POARTA-ALBĂ 2017. I-AM GĂSIT!

In perioada 25-28 august 2017 a avut loc a doua campanie de cercetări de teren în cadrul Proiectului ,,Gropile comune de la Canalul Dunăre Marea Neagră,, iniţiat şi finanţat de Fundaţia ,,Profesor George Manu,,. Au participat puţini voluntari sprijiniţi de o mână de oameni inimoşi din sat. In teren, am primit şi sprijinul colegului Stănică Pandrea de la Brăila cu care am lucrat documentaţia tehnică (grafică, fotografică, etc.). Cu siguranţă asupra întregului proiect au vegheat şi sfinţii temniţelor comuniste prăznuiţi în acest an, motiv pentru care scurta campanie a avut succes.
Cercetările au avut loc tot în punctul ,,Cimitirul Nou,, din localitatea Poarta Albă (jud. Constanţa), fiind o continuare a cercetării intreprinse în anul precedent.

Metoda de lucru

Rezultatele de anul trecut ne-au indicat o zonă în care avusese loc o dublă intervenţie asupra solului în urma căre rezultaseră două rânduri de gropi, cele mai noi pline cu pământ negru curat, care le tăia pe cele mai vechi caracterizate printr-o umplutură formată din pământ galben amestecat.
Pe profilul nordic al secţiunii SC se mai păstra o mică parte din gropile iniţiale. Am hotărât să trasăm o secţiune N-S perpendiculară pe aceasta. Inainte de stabilirea locului în care urma să efectuăm săpătura ne-am consultat şi cu localnicul Marian Tudorache (50 ani) care susţine că în copilăria lui, bunicul lui i-ar fi arătat locul în care se aflau gropile deţinuţilor politic.
Locul indicat de Marian se afla tot în perimetrul în care urma să deschidem secţiunea doar că se apropia foarte mult de gardul cimitirului istoric de sec. XIX-înc. sec.XX. Pentru a nu intersecta eventualele morminte ale unora care după anumite canoane sunt îngropaţi în afara cimitirului, am decis să plasez noua secţiune SD la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC de anul trecut.
A rezultat o secţiune de doar 12 m lungime şi aproximativ 2 m lăţime deşi acolo unde au apărut morminte ne-am oprit deasupra lor, urmând ca secţiunea să fie lărgită manual. Secţiunea a fost lucrată parţial mecanic, parţial manual. Planul iniţial era de a coborâ mecanic până la 1,50 m deoarece secţiunile de anul trecut arătau gropi adânci de 2 -2,50 m. Surpriza mare a fost intersectarea unui mormânt aflat la doar 1,10 m, apoi ne-am adâncit săpând manual. In final pe mica secţiune au apărut cinci morminte. Detaliile cercetărilor vor fi publicate în revista Fundaţiei Profesor George Manu. Până atunci, convingerea noastră că am găsit morminte ale deţinuţilor politici are la bază mai multe argumente:
a) Gropile au anomalii neîntâlnite la nişte morminte normale. Au adâncimea mică (-1,10 – 1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă.
b) Mormintele nu se intersectează dar sunt apropiate unele de altele şi compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp.
c) Distanţele dintre morminte sunt mici de doar 1-2 m. Intre M1 şi M2 sunt doar
0, 95 m, între M2 şi M3 – 0,80 m, între M3 şi M4 – 1,60 m, între M4 şi M5-1,80 m.
d) Mormintele nu sunt marcate. Ciudat, pentru că în cimitirele istorice din vecinătate, dezafectate de cel puţin 70 de ani, încă se mai păstrează marcajele, cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre etc.
e) Deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că nivelul gropilor se lăsate la un moment dat şi a fost necesară acoperirea lor.
f) Sicriele sunt de fapt nişte cutii şi în cazul lui M3 acesta pare improvizat dintr-o targă.
g) Din cele cinci morminte intersectate unul a suferit o moarte violentă.
h) Localizarea în afara cimitirului.

1. Campania din acest an a confirmat tradiţia locală a existenţei unor morminte ale deţinuţilor politic.
2. Noutatea pe care o aduce descoperirea din acest an este aceea a existenţei unor necropole de colonie. Chiar dacă se aflau în apropierea cimitirelor localităţii a fost preferat un loc în vecinătate.
In concluzie, nu am săpat degeaba. Deşi nu am găsit o groapă comună, totuşi a fost descoperită o necropolă compusă din morminte individuale. Nădăjduim ca în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu să fie ridicată în perimetrul respectiv o Troiţă de sfinţire a locului şi de marcare a lui în memoria comunităţii.
Au fost trei zile intense, în care s-a lucrat cât în trei săptămâni, dar minunate prin scopul lucrării, relaţiile dintre oameni şi rezultate.
Astfel de proiecte merg foarte greu. Trebuie să menţionez un lucru poate uitat de unii. Canalul Dunăre-Marea Neagră în forma actuală a fost lucrat în timpul lui Ceauşescu cu muncitori şi specialişti, între 1973-1986. Canalul la care deţinuţii politic erau aproape 80% din personal, a fost lucrat între 1949-1953 şi valorificat ulterior în Complexul de irigaţii Mircea-Vodă devenit apoi Sistemul de irigaţii Carasu. Aceste evoluţii istorice ale zonei ridică dificultăţi în identificarea în teren a obiectivelor noastre, deoarece zona a fost bulversată cu totul şi canalul actual are doar 10 km în comun cu canalul vechi.

 

 

LECTURI DE VACANŢĂ. SERGIU CIOCÂRLAN

 

2017, ANUL COMEMORATIV AL SFINŢILOR APĂRĂTORI AI ORTODOXIEI ÎN TIMPUL COMUNISMULUI ne îndeamnă la lecturi specifice. Şi oferta este generoasă. Mă refer la cărţi de memorialistică, la reviste de specialitate care studiază acest segment istoric, la monografii cuprinzând vieţi şi evenimente din epocă, la conferinţe şi la alte tipuri de manifestări.

O pagină unică în peisajul editorial românesc de gen este semnată de Sergiu Ciocârlan. Romanele lui inspirate din viaţa unor martiri sau mucenici români din secolul XX sunt unice în literatura românească şi acest loc privilegiat se datorează unui cumul de daruri. Sunt cărţi binecuvântate în primul rând prin subiect. Martiriul unor creştini în timpul comunismului. Apoi, o altă binecuvântare se regăseşte  în stilul în care sunt scrise. Sergiu Ciocârlan scrie în genul marilor clasici, are darul de a te introduce în atmosfera timpului, de a trăi alături de personaj, de a fi martor la alegerile lui, la trăirile şi temerile lui. Când începi să citeşti una din cărţile lui sergiu Ciocârlan, nu o mai poţi lăsa din mâini. Te răpeşte prezentului şi te propulsează direct în acţiunea cărţii, alături de eroul principal. Iar eroii lui nu sunt oameni oarecare, deşi culmea, unii dintre contemporanii noştri, au trecut pe lângă ei. Romanele lui au ceva din scenografia unui film. Scenele sunt fotografice, spontane redând de la frunza care se clatină şi lumina zilei până la o aplecare smerită a capului.

Din romanele lui se disting cu claritate doar două personaje. Unul bine conturat, clar, distinct şi anume martirul. Celălalt-un personaj colectiv-gălăcios, atipic, volatil şi presant în acelaşi timp, cu multe capete de oameni, dar un singur trup:comunismul. Un personaj care se târăşte prin oameni, vremuri, situaţii, luând mereu chipul unui alt şi alt om. Cu acest personaj se confruntă părintele Gheorghe Calciu în săptămâna celor ,,Şapte cuvinte către tineri, în romanul,,Mărturisitorul de care vă temeţi,, părintele Radu Stanciu în romanul ,,Fără Frică,, şi părintele Rizea Dobre asasinat pe 26 aprilie 1989 în romanul ,,Jertfa unui preot mucenic,,. Personajul demonic sălăşluieşte în beciurile securităţii, se cuibăreşte în inima activiştilor de partid, atinge sufletele instabile ale oamenilor simpli, indiferenţi şi taciturni dar şi a unor suflete elevate care cândva fuseseră tari. Arma lui e frica. Teroarea face ravagii mai mari decât bătaia. Şi prin toţi şi toate loveşte în sufletul preotului, în biserica lui Hristos, cea de zid, dar mai ales în cea de suflet. E disperat şi la un moment dat, buimăcit, se lasă văzut şi  până şi un securist vede cum o mulţime de draci săriseră să demoleze biserica cu hramul Sf. Paraschiva din Brăila. Scena este suprarealistă, lupta nu e simplă, unii oameni înnebunesc, dar nu mai există o definiţie a nebuniei, nici la Spitalul de nebuni din localitate.

Romanele lui Sergiu Ciocârlan pe care le-aş numi hagiografice au ceva ce nu găseşti în nici o lucrare hagiografică. Au dinamism. Te ţin cu sufletul la gură. In Proloage, sinaxare, hagiografii găsim doar o consemnare a martiriului, locul, timpul, personajele şi felul în care creştinii l-au mărturisit pe Hristos. In hagiografiile semnate de Sergiu Ciocârlan simţi modul în care s-a purtat lupta, subtilităţile adversarului, nuanţele răspunsului pe care martirul le dă la provocări,  spiritualitatea care stă în spatele fiecărui act şi care e vie şi mărturiseşte în continuare. Simţi că lupta se dă, nu doar între oameni, ci între spirite. Vezi cum planurile se inversează, cum cel lovit e puternic şi prigonitorii lui sunt slabi, din ce în ce mai neoameni, din ce în ce mai hidoşi.

Nu este o lectură uşoară, are ceva exorcizant în ea. Îţi pune probleme. Nu ştii de partea cui ai fi fost. Îţi dai seama că tu n-ai fi putut ţine piept situaţiei. Ţi- e ciudă! Problematizezi. Lectura devine o oglindă magică. Vezi scena care se petrece dar vezi şi chipul tău în ea, pentru că acţiunea s-a petrecut de curând, pe străzile pe care şi tu te-ai plimbat, în blocurile în care locuieşti şi tu, printre oamenii cunoscuţi ţie. Nu este simplu să accepţi chipul adevărat al lumii în care au trăit bunicii, părinţii tăi şi trăieşti chiar şi tu. E o lume de care eşti responsabil. Te simţi stânjenit de tine însuţi sau mai degrabă de un Personaj care până acum nici nu realizai cît de aproape îţi este. Adică de Hristos!

PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STARETUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR- STAREŢUL RUGĂCIUNII ISIHASTE

Intr-o Românie a nedreptăţilor, nici măcar mucenicii din timpul prigoanei comuniste nu sunt canonizaţi, încă. De Praznicul Sf. 40 de mucenici, evocăm personalitatea părintelui Daniil cunoscut mai ales prin pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor. Redau un articol din revista ATITUDINI.

28© ATITUDINI | no.48 | 2017

ÎNCHIS PENTRU RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Părinte Ioan, sfinţia voastră aţi fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhov­nicesc. Avea doisprezece călugări şi la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareţ trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ şi duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica şi vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta şi duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic şi după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foar­te puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deşi nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearşaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indi­ferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iar­bă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?” N-auzea paşii, dar ştia că vin. Şi apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap şi aveam linişte şi pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreoşase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câ­teva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbuşit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovniceas­că şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit ia Bucureşti, a venit cu barbă. Şi avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniştri, nu vorbea cu oricine. Era directo­rul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30,40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău şi îşi făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conţopişti din ăştia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era şi aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l comba­tă în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

 

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

 

Şi ce a zis la proces?

L-au întrebat: „De ce merg atâţia tineri acolo în munte?”. Şi el a răspuns: „l-am atras ca să-i învăţ să spună „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul„Stai josî“. Şi i-au dat 20 de ani muncă silnică.

 

Şi în temniţă a murit

Da, la Aiud, l-au omorât intenţionat. La Aiud l-au băgat la Zarea, cu un doctor şi peste tot era numai gheaţă. Părintele Daniil Tudor s-a aşezat în cruce cu faţa în jos pe gheaţa aceea, ca doctorul să stea pe spatele lui cu faţa în sus şi să zică mereu: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi când au venit la o săptămână să-l arunce în groapă sau pe râpă, numai Dumnezeu ştie, era o căldură acolo şi toată gheaţa se topise, de s-au speriat gardienii şi au fugit. Insă aşa s-a stins.

Dar nu v-aţi amărât când l-au închis că nu o să-l mai vedeţi?Păi, cum să nu? Că e greu dacă nu ai stareţ! Pe mine mă lua des prin oraş, pe aici prin Câmpulung şi mai mergeam cu el şi la Bucureşti. Am conştientizat multe lucruri minunate lângă el, am întâlnit oa­meni care erau purtători de duh, care ştiau dinainte ceasul morţii, oameni postitori, rugători.

Erau ucenicii lui?

Da, erau ucenicii lui. Şi câţi călugări erau în toate părţile, tot pe la el veneau. Şi maicile de la Vatra Moldoviţei veneau tot pe acolo la târg cu căruţa ca să ia alimente. Pe atunci nu erau maşini ca acum. Aici în Valea Seacă era un om, Gheorghe Petricaru, care şapte ani a stat în pat paralizat şi nu a cârtit ni­ciodată. Şi părintele Daniil Tudor, pe când mergea la Bucureşti sau în oraş cu câte o treabă, trecea pe la Gheorghe Petricaru şi îi făcea Sfântul Maslu, îl spovedea, îl împărtăşea cu Sfintele Taine.

S-au făcut si multe minuni aici la Rarău. Odată, de

Acoperământul Maicii Domnului, părintele Daniil n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea pe atunci un viţel şi şapte miei — auzim că au dispărut viţelul şi mieii. Fuseseră într-o livadă acolo, păşteau şi deodată nu au mai fost, au dispă­rut. Toată noaptea i-am căutat cu lanterne, cu făclii, cu felinar şi n-am găsit nimic. Eram toţi, eram vreo ii,I2. Dimineaţa vine un om din satul Chirii şi spu­ne: „Acolo, afară de mănăstire, lângă gardul mă­năstirii, lupii au mâncat o vacă”. Şi mi-am zis: „Ei, s-a terminat şi cu viţeii şi mieii. I-au mâncat lupii şi pe ei”. Dar părintele Daniil a făcut slujbă şi s-a dus la Maica Domnului şi s-a rugat şi a spus: „Maica Domnului, iartă-ne, că am greşit. De altă dată n-o să mai ţinem sărbătoarea asta a ta fără priveghere Şi în timp ce stăteam la masă, tot la ora două, când am ieşit, veneau viţelul şi cu mieii, unul după altul,

asa, în sir ca în armată, viţelul în fată si mieii toti după el.

Altădată nu aveam ce să mâncăm. Este mult pă­mânt la mănăstire, dar e mai mult iarbă. Şi mergea părintele Daniil la Maica Domnului, făcea o rugă­ciune si într-o oră, două venea căruţa de la Chiril sau din Câmpulung, plină cu alimente. Aşa se în­tâmpla la Rarău pe vremea părintelui Daniil Tudor.

„RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE NEÎNTRERUPTĂ”, ĂSTA ERA SINGURUL LUI ÎNDEMN

După ce m-am hotărât să mă fac călugăr am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru că­lugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil- Tudor. Nu ştiam cine e, dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult. Când l-am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 6o de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte fru­

mos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pă­trunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine, te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la fi­lozofie, pictură şi teologie până la cele mai riguroa­se ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştri, ge­nerali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu di­letanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împăr­tăşeau părerile.

Aici însă în mănăstire, devenea cu totul alt om. încă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc.

Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiori­zat, nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa-zis „de chilie”. Toată noaptea la fereastra odăiţei sale ve­deam lumină, dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trez- via! …Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vas­ta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părin­tele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba at­mosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar gla­sul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete.

Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu străşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem bi­necuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâneam fragi sau zme­ ură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită.

Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mă­năstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurămân­tul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în săp­tămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâneam, chiar dacă el nu lua nicio fărâmitură. In timpul fiecărei mese, un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciu­ne, apoi mâneam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil dădea explicaţii pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. In faţa noas­tră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos. îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. în curtea aceea se simţea un neîn­chipuit duh de pace, un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul ob­ştii. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână,

fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fi­ecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Ii vedeai chiar şi pe mo­nahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah.

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntrerupta’, ăsta era singurul lui în­demn. Acesta a fost exemplul pentru mine atunci, ca simplu frate în mă­năstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău. Părintele Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teo­logia să devin preot, dar eu i-am răspuns: „Eu am venit să mă fac monah, nu preot”. După trei ani de stat la Rarău, am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu părintele Ambrozie care era magazio­ner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită croni­că. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a deveni preot şi mi-am făcut voia, îmbolnăvindu-mă ast­fel foarte grav!… Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal. A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspec­tor din Câmpulung-Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus: „Cărţile sunt bune, dar ideile sunt tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!”. Şi am fost eliberat[1].

(Fragment de interviu, acordat maicilor de la mănăs­tirea Paltin Petru-Vodă)

 



[1] Relatare preluată de pe http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/2012/08/ arhischimonahul-ioan-staretul-manastiri.html

VALERIU GAFENCU (1921-18 FEBRUARIE 1952). SCRISOAREA LUI VALERIU GAFENCU CĂTRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA

HRISTOS A INVIAT!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).

Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit.

Cu dragoste in suflet,
Va sarut mainile,

Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946

valeriu_gafencu_mama_sa_ioan ianolide in lagarul de la galda 1946

BUCURĂ-TE SFINTE PĂRINTE IUSTIN!

Părintele Justin în conştiinţa poporului român
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc în tumultuosul secol XX cu mari duhovnici care să fie mângâiere şi întărire poporului dreptcredincios şi călăuzitori pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Rolul lor poate fi asemănat cu cel al profeţilor din Vechiul Testament. Deşi toţi preoţii sunt duhovnici, doar câţiva dintre ei sunt înzestraţi cu o harismă specială prin care pătrund în străfundurile fiinţei umane, care schimbă destine şi care zidesc biserica cea dinlăuntrul sufletului omenesc. Părinţi mari precum Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţianu, Teofil Părăian constituie cununa de luceferi luminoşi ce luminează spre mântuirea oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu (Matei 5,16).
Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă încheie această ceată de Părinţi, ziditori de suflete şi de conştiinţe, iar plecarea lui din lumea aceasta s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional, deoarece toată viaţa lui a semănat cu prisosinţă iubirea către toţi, iar acum miile de fii duhovniceşti şi-au manifestat dragostea şi recunoştinţa faţă de Sfinţia Sa. De la naştere până la adormire, viaţa Părintelui Justin a curs întru sfinţenie, cu multă nevoinţă, cu multă osteneală, cu rugăciune neîncetată, dar mai ales în suferinţă şi prigonire, mărturisind credinţa asemenea mărturisitorilor sfinţi din trecutul îndepărtat sau mai recent al Bisericii şi făcând din chilia lui laboratorul vindecării sufleteşti şi o poartă a raiului.

Obârşia şi copilăria Părintelui Justin
Părintele Justin a venit pe lume la data de 10 februarie 1919, de pomenirea sfântului sfinţit mucenic Haralambie, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Ana în satul Petru Vodă, la poalele muntelui cu acelaşi nume, pe unde trece drumul spre mănăstirile nemţene, primind la botez numele Iosif. A fost cel mai mic din cei cinci fraţi şi a fost crescut conform tradiţiei din satul natal, în frică şi credinţă puternică în Dumnezeu şi în demnitate creştinească şi românească. Mama, atmosfera din sat şi preotul Ioan Petrescu din parohia respectivă au avut un rol hotărâtor în temeluirea copilului Iosif.
A făcut şcoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. Mergea adesea în copilărie cu mama sa şi cu alţi credincioşi din sat la Mănăstirea Durău, mănăstire cu un rol duhovnicesc foarte mare în perioada interbelică pentru toate localităţile de pe Valea Muntelui. Tânărul Iosif a fost foarte atras de viaţa monahală, de frumuseţea slujbelor, de bunătatea călugărilor de aici şi astfel se naşte în sufletul său dorul de viaţa sfântă călugărească.

Viaţa monahală şi sfinţita preoţie
La numai 19 ani este tuns în monahism de stareţul Martinian Conuţ care îi va fi şi duhovnic şi a primit numele de Justin. Primeşte ascultarea de arhondar şi în special să aibă grijă de primirea oaspeţilor la stăreţia Durăului, ascultări pe care tânărul monah le-a împlinit cu multă râvnă.
Pentru că era iubitor al sfintelor slujbe şi avea o voce foarte frumoasă a fost hirotonit diacon şi apoi preot de episcopul Valeriu Moglan, originar tot din comuna Poiana Teiului. Pentru că era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu râvnă de studiu se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, condus la vremea aceea de Arhim. Dionisie Udişteanu, de care Părintele Justin se va simţi foarte ataşat pentru totdeauna.
Norii războiului se ridică ameninţător, toată floarea tinerimii române este chemată sub arme, iarieromonahul Justin este rânduit preot pentru armată, unde liturghiseşte şi împărtăşeşte pe soldaţi, îmbărbătându-i prin cuvinte, alinând pe cei răniţi sau îngropând pe cei căzuţi pe câmpul de luptă.
După război, Părintele reia cursurile la Seminarul de la Cernica în ciclul superior, deoarece durata studiilor era de 8 ani. În condiţiile grele de după al doilea război mondial şi de instaurare a regimului comunist, Seminarul de la Cernica se desfiinţează şi Părintele este nevoit să facă clasa a VIII-a la Seminarul de la Roman în condiţii grele şi improprii studiului teologiei.

Calvarul şi binecuvântarea temniţei
În data de 14 mai 1948, ieromonahul Justin, elev în clasa a VIII-a, este arestat noaptea din internatul seminarului împreună cu alţi colegi, anchetat şi condamnat şi astfel începe calvarul celor 16 ani de puşcărie pentru el şi pentru toată floarea culturii, intelectualităţii, spiritualităţii şi elitei neamului românesc. Suceava, Aiud, Sighet, Gherla, Baia Sprie, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, iată câteva din locurile de suferinţă şi de martiraj ale Părintelui.
În aceste închisori deţinuţii erau bătuţi, schingiuiţi, chinuiţi, umiliţi în moduri de neimaginat pentru a fi exterminaţi. Erau înfometaţi, ţinuţi în frig, în mizerie, în izolare totală, supuşi la munci silnice, istovitoare şi periculoase, ameninţaţi şi permanent cu moartea în preajma lor, aşa cum mărturisea Părintele: „am trăit în puşcărie cu moartea de mână”.
În aceste condiţii de constrângere fizică şi psihică au trebuit să găsească o cale de a rezista. Iar calea găsită a fost credinţa în Dumnezeu. Astfel închisoarea dintr-un loc al degradării umane s-a transformat într-o adevărată şcoală a spiritului, într-o academie a culturii şi în temple ale cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Părintele spunea, amintindu-şi acea perioadă: „şcoala cea mai înaltă pe care am făcut-o a fost Universitatea din puşcării, iar călugărie în cel mai autentic sens al cuvântului am trăit-o în celule”. Bunăoară, Părintele spunea că cel mai frumos Paşti, cea mai înălţătoare Înviere din toată viaţa lui a fost Învierea sărbătorită în adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Aici, la miezul nopţii, toţi deţinuţii au stins lămpaşele şi după câteva momente de aşteptare, preoţii au adresat chemarea: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toţi au aprins lămpaşele au cântat „Hristos a înviat” şi, deşi erau în adâncurile pământului, cu toţii au fost părtaşi unei bucurii nepământene.

MAI MULTE LA ATITUDINI

UN ACT DE CENZURĂ CULTURALĂ

 

Un articol semnat de Ion Spânu în Cotidianul ne aduce în atenţie un act de cenzură culturală. Pe scurt, din expoziţia doamnei Silvia Radu au fost scoase tablourile unor martiri din temniţele comuniste (Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Costache Oprişan). Autorul cenzurii se pare că este ideologul comunist Alexandru Florian, directorul Institutului Ellie Wiesel. Dacă nu este aşa, să iasă în faţă şi să spună că nu a fost el, ci un drac deghizat.

Vreau să spun că domnul Florian nu este la prima abatere. In urmă cu opt ani a reuşit să închidă vremelnic expoziţia ,,Destine de Martiri,, dedicată  unui grup de şase martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste. Era vorba de Arsenie Boca, Gheorghe Calciu, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide. Expoziţia era organizată de CNSAS împreună cu Muzeul Judeţean Ialomiţa. Ca urmare a presiunilor lui Alexandru Florian, CNSAS s-a retras din colaborare şi expoziţia aflată atunci la Iaşi, a fost închisă.

M-am adresat atunci Ministerului Culturii şi Sf. Sinod al BOR.  Am prezentat cazul în faţa a 60 de istorici care au cerut printr-un apel adresat  CNSAS redeschiderea expoziţiei. In final, expoziţia a fost redeschisă. Abuzul a fost uitat şi neamendat, dovadă că individul a revenit. Regret din toată inima că l-am iertat. Trebuia să fac plângere penală. Experienţa a fost traumatizantă pentru mine.

De aceea, fac apel către toţi organizatorii de expoziţii cu teme inspirate din represiunea comunistă asupra intelectualităţii româneşti din perioada interbelică: în cazul în care sunteţi sunat de un individ care se prezintă Alexandru Florian (nu ştiu numele lui real) sau de prietenii lui, vă rog frumos să închideţi telefonul. Dacă insistă, adresaţi-vă poliţiei! Nu vă faceţi părtaţi la un abuz. Dacă respectivii au ceva de obiectat o pot face în condiţiile legii. Nici o lege nu le permite să facă presiuni de genul  telefoane, adrese etc.

Firul de care atârnă celebrul personaj, ca de o liană în junglă este Legea 217/2015 (iniţiată de el la braţ cu PNL şi aprobată  de toţi senatorii şi deputaţii PSD cu Iohanis în frunte) care  interzice cultul personalităţilor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Este vorba de criminalii de război. Insă legea nu definește infracțiunile contra păcii și omenirii și prin urmare se înțelege că orice condamnat pe a cărui sentință scrie negru pe alb, infracțiuni contra păcii și omenirii cade sub incidența legii. Mai mult chiar, legiuitorul face trimitere  în art. 6, alin.2 la o definiţie internaţională: ,,Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,,.

Nici una din personalităţile menţionate mai sus nu au fost condamnate pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii şi  nu au fost judecate de un tribunal internaţional, deci nu sunt criminali de război. Să încep cu cele mai grave condamnări şi care ar putea naşte îndoieli.

Insă, nu ştim care dintre cele trei sentinţe pe baza cărora Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniţă, sub trei dictaturi, intră sub incidenţa legii 217. Că în 1941 era acuzat de instigare la rebeliunea legionară, în 1945 în procesul ziariştilor era crimă de dezastrul ţării,  şi în 1959, altă acuzaţie. In fapt, omul scrisese poezii.  Sentinţa din 1959 e monument de  absurditate. Adică un om care din 1941 era ba în închisoare, ba pe front  era condamnat la moarte şi 20 de ani de temniţă grea. Adică mort îl mai ţineau 20 de ani în temniţă sau după 20 de ani de temniţă îl omorau, încă nu am înţeles cum funcţiona sentinţa. Poate ne lămureşte domnul Florian, că taică-su era mare nomenclaturist pe vremea aia. Pedeapsa cu moartea i se trăgea de la ,,infracţiunea de insurecţie armată,, şi instigare la crima de trădare de patrie (comunistă, se subânţelege). Cei 20 de ani de temniţă grea îi primise  pentru activitate intensă contra clasei muncitoare. In 1960, pedeapsa mai sus menţionată era comutată în muncă silnică pe viaţă. Deci, repet, nu e vorba de crimă împotriva păcii şi umanităţii.

In aceeaşi situaţie se află şi Mircea Vulcănescu. Pe foaia matricolă penală completată la închisoarea Jilava, se notează că este condamnat pentru ,,crimă de dezastrul ţării,,. Deci, iar repet, nu apare sentinţa prevăzută în  legea 217/2015 adică ,,crimă împotriva păcii şi omenirii,,.

Deasemenea, legea  217/2015  nu are nici o aplicabilitate pentru Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan.

Prin sentinţa 435/8 mai 1941, Valeriu Gafencu, pe atunci  în vârstă de 20 de ani,  era acuzat de instigare publică, iar pe foaia matricolă penală apare crimă de uneltire, în fapt fiind trecută activitate legionară. Deci, nici vorbă de infracţiuni contra păcii şi omenirii. Costache Oprişan, din aceeaşi generaţie cu el, a fost acuzat de apartenenţă la o organizaţie politică interzisă de lege. D-abia după război au apărut sentinţele de crimă împotriva păcii şi omenirii.

Orice lege din lume se referă la prezent şi la viitor şi se aplică unor oameni în carne şi oase. Legea interzice organizaţiile legionare din ziua de azi, din anul 2016,  nu poate interzice Frăţiile de Cruce din 1940, organizaţii din care au făcut parte cei doi. Şi, oricum, cei doi martiri sunt admiraţi pentru mărturisirea creştină din lungii şi greii ani de temniţă şi nu pentru apartenenţa legionară.

Mai am însă o nedumerire. De ce, în urmă cu 10 ani, când am organizat expoziţia ,,Patru biografii de intelectuali-Patru destine de martiri,, dedicată lui Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu totul a fost frumos şi cu pace? Toată lumea a înțeles că este o expoziție dedicată condiției fragile a intelectualilor creștini angajați politic (Radu Gyr) sau tehnocrați (Mircea Vulcănescu), minoritari (Steinhardt) sau cu un larg orizont cultural (Voiculescu) în timpul represiunii comuniste. Că doar şi atunci funcţiona OUG 31/2002 îmbogăţită prin legea 217/ 2015 doar cu cuvântul ,,legionar,,. Conform acelei OUG și cu mare fantezie,  Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr  puteau fi incriminaţi şi atunci. Pentru că şi atunci, ca şi acum, legea nu are norme de aplicare şi nici definiţii pentru termenii cu care operează, cum ar fi ,,promovarea cultului,,. Legea ar trebui să  precizeze care sunt diferenţele între ,,cercetare istorică,, ,,valorificare expoziţională,, ,,valorificare artistică,, a unui moment istoric şi ,,promovarea cultului,,. Până când aceşti termeni nu sunt definiţi  nu avem ce discuta cu domnul Alexandru Florian.

 

 

 

NE VOM ÎNTOARCE ÎNTR-O ZI

Ce legătură există între legea 217/ 2015 cunoscută şi ca ,,legea antilegionară,, aflată în vigoare de la 30. 07. 2015 şi tragedia de la Clubul Colectiv din seara de 30.10.2015? Aparent, nici una! In realitate, între cele două evenimente petrecute la exact trei luni există ceva.
Nu reușeam să găsesc o explicaţie legii anti-legionare. Nu ştiam cui se adresează, de fapt. Ce argument teribil a stat cu adevărat la baza adoptării ei? Tenacitatea diabolică a ideologului comunist Alexandru Florian (de ale cărui abuzuri m-am lovit în urmă cu şapte ani cu ocazia expoziţiei ,,Destine de Martiri,,) nu era de ajuns să convingă. Simţeam că îmi scapă ceva. Ştiam că parlamentarilor români, în majoritate corupţi, le pasă de holocaustul evreilor la fel de puţin ca şi de sfinţii închisorilor comuniste sau de trecutul, prezentul sau viitorul acestei ţări. Politicienilor români le pasă doar de scăunelul de pluș de sub fundul lor.
Citind şi răscitind legea cu pricina am constatat că afectează foarte puţin sfinţii închisorilor. Pe nici una din sentinţele de condamnare ale personalităţilor vizate de canonizare nu scrie acuzaţia de genocid sau de crime împotriva umanităţii. Dacă ar fi să interpretăm corect litera legii, de fapt nu ar afecta deloc pe nici unul dintre intelectualii reprezentativi ai generației interbelice, dacă nu ar fi caii verzi din capul lui A.F. și drobul de sare din capul ierarhiei BOR.
In schimb, legea ţinteşte clar prezentul legionar. Şi asta, nu pricepeam. De ce o lege împotriva unor legionari CARE NU EXISTĂ! Urmașii legionarilor interbelici sunt palide figuri. Se mai ocupă doar de memorie și parastase.
Ei bine, legionari nu mai sunt, dar exista o stare de nemulţumire şi revoltă în rândul tinerilor. Tragedia de la Colectiv o dovedeşte. Tinerii care erau acolo şi ascultau un concert rock erau în sufletul lor nişte rebeli, răzvrătiţi împotriva societăţii strâmbe şi corupte în care trăim. Sunt convinsă că erau nişte oameni cu sufletul curat. Mesajul social pe care îl dezvoltă rockul în ultima vreme atrage. Işi revărsau poate mânia ascultând sonorități care pretindeau că ,,lupta pentru ei,, şi îi exprimă. In realitate, fiecare luptă pentru sine.
Dar, nu doar tinerii din club erau nemulţumiţi, ci o bună parte din societatea românească, dovadă reacţia imediată care a pus foc întregii şandramale politice românești. Împotriva nemulţumirii care colcăia în subteran a fost dată legea anti-legionară. Se temeau ca răzvrătirea populaţiei să nu îmbrace o formă legionară și poezia profetică ,,Ne vom întoarce într-o zi,, să se împlinească chiar în timpul guvernării lor. Şi legionarii au fost la vremea lor nişte rebeli, răzvrătiţi împotriva unui stat corupt de politicianism.Ei bine, de ce s-au temut nu au scăpat şi nici nu vor scăpa, căci necunoscute sunt căile Domnului! Chiar dacă nu va mai fi o generație legionară totuși, pe un alt plan, făptuitorii legii, fără să ştie şi fără să creadă, au intrat în război cu sfinţii închisorilor. Puteau să ia aminte la destinul politic al lui Antonescu Crin. Nimeni nu mai era ca el, atunci când a venit cu legea antilegionară la Comisia Juridică. Toţi vedeau în el pe viitorul preşedinte. Dar dintr-odată viitorul i s-a ofilit. In câteva luni, destinul politic al lui Antonescu s-a înfundat. Un ghinion inexplicabil! Am convingerea că niciunul dintre cei care au susţinut, votat, sprijinit legea antilegionară nu va mai avea un viitor politic. Protestele #Colectiv au cerut foarte clar înlăturarea clasei politice corupte din rădăcină, adică din rădăcina comunistă. In câteva zile s-a reușit schimbarea guvernului. Și poporul e încă nemulțumit. Și, pe bună dreptate, noul guvern este compus mai degrabă din funcționari decât din tehnocrați. Parcă erau unii în istorie care cereau respectarea legii, desființarea partidelor, apărarea patrimoniului natural al țării: păduri, pământ etc., o elită conducătoare, ceea ce am numi azi tehnocraţi. Oare cine au fost cei care au ridicat inclusiv problema ierarhiei corupte a BOR? Oare cine? Cei care au promis că se vor întoarce într-o zi:
Ne vom intoarce intr-o zi…
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

ARSENIE BOCA – UN FENOMEN RELIGIOS

Concluziile studiului de mai jos pledează pentru canonizarea părintelui Arsenie Boca. Ce mai aşteaptă Sf. Sinod? 90% dintre români au auzit de Arsenie Boca. 35% îl consideră sfânt. 56% consideră că ar trebui canonizat. Pelerinajul la mormântul lui este continuu. Un fenomen fără precedent în istoria BOR.

DEŢINUTUL PROFET (CONTINUARE III)

Note de lectură

scris de Emilia Corbu

III.b. O altă distincţie interesantă face  între discursul filocalic şi discursul evanghelic. Primul este doar o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală (p. 26).  ,,Viziunea din Filocalie este un război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi pentru înfrângerea forţelor întunericului din lume (p. 26). Va reveni asupra acestei idei în partea a treia unde în scrisoarea către duhovnic recunoaşte că

,, Zidirea sufletească pe care mi-ai dat-o şi pentru care-ţi mulţumesc, mi-a dat forţa necesară să înfrunt vremurile, dar nu m-a orientat în ele, şi aceasta este greşeala (p. 176). Vorbe grele pentru cei care gândesc strict în spiritul Sf. Tradiţii.

III.c. Un discurs de o mare profunzime şi actualitate găsim în capitolul Era tehnologică şi viţelul de aur (p.41-84)  în care atinge probleme precum  Vechiul şi Noului Israel,  Antihrist, sensul apocaliptic al istoriei.

7)      Consecinţa erorilor acumulate de creştinătate este aceea că ,,omenirea se află în cea mai acută şi generală criză a istoriei, criză în care creştinătatea îşi are partea ei de culpă prin absenţă istorică,,.

,,Omenirea nu mai are transcendenţă, şi consecinţa este dezechilibrul psihic, descompunerea morală, tirania politică, distrugerea naturii, alienarea şi, în cele din urmă războiul atomic (p.43).,,

IV.  Dumnezeu bate creştinătatea pentru lenea şi indolenţa ei. Neimplicarea ei atrage mânia dumnezeiască. După Inviere, Hristos are întreaga Putere în cer şi pe pământ, iar prin Hristos creştinii deţin această putere. Dar creştinii au lăsat această putere în mâinile necredincioşilor. De aici dezastrul societăţii şi al omenirii. Rechizitoriul făcut de Hristos este semnificativ:

,,V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului. V-am dat idealul Impărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului,,. (p.64)

,,Evanghelia mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit  Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.,, (p.65)

V.  Situaţia poate fi rezolvată doar printr-un nou început în creştinătate:

,, ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea  pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate.,,(p. 109).

Concluzii

Mesajul lui Ianolide este adevărat, dar nu este simplu şi nici uşor de acceptat. Contravine unei teologii construite şi osificate în câteva sute de ani. Contravine unei vieţi tihnite şi liniştite, desfăşurată strict în sânul Bisericii, dar nu şi în afara ei.

Prin ce se deosebeşte mesajul mărturisitorului Ioan de cel al lui Arsenie Boca, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Augustin Kandiotis  şi altor mari duhovnici şi teologi care au susţinut idei asemănătoare? Şi alţii au fost la fel de instransigenţi, la fel de categorici, la fel de vii în Cuvânt.

Ioan însă readuce perspectiva mântuitoare a creştinătăţii în lume, văzută nu ca păcat ci ca o creaţie aflată în suferinţă, care are nevoie de mântuire. Creştinul nu se luptă cu lumea ci cu răul care tinde şi chiar reuşeşte să pună stăpânire pe ea.

Toţi au pus accentul pe mântuirea personală. Ioan consideră că între mântuirea personală şi mântuirea lumii trebuie să fie un echilibru. Un om care tinde spre desăvârşire să se regăsească într-o lume care se desăvârşeşte.

Inchei cu tristeţea din cuvintele mărturisitorului Ioan ,,Părinte duhovnic, această viziune este autentic creştină, dar nu le place oamenilor,,.(p. 176)

 

Dr. Emilia Corbu