UN RAPORT recent al Departamentului de Stat American privind libertatea religioasa releva un aspect neasteptat. Raportul este partinic si ataca direct Biserica Ortodoxa Romana.Printre acuzele aduse statului roman se afla si nerecunoasterea holocaustului.
Raportul ridică două ipoteze. Fie:
a) SUA nu are experţi documentaţi asupra situaţiei din România;
b) SUA preseaza iarăşi România pentru interese politice mondiale.
Opinia mea este că a doua ipoteză este reală şi un argument este amestecarea recunoaşterii holocaustului în raportul pentru libertate religioasă.
Holocaustul în România nu este o problemă religioasă ci una istorică. Este deasemenea o problemă cu mari valenţe politice.
Este o problemă istorică ce trebuie lămurită cu date limpezi. Holocaustul a fost o crimă săvârşită în timpul celui de-al doilea război mondial. Organizate în două tabere naţiunile lumii s-au războit între ele pe teritoriul a trei continente. Lipsiţi de un stat naţional şi de armată, dar angrenaţi în război de o parte şi alta, evreii au fost victimele atât ale ideologiei naziste cât şi ale confruntărilor militare propriu-zise. Până în urmă cu câţiva ani România nu a fost acuzată de această crimă. De aceea este şi interesul nostru, în primul rând, de a afla exact cum au stat lucrurile. Dacă bunicii noştri au săvârşit crime împotriva unui popor lipsit de stat şi deci de apărare atunci trebuie să ne asumăm această răspundere şi să recunoaştem noi şi copii noştri că suntem urmaşi de criminali. In definitiv, asta se doreşte, nu? Doar că orice crimă trebuie dovedită! Este necesară publicarea listelor cu evreii omorâţi de români, situaţia lor, locul unde s-a petrecut fapta. Pe presiuni, vorbe şi cifre nedovedite nu se poate discuta. Românii, de pildă, au liste, chiar dacă nu complete, cu românii omorâţi de comunişti în lagăre, în închisori, la Canal. Pe baza lor, comunismul va intra în istorie ca un regim criminal.
Valenţa politică a holocaustului este foarte spinoasă. Ca istoric realizez că statul Israel este constituit pe dreptul internaţional ceea ce îi conferă o anumită fragilitate. De pildă, românii şi strămoşii lor îşi dovedesc existenţa pe acest teritoriu de 2000 de ani, iar participarea la diverse războaie de apărare sau de confirmare a identităţii naţionale le-a conferit dreptul de a întemeia un stat naţional d-abia în 1918, deci de 89 de ani. Statul Israel are deja 60 de ani deşi poporul s-a aflat în pribegie aproape 2000 de ani. Consfinţirea unui stat naţional pe locul strămoşilor lor a fost decizia comunităţii internaţionale sensibilizată şi de ororile holocaustului, care a devenit astfel, pe drept, un argument istoric puternic. S-a dovedit că lipsiţi de un stat, evreii au suferit atrocităţi din partea altor popoare.
Doar că aplicarea dreptului internaţional în astfel se cazuri poate creea un precedent periculos. Dacă mai adăugăm nemulţumirea continuă a lumii arabe şi evoluţia ulterioară a evenimentelor în Asia Mică, înţelegem de ce holocaustul depăşeşte limitele unei probleme istorice nerezolvate.
Doar că această problemă nu are ce căuta într-un raport american cu privire la libertatea religioasă din România anului 2009. Este o problema importanta care daca a fost ridicata, atunci are un temei. De aceea trebuie lamurita ,,fara ura si fara partinire,, de istoricii specializati in istorie contemporana, cat mai repede cu putinta. Dar, fara presiuni externe.

Stupid, flecar şi gălăgios, Băsescu îşi închipuie că face politică dacă stă cocoşat în faţa reglementărilor UE şi refuză un referendum pe tema actelor de identitate biometrică. Scrisoarea de răspuns la solicitarea a aproape un milion de creştini de a organiza un referendum este apă de ploaie. Mă interesa doar referendumul. Noi asta i-am cerut, nu expunere de opinii personale. Să şi le ţină!
Băsescu a pierdut un milion de voturi. Dar, cele un milion de semnături erau un milion de rugăciuni, chiar şi scurte către Dumnezeu. Fiecare dintre semnatari a zis un, cel puţin ,,Doamne ajută!,,. Fireşte că Băsescu îi poate trânti uşa în nas şi lui Dumnezeu dacă vrea. La muşchii lui…! Şi să nu conteze pe PF Daniel. Are rugăciunea cam beteagă. Nu zboară la cer.
Cu omul mândru, Dumnezeu nu stă la masă. Şi nici nu se lasă batjocorit!

Ulita mare a satului Chioara si ruinele bisericii dinamitate in anii 80

BISERICI MARTIRI

Intre Tăndărei şi Giurgeni pe o cale de 20 km nu mai există nici un sat, deşi documentele medievale menţionau o zonă intens locuită. Trecând ieri pe acolo mi-am amintit de şapte din satele distruse de inundaţii în 1970. Cum a fost posibil ca o regiune locuită sute de ani să fie acoperită de apele Ialomiţei şi ale braţului Borcea într-o singură noapte? Părerea mea este că atunci s-au văzut rezultatele planului incompetent şi abuziv de îndiguire a zonelor inundabile ale Dunării, adică a Bălţilor Ialomiţei şi Brăilei la care s-au adăugat lucrările industriale de pe râul Ialomiţa. Toate au fost finalizate prin 1968. In 1970 s-a produs dezastrul. De atunci zona nu a mai fost inundată decât rar şi nesemnificativ. Dar, de teamă, deşi casele se aflau in picioare, satele au fost demolate în întregime cu buldozerele. Acum e câmp ras ca în palmă. Doar cimitirele cu cruci vechi de piatră mai amintesc de ele. Am intrat pe drumurile desfundate, ca să văd cimitirele din Brăiliţa şi Chioara. Pierdute în imensitatea câmpului, se încăpăţânau să rămână în picioare. Crucile mari, din calcar cochilifer dobrogean, unele de la începutul secolului al XIX-lea. Altele mai noi.

Lângă ele s-au aflat şi biserici. Trei dintre ele, cele din Chioara, Piua Petrii şi Sf. Vasile au fost dinamitate de comunisti prin anii 80, toate într-o singură zi, la ordinul dement al secretarului de partid pe judet. Fusese in vizita de lucru si il incomodase probabil demnitatea celor trei biserici care se vedeau de departe, pe intinsul campiei, in singuratatea si destinul lor tragic. Si acum oamenii isi amintesc cu groaza acea zi.

Biserica din Chioara era aproape nouă, avea doar 40 de ani şi o temelie solidă. In ciuda cantităţii mari de dinamită, au mai rămas fragmente din ea. Aflate pe fosta strada mare a satului, devenită acum o linie şerpuită pe câmp, ruinele bisericii din Chioara au rămas mărturie. De acolo până la Popina Blagodeasca unde lucrez eu sunt doar vreo doi kilometri. Dacă satul ar mai fi trăit mi-ar fi fost mult mai simplu. Nu aş mai fi străbătut zilnic 10 km de drumuri de tarla, pe diguri, canale şi gropi până la cel mai apropiat sat.

De ce au fost dinamitate bisericile? Pentru că pe lângă ele satul s-ar fi refăcut, aşa cum s-a întâmplat la Hagieni, unde acum e mănăstire.

Foto: Emilia Corbu

Ruinele bisericii Chioara dinamitate in anii 80 si cruci din cimitirele Brailita si Chioara

PENITENCIARUL DE LA VLĂDENI (jud. Ialomiţa)

La marginea comunei Vlădeni, a funcţionat între 1948-1978, un penitenciar imens, cu 14000 de deţinuţi. Perioada de funcţionare îl încadrează printre cele mai temute penitenciare pentru deţinuţi politici. De condiţiile deschiderii lui în 1948 nimeni nu îşi mai aminteşte. S-au construit nişte saivane lungi de 300 m ca nişte grajduri în care se aflau deţinuţi. Toate canalele şi digurile de o parte şi alta a Dunării au fost construite cu ei, chiar şi clădirile IAS şi blocurile în care locuia personalul administrativ adus din toată ţara şi parcul, livezile şi terenul de agrement din jurul acestora. Munca la diguri era zdrobitoare. Se muncea manual. Maiurile de bătut pământul erau imense. Trebuiau mânuite de trei persoane. Cei care cădeau erau îngropaţi în dig.

In 1978 într-o singură noapte penitenciarul a fost evacuat în întregime, cu personal şi deţinuţi cu tot. Ulterior toate clădirile au fost rase din temelii şi cimitirul satului a primit aprobare să se extindă pe locul fostului penitenciar. Oamenii din sat nu ştiu prea multe. Nu aveau voie să se apropie prea mult de zonă.

Acum totul a rămas pustiu. Clădirile fostului IAS, parte sunt în ruine. Parcurile pentru administraţie distruse. Daca distrugerea penitenciarului a fost programata si sistematica, restul a fost distrus prin neglijenta si indolenta locuitorilor.

Foto (Emilia Corbu).

a) Dig ridicat de detinuti in apropierea Popinei Blagodeasca

b) locul pe care a fost penitenciarul.

c)drumul care intra in penitenciar

d) cladire administrativa (bucataria?) a penitenciarului ramasa inca in picioare

Sunt inca pe teren. Mai am mult de lucru si vremea s-a stricat. Vant, ploaia, furtuni! Asa ca, nu am timp momentan sa raspund comentariilor interesante primite. Mai ales, cel referitor la dredurile mele. Promit sa le raspund imediat ce voi reveni. Va multumesc!

Ilinca Damian ne propune o vizita a monumentelor din Bucuresti. Acum prin Hotel Dunarea.