Nu pot spune despre arheologul Constantin Chera că a murit! O parte din el trăiește în opera pe care a lăsat-o, în pasiunea cu care a cercetat, în demnitatea și respectul pe care le-a revărsat în jurul lui.

Istoria Tomisului îi datorează mult, la fel ca și noi toți care am avut șansa de a-l întâlni în viață!

Drum lin spre ceruri, stimate coleg! Dumnezeu să te așeze în ceata drepților! Si de acolo de sus, poate vei vedea aievea Tomisul antic pe care te străduiai să îl cauți, cu atîta tenacitate, în apele Mării Negre.

Ce este un sclav? Un om care nu are libertatea de a alege nici măcar asupra propriului trup, singura avere reală a fiecărui om. Propriul trup! Restul averilor sunt ocazionale. Dar trupul şi sufletul sunt singurele care ne aparţin cu adevărat şi ne definesc ca om liber.

Sclavia nu a dispărut niciodată. A fost majoritară în antichitate, parţială în evul mediu, accidentală în epoca modernă şi abuzivă în contemporaneitate. Lumea contemporană este singura epocă în care sclavia este condamnată penal.

Sclavia a fost întotdeauna legată de muncă, de lipsa forţei de muncă, de anumite cutume sau dezechilibre sociale. In schimbul muncii lor, sclavii primeau hrană, haine şi adăpost. Dar nu aveau libertate de decizie asupra propriei persoane.  Erau vânduţi şi cumpăraţi, puteau fi pedepsiţi şi uneori chiar omorâţi. Nemulţumirile erau de ambele părţi, atât din partea stăpânilor dar, mai ales, din partea sclavilor.

Deşi pare incredibil, întotdeauna sclavia era justificată de normele juridice din epoca respectivă. Stăpânii erau convinşi că le face un bine sclavilor, care fără ei nu s-ar fi descurcat.

Poate fi vaccinarea obligatorie o măsură ce cade sub incidenţa sclaviei, atâta timp cât Statul dispune, chiar şi episodic, cu prilejul unei campanii de vaccinare, de trupurile cetăţenilor? Mai mult chiar, le condiţionează dreptul la muncă? Le interzice libertatea de alegere asupra tratamentelor aplicate  propriului trup? Un stăpân de sclavi şi-ar fi vaccinat obligatoriu toţi sclavii. Intenţia  ar fi fost bună! Dacă sclavii s-ar fi îmbolnăvit, ar fi rămas fără forţă de muncă. Dacă ar fi murit, ar fi rămas chiar şi el pe drumuri. Aşa că, poate, vaccinul  chiar dacă nu excludea boala, ar fi putut să o facă mai uşoară. Stăpânul de sclavi alege întotdeauna faţa economică a monadei.

De cealaltă parte, sclavul! Dacă amărâtul avea antecedende medicale, ar fi făcut o complicaţie. Dacă nu era atent, putea contacta boala şi chiar ar fi făcut o formă urâtă. Dacă nu se intervenea la timp, ar fi  putut muri.

De fapt, toată construcţia stă sub semnul lui ,,dacă,,/,, poate,, /,,ar fi fost,, adică totul este o ipoteză.

Are dreptul cineva ca pe baza unei ipoteze, chiar şi argumentată la un moment dat,  să ia unui om libertatea de decizie  asupra propriului trup? La această întrebare trebuie să răspundă cei care impun vaccinarea obligatorie ambalată estetic sub denumirea de  certificat verde. La fel cum tot ei trebuie să răspundă de ce în plină epidemie de boală molipsitoare au lipsit aproape cu totul restricţiile, care se dau de când lumea, în cazul unor epidemii.

Mai este un om vaccinat obligatoriu un om liber? Asta e întrebarea pe care majoritatea nevaccinaţilor acestei ţări şi-o vor pune, dacă noile reglementări în privinţa certificatului verde vor trece de forul legislativ al ţării.

 Dacă aş fi fost istoric de istorie modernă, cu siguranţă mi-aş fi ales să studiez Unirea Principatelor. Este o temă foarte profundă. Nu se poate rezuma nici la lecţia de înţelepciune dată de bunii ţărani, nici la eforturile tinerilor revoluţionari născuţi în sânurile unei boierimi scăpătate, nici la veşnicele jocuri politice internaţionale, de strategie şi nu doar şi nici la Războiul Crimeii care, prin amploare şi consecinţă, a scos cele două Principate din anonimat.

Intrebarea care mă roade este aceea: cum a fost posibil ca două state medievale care în secolul XV îi bătea pe turci şi care avea o armată a ţării, să ajungă peste 300 de ani în situaţia umilă a două Principate aflate sub suzeranitate otomană şi pentru care statele europene trebuie să hotarască? Cu atât mai mult cu cât, după cucerirea Constantinopolului, puterea turcească a început să scadă. Ce s-a întâmplat în cei 300 de ani din care  100 au fost domnii fanariote? Primul răspuns ar fi acela că statul a slăbit, fie din cauze externe, fie interne. Dacă extern, cauza ar fi turcii, intern nu rămâne decât un singur vinovat. Boierimea şi mai ales gustul lor pentru politică! Adică partidele boiereşti care după ce au împovărat statul cu o grămadă de funcţii inutile pentru ei şi pruncii lor, au subminat şi talpa ţării prin constituirea marelui domeniu feudal. Nu este un discurs comunist! Este o realitate pe care istoricii au avut-o mereu în vedere. Situaţia grea a ţărănimii era o realitate care trebuia rezolvată, dovadă  la sfârşitul secolului XIX- începutul sec.XX, se fac cinci reforme agrare. Boierimea, atât cea autohntonă cât şi cea parvenită din Bizanţ, a reuşit  în mai puţin de 100  de ani să şteargă de pe hartă sute de sate de ţărani moşneni sau răzeşi. Averea acumulată le oferea puterea de a schimba domnitori. Ei reprezentau ,,ţara,,. Statul era prizonierul lor. Ei făceau legea şi prin urmare nu  plăteau impozite, în timp ce ţăranul de rând (să zicem din Ialomiţa, unde am documente concrete) plătea 14 dări în bani şi natură. Absolut totul era impozitat. Unde se ducea averea ţării? Nu ştiu! Intre cele două pături sociale: ţărani şi boieri diferenţele erau uriaşe. Şi nu doar economice, ci mai ales culturale. Gândeau diferit, vorbeau diferit, mâncau diferit, se îmbrăcau foarte, foarte diferit. De pildă, era la modă cu puţin înainte de Unirea Principatelor ca boierii să aibă cât mai multe blănuri pe ei. La 1830, în plină vară puteai vedea boieri umblând în Bucureşti cu câte şase blănuri pe ei, aşa cum pe la 1821, vedeai ţărani care în plină iarnă mergeau în picioarele goale. Dar aş dori ca acele vremuri să nu se mai întoarcă. Aproape toţi călătorii străini care au vizitat Principatele în secolul XIX au remarcat diferenţele uriaşe dintre cele două categorii. Iar un medic american care a participat la Războiul Crimeii şi era foarte bine documentat cu privire la Principate, spune că ţăranii sărăciţi pe vremuri avuseseră pământurile lor. Legendele despre boierii răi şi ţăranii buni au avut la un moment dat o bază reală. Intre Unirea Principatelor şi instaurarea comunismului au fost doar 180 de ani, adică vreo trei generaţii. Credeţi că au fost şterse racilele medievale din mintea şi memoria colectivă. Eu nu cred!

Unirea Principatelor, cu reformele lui Cuza şi apoi cu modernizarea Statului în timpul monarhiei a încercat să rupă aceste bariere sociale şi culturale, atât de nefaste în evoluţia unei ţări. Hora Unirii de la 1864 înseamnă mai mult decât unirea a două principate române.

Nu este faţa unui actor în spatele căruia ar sta filme de milioane de euro. Nici faţa unui mare om politic care schimbă mersul lumii. Nici faţa unui mare om de afaceri, care preferă de regulă să stea în umbră dar care bubuie economia. Nimic din toate acestea! E vorba de faţa preşedintelui CJI, Victor Moraru. Şi, banii sunt din fonduri publice şi achitaţi  până la ultimul leu unor fime de publicitate, radiouri şi canale de televiziune locale etc. De aici, au pornit discuţii cu privire la oportunitatea cheltuielilor.  Omul cu faţa susţine că scopul final este transparentizarea administrativă. Adică  informarea cetăţenilor asupra activităţii CJI. Ideea e generoasă dar putea fi aplicată mai ieftin,  adică  printr-un buletin oficial al instituţiei şi prin actualizarea şi îmbogăţirea site-ului. Ziariştii de la Independent susţin că e vorba de cultul personalităţii. Este drept că ialomiţenii au văzut în toate ziarele distribuite gratis cum toate pozele din ziar conţineau chipul bucălat şi proaspăt frezat al preşedintelui. Teoria ziariştilor este susţinută şi de comportamentul tiranic al PSD din ultimul lor mandat. Insă lucrurile pot fi mult mai complicate şi în spatele pedanteriei politice pot sta lucruri mai grave cum ar fi: confuzia planurilor sau o încercare disperată a lui M.V. de a-şi creea propria imagine politică, într-un moment când barca de partid a eşuat lamentabil şi în spatele lui stă in partid de caste, adică fragmentat.

Castele partidului

Trecând de la metaforă la realitate, PSD  nu e un partid tipic. Are structură asiatică  de caste. Prima şi cea mai vizibilă era casta ,,ideologilor,, a născocitorilor de vorbe, de idei, de teorii, de planuri. Din ea făceau parte intelectuali care vorbeau bine, ştiau să convingă, să învăluiască, să plimbe ideile şi teoriile. Iliescu, Năstase, Ponta, Şova  au făcut furori cu talentul lor politic. A doua şi cea mai vehementă era casta primarilor, a preşedinţilor CJI, a aleşilor locali. Ei aduceau de fapt voturi în partid prin talentul lor de a discuta cu oricine şi orice având un aer aparent familiar. In spatele lor, o grămadă de afacerişti de toate mărimile. Invizibili dar periculoşi! In fine, a treia castă era gloata votanţilor PSD cu pretenţii mici şi aşteptări lungi. Modeşti, săraci şi puţin educaţi politic, s-au mulţumit întotdeauna cu puţin cum ar fi un strop de atenţie din partea primarului, o strângere tovărăşească de mână etc. Intre cele trei caste era o simbioză, niciodată o simfonie. Şi, ca în cele mai rigide societăţi asiatice,  nimeni nu trecea dintr-o castă în alta şi nici măcar ideile inteligente ale primilor nu treceau asupra castei a doua. Asta e nenorocirea,  că e inteligenţa nu se transmite. Ba mai mult,  nu de puţine ori, primele două caste şi-au ciocnit interesele aşa de tare încât  casta ,,ideologilor,, a pierdut mereu teren. Acest lucru coroborat cu dezinteresul constant pe care PSD l-a avut faţă de intelectualii valoroşi şi faţă de cultură în general ( a se vedea sacrificarea repetată a Ministerului Culturii către minorităţi sau aliaţi slabi) a dus la atrofierea vizibilă a creierului de partid. Casta aleşilor locali nu abundă în inteligenţă şi după ce au pus mâna pe conducerea partidului, derapajul nu a mai putut fi oprit, implozia fiind o chestiune de timp. Partidul moare şi o ştiu şi ei. Gloata aceea de femei îmbrăcate în negru la şedinţele departid ( care au ajuns să semene cu nişte parastase, lamentările, văicărelile  şi mai ales încercările de împăcare ca la orice înmormântare când mortul de pe masă te face să uiţi de principii) sunt preludiul unui final previzibil. Ura necontrolată împotriva legii şi a DNA care le-ar fi decimat rândurile sunt dovada clară a unui creier atrofiat care duce la demenţă. Nu DNA le-a decimat rândurile, ci sistemul de caste şi interesele obscure de partid, interesul pentru afaceri şi dezinteresul faţă de intelectualii valoroşi.

De la teoria imaginii la imaginea electorală

Doar că, nu aflarea adevăratelor cauze ale dezastrului îi preocupă pe PSD-işti, ci salvarea personală din barca politică devenită pe zi ce trece mai nesigură. Micul Moraru de la Ialomiţa ştie că faţa lui de 1,5 milioane de lei de azi  poate redeveni mâineo mutră de doi bani, de aceea apelează la teoria imaginii, adică exişti dacă eşti vizibil. Marea păcăleală a lumii contemporane!  Teoria imaginii a fost dezvoltată şi este valabilă pentru ficţiune, pentru lumea filmului. In lumea reală nu funcţionează. Ba mai mult, există oameni puternici care stau în umbră. Iar oamenii  de rând ca mine nu votează ce văd în ziare, ci ceea ce trăiesc. Adică între mine şi imaginea lui Moraru se află un şef lipsit cu totul de transparenţă  şi ca el sunt mulţi din oamenii lui. Cu alte cuvinte, ziarele cu 10 fotografii pe pagină, toate cu faţa micului preşedinte, nu ne pot convinge că omul e capabil. Prin urmare, cu rezultate sau nu, banii sunt cheltuiţi  acum în numele transparenţei.  Dar, la anul,  la alegeri, în numele cui se vor tipări afişele electorale, pentru că ne aşteptăm ca după o colaborare de ani de zile, unii ziarişti cu memorie bună să nu uite contractele mici dar multe.

 DESPRE  ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

Redau mai jos un articol pe care l-am publicat în volumul Marea Unire de la Marea Neagră, volum omagial dedicat Centenarului Marii Uniri a Românilor, vol.I, Editura Celebris, 2018,p.153-163. 

Dr. Emilia Corbu

Preambul

            Arheologia medieval-timpurie întâmpină dificultăţi de ordin practic şi teoretic  în domeniul cercetării sistemelor defensive.

De ordin practic pentru că pe teritoriul României (cu excepţia Dobrogei), au fost descoperite puţine  sisteme defensive (şi prin acest termen tehnic înţeleg forturi, fortăreţe, întărituri de pământ, cărămidă, lemn sau piatră) şi dintre acestea şi  mai puţine au fost cercetate arheologic. Există un  impediment financiar, pentru  că deşi urmele lăsate în teren sunt destul de vizibile, efortul de cercetare a unor suprafeţe mari este considerabil. Iarăşi, datarea lor este o provocare. Aceste obiective erau legate de puncte strategice şi nu de anumite aşezări, prin urmare, în lipsa unei locuiri constante inventarul arheologic atribuit lor este sărac, amestecat şi uneori în poziţie secundară.

De ordin teoretic deoarece  în stadiul actual al cercetărilor studiile cu privire la cum ar fi trebuit să arate aceste obiective militare  lipsesc aproape cu desăvârşire, în pofida faptului că există izvoare istorice din care pot fi selectate informaţiile de care avem nevoie.

In acest context interesul pentru studierea izvoarelor  bizantine este justificat.  În evul mediu-timpuriu, Imperiul Roman de Răsărit a influenţat cultural, militar şi politic regiunea de care ne ocupăm, aflată lângă Dunăre, graniţa naturală a Imperiului, la doar 600 km de capitala imperială. De asemenea, armata romano-bizantină a desfășurat lupte la nordul Dunării în cel puțin două momente și anume războiul cu sclavinii din 594 și prezența bulgarilor în Onglos în 684.

Sistemele defensive descrise în tratatele de strategie militară din secolele V-XI

Trei tratate militare bizantine și anume The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy[1] (Tratatul anonim bizantin de strategie),  Arta Militară[2], Campaign organisation and Tactics[3]  (Organizarea campaniilor și tactici) conţin descrieri de şanţuri şi palisade în contexte diferite. Deşi am parcurs şi  al patruea tratat şi anume lucrarea Skirmishing[4]  (Lupte sporadice) nu am găsit date despre subiectul nostru, dovadă că  sistemul defensiv ţine de domeniul războiului clasic, organizat  după strategia  romană până în cele mai mici detalii.

In Tratatul Anonim, scris în secolul V, găsim un aspect foarte important şi anume o definiţie complexă şi practică a conceptului de apărare romano-bizantin. Apărarea începea cu prevenţia unui atac (avanposturile) şi cu anticiparea unui atac. D-abia în al treilea rând, autorul se referă la lupta propriu-zisă.  Avanposturile  semnalizau orice manevră sau mişcare în teritoriul inamic[5] şi aveau atribuţii asimilate unor posturi de graniţă[6].

Parcurgând opera lui Theophilact Simocata constatăm la finele secolului al VI-lea, în timpul războaielor persane,  o schimbare de strategie. Ofensiva  devine prioritară faţă de defensiva menţionată în tratatul de mai sus.  Secretarul imperial, Theophilact Simocatta menţionează că împăratul Mauricius a  numit la comanda armatei pe Philippicus, cumnatul lui. Acest comandant era mare iubitor de învăţătură şi s-a inspirat din strategii militari antici, în special Scipio. Strategia cartagineză preconiza o atitudine ofensivă şi purtarea ostilităţilor pe teritoriul inamic[7]. In acest scop comandanţii romani treceau graniţa în Persia dar şi la nordul Dunării împotriva avarilor.

Al doilea tratat militar care a stat la baza cercetării noastre, ,,Arta militară,, semnat de Mauricius   înglobează experienţa şi tactica romană de-a lungul timpului până la începutul secolului al VII-lea. In plus, cuprinde descrieri comparative cu privire la tacticile de luptă ale altor popoare şi îngloba probabil experienţa războaielor romano-persane din secolul VI. Aceste precizări sunt deosebit de importante.  De pildă, Mauricius ne spune că utilizarea şanţurilor era o practică specifică perşilor şi romanilor.  Sciţii adică avarii, turcii şi alte neamuri hunice cu trai la fel ca dânşii aveau tabere de corturi[8].  Existau şi alte deosebiri. Perşii utilizau şanţurile doar în luptă, ca tranşee. Despre oastea persană se menţionează clar:

,,Când porneşte la război se adăposteşte în întărituri cu şanţuri, iar când se apropie de locul luptei, se înconjoară cu şanţ şi îngrăditură puternică de pari, dar nu lasă în ea fiinţele şi lucrurile însoţitoare, ci îşi face şanţul numai pentru a fi în el în împrejurările grele din timpul luptei,,[9]

Parcurgând cele trei tratate constatăm că şanţurile sunt menţionate în mai multe situaţii.  Luând drept criteriu de analiză funcţionalitatea găsim existenţa în practica militară bizantină a patru categorii care cuprind zece tipuri de şanţuri după cum urmează:

a)Şanţuri ca element constitutiv al unor forturi sau întărituri;

b)Şanţurile folosite în cadrul luptelor:

b.1)tranşee de luptă;

b.2)şanţul de apărare a unei retrageri peste râu;

b.3)şanţurile-capcană şi ipoclastele;

c)şanţul de apărare a unor obiective:

c.1. şanţul de apărare a unei cetăţi;

c.2. şanţul de apărare a unei tabere militare;

d)şanţul de drenaj al unui râu, pentru a nu mai construi pod.

Dintre toate acestea doar unul era săpat în timp de pace și anume șanțul de apărarea a unei cetăți. Celelalte categorii erau săpate în perioada premergătoare unui război sau în timpul desfășirării ostilităților.

a)      Forturi sau întărituri.

In anticiparea unui atac se ridicau ziduri, metereze şi se săpau şanţuri, deci se construiau fortificaţii sau întărituri[10]. (fig.1)Mauricius descrie mai bine întăriturile cu şanţuri. In capitolul X se vorbeşte despre ,,Cum să zidim pe ascuns întărituri în ţinuturile mărginaşe fără război de obşte,,. Asemenea întărituri se făceau împotriva unui neam de călăreţi în lunile iulie, august, septembrie[11]. Se pregăteau din timp meşteri, porţi, maşini pentru zid. Timp de 10-12 zile se trasportau materialele. Se căutau resurse locale de apă, cărămidă, lemn, piatră.  Dacă în zonă era doar lemn atunci se îngrădea un loc îngust şi puternic, dar nu prea mare[12]. In jurul întăriturii se săpa un şanţ adânc pe cât îngăduie locul. Pe scurt, întăritura consta dintr-un şanţ şi o îngrăditură din lemn. Dimensiunile şi planul atât al şanţului cât şi al îngrăditurii erau adaptate locului şi materialelor de construcţie din zonă. Dacă locul era lipsit de apă se făceau rezerve în oale mari, butoaie, cisterne pentru apa de ploaie, cisterne de lemn îngropate în pământ[13]. Intăriturile se făceau chiar şi în timpul derulării războiului când tabăra se afla în apropiere. ,,Cei care păşesc în luptă trebuie să se gândească şi la întâmplări potrivnice …să facă întărituri cu şanţuri puternice… în locuri potrivite, unde să poată avea apă în toate părţile, în timp de nevoie,,[14].Intăriturile cu şanţuri serveau şi ca loc de retragere în fugă a unui corp de armată, despărţitură sau întocmire. Dacă nu se retrăgeau în întăritura cu şanţuri ci fugeau aiurea, oştenii riscau să fie pedepsiţi[15].Constatăm că aceste  întărituri erau diferite de cetăţi, fortăreţe sau avanposturi. Erau doar puncte de refugiu, legate şi incluse unui eveniment militar important sau unui război trenant. Acest aspect este foarte important. Rezervele de hrană şi apă ne sugerează ideea că erau puncte de rezistenţă, unde se putea staţiona un timp oarecare până se decidea o nouă strategie de luptă. Şi în tratatul din secolul X  se reia ideea că atunci când se intră într-o ţară duşmană, trebuie luate  în stăpânire punctele înălţate dintr-un areal şi eventual forturile dacă se întâmplă să fie ridicate[16].

b)Şanţurile folosite în timpul luptei.

b1. Şanţurile-tranşee erau folosite în timpul luptei. Constau din şanţ şi val cu metereze de pământ (fig.2). Se mai utilizau pari ascuţiţi, gropi şi  spini din fier  cu trei colţi[17]. Prin urmare am putea  vorbi de  tranşee fortificate şi de gropi-capcană în zona de conflict. Şanţurile-tranşee menţionate de Mauricius aveau o altă utilizare. Atunci când pe malul din faţă se aflau inamici şi trebuia construit un pod pentru trecerea armatei se proceda în felul următor. Se pornea de la malul stăpânit de romani şi se legau plute mari cu odgoane. Când se apropiau de malul opus erau trimise corăbii iuţi sau bărci cu aruncătoare pentru a ţine duşmanii la distanţă. După ce podul era legat pe ambele maluri se construiau turnuri de lemn, cărămidă sau piatră, la ambele capete pentru întărirea podului. În acest moment al operaţiunii, mai înainte de a se ridica turnul, se săpa un şanţ puternic unde se adăposteau oştenii pedeştri care apărau pe cei care construiau turnul[18] (fig.3).

b.2.Şanţul de apărare a unei retrageri peste râu

Oştirile erau vulnerabile atunci când treceau un râu. Pentru a preveni un atac duşman, Bizantinii  săpau un şanţ de-a lungul răului pe care îl umpleau cu lemne. În timp ce armata trecea râul, câţiva dădeau foc lemnelor din şanţ[19] (fig.4)

b.3. Şanţul de drenaj al unui râu, fără a construi pod. Se săpa un şanţ semicircular de-a lungul ţărmului, cu un capăt în amonte şi unul în aval. Apa râului trecea prin şanţ şi armata prin albia râului în care nivelul apei scădea[20] (fig.5).

b.4.Şanţurile-capcană şi ipoclastele

O altă strategie a armatei romane era viclenia. Foloseau şanţuri-capcană. Se săpa un şanţ adânc de 8-10 picioare (2,40-3 m) şi larg de 50 picioare (15,24 m[21]) (fig.6). Acesta era mascat cu crengi, fân, ţărână. In mijlocul gropii se lăsau locuri tari şi temeinice însemnate şi ştiute de oştire. De o parte şi alta a gropii, în tufişuri, aşteptau oşteni. Duşmanii erau atraşi în cursă de oşteni care păreau să se retragă în neorânduială[22]. Acest procedeu era folosit de multă lume, spune autorul. Tot în această categorie a capcanelor este prezentată şi înşelarea duşmanilor cu ipoclaste. Acestea erau gropi late de un picior[23]  şi adânci de 2-3 picioare  (0,70-1 m) în care se înfigeau pari ascuţiţi, săpate în neorânduială la trei picioare una de alta pe o lăţime de 100-150 picioare (30-45 m)[24] (fig.7)

c. Şanţul de apărare a unor obiective

c.1. Tabere militare. In secolul al-V-lea pentru fortificarea şi protejarea taberei se săpa un şanţ lat şi adânc de cinci picioare (1,50 m x 1,50 m). Pământul scos din şanţ se depunea în spatele şanţului formând o platformă înaltă de trei picioare (1 m) ca un dig (fig.8). Şanţul şi digul înconjura întreaga tabără, inclusiv în dreptul porţilor. Nu se recomandau taberele rotunde, ci doar cele pătrate sau dreptunghiulare.  Tabăra era înconjurată pe o distanţă de 12,5 m de spini cu trei colţuri şi frânghii dotate cu clopoţei. La o distanţă de tabără se aflau santinele care vegheau dintr-un fel de turn, probabil punct de observaţie înălţat[25]. Mauricius ne oferă o descriere completă a tabărei cu şanţuri. In cadrul armatei se aflau persoane specializate în stabilirea locului pentru tabără şi a tuturor detaliilor legate de aceasta. Aceşti specialişti se numeau măsurători[26] (mensuratores apar şi în Strategy) şi de regulă mergeau înaintea grosului armatei, atunci când se aflau în  ţinuturi sau locuri necunoscute. Ei însemnau în scris înconjurul locului unde au de gând să aşeze tabăra şi împărţeau măsura cuvenită fiecărei despărţituri (cuprindea până la 6000 de oameni-n.n.). Tot ei împreună cu înainte-mergătorii stabileau cum să fie folosite apele şi păşunile[27]. Una dintre îndatoririle conducătorului de oşti era aceea de a cerceta ţinutul, dacă este sănătos sau vătămător şi dacă se află la îndemână cele de trebuinţă adică apă, lemne şi iarbă[28].

Scopul taberei era acela de a adăposti oastea în timpul nopţii sau în intervalele dintre lupte. Deasemenea tabăra adăpostea în timpul luptelor băieţii cu corturile şi animalele[29]. Tot în tabără se păstrau, dacă era cazul, provizii de apă şi hrană pentru animale[30]. Străngerea nutreţului pentru animale se făcea de către băieţi în zori de zi. In caz de pericol aceştia erau rechemaţi în tabără prin trâmbiţe sau focuri[31]. Tot în tabără avea loc şi ceremonialul rugăciunii înainte de luptă[32].

Şanţul era elementul principal al oricărei tabere. Pe scurt lucrurile se petreceau aşa:,,Dacă vine vremea să facem tabără să săpăm un şanţ cum trebuie, să aşezăm spini cu trei colţi, să durăm un zid pe dinafară sau să o întărim cu o împrejmuire de bârne,,[33], adică palisade, zicem noi. Locul cu spini trebuia marcat cu o săpătură ca oamenii şi animalele să nu cadă în ele[34]

Tabăra era condiţionată de loc, dimensiunile oastei şi categoria duşmanilor. Astfel că, dacă se lupta împotriva sciţilor atunci chiar dacă se poposea o singură noapte, tabăra trebuia întărită fie cu săpătură de pământ (adică şanţ), fie cu zidire[35]. Atunci când se lupta împotriva slavilor, anţilor şi celor deopotrivă cu dânşii, oastea pedestră trebuia să tăbărască  în tabără cu şanţuri şi pedestrimea în afara ei[36] iar străjile trebuiau rânduite până departe în jurul cailor. Sfatul lui Mauricius era ca încercările împotriva lor să fie făcute iarna, când arborii se golesc de frunze, râurile îngheaţă şi se lasă urme pe zăpadă[37]

Dacă lupta se dădea în câmp, locul taberei  trebuia să aibă în spate un râu sau un loc ca o întăritură. In general se prefera ca tabăra să aibă într-o latură un rău lat şi mare.[38] Dar, în acelaşi timp nu trebuia să fie foarte aproape de râu pentru a nu se adăpa des caii[39]. Sfatul strategului era pentru un loc gol, întins, ceva mai înalt şi bine întărit[40]. Alegerea locului era oarecum secretă. Aşezarea taberei în sine putea fi prilej de păcălire a duşmanului.  Uneori se făceau că sapă şanţuri pentru tabără într-un loc, dar de fapt se aşezau în cu totul altă parte[41].Existau mai multe feluri de aşezare a taberei cu şanţuri.

Mauricius face o descrierea completă a constiturii unei tabere militare. Se aşezau căruţele în jurul taberei. Se săpa un şanţ de 5-6 picioare lăţime (aprox. 1,85 m) şi adânc de 7-8 picioare (aprox. 2,50 m). Pământul se aşeza pe malul dinlăuntru. Pe malul din afară se făceau gropi mici cu ţăruşi ascuţiţi în interior şi se aruncau spini cu trei colţuri. Se lăsau patru porţi mari şi mai multe mici păzite. Aria taberei avea formă de cruce şi o lungime de 40-50 picioare (1524 m). Autorul însă prefera tabăra dreptunghiulară[42].

Dimensiunile taberei puteau fi influenţate şi de momentul conflictului. Astfel că dacă duşmanii nu erau în apropiere atunci planul taberei putea fi făcut pentru o singură mulţime sau despărţitură iar ceilalţi se puteau adăposti în corturi[43]. Păzirea taberei trebuia încredinţată unui steag cu căpitan destoinic[44].

Al treilea tratat în care găsim referinţe la tabere militare este  cel referitor la organizarea capaniilor și tacticilor (Campaign Organisation and Tactics) scris la finele secolului al X-lea cu ocazia unor războaie purtate pe teritoriul Bulgariei. In multe aspecte acest tratat reia o serie din sfaturile lui Mauricius dar adăugă şi câteva planuri de tabără care ne sunt de folos, inclusiv profilul unui şanţ.

Singurele referinţe cu privire la şanţuri şi palisade sunt cele referitoare la  tabăra cu şanţuri,  aproape identică cu aceea prezentată de Mauricius. Se cuvine să precizăm că tabăra avea formă pătrată şi că era străbătură de la un cap la altul de două străzi principale care se intersectau în cruce. Tabăra este totuşi mult mai elaborată, mai ales în organizarea spaţiului interior, unde în centru se afla pavilionul imperial[45]. Tot  aici găsim date despre dimensiunile taberelor și anume că erau calculate în funcție de cavalerie.  In general, dimensiunile taberei erau calculate la 1 m de fiecare soldat dar mai sigură era stabilirea ariei  proporţional cu numărul de călăreţi[46]. Se făceau concesii şi în privinţa formei taberei. Se admiteau, în funcţie de configuraţia terenului, tabere în formă de triunghi sau cerc[47]. Se punea accent pe configuraţia locului taberei pentru o apărare naturală a zonei. Aceste noutăţi sunt foarte importante din punct de vedere arheologic deoarece se pot contitui în elemente de datare. Săparea şanţului ce înconjura tabăra se făcea foarte simplu. Soldaţii era înşiraţi de-a lungul a 500 de m, câte unul pe metru şi se săpa şanţul cu dimensiunile standard. Se lăsa o poartă de 16 m lăţime după care se săpau încă 500 m de cealaltă parte a porţii şi aşa pe toate cele patru părţi. Şanţul trebuia să aibă 8 picioare adâncime şi şase picioare lăţime (2,5 x 2 m)[48].

c.2. Şanţul de apărare al unei cetăţi. In jurul zidului de apărare al unui oraş-cetate din câmpie se săpa un şanţ larg de 25 m, cu o adâncime cel puţin egală cu fundaţia zidului. Pământul scos din şanţ era folosit pentru a crea o platformă înălţată de unde soldaţii luptau împotriva inamicilor[49]. In zonele de deal, la o distanţă de 18-25 m de zid, se săpa circular, în plan vertical panta dealului, pe o adâncime de 2 m (fig.9).

Concluzii

Din cele expuse mai sus reţinem că şanţurile erau elemente nelipsite din strategia de apărare atât ofensivă cât şi defensivă a Imperiului Roman de Răsărit, fiind elemente moştenite prin tradiţie, transmise mai departe şi adaptate mai multor situaţii şi obiective. Cu alte cuvinte, făceau parte din cultura militară bizantină.

O altă concluzie ar fi că șanțul era elementul principal și nu valul de pământ. Valul ca și șanțul presupune o amenajare specifică.  Valurile sunt menționate în trei situații și anume:

-valul cu metereze din lemn adosat tranșeelor folosite în timpul luptei;

-valul ca un dig înalt de trei picioare adică de un metru aflat în spatele șanțurilor de tabără.

-valul ca o platformă lată care înconjura cetățile și de pe care se purtau luptele.

Palisada este menționată ca o îngrăditură din lemn  care împreună cu șanțul formau întăriturile ridicate în zonele mărginașe. Deasemenea trebuie să precizăm că palisada este o  modalitate mai eficientă  de utilizare a pământului scos din șanț, necesitând mai puţină muncă decât întărirea şi întreţinerea unui val.

BIBLIOGRAFIE

CAMPAIGN ORGANISATION 1985- Campaign Organization and Tactics, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks,WashingtonDC, 1985, p.241-329, text, translation and notes George T.  Dennis

MAURICIUS 1970- Scryptores Bzyantini, VI, Mauricius, Arta militară, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970

SKIRMISHING 1985- Skirmishing, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.137-241, text, translation and notes George T.  Dennis

STRATEGY 1985-The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.1-137, text, translation and notes George T.  Dennis

In ultimii ani am trăit cu toţii o ultimă (sper)  zvâcnire a tiraniei în România definită ca la carte cu: instabilitate guvernamentală, luptă cu şi împotriva justiţiei, măsuri populiste din care unele fără acoperire, ignorarea totală a altor opinii venite pe cale democratică fie de la personalităţi, fie de la manifestaţii, promovarea mediocrităţii.  De aceea am preferat tăcerea. Tiranii sunt surzi la critici şi muţi la dialog.  Era timpul ca instituţiile statului să reacţioneze. Nu au prea făcut-o! Există şi excepţii, din fericire.  Era timpul ca  partidele să reacţioneze. Insă  s-au dovedit slabe şi populate de oameni plini de interese. De aceea prefer  un independent care a dovedit cu fapte că poate apăra principiile familiei creştine în Europa. Uneori un singur om poate face mai mult decât un partid!