii.

Nu mai avem mult timp! Mai sunt doar 18 zile până la finalul anului şi estimările spun că doar una din 5 companii donează 20% din impozitul pe profit ceea ce înseamnă că peste 30 milioane de euro rămân la stat să facă cu ei ce-au facut şi până acum.

Asa că te rog, trimite mai departe acest mesaj și ajută-ne să creștem rețeaua solidarității!

Îţi mulţumesc,

Vlad

P.S. Poţi să sprijini MagicHOME şi dacă nu eşti om de afaceri! Poţi dona cu card pe donez.pentrumagichome.ro sau prin SMS trimiţând cuvântul MAGIC la 8844 (2 euro/lună) sau 8864 (4 euro/lună).

CUM AM SĂRBĂTORIT ZIUA NAȚIONALĂ

Evident că în București, cel mai românesc oraș din România, una dintre cele mai mari creații ale statului național. Cine spune că Bucureștiul e un oraș din sud condus de Miticii de pe Dâmbovița se înșeală. In București au venit și vin de peste 150 de ani români din toate provinciile și colțurile țării. Toți au fost bine primiți, toți și-au găsit locul visat, uneori chiar în frunte. De aceea, obida unor ardeleni și moldoveni pe sudiști, nu este nici întemeiată și nici justificată. Bucureștiul nu mai este demult al muntenilor, ci al tuturor românilor, chiar dacă unii munteni își amintesc cu nostalgie de Bucureștiul bunicilor și străbunicilor lor.
Dintre ofertele Bucureștiului, cea mai atractivă a fost pentru mine Opera Română cu spectacolul ,,Oedip,, de George Enescu dedicat Zilei Naționale a României. De ce au ales o operă de Enescu era explicabil, dar de ce au ales o operă clasică am înțeles d-abia la sfârșitul spectacolului. Oedip este o poveste despre destinul implacabil al omului singur și în comunitate. Pentru antici , destinul era o temă centrală. Pentru creștini este discutabilă și aproape inexistentă. Totuși, felul în care vedeau anticii destinul nu este mult diferit de felul în care văd creștinii soarta. In ambele situații pe drumul vieții, omul este silit să răspundă la o întrebare fundamentală. Oedip este întrebat de Sfinx, creștinii au ispite care în definitiv sunt tot întrebări. Ispită înseamnă întrebare. O altă idee este aceea că destinul nu este identic cu viața. Destinul este o lucrare pe care o împlinești sau nu. In măsura în care este împlinit, destinul se epuizează. Așa ne explicăm de ce Oedip deși învingător asupra destinului nu a făcut decât să-l împlinească, chiar dacă era un destin îngrozitor. Și, în fine, apare tema adevărului pe care nimeni dintre antici nu îl cunoștea cu adevărat. Pentru ei, curgerea timpului putea schimba sensul. Unul care intra în cetate ca un salvator cum a fost Oedip, se dovedea peste timp a fi criminal, ceea ce nici el nu știa.
Opera a fost pusă în scenă impecabil. Scenografia a fost senzațională. O bună parte a fost multimedia, scena fiind acoperită de încă două ecrane pe care se derulau filme, imagini onirice, simboluri, metafore. Costumele au fost actualizate parțial așa încât simțeai că e o poveste din prezent.
Mă gândesc uneori la destinul poporului român. Oare se gîndeau românii de la 1830 împărțiți în două clase fundamental diferite, una foarte bogată și alta foarte săracă cum vor arăta urmașii lor peste 200 de ani? Credeau boierii care se îmbrăcau cu haine grele și blănuri multe și aveau 12 feluri de mâncare la o masă că urmașii lor vor fi prigoniți peste mări și țări sau vor înfunda temnițele comuniste? Visau țăranii care mâncau de dulce doar trei luni pe an, în rest doar mămăligă, ceapă și usturoi, aveau doar două cămăși și făceau cele mai grele munci, că urmașii lor vor fi niște domni? Niciodată! La fel cum nici țăranii care își vindeau pământurile pe la 1500, siliți sau nu, că urmașii lor vor fi peste 300 de ani, o populație în continuă scădere, așa încât pe la 1800 erau colonizați străini în Țara Românească? Au fost necesare două războaie ca țăranii să-și recapete vechile pământuri. Prin urmare, destinul rămâne totuși o lucrare.

Cum am sărbătorit anul Centenar?

 

Suntem generaţia fericită de a sărbători centenarul statului naţional. Nu toate generaţiile au această şansă. Din păcate însă, experiența arată că suntem o generaţie nefericită care ratează şanse. Aşa cum am ratat şansa unei democraţii adevărate în 1989, a fost ratată şi şansa sărbătoririi centenarului pe măsura evenimentului. Manifestările organizate în pripă nu au avut ecoul sperat. Au sunat ca un clopot dogit. Accentul a fost pus pe evenimentele petrecute în 1918, evenimente sărbătorite în fiecare an şi cunoscute de toţi. Ca de obicei, capul de afiş au fost istoricii de istorie modernă şi contemporană. Or, un Centenar presupune cu totul altceva. Evenimentele din 1918 au fost doar piatra de temelie a unui stat nou construit pe baze naţionale. Ce a urmat după 1918 trebuia sărbătorit. Statul în sine. Instituţiile sale. Poporul care a stat la baza acestei creaţii naţionale. Istoria lui petrecută 50 de ani în comunism şi 50 de ani în democraţie. Aceasta trebuia sărbătorit în Anul Centenar. Doar conceptul de popor român ar fi putut fi subiectul unei expoziţii-eveniment şi a unei serii de conferinţe. Şi aici şi-ar fi adus aportul arheologii, medieviştii, etnografii şi sociologii. Apoi, participarea statului naţional la marea politică internaţională şi implicare lui ca stat tânăr de doar 20 de ani în cel de-al doilea război mondial. Şi aici era locul istoricilor de istorie contemporană. Apoi statul naţional în democraţie cu toate provocările lui şi statul naţional în comunism cu toate realizările şi nerealizările lui. Ar fi putut fi altă temă. Dar nu a fost! Explicaţii există, dar nesatisfăcătoare. Este adevărat că au exista şi excepţii locale, cum ar fi Simpozionul ,,Marea Unire de la Marea cea Mare,, la care au fost susţinute studii despre toată istoria Dobrogei din cele mai vechi timpuri. Dar cu o floare, nu se face primăvară.

O explicație există! Circ politic sau tiranie?

Unii zic că e circ, eu cred că este tiranie. Am argumente!
Cauza ratării Centenarului trebuie găsită în regimul de tiranie politică sub care ne aflăm şi de care nu este vinovat doar PSD-ul ci şi acele formaţiuni care l-au sprijinit în nebunia lui. Tirania este o patologie politică diferită de dictatură, dar o precede. Tirania se defineşte prin încălcarea legilor ţării. Şi nu doar atât! Instabilitatea guvernamentală, atacarea puterilor statului, în primul rând puterea judecătorească, apoi a unor instituţii militarizate cum este SRI şi cel mai grav anularea oricărui dialog cu poporul care a dus la apariţia mişcării #rezist sunt semne clare ale unei tiranii în creştere.
Ce e de făcut? Inlăturarea tiraniei nu este simplă şi presupune măsuri speciale. De-a lungul istoriei, tiranii au fost înlăturaţi de armată, dar într-un regim democratic acest lucru nu este de dorit. In Grecia antică se mergea până la rădăcinile tiraniei. De pildă, celebrul filosof Socrate a fost condamnat la moarte pentru că foştii lui elevi, instalaseră tirania în Atena. Dar acela era un stat mic. Intr-un stat mare lucrurile sunt mai complicate. Dar, oricum, abolirea tiraniei nu ține de popor, ci de instituțiile abilitate ale statului. Dar pânâ atunci, Centenarul a trecut.

SE VA LUA DE LA NOI!

Se va lua de la acest popor pacea și binecuvântarea, așa cum s-a întâmplat cu toate popoarele care au lepădat familia creștină. Sau credeți că Dumnezeu e sluga noastră bun doar să ne dăruiască. Se va lua de la noi bogăția și se va da altora, așa cum s-a mai întâmplat și în alte vremuri. Familia formată dintr-un bărbat și o femeie va fi apărată de cine nu te aștepți. De pildă, acești tineri care cântă un cântec inspirat din Cântarea Cântărilor pe străzile din Istanbul pentru a-și câștiga existența.,,Lumină în Babilon,, așa se numesc. Chiar și numele vă spune ceva. Dacă mai auziți!

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/c8j_vFvEKV4″ frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>

REFERENDUMUL CREDINȚEI

Mâine Dumnezeu va cerne credincioșii de necredincioși și nu este o figură de stil. El a creat familia și nu o va lăsa la voia întâmplării, la cheremul rătăciților. Dacă  un artist creează o scară minunată cu care am urca la cer și cineva i-ar strica-o oare nu s-ar supăra? Familia e ca o scară vie.

In aceste zile am constatat un lucru înfiorător. Oamenii nu vor vota în funcție de cât de informați, de deștepți sau de proști sunt, ci în funcție de cât de credincioși sunt. Chiar și oameni care-și afirmau credința s-au împiedicat de referendum. Nu m-am gîndit că acest cuvânt ,,credință,, aflat pe buzele tuturor poate avea aplicații practice atât de inedite. Că poate separa atât de limpede apele tulburi ale lumii. Credința este o cale de cunoaștere nu doar a dumnezeirii, ci și a lumii reale. Este și va rămâne un dar divin, un dar care lipsește celor mândri. Să ia aminte deștepții care, deși sunt bine documentați, nu pot distinge cu ochii minții viitorul de după referendum. Doar cu ochiul credinței vedem bine calea. Să ne rugăm pentru credință și vom ști ce să răspundem. Voi merge la referendum să votez cu DA familia creștină. Creștinii  nu au altă alegere.

SĂ SPUNEM ,,DA„ FAMILIEI TRADIȚIONALE LA REFERENDUM

Am întâlnit oameni care nu vor să meargă la referendum pe motiv că e prost organizat și întrebarea este incompletă. Așa este! Dar miza referendumului este mult prea mare. Nu mai avem timp nici măcar de critici. In definitiv, la referendum nu alegem calea personală care, in definitiv,  ne privește. La referendum alegem o cale pentru copii noștri și pentru comunitatea în care trăim. Și aceste două alegeri nu trebuie confundate. Eu ca persoană pot alege ce drum vreau, așa cum la munte alpiniștii își aleg traseele cele mai grele. Insă, nu putem pretinde întregii societăți să urmeze calea noastră. Ce s-ar întâmpla ca traseele montane turistice să fie în zone cu avalanșe sau în râpi adânci? Așa este și cu drumul vieții. Comunitatea, care cuprinde și copii și bătrâni și puternici dar și neputincioși, trebuie să meargă pe drumul bătut de generații. Acest drum este al familiei tradiționale formată din bărbat și femeie. In toată istoria noastră nu există altă cale. 

Și adaug o fotografie care îmi place preluată de pe ORTODOX INFO.

NU AM OM! (II)

Slavă Domnului că în țara asta încă mai există oameni care știu să interpreteze corect răspunsul biblic și să îl traspună în fapte.
De pildă, Vlad Voiculescu, ministru al Sănătății în guvernul Cioloș, a găsit altă interpretare, pe care o găsiți în prezentarea de la TED, unde oamenii ca Moraru nu vor fi invitați niciodată. Acolo sunt chemați oameni care din nimic au făcut ceva, nu escroci  care dintr- o bogăție au făcut nimic.

https://youtu.be/4flzsUIGNV8

 

NU AM OM!

NU AM OM!

Jelania paraliticului din Biblie a ajuns de câţiva ani emblematică şi în politica românească. Cu scuza  că nu au oameni (pesediştii ,,capabili,, erau fie în puşcării, fie cu dosare) Dragnea a schimbat trei guverne. Unul mai scandalos ca altul, riscând căderea ţării în haos.Iar imaginea pe care au oferit-o lumii este inedită. Un clan ţigănesc care a înconjurat sediul poliţiei sau tribunalului pentru a-şi scoate şmecherii de la pârnaie.

Cuvintele paraliticului care zăcea de 38 de ani  sunt nelipsite şi de pe buzele preşedintelui CJ Ialomiţa. Doi ani a jelit aşa până şi-a înhămat la carul greu al administraţiei ialomiţene toate drăguţele de la Primăria Amara, în timp ce jumătate din personalul instituţiei şi-a luat lumea în cap. Chiar şi în presa locală, Moraru mulţumea lui Dumnezeu că a reuşit să aducă pe funcţia de manager al Spitalului Judeţean o doamnă a cărei experienţă se limita la administrator în firma de salubritate a fratelui său. Şi doamna trebuia motivată! Salariu de 20000 de lei, chiar dacă era ilegal. Şi toţi oamenii lui cu studii…nu aşa! Ce contează că unii au şcoala făcută pe ici pe colo, pe unde s-a putut. Comuniştii n-au folosit şi ei o mulţime de analfabeţi!? Şi rezultatele s-au văzut şi când era primar de Amara şi se văd şi acum. Cap de afiş stau câteva străzi asfaltate şi un parc, care exista doar că nu era întreţinut. Toate în doar 16 ani. Ce mai vrei? A scos din noroaie 7000 de locuitori. Care însă îi vor plăti toată viaţa, neam de neamul lor. Că dracul, de ciuda, nu a mai suportat văzând atâta performanţă şi a scuipat în apa potabilă a localităţii care culmea venea din izvoarele de pe pământul lui Moraru. Apa s-a amărât, s-a îngălbenit şi s-a făcut sălcie. Nu e de băut! Trebuie să ne cumpărăm apă zilnic. Insă la mâncare tot mai punem apa lui Moraru. Şi tot cu ea ne spălăm deşi analizele ei nu sunt OK. Insă o plătim ca apă potabilă cu vârf şi îndesat, iar o parte din aceşti bani ajung la proprietarul Moraru.

Cei care şi-au făcut fântâni mai adânci au apă bună, aşa cum au avut şi locuitorii localităţii, până să ajungă primar Moraru. De ce apa din izvoarele lui Moraru este proastă nimeni nu ştie. Dar toţi o plătesc!

Nici aerul nu mai e ce a fost. Seara vin pale de aer împuţit şi nimeni nu ştie dacă vin de la platforma menajeră a oraşului sau de la groapa de gunoi unde se aduc deşeuri periculoase din ţările din jur, aflată doar la 5 km de Amara cam pe aceeaşi linie cu izvoarele de apă.

Aerul şi apa ar trebui să fie bunuri naţionale pentru că viitorul unui oraş depinde de ele. Dar, mă rog, Victor Moraru, fostul primar de Amara, actualul președinte CJI Ialomița are alt plan. Să ne lecuiască de stres. Folosește metoda bătrânească ,,cui pe cui se scoate,,. Așa că a dăruit transportul în comun Slobozia-Amara unei firme anti-stres.  Amara nu prea are locuri de muncă. Se merge la Slobozia, la doar 8 km, așa că transportul e esențial. Biletul ne costă doar trei lei și asta de mulți ani. O pomană egală cu transportul cu mașina particulară. Doar că diferă condițiile. In mașina particulară stai singur ca un fraier. Dar, în transportul public e cu totul altceva. Stai ca în conservă cu trapa și ușa deschisă ca să nu leșini.  Așa am ajuns eu posesor de permis de categoria A. Intreceam cu mult hodoroaga Nick Tour și aveam și aer. Am rămas cu un braț strâmb în urma unui accident, dar am înțeles riscul. Pe șoseaua cu o singură bandă pe sens circulă la grămadă biciclete care nu au pistă, căruțe care nu au bandă deși câmpul alăturat le-ar permite, mașini bară la bară, mașini agricole în campanie, tiruri, mașini de transport mărfuri. După ce străbați cărarea ai nervii praf, nu te mai impresionează nimic,  decât alte și alte ,,realizări,, marca Moraru descrise de presa cumpărată. Pe bani publici evident! Și individul ăsta vrea să ajungă europarlamentar! Doamne ferește!

Dar realizările trecutului sunt nimic pe lângă isprăvile prezentului. Muzeul Județean nu mai face săpături arheologice pentru prima dată după 50 de ani. Nu sunt bani! Toți s-au dus pe festivaluri. Dar, despre cultura președintelui Moraru, data viitoare!

Să rămânem la subiect. Că nu a avut oameni!

DESPRE NOUL ROF AL MUZEULUI JUDEŢEAN IALOMIŢA

Stimate domnule preşedinte Victor Moraru,

Stimate domnule vicepreşedinte Ionel Gaie,

 

Muzeul este, conform legislaţiei în vigoare, instituţia în care se cercetează şi se scrie istoria României, văzută ca un ansamblu coerent de istorii locale, precum şi istoria culturilor preistorice şi antice încadrate în conceptul mai larg al istoriei Europei şi Balcanilor. Pentru realizarea funcţiilor specifice, muzeul trebuie să aibă personal calificat şi specialişti precum şi instrumente de organizare eficientă a muncii. Un astfel de instrument se dorea a fi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Muzeului Judeţean Ialomiţa aprobat prin Hotărârea CJ Ialomiţa nr.46/26.04.2018 (numit în continuare ROF).  Schimbarea ROF era necesară şi binevenită în vederea actualizării în lumina celor peste 40 de acte normative, referitoare la muzee, patrimoniu  şi colecţii, promulgate în ultimii 20 de ani.Constatăm însă că noul ROF nu este pe măsura aşteptărilor.

Două aspecte mă îngrijorează:

  1. Nu face referire la toată legislaţia în vigoare ci doar, pe scurt, la două acte normative, restul fiind expediate cu formula ,,conform legii,, aplicată sporadic.
  2. Acordă o putere nelimitată managerului instituţiei.

Să le luăm pe rând.

  1. In noul ROF nu sunt menţionate ca atare comisiile de specialitate şi tehnice, organizarea şi funcţionarea lor. Aceste comisii pot fi comparate cu rotiţele din mecanismul unui ceas. Consider că trebuiau menţionate măcar cu titlu şi făcută trimiterea la lege pentru: Comisia de Achiziţii şi Evaluare a pieselor de patrimoniu, Comisia de Inventariere, Comisia de restaurare-conservare, Comisia de Evaluare a Performanţelor individuale, Comisia de recepţie a lucrărilor şi serviciilor, Comisia de disciplină, Comisia de angajare şi promovare în grade sau trepte profesionale. Aceste comisii nu fac parte din ordinea interioară a unui muzeu, ci sunt mecanisme de funcţionare a lui.

Deşi sunt menţionate funcţiile personalului nu se face referire la pregătirea lor profesională. Nu se precizează  cine sunt specialiştii, termenul fiind folosit generic. Ar trebui să se ştie că specialiştii sunt persoanele  menţionate ca atare în Registrele de profil ale Ministerului Culturii. Deasemenea  ar trebui menţionat că restul personalului trebuie să fie calificat prin  studii de profil şi aflaţi în diverse stadii de specializare. Acestora se adaugă personalul administrativ. Faptul că supraveghetorii, care în mod normal intră la administrativ,  sunt băgaţi la personal de specialitate nu face decât să încarce aiurea numărul de angajaţi ai secţiei de cercetare şi evidenţă. Deasemenea unii  referenţi trebuie să facă parte din alte compartimente ale muzeului, nu de la secţia de cercetare, evidenţă şi valorificare. Dar aceste lucruri par nişte fleacuri pe lângă ce s-a scris şi vedem în continuare la pct.2.

  1. Noul ROF face din managerul instituţiei un mic satrap oriental sau mai degrabă consfinţeşte statutul pe care şi l-a creeat de 17 ani de când e director. Acest lucru se realizează prin aceea că:

2.a. Managerul exercită conducerea executivă a muzeului, ceea ce este legal.

2.b.Managerul este preşedintele Consiliului de Administraţie  (CA) care este organul deliberativ de conducere al muzeului. Legea nu prevede acest lucru.

2.c.Managerul este preşedintele Consiliului Ştiinţific al Muzeului (CS), organ de specialitate cu rol consultativ. Legea nu prevede aşa ceva.

2.d. Managerul în calitate de autor al proiectului managerial este cel care stabileşte programul de activitate anual şi implicit pricipalele activităţi ale muzeului. Interpretabil.

2. e. Managerul stabileşte componenţa tuturor comisiilor de specialitate şi tehnice din muzeu. Acest aspect iarăşi nu l-am găsit în lege.

2 f. Cele de mai sus se găsesc sublinitate încă o dată pe şleau în art.15 alin.1):

,,Managerul conduce întreaga activitate a instituţiei şi o reprezintă în relaţiile cu celelalte instituţii publice, cu autorităţile publice locale şi centrale, cu instituţii şi organizaţii, precum şi cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate,,.

Lovitura de graţie dată unei conduceri democratice a muzeului este dată însă de capitolul de obligaţii.

Aici ROF este de-a dreptul năucitor. Adică nu conţine nici un articol cu drepturile managerului,  în schimb cuprinde patru pagini cu 53 (cincizecişitrei) de obligaţii. Un om cu mintea stătută ar crede că e bine, dar unul cu mintea iscoditoare constată că între aceste obligaţii sunt amestecate de-a valma drepturi şi obligaţii ale comisiilor, şefilor de secţii, de servicii, resurselor umane etc. E ca o comedie de bâlci care te învârte  până te ameţeşte, pentru că cele 53 de obligaţii nu au nici o logică în expunerea lor. Doar o minte analitică poate dibui cele nouă atribuţii de buget-finanţe,  precum şi cele şase drepturi cu privire la Resurse umane numite impropriu tot ,,obligaţii,,.

Este adevărat că ROF poate cuprinde şi alte obligaţii, dar mă întreb de ce nu aţi inclus şi prevederile art.26, alin.3 din legea a managementului instituţiilor de cultură care spune că: ,,In funcţie de specificul şi de complexitatea activităţii instituţiei, managerul poate delega personalului din subordine sarcini şi responsabilităţi…,,. Din prezentul ROF nu rezultă că managerul ar delega din sarcinile sale,  cuiva, ceva. Nu vi se pare muzeul o instituţie destul de complexă? Dacă aveţi un consilier cultural care nu poate face diferenţa dintre un muzeu şi un cămin cultural e problema dumneavostră, dar când  muzeul este o instituţie care funcţionează pe bani publici devine problema noastră. Ştiţi cum se traduce în practică acest ROF? Să vă explic! Conform obligaţiilor se parcurg doar  câţiva paşi:

Managerul concepe  programul de activitate al muzeului şi tot el îl aprobă în cadrul  CA şi CS, al căror preşedinte este şi ai căror membri sunt numiţi de el. Credeţi că i se opune cineva? Îi poate destitui oricând. Face comisii peste noapte, cum  a mai făcut,  că doar ROF nu îi impune nimic în acest sens.

Apoi alege oamenii care să pună în practică activităţile visate de el, în timp ce încheie contracte de prestări servicii, angajează, lichidează şi ordonează cheltuieli,  evident din banii noştri. Tot el, bietul om, face raportul asupra activităţii şi predă situaţia financiară. Este obligat, trebuie să le facă! Chiar dacă pune pe cineva să le facă, trebuie să iasă ca el, de vreme ce semnează.  După care  face raportul de presă şi stă în contact permanent cu publicul şi cu mediile de informare. Are altcineva această obligaţie? Nimeni.

Dar, absurdul situaţiei nu se opreşte aici. Ca să fie şi mai rău,  nimeni în acest moment nu cunoaşte proiectul de management al muzeului pe baza căruia   managerul a primit  al patrulea mandat. Proiectul nu apare pe site-ul muzeului, nici al Consiliului Judeţean, şi nici nu ne-a fost pus la dispoziţie atunci când l-am solicitat, adică în cadrul singurei şedinte de activitate din ultimii doi ani, şedinţă anunţată cu cinci minute înainte.  Ca să nu mai spun de Consiliul Stiinţific despre care  nu mai ştiu nimic  în ultimii 17 ani. Nu am făcut parte niciodată din el, deşi sunt menţionată în două Registre de specialişti administrate de  Ministerul Culturii. Prezentul ROF cere ,,specialişti cu răsunet,,. Deci  după ureche.  Iar, răsunetul e stabilit de director.

In consecinţă,  nu ştim ce program managerial trebuie să îndeplinim, nu ni se cer proiecte de activitate, dar lunar ni se cer rapoarte de activitate. Ştiaţi de această problemă de peste un an şi nu v-a păsat. La fel cum nu v-a păsat nici de memoriul pe care angajaţii muzeului vi l-au adresat cu privire la calcularea salariilor lor. Au constatat că salariile lor, după 20 de ani de muncă, sunt egale sau mai mici decât ale noilor angajaţi fără experienţă sau vechime în domeniu şi nu legea era de vină, ci directorul (care culmea ipocriziei, a semnat şi el memoriul în fruntea listei). La fel cum nu vă pasă că în acest an Centenar, nu ştim dacă avem vreun proiect de anvergură şi se pare că nu sunt bani nici pentru micile activităţi de cercetare care se mai făceau în muzeu, cum ar fi şantierele arheologice.

Prin urmare, având în vedere precedentele,  nu ştiu dacă cele arătate de mine vor fi băgate în seamă.  Mă adresez dumneavoastră din simplul motiv că nu ştiu cui să mă adresez. ROF are şi  greşeli de exprimare şi de tipar, printre care cea mai gravă este aceea prin care se afirmă că judeţul Ialomiţa ,,a fost reînfiinţat,,(sic!) în 1968 în condiţiile în care judeţul Ialomiţa nu a fost desfiinţat niciodată, ci doar reorganizat.A doua, în ordinea prostiei,  s-a strecurat exact în articolul care menţiona  modalitatea de  modificare a  prezentului ROF. Scrie acolo la art.36, alin. 2):

,,Orice modificare şi completare a Regulamentului va fi propusă Manager, cu avizul Consiliului de Administraţie al Muzeului în vederea aprobării, prin hotărâre, de către Consiliul Judeţean Ialomiţa,,.

Nu suntem ghicitori să aflăm ce cuvânt lipseşte din această frază cheie. Dar dumneavoastră aveţi puterea să aflaţi la fel cum aveţi datoria să stabiliţi Muzeului Judeţean Ialomiţa un Regulament de Organizare şi Funcţionare fără interpretări.

 

Semnat,

Dr. Emilia Corbu