DESPRE UN POSIBIL CIMITIR AL DEŢINUŢILOR POLITIC DE LA POARTA ALBĂ (JUD. CONSTANŢA)

Emilia CORBU, Stănică PANDREA 

Cuvinte cheie: Canalul Dunăre – Marea Neagră; sistemul de irigaţii Carasu; regimul comunist, deţinuţi politici, cimitir, morminte individuale, gropi comune, gropi de ars varul.

Key-words: Danube – Black Sea Channel, system of irrigation Carasu, communism era, political prisoners, cemetery, individual grave, common grave, slaking pit.

Abstract:

About a potential political prisoners cemetery at Poarta-Albă (Constanta county)

The development of the Danube-Black Sea Channel was started after 1948, during the communist regime. It was built with the effort of thousands of political prisoners who manually excavated the channel which it was  afterwards included in the Irrigation engineering system Carasu.

Many memories, accounts and historical papers mention that a great number of people died  because of the strenous work, malnutrition and bad conditions of  hygiene. The dead were burried into communal graves or penal cemeteries. Marking these events in the field and also in the collective memory is the duty of local authorities and historians aside.

A rectangular area of almost 2000 m2 came into the spotlight of archaeologists. In the southern half, the ,,A area,,, the soil has an alveolus shape and it is covered by sediments of yelow clay. In the northern half, the ,,B area,, the soil  is at the same level with the others cemeteries from the neighbourhood. A communal grave was the main hypothesis while researching the A area. This area is rectangular, 33 x 30 m, E-V orientation. Floor level is at -0,80 m below nowadays soil. Archaeologists had discovered  an ensemble of great and deep  pits that covered an area larger than 150 m2. The pits are filled up with black soil taken from the surface of the A area. Some of the pits were dug into virgin soil, but others crossed a different kind of pits filled up with dirty-yellow clay. In these pits could not be found any human bones. We don`t know their use. There is however the possibility of them being slaking pits, where chalkstone was burnt in order to obtain lime for the construction of the channel.

Five graves were discovered in the B area. The site plan and orientation highlighted a contemporary cemetery (after 1945). The graves are narrow and not very deep (-1-1,40 m). They correspond  with the size of the “coffins,,(a wooden box). Certainly it is a cemetery for social outcasts. During the communist era, the vast majority of such outcasts were political prisoners. The authors believe that some of the archaeological arguments (the location, the density of graves, the missing markings and inventory) and the anthropological analysis of the skeleton discovered inside Grave 3, are suggestive of political prisoners buried in the area.

Acest articol este o scurtă contribuţie arheologică la studierea istoriei contemporane a României, în condiţiile în care arhivele sunt uneori incomplete, memoriile  pătimaşe şi oamenii muritori.

CONTEXTUL ISTORIC

În anii ’50, regimul comunist a demarat lucrările de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră. Zeci de mii de deţinuţi, opozanţi ai regimului, au lucrat în mare parte manual la o lucrare care, ulterior, a fost înglobată în Sistemul de Irigaţii Carasu[1]. Regimul Ceauşescu a reluat proiectul în anii ’80 şi a construit canalul care funcţionează şi azi. A păstrat doar 10 km din traseul Canalului din anii ’50. O serie de relatări, memorii, ca şi studii istorice menţionează că regimul de muncă extenuant şi condiţiile precare de alimentaţie şi igienă au determinat un număr mare de decese şi implicit au dus la existenţa unor gropi comune şi cimitire de colonie. Marcarea acestor obiective în teren[2], dar şi în memoria comunităţii, este o datorie care revine atât autorităţilor locale, cât şi istoricilor. Doar că, înainte de a fi marcate, acestea trebuie confirmate de arheologi. Acesta a fost scopul investigaţiilor de teren pe care le prezentăm în continuare[3], desfăşurate în iulie 2016 (Emilia Corbu) şi august 2017 (Emilia Corbu, Stănică Pandrea).

SURSELE DE DOCUMENTARE

Sursele de documentare premegătoare săpăturilor au fost memorialistica (publicată[4], dar şi inedită, adică relatările localnicilor), hărţile de tragere ale armatei române şi fotografii satelitare. Memoriile publicate ne-au oferit pagini pline de fapte şi emoţie umană, dar puţine date concrete de fixare în teren. Relatările localnicilor au fost mai concrete şi indicau două obiective: gropi comune şi morminte.

Din aceste amintiri, transmise din tată în fiu sau relatate preotului de către bătrânii satului, gropi comune s-ar fi aflat în trei puncte: în cimitirul vechi din Poarta Albă; la piciorul podului; în stânga/în vestul cimitirului nou din cartierul ,,Orașul-Nouˮ din comuna Poarta Albă.  Localnicul Marian Tudorache (50 de ani), susţinând că, pe când era copil, bunicul său i-a spus despre o zonă în care erau gropile deţinuţilor politici, ne-a indicat locul cimitirului, fapt confirmat de descoperirile în teren. Memoria copiilor nu dezămăgeşte niciodată!

Planurile directoare de tragere ale armatei române din perioada 1920–1940 atestă  situații total diferite de cele de azi. Canalul nu exista, pe traseul său era un drum. La nord de drum era o jumătate din satul Galeșu, inclusiv cimitirul acestuia, care va deveni unul dintre reperele prezentei cercetări.

Fotografiile satelitare indicau, în partea de sud a cimitirului şi lângă actualul drum, un areal de formă ovală cu pământ galben în suprafaţă.

METODA DE LUCRU

Locul ales pentru săpături are o suprafaţă de aproape 2000 m2. Este învecinat la nord cu cimitirul din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, la est cu cimitirul nou din cartierul Viile al localității Poarta Albă, la vest cu un teren agricol, la sud cu un drum local aflat pe malul Canalului Dunăre – Marea Neagră. În partea sudică, numită de noi sectorul A,  terenul este alveolat şi prezintă pelicule de pământ galben în suprafaţă. În jumătatea nordică, sectorul B, terenul se află la acelaşi nivel cu celelalte două cimitire din apropiere. S-a lucrat mecanic (până la adâncimea de 1 m) şi manual.

REZULTATELE INVESTIGAȚIILOR

Cercetările din sectorul A (iulie 2016). Ansamblul de gropi

Ipoteza de lucru pentru sectorul A a fost aceea a existenței unei gropi comune. Terenul se prezintă ca un patrulater  de 33 x 30 m, cu orientare E-V,  alveolat, cu cota cea mai joasă de –0,80 m față de nivelul actual al solului, măsurată pe partea nordică, acolo unde întreaga formațiune este mărginită de un val.  Investigația a fost efectuată mecanic, prin două secțiuni, numite A și C (SA, SC) și manual, prin secțiunea B (SB).

SA, orientată N-S, cu dimensiunile de 13 x 2 m și adâncimea de 2,5 m (de la nivelul cel mai jos al alveolei) și 3 m de la nivelul de călcare al cimitirului actual), a avut scopul de a cerceta stratigrafia în centrul terenului, în zona cea mai joasă a acestuia. Pe ambele profile ale secțiunii, se observă o zonă de gropi, pe o lungime de aproape 8 m. Deși secțiunea avea lățimea de doar 2 m, configurația  gropilor este diferită pe ambele profile, de aceea am procedat la numerotarea gropilor pe fiecare profil. Acest ansamblu de gropi are adâncimea de 1,85 m de la nivelul solului alveolat și 2,5 m de la nivelul de călcare actual.

G1 (SA, c. 1–3, profil estic) este o groapă cu profilul albiat, cu deschiderea maximă la gură de 4 m, adâncimea de 1,50 de la nivelul complexului și de 2 m de la nivelul actual al solului.  Aceasta se continuă și pe profilul vestic, unde are lățimea de 3,5 m. În partea superioară, până la –0,90 m, se află un strat de umplutură în care s-au găsit  și câteva resturi menajere.

G2 (SA, c. 3–4, profil estic)  este o groapă, cu diametrul gurii de 3 m și adâncimea de 1,85 m (de la nivelul solului alveolat) și 2,50 m de la nivelul actual al solului. Groapa are o treaptă alveolată și apoi groapa propriu-zisă cu un perete oblic. Profilul neregulat al acestei gropi dovedește că a fost lucrată mecanic (fig.1).

G3 (SA, c. 1–3, profil vestic)  este o groapă cu diametrul gurii de  5,5 m și adâncă de 1,85 m de la nivelul albiat și de 2,60 m de la nivelul actual al solului. Pe fundul ei se mai află un strat subțire de pământ galben afânat, cu pietriș, gros de 0,25–0,60 cm. Peste acesta se află o depunere de pământ brun-afânat, amestecat cu pelicule subțiri de pământ galben. Depunerea are un profil neuniform, umplând golurile lăsate în stratul de pământ galben purtat de la bază (fig.2).

De notat că toate gropile descrise mai sus conţin, până la adâncimea de 2,50 m, un sediment brun, afânat, grăunţos.

Secțiunea C, perpendiculară pe SA, orientată E-V, cu dimensiunile de 10 x 2 m, se află la baza valului care delimitează aria alveolată și intersectează, în carourile finale, o parte din acesta. De aceea, pentru această secțiune, am luat în considerare doar adâncimea de la nivelul actual al solului.

G4 (SC, c. 3-5, profilul sudic) este o groapă cu  diametrul de 4,5 m și adâncimea de 2 m de la nivelul actual al solului.  Are la bază un strat de pământ galben cenușiu, purtat, cu rare pelicule de rugină, cu o grosime cuprinsă între 0,25–0,50 m.

G5 (SC, c. 1–4) este o groapă cu deschiderea la gură de 6, 5 m şi o dublă alveolare neregulată, rezultat al unei acțiuni mecanice. Intersectează groapa nr. 4 (G4).  Umplutura acesteia este depusă în două straturi. La bază, un strat brun-negricios cu pelicule de pământ galben în lentile. Deasupra, un strat de pământ brun-afânat, grăunțos, amestecat cu rare pelicule de pământ galben și particule de calcar (fig.3).

Pe profilul nordic al SC se observă o situație foarte interesantă.

G6 (SC, c. 4) este o groapă cu profil albiat, cu deschiderea de 2 m la gură și de 1 m la bază, adâncă de 2 m, în care se află pământ galben cenușiu, secționată de alte gropi.

G7–G10. Groapa nr. 6 a fost intersectată de un șir de trei gropi, adânci de 2,5 m, cu diametrul de 1,5–2 m. Umplutura acestora a fost depusă în două straturi. La bază se află un pământ brun-negricios cu lentile de pământ galben. Deasupra, un strat de 0,50–1 m de pământ brun-grăunțos, afânat, amestecat cu rare pelicule de pământ galben și particule de calcar (fig. 4).

Secţiunea B, perpendiculară pe SA, orientată E-V, Din secțiunea B (SB) a fost lucrat manual doar caroul 3 (2 x 2 m). Pe doar 4 mp, la –1,10 m, sub un strat de nivelare, se observau colțurile rotunjite a trei gropi umplute cu pământ brun-negricios, afânat. Groapa de pe profilul sudic intersecta o alta, din care se mai păstra o margine delimitată de pământ galben cenușiu, dar cu rare pelicule brune și care  se observa pe și pe profilul vestic. Gropile de pe profilele nordic și estic erau adânci de doar 1,30 m. Groapa de pe profilul sudic ajungea până la –1,85 m. Toate trei au fost cercetate doar în acest carou, timpul prea scurt avut la dispoziție nepermițând extinderea cercetării în suprafață.

Nu se poate vorbi de existența unui inventar al gropilor. Pe fundul gropii din SB, c.3, profil sudic a fost găsită o bucată patrulateră din tablă de  fier foarte deteriorată. Urme de fier au apărut şi pe profilul sudic al gropii cu pământ galben cenușiu din SC. În stratul de nivelare (0,90–1,10 m) au apărut câteva resturi menajere (fragmente de sticle, becuri, dopuri etc.) și mai multe resturi metalice, în stare proastă de conservare (fragmente de sârmă, fiare, resturi de tablă de fier etc.). Raportat la suprafața excavată, resturile menajere sunt foarte puţine.

Gropile nu conţineau resturi umane şi, în consecinţă, ipoteza de lucru nu se verifică, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor. Ansamblul de gropi oferă câteva concluzii.

Suprafața alveolată este de circa 1000 m2. În partea de nord, în zona centrală se află o zonă de aproximativ 150 m2, plină de gropi. Din această suprafață, sondajul a afectat doar 50 m2. Gropile, cu dimensiunile descrise mai sus, sunt umplute cu pământ negru curat, împins, probabil, mecanic din zona înconjurătoare. Unele gropi cu pământ negru pot fi delimitate în pământ galben curat, steril, neatins de nici o intervenție umană. Altele însă au intersectat și distrus gropi pline cu pământ galben cenușiu, striat de pelicule brune. Acest lucru se observă pe profilul vestic al SA, c. 2–5, pe ambele profile ale SC, c.4 și pe planul SB, c.3, –1,10 m. Din gropile cu pământ galben cenușiu se mai păstrează fie o peliculă pe fund, fie lateral, pe un perete (cazul SC). Gropile cu pământ negru au împânzit întreaga suprafață în mod sistematic și au secționat gropile cu pământ galben cenușiu, vizibile acum doar în trei puncte. Pe profilul sudic al SC, se observă că gropile cu pământ galben cenușiu aveau profil albiat, deschiderea la gură de 4 m, lărgimea la bază de 3 m și adâncimea de 2 m. Conținutul lor a fost excavat și îndepărtat din zonă. Gropile rezultate în urma excavării au fost umplute cu pământ negru.

Din punct de vedere cronologic, gropile aparțin epocii contemporane, mai precis  perioadei regimului comunist. Stratul de nivelare, ulterior gropilor cu pământ negru, conține capace din aluminiu marcate cu siglele R.P.R. şi M.I.A în jurul unei stele cu cinci colţuri. În opinia noastră, cele două prescurtări sunt Republica Populară Română, denumirea statului român până în anul 1965, şi Ministerul Industriei Alimentare, care  a funcţionat în România sub această titulatură între anii 1961–1971. Coroborând cele două date, aflăm că dopurile au fost produse cel puțin între anii 1961–1965. Așadar, perioada următoare este intervalul de timp în care urmele gropilor au fost acoperite cu un strat de nivelare, cu pământ adus din altă parte, probabil de la o platformă menajeră (unele dopuri au urme de ardere secundară). Acest lucru corespunde cu relatările localnicului M.T., care menționează că, în copilăria lui, zona era plină de gropi vizibile, care au fost nivelate la un moment dat, în timpul regimului Ceaușescu. Relatarea este veridică, deoarece pământul negru-afânat nu avea densitatea necesară umplerii gropilor și nici nu era în cantitate suficientă.

Este dificil să ne pronunțăm asupra funcționalității acestor gropi în lipsa unor probe clare. Nici chiar cei care au fost contemporani cu ele nu ştiau uneori la ce folosesc. De pildă, Aurel

Vişovan, fost deţinut politic, trecut prin experimentul Piteşti şi domiciliu obligatoriu la Lăteşti (în Balta Ialomiţei), povesteşte că, în 1958, au fost luaţi din  domiciul forţat şi duşi în colonia 9 Culme, transformată în lagăr. ,,Aspectul era deprimant. Barăci rămase de pe vremea canalului Dunăre Marea Neagră, acea operă faraonică întreruptă cu 45 ani înainte…În mijlocul lagărului, o groapă largă şi adâncă ne-a hipnotizat privirile. Avea 2300 metri pătraţi şi cam doi metri adâncime. Întreg grupul nostru a fost străbătut de acelaşi fior: ,,Ne vor împuşca şi ne vor arunca în groapa dinainte pregătităˮ[5].

Mărturia este foarte interesantă pentru că, pe de o parte, ne confirmă existenţa unor gropi ciudate chiar în mijlocul lagărelor, iar, pe de altă parte, face trimitere la ideea gropilor comune. Şi, mai ales, confirmă readucerea unor deţinuţi în lagăre, la câţiva ani după încetarea lucrărilor la canal. Statutul deţinuţilor era de ,,internat politicˮ pe o perioadă de trei ani. Aveau regim de izolare totală, ca în închisoare.

Revenind la  ansamblul de gropi,  excludem ipoteza unei gropi de împrumut, deoarece săparea albiei canalului a presupus excavarea unei cantităţi enorme de pământ galben care trebuia îndepărtat din zonă.  Reţinem însă relatarea unor deţinuţi, care spun că arderea varului (folosit la construirea canalului) se făcea în gropi. Pe vremuri, astfel de puncte se numeau vărării şi erau diferite de varniţe, adică de gropile de stins varul, cunoscute mult mai bine. Este posibil ca aceste vestigii să provină de la un punct de ardere a varului, necesar lucrărilor la porțiunea de canal construită în anii ’50.

Cercetările din sectorul B (august 2017). Cimitirul

Secţiunea SD ( 12 x 2 m) se afla la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC. Stratigrafia secţiunii are analogii cu situaţia din sectorul A  şi anume:

a) Nivelul gropilor cu pământ negru afânat, din care una apare pe SD, c. 1, profil estic. Este vizibilă  pe o  lăţime de 1,10 şi are adâncimea de 1,30 m.

b) Stratul de nivelare apare aleatoriu în SD, c. 5–6, profil vestic, având lăţimea de 2,30 m şi adâncimea de 0,82 m de la nivelul actual al solului.

Aceste situaţii confirmă că realităţile arheologice din cele patru secţiuni au fost contemporane şi sunt rezultatul aceluiaşi eveniment istoric. Noutatea pe care o aduce secţiunea SD este nivelul cu morminte individuale.

Mormintele

Au fost descoperite cinci morminte. Orientarea, cu capul la vest și picioarele la est, precum și dispunerea în plan, ne indică un mic cimitir aparținând epocii contemporane (databil după anul 1945). Gropile  de mormânt aveau dimensiunile cutiilor de lemn în care fuseseră depuşi defuncţii, adică strâmte şi de lungimea cutiei (fig.5). Lemnul capacului era putrezit şi foarte friabil, căzut în interior.

Mormântul nr. 1 (SD, c. 1–2). Parțial în malul estic. Capacul colmatat al  cutiei se conturează la adâncimea de 1,40 m. Fundul gropii puţin rotunjit. Orientare V-E.

Mormântul nr. 2 (SD, c. 2). Parțial în malul  vestic, la adâncimea de 1,40 m. Orientare V-E. Capacul colmatat în partea inferioară ne-a permis observarea faptului că decedatul a fost aşezat în decubit dorsal, îmbrăcat civil, cu antebrațele pe piept.

Mormântul nr. 3 (SD, c. 3). Parțial în malul  vestic. Orientare V-E. Sicriul se afla doar la –1,10 m adâncime, motiv pentru care, cu mare părere de rău, capacul cutiei a fost afectat în partea inferioară de săpătura mecanică. La –1,40 m, se afla deja fundul înclinat al gropii. Cutia avea capacul foarte putred şi sfărâmicios, spre deosebire de fund și de laterale care erau bine conservate. Credem că este vorba de o targă de lemn de esenţă tare,  folosită în construcţii, targă care avea planşeu şi laterale, la care s-a adăugat un capac din lemn slab, rezultând un sicriu, cu lungimea de 1,84 m, corespunzător  lungimii  scheletului. Defunctul a fost depus în decubit dorsal, cu capul spre dreapta și antebrațele întinse pe lângă corp. Oasele scheletului aveau urme puternice de arsură, mai ales gambele, lipsea laba piciorului stâng. Oasele friabile căpătaseră culoarea neagră. Fusese  învelit sau îmbrăcat cu o ţesătură groasă cu urme de arsură. Singurul inventar găsit a fost o bucată de hârtie cartonată, de format A4, colorată, pliată în patru, aflată sub cotul drept şi care se pare că a ars odată cu defunctul. Nu mai poate fi recuperată. Tot în cutie se afla şi o bucată rotunjită de calcar. Sub schelet se aflau frunze şi ramuri uscate. Aspectul deosebit al mormântului ne-a determinat să extragem scheletul pentru determinări antropologice[6]. Analiza scheletului din M3 a evidențiat o patologie specifică unei persoane care a depus un efort fizic intens, în condiţii grele, câţiva ani la rând (fig.6).

Mormântul nr. 4 (SD, c.4). Parțial în malul vestic, capacul sicriului vizibil la adâncimea de 1,20 m. Orientare V-E.

Mormântul nr. 5 (SD, c. 6). Parțial în malul estic, vizibil la adâncimea de 1,40 m. Orientare V-E.

CONCLUZII

În zona cercetată, se află un cimitir compus din morminte individuale, confirmând astfel tradiţia locală a existenţei unor sepulturi în acel perimetru (fig.7).

În privința dimensiunilor cimitirului, s-au putut face doar câteva constatări:

a)       Pe fotografiile  satelitare se observă că secţiunea SD/2017 se află în mijlocul unui perimetru plin de gropi. Arealul este aproximativ pătrat şi are aceeași orientare  cu a cimitirului vechi. La vest, se învecinează cu un teren agricol, la nord cu cimitirul vechi, la est cu cimitirul nou, care intersectează acest areal în partea de NV, la sud cu o groapă, un teren viran şi drumul de acces la cimitirul nou.

b)       În partea de vest, atât cimitirul vechi, cât şi perimetrul cu mormintele cercetate, sunt mărginite de o amenajare cu aspectul unei alei,  probabil un rest al unui vechi drum de acces.

O altă chestiune este aceea a relaţiei dintre cimitir şi ansamblul de gropi din vecinătate. Ansamblul, aflat la sud de perimetrul cu morminte, vizibil şi pe fotografiile satelitare, are formă ovală şi aceeaşi orientare ca şi cimitirul vechi, NV-SE, şi se extinde până în buza perimetrului cu morminte. De notat că gropi asemănătoare s-au aflat şi pe suprafaţa cimitirului, fiind intersectate de morminte. Prin urmare, stratigrafia finală a întregii zone conține, de sus în jos: a) un strat de nivelare; b) gropi de morminte; c) ansamblu de gropi. Intervalul cronologic dintre cele trei depuneri a fost foarte scurt, toate trei încadrându-se  în perioada 1950–1965.

Evident că acest cimitir a aparţinut unor marginalizaţi social, fără discuţie. Insă cel mai mare grup din categoria marginalizaţilor social era acela al deţinuţilor politic, urmaţi apoi de deportaţi, de apatrizi, de frontierişti etc.

La întrebarea dacă mormintele aparţin unor deţinuţi politic, considerăm că următoarele  observații ar putea sugera un răspuns afirmativ:

a)       gropile mormintelor au adâncimea mică  (1,10–1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă;

b)       mormintele nu se intersectează, dar sunt apropiate unele de altele (între M1 şi M2 distanța este de doar 0, 95 m, între M2 şi M3 – de 0,80 m, între M3 şi M4 – de 1,60 m, între M4 şi M5 – de 1,80 m); compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp;

c)       mormintele nu sunt marcate; faptul constituie o ciudățenie, deoarece în cimitirele istorice din vecinătate (creştin şi islamic),  deşi dezafectate, încă se mai păstrează marcajele (cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre  funerare), chiar dacă sunt adâncite în pământ;

d)       deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare, uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că pământul gropilor se lăsase la un moment dat şi a fost necesară reacoperirea lor;

e)        mormintele identificate se află în afara cimitirului istoric. Or, se ştie că deportaţii şi coloniştii erau ,,arondaţi,, cimitirelor satelor din vecinătate şi mormintele lor erau marcate cu cruci.

În final, trebuie să menţionăm faptul că, indiferent dacă mormintele aparțin unor deținuți politic sau unor „marginaliˮ ai epocii comuniste, acest cimitir, necunoscut până acum, a fost marcat în memoria comunităţii prin ridicarea unei troiţe.

BIBLIOGRAFIE 

Akmola, 2011- Guner Akmolla, Tatarii, volumul II, Editura Boldaș, Constanța,2011,

Călvărăsan, 1998- Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi, volumul II, Editura Bucura, Sibiu, 1998,

Dicţionarul, 2008- Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), coord. Andrei Muraru, Editura Polirom 2008,

Dragoman, Florea 2013 – R. A. Dragoman, M. Florea, Preambul la o cercetare arheologică a fostei colonii de muncă forțată din perioada comunistă de la Poarta Albă, România,  MCA 9, 2013, p. 231–242.

Dragoman et alii 2016 – R. A. Dragoman, S. Oanță-Marghitu, T. Vasilescu, M. Florea, C.  Nicolae, Archaeology, memory and history: the communist-era ruins at Galeșu/Nazarcea (on the Danube Black Sea Canal trail), Caiete ARA 7,  2016, p. 201–225.

Dragoman et alii 2018 – R. A. Dragoman, S. Oanță-Marghitu, T. Vasilescu, M. Florea, C.  Nicolae, Ruinele unui proiect modernist: cercetări arheologice în fosta colonie de muncă forțată din perioada comunistă de la Galeșu/Nazarcea, Canalul Dunăre Marea Neagră, MCA S.N. 14, 2018, p. 265–286.

Vişovan 2006 – A. Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, Cluj-Napoca, 2006

Lista figurilor

  1. Ansamblul de gropi pe profilul estic al  secţiunii SA.
  2. Ansamblul de gropi pe profilul vstic al  secţiunii SA
  3. Ansamblu de gropi pe profilul sudic al  secţiunii SC
  4. Ansamblu de gropi pe profilul nordic al  secţiunii SC
  5. Profilele secţiunii SD
  6. Planul general al SD
  7. Vedere generală a SD

List of pictures

  1. Ensemble of pits on the eastern SA  sectional view
  2. Ensemble of pits on the western  SA  sectional view
  3. Ensemble of pits on the south  SC sectional view.
  4. Ensemble of pits on the northern  SC sectional view.
  5. Sections view of SD section
  6. Plan (grund-wiss) of SD section.
  7. General view of SD section

 



[1] Sistemul de irigaţii Carasu a fost unul dintre cele mai mari din întreaga ţară,  acoperind o suprafaţă de 200000 de hectare de teren. Profesorul Aurel Lup notează în cartea sa, 40 de ani de agricultură socialistă în Dobrogea, că sistemul Carasu reprezenta „1050 de kilometri de canale de aducţiune şi distribuţie; 420 de kilometri de jgheaburi din beton armat; 80 de kilometri de conducte metalice; 87 de staţii de pompare de diferite mărimi; peste 200 de lucrări hidrotehnice, poduri, stăvilare, noduri hidrotehnice”. (https://adevarul.ro/locale/constanta/sistemul-irigatii-colos-distrus-rapid-revolutie-mai-ramas-urma-buruieni-ruine-1_59d4b9255ab6550cb8cdfa98/index.html)

[2] Pentru un alt efort de identificare a urmelor arheologice ale represiunii comuniste, vizând aspecte ținând de materialitatea universului concentraționar din aceeași zonă, vezi Dragoman, Florea 2013; Dragoman et alii 2016;  Dragoman et alii 2018).

[3] Investigaţiile au fost iniţiate de Fundaţia ,,Profesor George Manuˮ,  aprobate de Primăria Poarta Albă şi susţinute de câţiva voluntari şi localnici, cărora le mulţumim şi pe această cale.

[4]   Akmolla, 2011, passim; Călvărăsan,   1998, passim; Dicţionarul, 2008, pag. 250

[5] Vişovan 2006, p. 161.

[6] Mulţumim şi pe această cale d-lui dr. Gabriel Vasile, pentru amabilitatea de a efectua  analiza antropologică, care poate fi consultată în prezentul volum.

Studiu publicat în  MATERIALE ŞI CERCETĂRI ARHEOLOGICE, Anuarul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan pe anul  2019

 

18 februarie-Sf. Valeriu Gafencu

Ieri, a fost praznicul Sf. Valeriu Gafencu, mucenic al temniţelor comuniste, necanonizat încă, deşi au trecut 67 de ani de la trecerea lui la Domnul . Contemporanii lui l-au considerat sfânt şi un număr din ce în ce mai mare de creştini sunt convinşi de sfinţenia lui. Cu atât mai mult cu cât mărturia lui a fost aproape publică dacă ţinem seama că în cei 11 ani de detenţie a fost ţinut în diferite închisori şi celule împreună cu foarte mulţi oameni. Nu s-a nevoit în taină, într-o chilie, ca monahii în tăcere. Ci a trăit timp de 11 ani alături de oameni de multe ori ajunşi la limita răbdării şi a sănătăţii mintale şi trupeşti, în situaţii în care era dificil de menţinut o linişte sau o atmosferă cordială. Toţi deţinuţii s-au plâns de lipsa spaţiului minim necesar unui om ca să respire, spaţiu care este mult mai larg decât trupul fizic. A lăsat o impresi e minunată tuturor deţinuţilor şi acest lucru era foarte greu de obţinut în condiţiile temniţelor comuniste din anii `50. Doar Duhul Sfânt putea aduce pacea şi înţelegerea pe care le răspândea Valeriu în jurul lui. Şi acest lucru era de ajuns pentru canonizare, ca să nu mai vorbim de minunile menţionate de un număr din ce în ce mai mare de credincioşi. Toţi cei care sufereau pentru idealurile lor politice, chiar corecte, în acel moment al istoriei, nu reuşeau să atingă pacea, liniştea şi împăcarea pe care o aveau cei care sufereau pentru Hristos. Şi acesta este un alt semn al sfinţeniei lor. Iar acest lucru este mărturisit chiar de vrăjmaşii lor, de gardieni şi de securişti care le-au dat porecla de ,,mistici,,. Toţi cei din grupul misticilor, din care a făcut parte şi Valeriu, sunt candidaţi la sfinţenie. Este un mare păcat că nu se recunoaşte acest lucru. Şi din care pricină se amână canonizarea? Ca să nu supărăm o putere politică atee şi coruptă pusă pe distrus valorile creştine, aşa cum au făcut cu organizarea referendumului pentru familie?

BUCURĂ-TE VALERIU, SFÂNTUL TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI!

Astăzi a fost prăznuit  Noul Mucenic Sf. Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai iubiți și cinstiți sfinți ai temnițelor comuniste.  Canonizarea lui întârzie deși în anul Centenarului cinstirea lui are o dublă semnificație. Tatăl lui a fost deputat în Sfatul Țării din Basarabia care a votat Unirea cu România. A fost deportat și a murit în Siberia pentru idealurile naționale ale românilor. Fiul său, la doar 20 de ani, s-a implicat în lupta națională împotriva bolșevismului. Ce politică poate face sau înțelege un tânăr de 20 de ani? Valeriu a fost un naționalist și naționalismul nu ține de politică, adică de așezarea treburilor într-un Stat, ci de iubirea de Neam. Iar aceasta este o atitudine, nu o politică, dovadă că la 1918 partide politice cu orientări diferite au fost naționaliste și în acest curent au fondat Statul național unitar român. Ei tocmai acest naționalism nu i se iartă lui Valeriu. Nu contează cei 11 ani chinuiți în temnițele comuniste sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană, comunistă. Nu contează nici credința desăvârșită pe care a arătat-o în tot timpul detenției. Nu contează nici faptele și nici trăirea filocalică pe care a avut-o. Nu contează nici moartea de mucenic. Pentru mai marii zilelor noastre, naționalismul șterge totul, e o faptă atât de rușinoasă încât anulează până și sfințenia. Faptul că pe 15 februarie Episcopia Romanului și Bacăului l-a cinstit ca pe un erou cu parastas e un pas mic. Pasul mare este când treci de la cele lumești la cele duhovnicești și judeci lumea în funcție de prezența Sf. Duh și nu a ideologiilor lumești trecătoare. Pentru că dacă studiem istoria vedem că fiecare generație are ideologia ei. Generația lui Valeriu este generația bunicilor mei. A fost o generație naționalistă. Au făcut România Mare. Ei și părinții lor au lupta în două războaie, au consolidat statul român și au pătimit în închisorile comuniste. Unii au intrat pentru credința lor, alții  pentru crezul lor politic, alții pentru pământ iar alții din întâmplare ca urmare a terorii generale dezlănțuite în 1948. De aceea nu toți s-au sfințit, din păcate. Suferința în sine nu e mîntuitoare, ci doar suferința întru Hristos. De aceea jertfa lor  nu a rodit pentru că a fost insuficientă, așa cum ne spune părintele Dimitrie Bejan. A urmat  generația comunistă, o generație atee care a schimbat fața întregii țări, din toate punctele de vedere. Schimbare pe care o resimțim și în zilele noastre. Este generația pensionarilor de azi. O generație foarte bolnavă. Și nu cred că de vină este sistemul medical românesc, ci numărul mare de bolnavi. Spitalele se află sub asalt continuu. Așa ceva nu s-a văzut în nici o generație anterioară.

In fine, urmează generația mea care poate fi definită ca o generație împrăștiată în toate zările. Prin urmare dacă definim generațiile după mersul lumii, nici una nu ar fi capabilă să nască sfinți. In acest sens, Sfinții Părinți au hotărât ca actul canonizării să nu țină seamă de timpul istoric ci de desăvârșirea duhovnicească. De aceea, noul Mucenic Valeriu ar trebui  judecat nu după cum a intrat în închisoare, ci după cum a ieșit din închisoare și a intrat în Impărăția cea veșnică.

2017 A FOST UN AN FRUMOS

 

2017 a fost un an frumos, un an al împăcării cu trecutul recent, primul an în care au fost cinstiţi martirii temniţelor comuniste. Am ascultat interviuri cu istorici, familiile foştilor deţinuţi politici sau chiar supravieţuitori ai acelor ani crânceni. Din această perspectivă anul 2017 ne-a îmbogăţit. In primul rând spiritual. Am înţeles că vremurile prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri nu au fost de aur, ci au fost de sânge chiar dacă oficial era timp de pace. A fost un război lăuntric cu ideologia comunistă. Un război care s-a dovedit la fel de sângeros ca şi vechile războaie dintre state. Un război neaşteptat pentru care nimeni nu a fost pregătit. Războiul s-a purtat pe terenul culturii şi al Bisericii. Miza culturală a fost un om nou. Miza spirituală a fost ateismul. Cultura a căzut prima. Cultura tradiţională românească specifică lumii satului a capitulat nejustificat. Nu dezbatem cauzele aici, deşi sunt interesante. Ţăranul român a devenit studiu de muzeu. Biserica însă a rezistat tocmai prin aceşti martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste, care iată d-abia după 27 de ani de la căderea comunismului încep să fie recunoscuţi şi cinstiţi. Până la canonizarea lor mai este cale. Dar s-a pus un început.
In al doilea rând, anul 2017 ne-a îmbogăţit duhovniceşte prin împăcarea cu Dumnezeu. Cinstirea noilor mucenici este o împăcare cu Hristos. O recunoaştere a păcatelor poporului, o spovedanie colectivă.
Din perspectiva lumească, ştim cu toţii că 2017 nu a fost un an uşor. Sfinţii temniţelor comuniste sunt sfinţii adevărului din lume şi din societate. Sfinţii care descoperă minciuna şi ipocrizia din oameni, politică şi chiar Biserică. Pentru fiecare dintre noi sunt convinsă că 2017 a avut o relevanţă specială. Dar special a fost şi pentru politica românească. Primul an în care oamenii au ieşit în stradă pentru principii, justiţie, pentru dreptate şi adevăr. Anul în care discursul politic nu a mai convins pe nimeni. In care hidra politică s-a văzut în toată mostruozitatea ei. Nici pentru Biserică nu a fost un an simplu. De la credincioşii de rând până la înalţii ierarhi, creştinii au fost zguduiţi de propriile neputinţe şi păcate, ieşite la iveală într-un mod grotesc şi neaşteptat. Sinodul din Creta a fost piatra de poticnire pentru o turmă de creştini nehotărâţi şi în bună parte neinformaţi dar şi pentru o ierarhie împiedicată în formalism, care confundă în mod voit duhovnicia cu managementul. Scandalul homosexualilor infiltraţi în Biserică a dovedit o ierarhie cu probleme de atitudine dacă nu chiar mai grave. Dar a arătat şi adevărata faţă a homosexualităţii, viclenia şi ura faţă de Dumnezeu. Chiar şi aceste încercări au avut rostul şi lecţia lor.
Insă, cu siguranţă, pentru mine cel mai frumos eveniment al anului a fost instalarea de către Fundaţia George Manu şi sfinţirea unei troiţe aşezată ca cruce de mormânt pentru cei care au murit în anii 50 la Canalul Dunăre-Marea Neagră în colonia de la Poarta Albă. Şi tot atunci, pe 29 octombrie, pe un vânt năpraznic cum doar în Dobrogea poate să bată, am văzut brânduşe pe locul unde se aflau mormintele. Florile morţilor cum sunt numite în popor înfloriseră în pâlcuri chiar în ziua sfinţirii, deoarece cu o zi înainte nu se vedeau. A fost o supriză minunată pentru toţi cei de faţă. Şi nu vreau să exagerez dar locul pe care se aflau răspândite coincidea cu amplasamentul atribuit necropolei deţinuţilor politic care au lucrat la Canal.

Foto> Brândușe de la Poarta-Albă, 29 oct.2017

POARTA-ALBĂ 2017. I-AM GĂSIT!

In perioada 25-28 august 2017 a avut loc a doua campanie de cercetări de teren în cadrul Proiectului ,,Gropile comune de la Canalul Dunăre Marea Neagră,, iniţiat şi finanţat de Fundaţia ,,Profesor George Manu,,. Au participat puţini voluntari sprijiniţi de o mână de oameni inimoşi din sat. In teren, am primit şi sprijinul colegului Stănică Pandrea de la Brăila cu care am lucrat documentaţia tehnică (grafică, fotografică, etc.). Cu siguranţă asupra întregului proiect au vegheat şi sfinţii temniţelor comuniste prăznuiţi în acest an, motiv pentru care scurta campanie a avut succes.
Cercetările au avut loc tot în punctul ,,Cimitirul Nou,, din localitatea Poarta Albă (jud. Constanţa), fiind o continuare a cercetării intreprinse în anul precedent.

Metoda de lucru

Rezultatele de anul trecut ne-au indicat o zonă în care avusese loc o dublă intervenţie asupra solului în urma căre rezultaseră două rânduri de gropi, cele mai noi pline cu pământ negru curat, care le tăia pe cele mai vechi caracterizate printr-o umplutură formată din pământ galben amestecat.
Pe profilul nordic al secţiunii SC se mai păstra o mică parte din gropile iniţiale. Am hotărât să trasăm o secţiune N-S perpendiculară pe aceasta. Inainte de stabilirea locului în care urma să efectuăm săpătura ne-am consultat şi cu localnicul Marian Tudorache (50 ani) care susţine că în copilăria lui, bunicul lui i-ar fi arătat locul în care se aflau gropile deţinuţilor politic.
Locul indicat de Marian se afla tot în perimetrul în care urma să deschidem secţiunea doar că se apropia foarte mult de gardul cimitirului istoric de sec. XIX-înc. sec.XX. Pentru a nu intersecta eventualele morminte ale unora care după anumite canoane sunt îngropaţi în afara cimitirului, am decis să plasez noua secţiune SD la o distanţă de 10 m de gardul cimitirului vechi, orientată N-S, spre secţiunea SC de anul trecut.
A rezultat o secţiune de doar 12 m lungime şi aproximativ 2 m lăţime deşi acolo unde au apărut morminte ne-am oprit deasupra lor, urmând ca secţiunea să fie lărgită manual. Secţiunea a fost lucrată parţial mecanic, parţial manual. Planul iniţial era de a coborâ mecanic până la 1,50 m deoarece secţiunile de anul trecut arătau gropi adânci de 2 -2,50 m. Surpriza mare a fost intersectarea unui mormânt aflat la doar 1,10 m, apoi ne-am adâncit săpând manual. In final pe mica secţiune au apărut cinci morminte. Detaliile cercetărilor vor fi publicate în revista Fundaţiei Profesor George Manu. Până atunci, convingerea noastră că am găsit morminte ale deţinuţilor politici are la bază mai multe argumente:
a) Gropile au anomalii neîntâlnite la nişte morminte normale. Au adâncimea mică (-1,10 – 1,40 m) şi dimensiuni mici, strict cât sicriul, cu fundul înclinat, semn că au fost săpate în grabă.
b) Mormintele nu se intersectează dar sunt apropiate unele de altele şi compoziţia gropii arată că înmormântările au avut loc într-un interval scurt de timp.
c) Distanţele dintre morminte sunt mici de doar 1-2 m. Intre M1 şi M2 sunt doar
0, 95 m, între M2 şi M3 – 0,80 m, între M3 şi M4 – 1,60 m, între M4 şi M5-1,80 m.
d) Mormintele nu sunt marcate. Ciudat, pentru că în cimitirele istorice din vecinătate, dezafectate de cel puţin 70 de ani, încă se mai păstrează marcajele, cruci de piatră, cruci de lemn căzute, pietre etc.
e) Deasupra mormintelor a fost depus un strat de nivelare uneori cu resturi de gunoi menajer, semn că nivelul gropilor se lăsate la un moment dat şi a fost necesară acoperirea lor.
f) Sicriele sunt de fapt nişte cutii şi în cazul lui M3 acesta pare improvizat dintr-o targă.
g) Din cele cinci morminte intersectate unul a suferit o moarte violentă.
h) Localizarea în afara cimitirului.

1. Campania din acest an a confirmat tradiţia locală a existenţei unor morminte ale deţinuţilor politic.
2. Noutatea pe care o aduce descoperirea din acest an este aceea a existenţei unor necropole de colonie. Chiar dacă se aflau în apropierea cimitirelor localităţii a fost preferat un loc în vecinătate.
In concluzie, nu am săpat degeaba. Deşi nu am găsit o groapă comună, totuşi a fost descoperită o necropolă compusă din morminte individuale. Nădăjduim ca în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu să fie ridicată în perimetrul respectiv o Troiţă de sfinţire a locului şi de marcare a lui în memoria comunităţii.
Au fost trei zile intense, în care s-a lucrat cât în trei săptămâni, dar minunate prin scopul lucrării, relaţiile dintre oameni şi rezultate.
Astfel de proiecte merg foarte greu. Trebuie să menţionez un lucru poate uitat de unii. Canalul Dunăre-Marea Neagră în forma actuală a fost lucrat în timpul lui Ceauşescu cu muncitori şi specialişti, între 1973-1986. Canalul la care deţinuţii politic erau aproape 80% din personal, a fost lucrat între 1949-1953 şi valorificat ulterior în Complexul de irigaţii Mircea-Vodă devenit apoi Sistemul de irigaţii Carasu. Aceste evoluţii istorice ale zonei ridică dificultăţi în identificarea în teren a obiectivelor noastre, deoarece zona a fost bulversată cu totul şi canalul actual are doar 10 km în comun cu canalul vechi.

 

 

LECTURI DE VACANŢĂ. SERGIU CIOCÂRLAN

 

2017, ANUL COMEMORATIV AL SFINŢILOR APĂRĂTORI AI ORTODOXIEI ÎN TIMPUL COMUNISMULUI ne îndeamnă la lecturi specifice. Şi oferta este generoasă. Mă refer la cărţi de memorialistică, la reviste de specialitate care studiază acest segment istoric, la monografii cuprinzând vieţi şi evenimente din epocă, la conferinţe şi la alte tipuri de manifestări.

O pagină unică în peisajul editorial românesc de gen este semnată de Sergiu Ciocârlan. Romanele lui inspirate din viaţa unor martiri sau mucenici români din secolul XX sunt unice în literatura românească şi acest loc privilegiat se datorează unui cumul de daruri. Sunt cărţi binecuvântate în primul rând prin subiect. Martiriul unor creştini în timpul comunismului. Apoi, o altă binecuvântare se regăseşte  în stilul în care sunt scrise. Sergiu Ciocârlan scrie în genul marilor clasici, are darul de a te introduce în atmosfera timpului, de a trăi alături de personaj, de a fi martor la alegerile lui, la trăirile şi temerile lui. Când începi să citeşti una din cărţile lui sergiu Ciocârlan, nu o mai poţi lăsa din mâini. Te răpeşte prezentului şi te propulsează direct în acţiunea cărţii, alături de eroul principal. Iar eroii lui nu sunt oameni oarecare, deşi culmea, unii dintre contemporanii noştri, au trecut pe lângă ei. Romanele lui au ceva din scenografia unui film. Scenele sunt fotografice, spontane redând de la frunza care se clatină şi lumina zilei până la o aplecare smerită a capului.

Din romanele lui se disting cu claritate doar două personaje. Unul bine conturat, clar, distinct şi anume martirul. Celălalt-un personaj colectiv-gălăcios, atipic, volatil şi presant în acelaşi timp, cu multe capete de oameni, dar un singur trup:comunismul. Un personaj care se târăşte prin oameni, vremuri, situaţii, luând mereu chipul unui alt şi alt om. Cu acest personaj se confruntă părintele Gheorghe Calciu în săptămâna celor ,,Şapte cuvinte către tineri, în romanul,,Mărturisitorul de care vă temeţi,, părintele Radu Stanciu în romanul ,,Fără Frică,, şi părintele Rizea Dobre asasinat pe 26 aprilie 1989 în romanul ,,Jertfa unui preot mucenic,,. Personajul demonic sălăşluieşte în beciurile securităţii, se cuibăreşte în inima activiştilor de partid, atinge sufletele instabile ale oamenilor simpli, indiferenţi şi taciturni dar şi a unor suflete elevate care cândva fuseseră tari. Arma lui e frica. Teroarea face ravagii mai mari decât bătaia. Şi prin toţi şi toate loveşte în sufletul preotului, în biserica lui Hristos, cea de zid, dar mai ales în cea de suflet. E disperat şi la un moment dat, buimăcit, se lasă văzut şi  până şi un securist vede cum o mulţime de draci săriseră să demoleze biserica cu hramul Sf. Paraschiva din Brăila. Scena este suprarealistă, lupta nu e simplă, unii oameni înnebunesc, dar nu mai există o definiţie a nebuniei, nici la Spitalul de nebuni din localitate.

Romanele lui Sergiu Ciocârlan pe care le-aş numi hagiografice au ceva ce nu găseşti în nici o lucrare hagiografică. Au dinamism. Te ţin cu sufletul la gură. In Proloage, sinaxare, hagiografii găsim doar o consemnare a martiriului, locul, timpul, personajele şi felul în care creştinii l-au mărturisit pe Hristos. In hagiografiile semnate de Sergiu Ciocârlan simţi modul în care s-a purtat lupta, subtilităţile adversarului, nuanţele răspunsului pe care martirul le dă la provocări,  spiritualitatea care stă în spatele fiecărui act şi care e vie şi mărturiseşte în continuare. Simţi că lupta se dă, nu doar între oameni, ci între spirite. Vezi cum planurile se inversează, cum cel lovit e puternic şi prigonitorii lui sunt slabi, din ce în ce mai neoameni, din ce în ce mai hidoşi.

Nu este o lectură uşoară, are ceva exorcizant în ea. Îţi pune probleme. Nu ştii de partea cui ai fi fost. Îţi dai seama că tu n-ai fi putut ţine piept situaţiei. Ţi- e ciudă! Problematizezi. Lectura devine o oglindă magică. Vezi scena care se petrece dar vezi şi chipul tău în ea, pentru că acţiunea s-a petrecut de curând, pe străzile pe care şi tu te-ai plimbat, în blocurile în care locuieşti şi tu, printre oamenii cunoscuţi ţie. Nu este simplu să accepţi chipul adevărat al lumii în care au trăit bunicii, părinţii tăi şi trăieşti chiar şi tu. E o lume de care eşti responsabil. Te simţi stânjenit de tine însuţi sau mai degrabă de un Personaj care până acum nici nu realizai cît de aproape îţi este. Adică de Hristos!

PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STARETUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR- STAREŢUL RUGĂCIUNII ISIHASTE

Intr-o Românie a nedreptăţilor, nici măcar mucenicii din timpul prigoanei comuniste nu sunt canonizaţi, încă. De Praznicul Sf. 40 de mucenici, evocăm personalitatea părintelui Daniil cunoscut mai ales prin pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor. Redau un articol din revista ATITUDINI.

28© ATITUDINI | no.48 | 2017

ÎNCHIS PENTRU RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Părinte Ioan, sfinţia voastră aţi fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhov­nicesc. Avea doisprezece călugări şi la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareţ trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ şi duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica şi vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta şi duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic şi după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foar­te puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deşi nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearşaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indi­ferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iar­bă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?” N-auzea paşii, dar ştia că vin. Şi apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap şi aveam linişte şi pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreoşase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câ­teva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbuşit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovniceas­că şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit ia Bucureşti, a venit cu barbă. Şi avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniştri, nu vorbea cu oricine. Era directo­rul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30,40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău şi îşi făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conţopişti din ăştia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era şi aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l comba­tă în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

 

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

 

Şi ce a zis la proces?

L-au întrebat: „De ce merg atâţia tineri acolo în munte?”. Şi el a răspuns: „l-am atras ca să-i învăţ să spună „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul„Stai josî“. Şi i-au dat 20 de ani muncă silnică.

 

Şi în temniţă a murit

Da, la Aiud, l-au omorât intenţionat. La Aiud l-au băgat la Zarea, cu un doctor şi peste tot era numai gheaţă. Părintele Daniil Tudor s-a aşezat în cruce cu faţa în jos pe gheaţa aceea, ca doctorul să stea pe spatele lui cu faţa în sus şi să zică mereu: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi când au venit la o săptămână să-l arunce în groapă sau pe râpă, numai Dumnezeu ştie, era o căldură acolo şi toată gheaţa se topise, de s-au speriat gardienii şi au fugit. Insă aşa s-a stins.

Dar nu v-aţi amărât când l-au închis că nu o să-l mai vedeţi?Păi, cum să nu? Că e greu dacă nu ai stareţ! Pe mine mă lua des prin oraş, pe aici prin Câmpulung şi mai mergeam cu el şi la Bucureşti. Am conştientizat multe lucruri minunate lângă el, am întâlnit oa­meni care erau purtători de duh, care ştiau dinainte ceasul morţii, oameni postitori, rugători.

Erau ucenicii lui?

Da, erau ucenicii lui. Şi câţi călugări erau în toate părţile, tot pe la el veneau. Şi maicile de la Vatra Moldoviţei veneau tot pe acolo la târg cu căruţa ca să ia alimente. Pe atunci nu erau maşini ca acum. Aici în Valea Seacă era un om, Gheorghe Petricaru, care şapte ani a stat în pat paralizat şi nu a cârtit ni­ciodată. Şi părintele Daniil Tudor, pe când mergea la Bucureşti sau în oraş cu câte o treabă, trecea pe la Gheorghe Petricaru şi îi făcea Sfântul Maslu, îl spovedea, îl împărtăşea cu Sfintele Taine.

S-au făcut si multe minuni aici la Rarău. Odată, de

Acoperământul Maicii Domnului, părintele Daniil n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea pe atunci un viţel şi şapte miei — auzim că au dispărut viţelul şi mieii. Fuseseră într-o livadă acolo, păşteau şi deodată nu au mai fost, au dispă­rut. Toată noaptea i-am căutat cu lanterne, cu făclii, cu felinar şi n-am găsit nimic. Eram toţi, eram vreo ii,I2. Dimineaţa vine un om din satul Chirii şi spu­ne: „Acolo, afară de mănăstire, lângă gardul mă­năstirii, lupii au mâncat o vacă”. Şi mi-am zis: „Ei, s-a terminat şi cu viţeii şi mieii. I-au mâncat lupii şi pe ei”. Dar părintele Daniil a făcut slujbă şi s-a dus la Maica Domnului şi s-a rugat şi a spus: „Maica Domnului, iartă-ne, că am greşit. De altă dată n-o să mai ţinem sărbătoarea asta a ta fără priveghere Şi în timp ce stăteam la masă, tot la ora două, când am ieşit, veneau viţelul şi cu mieii, unul după altul,

asa, în sir ca în armată, viţelul în fată si mieii toti după el.

Altădată nu aveam ce să mâncăm. Este mult pă­mânt la mănăstire, dar e mai mult iarbă. Şi mergea părintele Daniil la Maica Domnului, făcea o rugă­ciune si într-o oră, două venea căruţa de la Chiril sau din Câmpulung, plină cu alimente. Aşa se în­tâmpla la Rarău pe vremea părintelui Daniil Tudor.

„RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE NEÎNTRERUPTĂ”, ĂSTA ERA SINGURUL LUI ÎNDEMN

După ce m-am hotărât să mă fac călugăr am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru că­lugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil- Tudor. Nu ştiam cine e, dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult. Când l-am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 6o de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte fru­

mos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pă­trunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine, te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la fi­lozofie, pictură şi teologie până la cele mai riguroa­se ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştri, ge­nerali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu di­letanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împăr­tăşeau părerile.

Aici însă în mănăstire, devenea cu totul alt om. încă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc.

Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiori­zat, nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa-zis „de chilie”. Toată noaptea la fereastra odăiţei sale ve­deam lumină, dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trez- via! …Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vas­ta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părin­tele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba at­mosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar gla­sul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete.

Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu străşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem bi­necuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâneam fragi sau zme­ ură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită.

Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mă­năstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurămân­tul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în săp­tămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâneam, chiar dacă el nu lua nicio fărâmitură. In timpul fiecărei mese, un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciu­ne, apoi mâneam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil dădea explicaţii pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. In faţa noas­tră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos. îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. în curtea aceea se simţea un neîn­chipuit duh de pace, un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul ob­ştii. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână,

fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fi­ecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Ii vedeai chiar şi pe mo­nahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah.

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntrerupta’, ăsta era singurul lui în­demn. Acesta a fost exemplul pentru mine atunci, ca simplu frate în mă­năstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău. Părintele Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teo­logia să devin preot, dar eu i-am răspuns: „Eu am venit să mă fac monah, nu preot”. După trei ani de stat la Rarău, am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu părintele Ambrozie care era magazio­ner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită croni­că. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a deveni preot şi mi-am făcut voia, îmbolnăvindu-mă ast­fel foarte grav!… Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal. A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspec­tor din Câmpulung-Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus: „Cărţile sunt bune, dar ideile sunt tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!”. Şi am fost eliberat[1].

(Fragment de interviu, acordat maicilor de la mănăs­tirea Paltin Petru-Vodă)

 



[1] Relatare preluată de pe http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/2012/08/ arhischimonahul-ioan-staretul-manastiri.html

VALERIU GAFENCU (1921-18 FEBRUARIE 1952). SCRISOAREA LUI VALERIU GAFENCU CĂTRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA

HRISTOS A INVIAT!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).

Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit.

Cu dragoste in suflet,
Va sarut mainile,

Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946

valeriu_gafencu_mama_sa_ioan ianolide in lagarul de la galda 1946

BUCURĂ-TE SFINTE PĂRINTE IUSTIN!

Părintele Justin în conştiinţa poporului român
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc în tumultuosul secol XX cu mari duhovnici care să fie mângâiere şi întărire poporului dreptcredincios şi călăuzitori pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Rolul lor poate fi asemănat cu cel al profeţilor din Vechiul Testament. Deşi toţi preoţii sunt duhovnici, doar câţiva dintre ei sunt înzestraţi cu o harismă specială prin care pătrund în străfundurile fiinţei umane, care schimbă destine şi care zidesc biserica cea dinlăuntrul sufletului omenesc. Părinţi mari precum Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţianu, Teofil Părăian constituie cununa de luceferi luminoşi ce luminează spre mântuirea oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu (Matei 5,16).
Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă încheie această ceată de Părinţi, ziditori de suflete şi de conştiinţe, iar plecarea lui din lumea aceasta s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional, deoarece toată viaţa lui a semănat cu prisosinţă iubirea către toţi, iar acum miile de fii duhovniceşti şi-au manifestat dragostea şi recunoştinţa faţă de Sfinţia Sa. De la naştere până la adormire, viaţa Părintelui Justin a curs întru sfinţenie, cu multă nevoinţă, cu multă osteneală, cu rugăciune neîncetată, dar mai ales în suferinţă şi prigonire, mărturisind credinţa asemenea mărturisitorilor sfinţi din trecutul îndepărtat sau mai recent al Bisericii şi făcând din chilia lui laboratorul vindecării sufleteşti şi o poartă a raiului.

Obârşia şi copilăria Părintelui Justin
Părintele Justin a venit pe lume la data de 10 februarie 1919, de pomenirea sfântului sfinţit mucenic Haralambie, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Ana în satul Petru Vodă, la poalele muntelui cu acelaşi nume, pe unde trece drumul spre mănăstirile nemţene, primind la botez numele Iosif. A fost cel mai mic din cei cinci fraţi şi a fost crescut conform tradiţiei din satul natal, în frică şi credinţă puternică în Dumnezeu şi în demnitate creştinească şi românească. Mama, atmosfera din sat şi preotul Ioan Petrescu din parohia respectivă au avut un rol hotărâtor în temeluirea copilului Iosif.
A făcut şcoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. Mergea adesea în copilărie cu mama sa şi cu alţi credincioşi din sat la Mănăstirea Durău, mănăstire cu un rol duhovnicesc foarte mare în perioada interbelică pentru toate localităţile de pe Valea Muntelui. Tânărul Iosif a fost foarte atras de viaţa monahală, de frumuseţea slujbelor, de bunătatea călugărilor de aici şi astfel se naşte în sufletul său dorul de viaţa sfântă călugărească.

Viaţa monahală şi sfinţita preoţie
La numai 19 ani este tuns în monahism de stareţul Martinian Conuţ care îi va fi şi duhovnic şi a primit numele de Justin. Primeşte ascultarea de arhondar şi în special să aibă grijă de primirea oaspeţilor la stăreţia Durăului, ascultări pe care tânărul monah le-a împlinit cu multă râvnă.
Pentru că era iubitor al sfintelor slujbe şi avea o voce foarte frumoasă a fost hirotonit diacon şi apoi preot de episcopul Valeriu Moglan, originar tot din comuna Poiana Teiului. Pentru că era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu râvnă de studiu se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, condus la vremea aceea de Arhim. Dionisie Udişteanu, de care Părintele Justin se va simţi foarte ataşat pentru totdeauna.
Norii războiului se ridică ameninţător, toată floarea tinerimii române este chemată sub arme, iarieromonahul Justin este rânduit preot pentru armată, unde liturghiseşte şi împărtăşeşte pe soldaţi, îmbărbătându-i prin cuvinte, alinând pe cei răniţi sau îngropând pe cei căzuţi pe câmpul de luptă.
După război, Părintele reia cursurile la Seminarul de la Cernica în ciclul superior, deoarece durata studiilor era de 8 ani. În condiţiile grele de după al doilea război mondial şi de instaurare a regimului comunist, Seminarul de la Cernica se desfiinţează şi Părintele este nevoit să facă clasa a VIII-a la Seminarul de la Roman în condiţii grele şi improprii studiului teologiei.

Calvarul şi binecuvântarea temniţei
În data de 14 mai 1948, ieromonahul Justin, elev în clasa a VIII-a, este arestat noaptea din internatul seminarului împreună cu alţi colegi, anchetat şi condamnat şi astfel începe calvarul celor 16 ani de puşcărie pentru el şi pentru toată floarea culturii, intelectualităţii, spiritualităţii şi elitei neamului românesc. Suceava, Aiud, Sighet, Gherla, Baia Sprie, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, iată câteva din locurile de suferinţă şi de martiraj ale Părintelui.
În aceste închisori deţinuţii erau bătuţi, schingiuiţi, chinuiţi, umiliţi în moduri de neimaginat pentru a fi exterminaţi. Erau înfometaţi, ţinuţi în frig, în mizerie, în izolare totală, supuşi la munci silnice, istovitoare şi periculoase, ameninţaţi şi permanent cu moartea în preajma lor, aşa cum mărturisea Părintele: „am trăit în puşcărie cu moartea de mână”.
În aceste condiţii de constrângere fizică şi psihică au trebuit să găsească o cale de a rezista. Iar calea găsită a fost credinţa în Dumnezeu. Astfel închisoarea dintr-un loc al degradării umane s-a transformat într-o adevărată şcoală a spiritului, într-o academie a culturii şi în temple ale cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Părintele spunea, amintindu-şi acea perioadă: „şcoala cea mai înaltă pe care am făcut-o a fost Universitatea din puşcării, iar călugărie în cel mai autentic sens al cuvântului am trăit-o în celule”. Bunăoară, Părintele spunea că cel mai frumos Paşti, cea mai înălţătoare Înviere din toată viaţa lui a fost Învierea sărbătorită în adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Aici, la miezul nopţii, toţi deţinuţii au stins lămpaşele şi după câteva momente de aşteptare, preoţii au adresat chemarea: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toţi au aprins lămpaşele au cântat „Hristos a înviat” şi, deşi erau în adâncurile pământului, cu toţii au fost părtaşi unei bucurii nepământene.

MAI MULTE LA ATITUDINI