MOAŞTELE

Cea mai dificilă etapă dintr-un pelerinaj este aceea când te afli foarte aproape de momentul final şi ai impresia că nu mai ajungi. De la clădirea Mitropoliei şi până la locul în care erau expuse moaştele a trecut un timp care mi s-a părut interminabil. Şi atunci mi-am pus întrebarea cum va arăta veşnicia? Un răspuns era chiar Sf. Vineri. Prezentă în multe basme româneşti ca o femeie aspră, postitoare dar cu suflet bun, Sf. Paraschiva (gr. Paraschevi – ziua în care se pregăteşte Sabatul, adică vineri) ajunsese în universul mitic din cel spiritual. Era acelaşi personaj al cărui trup, vrednicul domnitor Vasile Lupu (şi el demn de o poveste) l-a adus prin 1630 cu mare cheltuială de la Patriarhia din Constantinopol. Sfânta stătuse acolo peste 100 de ani, poate perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe. După cucerirea Constantinopolului în 1453 de către otomani, soarta creştinilor, fondatorii Imperiului Bizantin, ajunsese mai mult decât precară în propria casă. Bisericile fuseseră transformate abuziv în moschei iar de construirea altora noi nici nu putea fi vorba. Impozitele grele puse Patriarhiei Constantinopolului rămasă datornică (plătite până la urmă de Vasile Lupu) relevă cel mai bine starea reală în care se afla ,,poporul creştinilor,, cum numeau turcii de-a valma neamurile ortodoxe din cadrul Imperiului.
Sfânta ajunsese la Patriarhie prin 1521 după ce Belgradul căzuse sub turci. Cu toate cruciadele târzii la care participaseră şi valahii (românii) cucerirea treptată a micilor stătuleţe medievale din Balcani nu mai putea fi oprită. Parte integrantă a Imperiului Bizantin ele ajunseseră în timp relativ independente dar nu de ajuns de puternice militar.
Sârbii o cinstiseră cu drag peste 100 de ani de când o aduseseră la rândul lor din Târnovo în 1393, capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar după ce acesta fusese cucerit de turci.
Sfânta îl cunoscuse ,,personal,, ca să zic aşa pe Ioan Asan al II-lea (1218-1241), din dinastia Asanestilor de origine română al Bulgariei. Acesta aflase de moaştele sale făcătoare de minuni aflate în satul Epivata (Boiados, Bulgaria) şi ceruse strămutarea acestora în capitala Târnovo. Ele însuşi împreună cu toată familia şi mitropolitul le întâmpinase cu fast la intrarea în oraş.
Practic, sfânta trăise cam cu 150 de ani înainte ca cei trei fraţi Asan să pună bazele celui de-al Doilea Ţarat Bulgar (cunoscut şi ca Ţaratul Vlaho-Bulgar). În vremea când a trăit cuvioasa Parachiva poporul bulgar, aşa cum îl cunoaştem noi azi, era în plin proces de etnogeneză. Bulgarii vechi care fondaseră Primul Ţarat Bulgar se amestecaseră cu tracii şi slavi. Rezultatul a fost un popor nou cu o limbă nouă. Străbunicii sfintei trăiseră pe viu epopeea primilor hani bulgari din secolul al IX-lea. Cu siguranţă şi ea auzise de vitejiile lui Tervel, Krum, Omurtag şi de Simeon (,,juma de grec,, cum îl porecleau bulgarii) care speriaseră la propriu Imperiul Bizantin.
Pe vremea ei însă, împăratul Vasile al II-lea pusese piciorul în prag şi zdrobise cu totul pretenţiile bulgăreşti. Pe atunci nici de turci nu se prea auzise prin părţile ei. Este drept că împăraţi nătângi preferau să colonizeze comunităţi sărace de turci, ascultătoare şi supuse în timp ce deportau comunităţi întregi de vlahi bogaţi dar iubitori de răscoale. Dar împăraţii nu se gândeau niciodată la viitorul popoarelor ci doar al imperiului.
Doar că împăraţii, hanii, asăneştii, imperiile, ţaratele, luptele, războaiele şi chiar ideile lor au trecut. Doar Sf’. Vineri a rămas înfruntând 35 de generaţii. De unde se vede că Împărăţia lui Dumnezeu este cu totul altceva decât împărăţiile lumeşti.
Cam aşa arată veşnicia prin viaţa Sfintei Vineri care de 1000 de ani continuă să poarte rugăciunile noastre către cer. 35 de generaţii de oameni care au cinstit-o. Cum a reuşit să îi cucerească pe toţi? Noi d-abia reuşim să câştigăm încrederea a 2-3 oameni.
Aşadar acest personaj trebuia neapărat cunoscut. Şi aşa am ajuns în faţa

PELERINAJUL

Pentru istoricii contemporani, pelerinajele sunt doar nişte afaceri colosale ale marilor Biserici. Istoricii medievali ne spun însă că printre cauzele fundamentale ale primei cruciade din secolul al X-lea (din aceeaşi epocă în care a trăit Sfânta) a fost şi aceea că, după ce Ţara Sfântă fusese cucerită de arabi, drumurile pelerinilor creştini nu mai erau în siguranţă. Ce-i mâna pe acei oameni să străbată mii de kilometri pe jos, să-şi petreacă luni sau chiar ani din viaţă pentru a face un pelerinaj în Ţara Sfântă? Ce forţă îi atrage? Ce raţiuni le dă putere? Cum de a reusit o idee asa de nevinovata sa duca la primul razboi religios al crestinilor? Ce se ascunde de fapt in spatele acestei calatorii?

În toată Europa sunt doar cinci mari locuri de pelerinaj comparabile cu cele din vechime, din timpurile istorice in care pelerinajul era identic cu o tranformare. Pe vremuri, cei care mergeau la Locurile Sfinte deveneau hagii (sfinti). Printre cele cinci locuri binecuvantate din Europa se află şi Iaşi-ul.

Am plecat la Iaşi în ziua premergătoare pelerinajului anual din 14 octombrie. Am ajuns pe la 10 seara şi ne-am trezit la o coadă care şerpuia de-a lungul mai multor străzi, cam 3- 4 km. Coada înainta uşor câte 10 -20 m după care iar stătea un timp nedefinit. Şi aşa am descoperit, ceea ce nu credeam până atunci că pelerinajul este mai mult decât o călătorie. Nici acum nu aş putea defini exact ce este dar, în noaptea aceea rece, luminată de stele mari, am înţeles că pelerinajul este un fenomen, un proces de cunoaştere, ceva asemănător cu călătoriile de iniţiere din vremurile istorice. Am descoperit de pildă că, în faţa întâlnirii cu un sfânt oamenii devin foarte serioşi şi cuminţi. Oare cum se vor afla în faţa întâlnirii cu Dumnezeu? Nimic din flecăreala şi tumultul cotidian nu răzbea. Toată adunarea aceea de sute de mii de oameni era foarte ordonată şi tăcută. Grupurile mai nou sosite cântau cântece religioase. Foarte mulţi tăceau. De parcă fiecare s-ar fi aflat într-o călătorie în interiorul său. Fusesem avertizată că se aşteaptă mult, aşa că plecasem pregătită cu de toate, de la sandvişuri, cafea, mănuşi până la scăunel şi cărţi. Am constatat că în cele 10 ore nu am avut nevoie de ele. Preferam să stau în picioare ceea ce nu e genul meu. Descoperisem însă o lume specifică. Oamenii erau dintr-o dată buni, binevoitori, răbdători, decenţi. Şi nu erau doar creştini practicanţi ci oameni de toate soiurile, de la cei care călcau în biserică din an în Paşti, până la cei neîncrezători care veniseră acolo că aflaseră şi ei de la alţii că s-ar face minuni. Ce mai, era o adunătură pestrita. Minunea era, că toţi deveneau acolo la fel de răbdători, decenţi şi amabili.

Mulţi habar nu aveau cine a fost Sfânta Paraschiva, alţii ştiau despre ea tot felul de lucruri fantastice. Unii veneau pentru prima oară, alţii veneau de o viaţă. Timpul avea parcă alt ritm. Trece fără să lase urme, fără să obosească. De-a lungul anilor am aşteptat între 10 şi 27 ore şi niciodată nu am simţit oboseala. Am simţit însă şi forţa grupului în care te afli. Grija pe care o au unii faţă de alţii. Cele mai mici gesturi capătă acolo altă semnificaţie. Am fost la Sf. Paraschiva şi cu alte ocazii şi am avut ocazia să mă închin moaştelor sale fără să stau la nici o coadă. Dar îmi lipsea pelerinajul. Şi atunci am înţeles că cinstirea unui sfânt şi pelerinajul sunt două lucruri diferite care prin pronia cerească au fost corelate la un moment dat.

Şi aşa am înţeles de fapt esenţialul şi anume acela că pelerinajul este un exercitiu, o preinchipuire a drumului spre Dumnezeu. Este o pregătire sufletească pentru marele drum al vieţii spre Dumnezeu. Viaţa noastră ar trebui trăită ca un pelerinaj. Acesta este tâlcul şi rostul lui.

Şi cu aceste gânduri, pe când noaptea se destrăma, ne-am apropiat de întâlnirea cu Sf. Vineri.