GĂINARII DIN CULTURĂ. OMUL ŞI CARICATURA

Un găinar, un şmecher şi un plagiator

Intre un găinar, un şmecher şi un plagiator nu există nici o diferenţă ontologică. Acelaşi tip uman, acelaşi caracter, aceeaşi personalitate. un hoţ ordinar. Primii doi acţionează în lumea toată, cel de-al treilea în cultură. Însă, dintre cei trei, plagiatorul este cel mai periculos, mai perfid, insinuant şi criminal individ, mult mai inteligent decât ceilalţi, mult mai agresiv. Impostorul prin excelenţă. Unul fură lucruri, altul fură bani prin diverse căi iar plagiatorul fură idei, teorii, le bagă într-o carte pe care primeşte un premiu, cum a făcut Patapievici. Devine cineva, ocupă o funcţie publică, câştigă bani mulţi, cum a făcut Patapievici. Ajunge în funcţii cheie, ia decizii dezastruoase pentru imaginea României în lume, cum a făcut Patapievici.
Paradoxal este că închisorile sunt pline doar de şmecheri şi găinari. Nu am văzut nici un plagiator la zdup, acolo unde îi este locul. De ce ? Pentru că furtul lui, deşi este constatat, nu poate fi evaluat în bani. Hoţii ajung la închisoare pentru un prejudiciu cert, găina vecinului sau 54 miliarde ca în cazul lui Năstase. Prejudiciul adus de Patapievici este incomensurabil şi neputând fi evaluat criminalul este în continuare liber. Poţi estima prejudiciul adus imaginii României în străinătate, prin promovarea în expoziţii a unor lucrări pornografice semnate de nişte indivizi care se pretind artişti? Nu. Pentru că nu există norme de evaluare a unui prejudiciu moral. Şi chiar dacă noi le cunoaştem, acestea nu au valoare de lege scrisă. Se poate însă estima prejudiciul material adus României prin angajarea unui plagiator ca Patapievici, premiile primite, salariul încasat. Doar că o parte din vină revine şi angajatorului şi implicit lui Băsescu care nu a verificat ,,opera,, candidatului la angajare. In consecinţă, se poate vorbi de o neglijenţă în serviciu a angajatorului. Plagiatorul scapă din nou. Legea dreptului de autor nu este bine întocmită şi şmecherii din cultură ştiu asta. Fură de sting!

Un furt perfect

Plagiatorul se scuză prin amestec aşa cum lotrul amestecă oile furate cu cele din turma proprie. Şi chiar dacă oile furate sunt mai ortomane şi sunt înregistrate în ograda altuia, el o ţine până în pânzele albe că sunt ale lui, că doar oaie cu oaie seamănă. Doar că aici e diferenţa colosală. Ideile şi teoriile sunt produse umane şi amestecul de  creier, personalitate şi cultură  care le produce este unic  prin toţi parametrii săi. Prin urmare şi ideile  sunt unice, cel mult înrudite, dar rămân unice, la fel ca omul care le-a creeat. Nu poţi fura o idee cu scuza că şi tu ai gândit la fel sau că a fost o eroare în aparatul critic. Este ca şi cum ai spune că oile furate arată ca oile tale şi că poarta nu a fost bine închisă. In ştiinţele exacte, ca urmare a unor experimente similare, se poate ajunge la aceleaşi concluzii sau opinii. Dar în ştiinţele umaniste procesul este aproape imposibil.

Soarta ideii într-o lume materială
In lumea noastră materială, ideile şi teoriile nu sunt estimate la adevărata lor valoare. Este evaluată doar munca individului care le produce, timpul de lucru, indicii de performanţă raportat la un salariu mediu pe economie. Sunt trecute cu vederea exact produsele pentru care ar trebui plătit. Se ia în consideraţie, cel mult, cartea ca atare, dar nu şi ideile şi teoriile din ea. Lui Patapievici i se trece în activitatea ICR, participarea României la Bienala de Artă  de la Veneţia. Dar niciunde nu există nişte norme clare de evaluare  a ,,operelor,, expuse acolo.
De aceea, zic, că plagiatorul este însuşi omul fărădelegii. Nu-l opreşte nimic, nici conştiinţa sa, nici legile umane şi lăsat în sălbăticia lui devine din ce în ce mai periculos. Cazul Patapievici şi evoluţia antiromânească a ICR sunt ilustrative. Doar un om fără pic de conştiinţă, care a furat fără scrupule, lăsat în nemernicia lui putea să gireze o orgie scabroasă cum a fost expoziţia României la Bienala de la Veneţia, 2011.
Aceşti viermănoşi urcaţi pe trepte necinstite ajung culmea îngâmfării. După ce, în urma scandalului ,,România Medievală,, i-am cerut lui Patapievici demisia de onoare printr-o postare pe blogul meu, individul nici măcar nu a reacţionat, cel puţin din respect pentru cei o mie de oameni care semnaseră petiţia împotriva proiectului sus-numit. A reacţionat însă cu toată duşmănia lui antiromânească atunci când a simţit că i se clatină scaunul.

Omul şi caricatura

Sunt convinsă că Patapievici este mult sub nivelului uman al unui găinar sau al unui şmecher de provincie. Să vă dau un exemplu. La un moment dat, o maşină scumpă, părea un Mercedes, care mersese paralel cu mine începe să unduiască încet în faţa mea. Era sub viteza de care am nevoie, cel puţin 20 km/h, să îmi ţin echilibrul pe scuter. Când m-am angajat în depăşire mi-a tăiat calea. Nu puteam opri în plin trafic. M-a ţinut Dumnezeu zdravăn şi l-am depăşit dezechilibrându-mă puternic şi julindu-i maşina. La prima intersecţie când voia să facă dreapta i-am ieşit puţin în faţă şi i-am tunat un ,, Te duc la poliţie pentru violenţă în trafic!,, Probabil că am fost convingătoare. Ajung la Poliţie cu nărăvaşul după mine. Eu ca să scriu ce am păţit, el ca să ne înţelegem. Ne ţigănim un sfert de oră. Ni se pune fiola. Nici unul nu băuse nimic. Asta era starea noastră normală.
Suntem aşteptaţi să dăm declaraţii şi… renunţ. Mi se făcuse milă de el. Ne descoperim consăteni, copilărisem în acelaşi oraş. Şmecherul era… om. Şi-a recunoscut greşeala, şi-a cerut scuze. ,,Nu pari femeie de la ţară! Înţelege! Tu n-ai greşit niciodată?,,. Băiatul era un damblagiu. M-a văzut pe scuter şi probabil voia să-mi prezinte maşina lui, şi din spate şi din profil, în plin trafic.
Niciodată Patapievici nu şi-a recunoscut plagiatul, adică furtul. Niciodată Patapievici nu a cerut iertare României pentru imaginea proastă pe care i-a creat-o, nu o dată, ci de multe ori. Şi această imagine negativă implică un risc. Niciodată Patapievici nu a dat nici o explicaţie cu privire la indivizii dubioşi pe care i-a promovat sub denumirea de artişti. Deşi presa a reacţionat, oamenii de cultură au cerut explicaţii, Comisia de Cultură a Senatului s-a autosesizat. Nesimţirea lui Patapievici nu poate fi explicată în termeni omeneşti. Dacă Patapievici nu e om, poate fi orice, chiar şi o caricatură.
Intre şmecherul de provincie şi Patapievici, pe lângă latura umană, mai este o deosebire fundamentală. Şmecherul făcuse trei ani de puşcărie pentru scandal cu arme de foc într-o discotecă. Plătise, deci! Patapievici nu a făcut nici o zi de arest pentru scandalurile repetate în care a implicat imaginea şi demnitatea unei ţări întregi. Adică, în România se face închisoare dacă te baţi în discotecă dar nu se întâmplă nimic dacă un descreierat trimite pe banii noştri, ai tuturor, nişte exhibiţionişti să reprezinte România la Veneţia. De ce Patapievici are voie să facă tot ce-i trece prin papion şi un şmecher nu are voie să facă ce vor muşchii lui? Pentru că în România nu se ia în discuţie crima prin cuvânt, lovitura prin idee, adică acea lovitură la sufletul nostru, idealurile, cultura noastră.

Lucrurile nu pot rămâne aşa. Noi cu onoarea pătată, banii păpaţi de ICR şi caricatura liberă pe motiv că nu e om şi că prejudiciul şi riscul nu pot fi evaluate. Singura modalitate este aceea ca toţi împreună şi fiecare în parte să îl acţionăm în justiţie pe Patapievici pentru atac la demnitatea naţională.

PAPIONAGII DIN CULTURĂ SAU CULTURA PAPIONULUI

Nu mai este la modă să vorbeşti de cultura românească ci de cultura unei comunităţi. În cazul de faţă, a papionagiilor.

Viaţa ne oferă surprize. Cine şi-ar fi închipuit că un fizician care face pe filosoful  poate deveni peste noapte un vajnic primar de comună suburbană care  mobilizează gloata lui  care cu sape, care cu topoare,  la bătaie cu ,,a lu` Ponta,, pentru vaca de muls, adică ICR. In cazul de faţă cei din banda ,,a lu` Patapievici,, vor veni fiecare cu câtă cultură are, mai precis cu  papionul, o fundiţă neagră legată la gât.

Dacă întâmplarea n-ar fi frizat absurdul, aş fi tăcut. Dar nu pot!

Despre trei lucruri vreau să vorbesc:

1)      despre cultura fără rost;

2)      despre cultura atârnată de trena politicului;

3)      despre cum ICR a reuşit să  cocoaţe cultura fără rost de pe trenă pe partea dorsală a politicului.

1)      In perioada interbelică erau o mână de oameni de cultură. Cărţile lor sunt citite  şi azi. Verticalitatea lor ne dă lecţii. Reuşiseră să treacă de la stadiul de profesionişti într-un domeniu la acela de oameni de cultură.  Cultura avea un rost. Astăzi sunt mii de profesionişti în diverse domenii ale culturii, însă puţini sunt aceia care reuşesc să coreleze diversitatea culturală într-o operă constructivă, care aduc ceva cu adevărat nou în gândirea românească. De pildă, în economie sunt mii de profesii, de la cei care fac floricele de porumb până la mari fermieri. Puţini sunt economiştii care concep sisteme economice capabile să coreleze eficient munca celorlalţi şi să o integreze societăţii la un anumit moment istoric.

Oamenii de cultură autentici sunt asemeni unor mari economişti, unor mari inventatori şi cercetători. Iar misiunea ICR era tocmai de a susţine mari proiecte reprezentative pentru cultura românească de azi şi din toate timpurile. Nu era misiunea lor de a susţine producători ambulanţi de prezervative prin expoziţii şi scrieri pronografice. Nu era misiunea lor să susţină opinii izolate contrare istoriei naţionale.

Prin urmare nu era misiunea lor de a susţine mici producători izolaţi pentru care există alte instituţii specializate, contra marilor concepte culturale naţionale.

ICR nu este trambulina micilor profesionişti din cultură aşa cum nici papionul nu ţine loc de cultură.

2)      Cultura a atârnat mereu de trena politicului. In toate timpurile şi în tot locul. Şi mă refer  aici la cultura instituţionalizată, nu la oameni de cultură autentici şi apolitici.  Să fim serioşi! Şi cel din urmă directoraş de bilbiotecă e pus acolo pe simpatii politice. De unde ideea că ICR trecut sub controlul  Senatului va fi politizat? Cine poate crede prostia că ICR a fost până acum apolitic? Consumatorii de produse ICR nu au decât să îşi pună papion, dar trebuie să ştie că şi cel mai ieftin terci era tratat politic.

3) Despre cum  ICR a reuşit să cocoaţe cultura fără rost mai sus de trenă vorbesc de la sine o serie de proiecte care au scandalizat cultura românească în ultimii şapte ani. Expoziţii pornografice, cărţi fără valoare universală şi nici măcar românească, proiecte de-a dreptul antiromâneşti. Faptul că vor fi fost şi unele proiecte bune face parte din ordinea lucrurilor. Pe acelea erau datori să le facă. Prin urmare, să fim realişti! Dacă pică o muscă în ciorbă se aruncă toată farfuria. In oala ICR nu a picat doar o muscă ci un stol întreg şi nu o dată ci de multe ori.

TUPEU DE PATAPIEVICI

Trebuie să ai tupeu gros ca obrazul porcului să mai protestezi pentru salvarea ICR în formula Patapievici adică  pentru o activitate marcată  de scandaluri, bani tocaţi cu clica şi praf în ochii României.

Celor care îl  susţin pe Patapievici le recomand să citească volumul ,,România Medievală,, publicat sub egida ICR şi destinat ambasadelor din lumea întreagă. Despre scumpa şi exploziva cărţulie am scris aici:

CITIŢI ŞI VĂ ÎNGROZIŢI!

,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,- UN SCANDAL ÎN DEVENIRE

DESPRE FALS IN SCRIEREA ISTORIEI

ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY

SEMNEAZĂ ŞI DĂ MAI DEPARTE!

,,APĂRAŢI ISTORIA ROMÂNILOR,,- ÎN TOPUL CELOR MAI POPULARE PETIŢII

DEMISIA DE ONOARE, PATAPIEVICI!

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a fost înregistrată oficial

Totuşi, experienţa agrotehnică dovedeşte că porcii nu se dau de la troc decât dacă îi iei la goană cu  jordia.

Date despre alte scandaluri marca ICR-Patapievici găsiţi pe www.roncea.ro AICI

Spre lectura, dlui Patapievici: Nicolae Iorga, despre nasterea statului roman

scris de Mărgărita Geica

Romania nu are nevoie de dusmani externi care sa-i batjocoreasca istoria nationala atata vreme cat exista Institulul Cultural Roman si al sau director care, sub patronajul Presedintelui tarii, a initiat proiectul “Romania Medievala”. O carte, publicata sub semnatura lui Laurent Chrzanovski, descrie Romania drept “unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nascut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii care au învăţat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă comerţ, şi, mai presus de toate, să îşi construiască o limbă şi o conştiinţă comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominanţei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine”.

Am citit, pe blogul Emiliei Corbu, raspunsul presedintelui Traian Basescu la petitia intru apararea istoriei nationale semnata de 1.000 de persoane. Seful statului expediaza, sub semnatura consilierului de Stat Gabriel-Cristian Piscociu, in trei randuri subiectul. A luat cunostinta, petitia a fost trimisa la Ministerul Culturii, iar in termenul legal va fi comunicata solutia.
Nici nu visez ca onoarea sa-l faca pe domnul Patapievici sa-si dea demisia si sa ceara scuze romanilor vii si morti, doar reproduc un fragment din Nicolae Iorga la chestiune, desigur un istoric de prea mica insemnatate in comparatie cu ilustrul Laurent Chrzanovski.
“Deocamdata vacanta acestui an atat de tulburat (1927 – n.red.) imi daduse putinta de a lucra intens la opera cea mai grea si mai insemnata, poate si mai riscata din scrisul meu stiintific, aceea pe care am intitulat-o, cu oarecare indrazneala, Essai d’un synthese de l’histoire de l’humanite. (…)

Pentru evul mediu, in care caracterul de continuare a civilizatiei antice, cum pe alta cale a vazut-o, afirmand aceasta cu atata putere si rasunet, Dopsch, trebuia sa domine inceputurile, aveam rezultatele unor osteneli de patru decenii. Si aici insa, peste fapte, cunoscute, am spus-o, de la sorgintea lor chiar si pline deci de mireasma care pleaca numai din viata insesi, iar nu din mijlocirea ei, oricare ar fi aceasta, ceea ce ma interesa, ceea ce am cautat sa pun in lumina mai mult au fost cateva idei conducatoare care mi se desfacusera din insasi prezentarea fara preocupari aprioristice a curentului ce-mi trecea inainte, albia fiind a formelor de unitate, adica Biserica lui Cristos, incorporata in cele doua puteri care, in aparenta rivale, se completau de fapt, Papaplitatea Sfantului Petru si Imperiul lui David uns de Samuil: rolul covarsitor pe care-l joaca Bizantul, aruncat de obicei, afara de stralucitorul capitol al lui Justinian, in cateva biete pagini complementare, pline de incidente tragice, acel Bizant care e Imperiul, tot Imperiul, fata de Apusul fara coroana imparateasca sau improvizand una de simpla uzurpare, contra careia legitimismul constantinopolitan a protestat totdeauna, regalitatile, ele insele fragmente ale unui imperiu nelegitim, avand a fi considerate sub acest aspect, iar nu supt acele de creatiuni “nationale” si, al doilea, elementul de viata care se desface de la sine, spontan, liber, capabil de orice creatiuni, din injghebarile originale ale acestiu fecund mileniu: cetati de sine statatoare si capabile a se uni in tot felul pentru organisme mai puternice si “Romanii” teranesti pe vai, ca in Scotia si Elvetia si la noi, dar numai in aceste regiuni caracteristice, care au rezultat fireste din retragerea, ramasa definitiva, a vechiului Imperiu roman fara ca sa i se substituie, in teritorii fara valoare actuala sau imediata, stapanirea regelui barbar. (…)

Din acest nou sistem de prezentare, poporul romanesc aparea altfel: nu in ceata evului mediu, asa de deasa, incat s-a putut contesta pe rand existenta lui pe toate terenurile unde ar fi putut trai, si unde a si trait in adevar, fara de care nu s-ar putea explica o vitalitate ce se constata cand ici, cand colo, inaintea anului 1200, apoi nu ca aparatorul de un moment, supt aripa Ungariei sau a Poloniei, al frontului crestin in Orient si pentru partea moderna, ca o “provincie” oarecare a imperiului otoman, iar pentru cea contemporana ca un element politic “liberat”, impreuna cu alti “supusi balcanici”, la o data care e aceea a simplei afirmari si recunoasteri formale de catre Puterile mari europene, la 1878 – deci o data cu sarbii, muntenegrenii, bulgarii – ci ca un factor original, bine determinat si continuu activ, al vietii europene in toate domeniile: mostenitor al marii civilizatii geometrice a celor mai departati stramosi, tracii, si pastrator in arta populara si pana astazi al acestei pretioase ereditati – Parvan era sa puie in lumina si meritele, in protoistorie, cu luptele ei, de gacit in harburi, ale teritoriului insusi, ca si ale randurilor de oameni ce s-au strecurat pe dansul -; alcatuitor al unei forme politice care ar fi putut sa ramaie, alaturi de gali – cum o aratase asa de bine Camille Jullian, punand pe Burebista alaturi de Vercingetorix -, o strecuratoare a barbarilor, daca n-ar fi intervenit distrugatorul plan militar al lui Traian; apoi nestramutatul pastrator, in forme rurale, si al traditiilor noi venite de la colonizarea si influenta romana; creatorul unei ordini de libertate teraneasca pe sate, vai si tinuturi – singura Romanie care a izbutit sa formeze, de la sine, fara nici-o influenta straina, un Stat, de teritoriu bine marginit si de o singura rasa -; iar, pe urma, caz unic de perfecta autonomie, dupa normele bizantine, in organismul, de fapt roman, al Imparatiei Sultanilor. Ma simteam mandru, eu care lucrez cu oameni vii, iar nu cu “nisipuri” obiective, ca am putut astfel situa natiunea ea in acel complex al istoriei universale din care era exclusa pana atunci”.
Fragment din “Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost” de Nicolae Iorga, editie republicata de Editura Minerva in 1972

Preluat de la www.ziuaonline.ro

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

În timp ce România este vestită pentru birocraţia stufoasă şi cronofagă, un proiect ca ,,România Medievală,, nu a înfruntat nici un obstacol în lungul lui drum de la idee la carte şi pe viitor expoziţie. Personal detest birocraţia, dar iată un moment când maşinăria era necesară.

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, cu privire la proiectul ,,România Medievală,, sancţionează implicit lipsa de activitate sau de reacţie a mai multor comisii şi comitete prin care cartea cu acelaşi nume ar fi trebuit să treacă. Aceste structuri pe care le voi menţiona în continuare aveau rolul de a consilia, media, aproba sau respinge la o adică, evoluţia proiectului.
Cum a fost posibil ca ,,teoria mozaicului de populaţii,, să parcurgă un traseu destul de lung fără să trezească nici o reacţie?

Voi schiţa pe scurt etapele prin care trebuia să treacă.

1) Consiliului Ştiinţific al proiectului. Orice proiect de o asemenea anvergură are nevoie de un consiliu ştiinţific care să elaboreze de la structura de bază până la detalii. Un mic exemplu. De pildă, era necesar să se stabilească în ce condiţii se folosesc etnonimele. S-ar fi evitat astfel situaţia în care domnitorii statelor medievale româneşti sunt menţionaţi cu nume regionale: muntean, moldovean etc. în timp ce alţii sunt menţionaţi cu etnonime: maghiar, german, got, etc. Aşa se face că din 45 de personalităţi considerate reprezentative pentru România Medievală, 22 sunt străine cu etnonime clare, două sunt româneşti şi restul de 21 nu au precizată nici o etnie deşi sunt cnezi, voievozi sau domnitori valahi sau români, cum spunem azi.
Este interesant de văzut dacă a existat vreo întrunire a Consiliului pe tema cărţii ce urma a fi publicată.

2) Consiliul Ştiinţific al Institutului Cultural Român sub egida căruia s-a publicat cartea, mai ales că era destinată promovării istoriei României în străinătate. Chiar dacă Patapievici şi-ar fi dorit acest proiect, Consiliul Ştiinţific trebuia să analizeze obiectiv conţinutul cărţii. Nici nu era nevoie să fie specialişti. Dezechilibrul sare în ochi de la o poştă. Dau un mic exemplu tot din capitolul de personalităţi, capitol care în principiu este accesibil oricui, nu doar specialiştilor. Dacă vedeau că acolo sunt dedicate zece rânduri unui Sari Saltik Dede, un derviş musulman care se ruga pentru victoria lui Baiazid, în timp ce domnitorului Ştefan cel Mare îi sunt alocate doar trei rânduri (şi acelea cu o greşeală de exprimare) ar fi trebuit să îşi pună oarecare întrebări. De când a ajuns Sari Saltâk Dede, Sarolta sau o serie de regi maghiari personalităţi ale ,,României medievale,,? Vorbim de România medievală, nici de Ungaria medievală şi nici de Turcia medievală şi mai ales de o lucrare de promovare şi mediatizare, nu de una de cercetare.

3) Aprobarea Direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional care, deşi nu este iniţiator al proiectului, a încredinţat Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei calitatea de muzeu delegat pentru asigurarea ,, administrării, centralizării şi logisticii proiectului.,,. Prin urmare s-a implicat cu patrimoniu şi oameni în proiectul visat de ICR, MAE, Preşedinţie. Într-un proiect în care, conform volumului de planşe, secolele IX-XI sunt deschise de un războinic proto-bulgar, o reconstituire a graficianului Radu Olteanu realizată după bibliografia rusă, pentru că pe teritoriul României nu s-au găsit nici măcar piese de armură, armament sau harnaşament bulgare, ca să nu mai zic protobulgare.

4) Cartea este apărută sub patronajul Presedintelui României. Nu cred că oricine îşi permite o asemenea umbrelă. Trebuia ca un consilier pe probleme culturale să consulte, din partea preşedintelui, volumul ce urma să apară. Dacă era o carte de înjurături? La o adică ICR ar fi putut publica orice. Mă îndoiesc că Preşedintele ştia ce se publică sub patronajul lui. Nu pare un tip studios.

5) Cartea se bucură de o prefaţă din partea domnului Theodor Baconski, Ministru de Externe. Care consilier cultural din partea MAE a văzut conţinutul cărţii înainte de a fi prefaţată de Ministru? Cunoaşte cineva din MAE definiţia naţiunii sau a poporului? Să ţină, frate, un DEX pe birou! Nu le-a sărit în ochi, scris de două ori pe prima pagină, că naţiunea română s-a format după 1918? Că ,, nu fusese niciodată până atunci o naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii,,? A ştiut Ministrul că scrie prefaţa la o carte despre teoria ,,mozaicului de populaţii,,? Nu ştiu, dar cartea a trecut şi etapa asta.

Dacă toate etapele de mai sus implică un număr limitat, să zicem, de 10-15 oameni, pentru organizarea expoziţiei, autorii proiectului mai aveau de trecut două bariere. Cele mai importante:

1) a muzeelor implicate direct în proiect şi 2) a deţinătorilor de patrimoniu.

1) Cu un muzeu implicat direct în proiect treaba a mers fain de tot. Muzeul Naţional al Transilvaniei continuă şi acum să trimită adrese pentru organizarea expoziţiei. Nimeni nu garantează dacă piesele trimise vor fi sau nu selectate pentru expoziţie sau vor fi prezentate corect. Şi nu mă lasă gura păcătoasă să nu spun că Muzeul Transilvaniei este ocupat până peste cap cu propria expoziţie de bază. Pentru asta s-au judecat prin tribunale, s-au scandalizat pe internet, s-au destituit directori. De câţiva ani, expoziţia lor fierbe ca un cazan ţigănesc. Acum administrează ,,România Medievală,,. Ce-i lipsea chelului? Tichie de mărgăritar. Dar, mă rog!

2) Autorii proiectului afirmă că au ,,obţinut colaborarea a 52 de instituţii şi muzee naţionale, judeţene şi locale, precum şi a ierarhiilor eclesiastice de care depind toate bisericile care adăpostesc bunuri de patrimoniu,, (România Medievală, Monitorul Oficial, 2010 p. 15). Nu ştiu ce înseamnă colaborare în viziunea autorilor proiectului. In situaţia dată, acestea devin doar surse de material expoziţional şi nimic mai mult. Ceea ce este cu totul nepermis. Deţinătorii de bunuri de patrimoniu trebuie să cunoască foarte bine proiectele în care urmează să fie amestecate piesele deţinute de ei şi nu doar din motive de securitate sau conservare ci, mai ales, de valorificare ştiinţifică. Că este aşa o dovedeşte chiar şi al doilea volum al cărţii cu pricina în care o parte din patrimoniul de sorginte bizantină nu este descris corespunzător, adică cu precizarea ,,bizantin,,.
Dealtminteri Dobrogea creştină cu impresionantele basilici de la Argamum, Murighiol, Adamclisi nici nu este menţionată. Nici de Dobrogea bizantină nu se spune nimic pentru că, afirmă ei, cetăţile bizantine erau stăpânite de bulgari. Adică un stat fără flotă deţinea porturi la Dunăre. Dacă prezenţa bizantină este expediată lapidar se insistă însă pe Dobrogea sub stăpânire otomană. Prin urmare vor intra sau nu artefactele romano-bizantine sau bizantine în expoziţie? Teoretic, nu!
De aceea deţinătorii de patrimoniu erau obligaţi să solicite toate datele proiectului înainte de a se angaja pozitiv în vreo colaborare. Chiar dacă erau persoane cu funcţii administrative şi nu medievişti se impunea consultarea unui specialist. Aprobarea ministerului e una, responsabilităţile lor prevăzute în lege sunt altceva.

Iar vigilenţa trebuia să fie cu atât mai mare cu cât ştiau că această expoziţie nu a porni, cum era firesc, dintr-un muzeu ci s-a născut într-un mediu politic (ICR, MAE, Preşedinţie). Cultura avea aici doar rol de cloşcă. MCPCN a cotcodăcit OK, şi-a scuturat şi înfoiat penajul imaculat şi s-a aşternut pe clocit ouşorul ICR. Cine ar fi crezut că e ou de şarpe Boa! Exact ca în nuvela ,,Ouăle fatale,, a lui Bulgacov. Nu vă mai spun finalul. A intervenit armata ca să oprească marşul reptilelor asupra Moscovei.

Cine este Horia-Roman Patapievici?

scris de Aurel Rogojan

Ne-a fost dat să trăim un sfârşit de săptămană marcat de o ştire prea repede trecută sub tacere, deşi anunţa un grav atentat împotriva conştiinţei istorice a românilor. Dintre autorii asumaţi ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici şi Teodor Baconschi. Primul în calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “România medievală”, finanţat din bugetul de criza al României cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca părinte prefaţator al volumului cu titlul menţionat, editat de Institutul Cultural Român. Volumul este, puţin spus, o blasfemie la adresa conştiinţei istorice a poporului român.

Nu mai referim asupra imprecaţiilor pe care cei doi inamici ai României le girează pentru a denigra în faţa lumii identitatea naţională a românilor şi a da dreptate neruşinatelor revendicări teritoriale ale neorevizioniştilor unguri, dar este nevoie să ştie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Român, fiindcă preşedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Băsescu.

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

O tradiţie a trădării

Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Rolul “Căpitanului Soare”

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Hop şi Virgil Măgureanu

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS

Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cât o biografie

Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.

Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.

Dionisie Patapievici

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.

Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.

Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…

Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Viaţă de emigrant în Romania

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.

Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10″. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.

Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Detalii dintr-o carieră de cercetat

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?

Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.

Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.

Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.

Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…
Accesari: 10874
Publicat Marţi, 07 iunie 2011 Aurel I. Rogojan
SURSA COTIDIANUL

DEMISIA DE ONOARE, PATAPIEVICI!

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a înregistrat zilele trecute un record în istoria site-ului. Statisticile arată că a fost semnată în medie de peste 200 de persoane pe o zi.


Acest fapt echivalează cu o respingere categorică a proiectului ,,România Medievală,, iniţiat de Institutul Cultural Român, proiect ce realizează o falsificare grosolană a istoriei poporului român.

Orice om care nu este nici lichea, nici oportunist ordinar, nici profitor al tuturor regimurilor, adică un om de onoare şi-ar da demisia de onoare. Asta e procedura! Când un poştalion a pierdut pe la 1900 întreaga corespondenţă şi banii ce îi transporta, Ministrul Poştelor de atunci şi-a dat demisia. Chiar dacă s-a dovedit mai târziu că a fost vina căruţaşului care adormise pe capră, poştalionul s-a împiedicat de o piatră, uşa din spate s-a deschis şi a căzut încărcătura. Ulterior a fost recuperată. Dar nu de asta era vorba! Era vorba de credibilitatea serviciului de poştă şi atunci ministrul a plătit cu funcţia.

In cazul de faţă miza este imensă. România nu a pierdut trei scrisori şi nişte bani, pierde chiar imaginea de stat naţional, adică stat format pe baza unei naţiuni majoritare. Exact principiul naţional a stat la baza formării statelor naţionale după Primul Război Mondial. Teoria ,,mozaicului de populaţii,,loveşte exact acest principiu. Este lezată imaginea României care apare cu un popor improvizat rapid după 1918 dintr-un mozaic de populaţii şi culturi. Se pune la îndoială credibilitatea istoricilor români. Se creează imaginea unei ţări încropită politic şi nu istoriceşte, cultural, naţional.

Nenorocirea este că proiectul ,,România Medievală,, corespunde exact cu imaginea pe care Patapievici o are despre poporul român şi despre care a scris de-a lungul timpului, ceea ce citiţi mai jos într-o sinteză preluată de pe Apologeticum:

23 de milioane de omuleţi patibulari„ („Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53). Patibular înseamnă bun de spânzurat (nota noastră!).
„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49)
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.“ (Din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)
„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“ (după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr. 24 / 2005).

Problema nu este cum a scris Patapievici aşa ceva. S-a constatat că hârtia suportă orice, dovadă hârtia igienică. Sunt unii mai rău ca el şi mă refer la cei care scriu înjurături pe pereţii unui WC public.
Problema lui este aceea că românii s-au săturat să fie mâncaţi, înjuraţi, dispreţuiţi şi sfidaţi. Şi revolta lor a bătut toate statisticile site-ului petitieonline. Iar cei care au semnat sunt oameni care deţin un ID, au acces la internet, sunt în majoritate intelectuali, adică exact segmentul de public la care individul se adresează prin desele lui apariţii televizate.

Proverbul românesc ,,Câinii latră, ursul trece,, nu se aplică în cazul de faţă. Când semnăturile vor înceta petiţia va fi trimisă celor în drept să analizeze situaţia. Adică unor aleşi care la anul vor aştepta votul nostru, al celor care semnăm petiţia. Totul e o chestiune de timp.

Patapievici va ieşi tot pe uşa din dos, pe unde a intrat în cultura românească. Dar, încă mai are de ales modul în care iese. Băţos, aţos şi blazat fluturând o demisie de onoare sau cu un şut în fund şi câteva sute de huiduieli pe zi.

ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY

ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY

Fondul problemei

Mulţi se întreabă de ce m-am agitat aşa de mult cu privire la proiectul ICR ,, România Medievală,, aşa că le răspund pe scurt. Formula în care este prezentat, foarte apropiată de imaginea pe care Europa o doreşte României, este una cu implicaţii politice. Şi acest demers de a ţese teorii istorice necesare la un moment dat, nu este singular, are antecedente cu consecinţe grave până azi. Mă refer la celebra ,,teorie a lui Roesler,, şi la teoria slavismului în etnogeneza românească, teorie susţinută în special de ,,manualul lui Roller,,. Ambele au apărut în momente politice tulburi şi s-au bucurat de o puternică susţinere politică. Primul din partea istoriografiei maghiare, al doilea din partea conducerii Partidului Comunist. Un studiu recent al lui Andrei Măgureanu redă exact condiţiile în care teoriile lui Roller erau impuse comunităţii ştiinţifice în anii 50.

Ambele teorii erau necesare conducătorilor vremelnici ai românilor. Teoria lui Roesler a apărut pe fondul afirmării naţiunii române în Transilvania. Teoria lui Roller a apărut pe fondul ocupaţiei sovietice.

Ambele tratau etnogeneza românească. Roesler a elaborat teoria migraţiei românilor de la sudul Dunării la nordul Dunării. Roller impunea rolul slavilor în etnogeneză.

Primul efect a fost împărţirea istoricilor în două tabere, pro şi contra. Al doilea efect a fost altoirea pe trunchiul lor a altor idei şi ipoteze. S-a pierdut o grămadă de timp. S-au scris sute de pagini. Au curs râuri de cerneală. Împotriva teoriei lui Roesler s-au ridicat aproape toţi istoricii români, de la Densuşianu la Iorga şi care au adus în contrapondere teoria autohtoniei românilor. Creaţiile lui Roller au fost mai subtile. S-au infiltrat în istorie, arheologie, lingvistică. Nu voi intra aici în discuţiile, teoriile şi ipotezele ştiinţifice aruncate de o parte şi alta în focul confruntărilor

Proiectul ,,România Medievală,, dezvoltă haotic tema migraţiilor la care adaugă o parte din slavismele lui Roller, în special extinderea Primului Ţarat Bulgar la Nordul Dunării cu implicaţii politice şi spirituale, inclusiv de organizare bisericească. Noutatea pe care o aduce este ,, mozaicul de populaţii,,. Şi, la fel ca cele anterioare este susţinut de sus, de Institutului Cultural Român şi încredinţat unui necunoscut cercetării istorice româneşti.

Explicaţii pe foarte scurt

Către urmaşii lui Roesler

Pentru mine lucrurile sunt foarte limpezi. Teoria migraţionistă a lui Roesler cade din simplul motiv că nici un izvor istoric nu atestă o migraţie a vlahilor. Istoria menţionează două tipuri de migraţii: o migraţie a popoarelor specifică evului mediu-timpuriu şi o migraţie a persoanelor întâlnită mai ales în evul mediu-târziu. Toate migraţiile popoarelor sunt menţionate documentar. Efectul lor a fost crearea unor state: avar, bulgar, maghiar, statele slave. Migraţia persoanelor a dus cel mult la colonizări de sate sau microregiuni.

Nu doar că o migraţie de proporţii a vlahilor nu este atestată ci, mai mult, un cronicar de pe la 1300, e vorba de Laonic Chalcocondil scrie că din Dacia până în Pind trăieşte un popor numeros numit vlahi. Şi adaugă el că nimeni nu poate să spună dacă au venit unii la alţii. Cu alte cuvinte Laonic infirmă orice migraţie, de la nord la sudul Dunării sau invers. Şi cronica de care vorbesc datează exact din perioada în care Roesler situează, fără probe, migraţia vlahilor după marea invazie tătară din 1241.

Către Roller/ Chrzanovsky

Cât despre extinderea Primului Ţarat Bulgar la Nordul Dunării trebuie să vă spun că pe lângă seria argumentelor contrare aduse de-a lungul timpului am adus şi eu argumente de ordin geografic prezentate în Sesiunea Internaţională de la Pliska (Bulgaria) în anul 2009. Am arătat că un stat lipsit de flotă cum a fost Bulgaria în sec. IX-X nu ar fi putut să se extindă de o parte şi alta a celui mai mare fluviu din Europa, Dunărea, a cărei albie majoră avea lăţimea cuprinsă între 4-12 km. Am argumentat cu hărţi istorice, arheologice şi studii geografice. De aceea nici Imperiul Roman, nici Imperiul Bizantin şi nici Imperiul Otoman, state deţinătoare de flote nu s-au extins la nordul Dunării Inferioare care are o lungime de 900 km. A trece Dunărea pe la vaduri e una, dar să stăpâneşti o ţară de o parte şi alta a Dunării, fără să ai flotă, este imposibil. Şi, mai ales să scrii că bulgarii au stăpânit cetăţile de la Dunăre între 681-971, e o gogomănie. Cu ce le apărau împotriva unui eventual atac de pe Dunăre? Vorbim despre o perioadă în care războaiele erau frecvente.
Că aşa au stat lucrurile o dovedeşte şi unul dintre puţinele izvoare istorice pe care ei îşi ţes teoria şi care vorbeşte de Bulgaria de la Nordul Dunării. Voi intra în detalii. Sunt picante!

Leo Gramaticul poveşteste cum în vremurile lor de glorie, pe la 814, bulgarii au atacat Adrianopolul şi au luat 12 000 de prizonieri, bărbaţi, femei şi copii pe care i-au colonizat pe malurile fluviului Dunărea. Doar că macedonenii au cerut ajutor de la împărat care a trimis corăbii să îi ia şi să îi aducă acasă. Când corăbiile au sosit ca să îi îmbarce, bulgarii au aflat că le pleacă prizonierii, dar nu au putut trece Dunărea să îi oprească. În disperarea lor au cerut ajutor la unguri aflaţi pe atunci în Atelkuz. Hunii, cum îi menţionează izvorul, au venit cu mulţimi nenumărate să le oprească îmbarcarea. Macedonenii s-au pregătit de război. Trei zile a durat lupta şi în ziua a patra au reuşit să urce pe corăbii. Un stol condus de Leon a mai luptat o zi şi după ce şi aceştia au urcat în corăbii expediţia de recuperare s-a întors victorioasă în Bizanţ unde au fost felicitaţi de împărat.

Şi asta a fost toată ,,Bulgaria de la nordul Dunării,,. Să faci din asta un stat fabulos de la Carpaţi la Balcani e totuşi…cam prea multă fantezie.

Chiar şi în timpul gloriosului ţar Simeon lipsa flotei le-a creat probleme. Când a atacat Constantinopolul, Simeon a cerut sprijin ruşilor care au venit cu o întreagă flotă de …monoxile. Cred că a fost o imagine foarte exotică pentru bizantini să vadă Bosforul plin cu monoxile ruseşti. Doar că acele bărci, destul de interesante de altfel, sunt ambarcaţiuni de transport nu de luptă. De regulă, ruşii luptau pedestru. Nu a mai fost cazul. La apariţia triremele bizantine purtătoare de ,,foc grecesc,, un foc care ardea pe apă, monoxilele s-au retras rapid. Era pericol de incendiu. Episodul s-a încheiat trist pentru Simeon. Insă visele lui glorioase au secătuit Bulgaria care în 971 este cucerită de către bizantini şi istorica provincie Moesia este reorganizată în temă.

Cât priveşte apartenenţa teritoriilor nord-danubiene de structura bisericească bulgară e iarăşi o poveste lungă. După creştinarea lor la 865 bulgarii au opus rezistenţă creştinismului mergând până la o mare răscoală anticreştină în 902 condusă de chiar Vladimir, fiul ţarului Boris-Mihail. Păgânii au fost învinşi. Lui Vladimir i s-au scos ochii. 20 de familii aristocratice bulgare-vechi au fost trecute prin sabie cu copii cu tot. Capitala a fost mutată de la Pliska la Preslav. În concluzie, creştinarea bulgarilor a fost un proces dificil. Nici vorbă să creştineze ei pe alţii. Mă auzi, Chrzanovsky? Mai ia, frate, lăbuţa de pe telefon şi citeşte izvoarele bizantine!

Fireşte că argumentele mele pot continua. Dar, mă opresc aici. Sper din toată inima ca teoria ,,mozaicului de populaţii,, să se ofilească în broşurica publicată. Dar, dacă se continuă promovarea de sus, diseminarea în mediu diplomatic, s-ar putea să se impună.