Tag Archives: criza financiară

Avem în România toate ingredientele unei crize majore

Posted on by
Reply

Interviu cu Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategia afacerilor la Universitatea Québec din Montréal

Interviu consemnat de Sabina Fati

Mihaela Fîrşirotu, unul dintre strategii economici ai guvernului provincial din Quebec, crede că România nu a depăşit încă ce era mai greu şi că „în România există toate ingredientele pentru o criză majoră”. Profesoară la Universitatea din Quebec, Fîrşirotu se miră că BNR şi autorităţile statului le-au permis băncilor să dea credite în alte monede, decât cea a ţării şi spune că „este de neconceput într-o ţară civilizată să-i laşi pe oamenii de rând să-şi asume riscul fluctuaţiei cursului de schimb”.

În acelaşi timp, specialista canadiană de origine română crede că există prea puţine bănci cu capital românesc în ţară şi că privatizările ar trebui oprite fiindcă „o economie puternică are nevoie de propriile sale întreprinderi naţionale mari, pentru că, în condiţiile lipsei de capital autohton numai statul poate răspunde unei asemenea provocări”.

Sunteţi unul dintre puţinii eco­nomişti care în lucrările pe care le-aţi publicat în Canada aţi prevăzut criza mondiala. Romania putea evita perioada de cadere economică din ultimii doi ani?

M.F.: Înainte de toate, ar fi trebuit ca România să fi evitat criza financiară din 2007-2008, care a provocat şi a dus în mod direct la recesiunea economică din ultimii doi ani. Pentru evitarea acestei crize financiare, România ar fi trebuit să lupte împotriva speculei imobiliare şi a creşterii enorme a preţurilor imobiliarului provocate de speculaţie. Datele nu mint: din 2001 până în 2007, preţul apartamentelor a crescut cu 550%; de notat că apoximativ 40% din cerere a provenit de la „investisori” (a se înţelege «speculatori») străini.

O reşedinţă la Bucureşti, care avea o valoare medie de 60.000 euro în 2005, atingea în 2008 valoarea de 180.000 euro, urmând să scadă la 90.000 euro în 2010. În plus, şi aceasta este o practică rară în lume, băncile româneşti, aproape toate fiind deţinute de capital străin, au oferit majoritatea ipotecilor în euro, transferând astfel riscul de fluctuaţie a cursului de schimb celui care cerea imprumutul. Pentru a-l incita pe cetăţean să-şi asume acest risc, băncile au stabilit o dobândă mai mică pentru un împrumut făcut în euro decât cel practicat pentru un împrumut în lei.

Deci n-am scăpat încă de criză.

M.F.: Cu o piaţă a imobiliarului în criză aproape peste tot în lume, cu speculatori care încearcă să vândă cât mai repede posibilşi astfel accelerând căderea preţurilor şi cu un RON care s-a depreciat în raport cu euro, avem în România toate ingredientele unei crize majore: oprirea brutală a activităţilor de construcţii imobiliare; sentimentul bine fondat de a fi devenit mai sărac, resimţit de către toţi proprietarii de bunuri imobiliare şi în consecinta, diminuarea cheltuielilor lor de consum; creşterea şomajului; scăderea veniturilor statului şi deficite bugetare în creştere. Banca Naţională a României avea la dispoziţie toate mijloacele şi autoritatea pentru a lua măsurile necesare, măsuri care ar fi putut evita în România efectele cele mai grele ale crizei financiare.

Vreţi să spuneţi că BNR nu a fost suficient de vigilentă?
Continuare la A TREIA FORŢĂ

MONEDELE LOCALE

Posted on by
Reply


Am preluat acest articol care trateaza fenomenul monedelor locale şi al monedelor neconventionale, gandindu-mă la şirul nesfârşit de dinaşti mari sau mici care în antichitatea păgână aveau mândria să bată moneda ,,ţării,, lor. Evul mediu creştin a avut altă atitudine faţă de monedă. Deşi niciodată nu m-a preocupat numismatica, cred că moneda nu este etalon doar pentru economie, ci şi pentru alte multe aspecte, mai puţin vizibile.

,,Monezile locale dau valoare timpului, întăresc comunitatea şi menţin afacerile în mişcare chiar şi atunci când creditul este în regres
Dependenţa totală de o monedă unică e ca dependenţa de o monocultură sau de o singură sursă de energie: întotdeauna există riscul ca recolta să fie slabă sau ca o sincopă în alimentare să dea peste cap sistemul în ansamblu. Exact asta vedem în faţa ochilor: creditul s-a terminat iar şomajul a luat-o cu viteză în sus.
În multe colţuri ale lumii, în zone rurale şi în centrul oraşelor, în locuri dintre cele mai diferite, de la Bavaria sau Thailanda până în Massachusetts şi Michigan, oamenii răspund lansându-şi propriile monede. Asemenea renegaţi monetari nu doar îşi bat joc de dolar (sau de yen, sau de euro, sau de baht…) Ei fac o alegere îndelung chibzuită pentru a spori bunăstarea comunităţilor lor.
„De la bun început am avut două obiective: să promovăm regiunea şi să încurajăm organizaţiile locale“, spune Christian Gelleri. În 2003, Gelleri şi un grup de elevi ai săi de la o Şcoală Waldorf au dezvoltat moneda Chiemgauer în regiunea lacului Chiemsee, din Bavaria, Germania. De atunci, 3 milioane de bancnote Chiemgauer (echivalente ca valoare cu euro) au fost puse în circulaţie. Moneda, acceptată de 600 de întreprinderi din regiune, este cheltuită şi recheltuită, în medie, de 18 ori pe an, de trei ori mai mult decât moneda euro. Aceasta înseamnă că moneda încurajează comerţul şi cooperarea în regiune, ceea ce menţine magazinele, restaurantele şi meşteşugurile locale active. Gândiţi-vă la acest tip de folosire mai rapidă (ceea ce economiştii numesc „viteză“) ca la o modalitate de a reinvesti în comunitate.
Monedele locale pot ajuta o comunitate să rezolve unele dintre problemele create de banul convenţional. De exemplu, moneda emisă de bancă tinde să fugă spre centrele care investesc banii. Dacă faceţi cumpărăturile într-o reţea de magazine, beneficiul pleacă repede din oraş şi ajunge în seifurile întreprinderilor şi de acolo, adesea, pe piaţa speculativă. O monedă locală rămâne în comunitate, dezvoltând firmele locale şi comerţul, adăugând valoare produselor şi serviciilor locale şi sprijinind infrastructura locală.
Continuare la ,,A treia Forta. Romania Profunda,,.

VALUL CRIZEI ÎN CULTURĂ. SALVAŢI PROFESIONIŞTII!

Posted on by
19

Acesta ar trebui să fie obiectivul oricărui ministru conştient de viitorul cultural al ţării. Dar, după cum se derulează lucrurile, ministrul vede cultura ca pe o poezie, ceva serafic, care trăieşte din sine însuşi. Or, cultura are stat de plată. Şi acum, domnule ministru, bani nu mai sunt!

Bugetul culturii a fost şi el tăiat cu 25%. Restul rămas a fost împărţit echitabil lucrătorilor, pe care îi redau în ordinea de la mic la mare, de la cele mai mici salarii la cele mai mari:
1) Profesioniştilor din cultură.
2) Administratorilor culturali.
3) ,,Arendaşilor,,
4) Păduchilor şi căpuşelor de partid.

Prima categorie, aceea a profesioniştilor este cea mai redusă numeric (de pildă arheologi activi sunt cam 150). Sunt oamenii ale căror profesii de bază (arheologi, istorici, etnografi, restauratori, muzicieni, actori, scenografi şi regizori, bibliografi, etc.) ţin strict de domeniul cultural. In lipsa lor cercetarea fundamentală din cultură cât şi proiectele culturale propriu-zise nu ar exista.
Aceştia pot fi găsiţi în special în muzee, teatre, biblioteci. Sporadic mai apar şi în alte instituţii. Majoritatea muzeelor şi teatrelor se află însă în administrarea Consiliilor Judeţene şi nu a Ministerului Culturii.

A doua categorie, a administratorilor, se află în Minister şi în Direcţiile pentru Cultură şi Patrimoniu. Profesiile lor de bază sunt foarte diverse. Au ajuns în Cultură prin partidele politice. De pildă Direcţia pt. Cultură Ialomiţa se compune dintr-o profesoară de lb. rusă, un profesor de franceză, două contabile, o secretară păstrată de pe vremea Comitetului de Cultură şi un şofer. Aceste direcţii fanteziste eliberează printre altele certificate de descărcare arheologică. Pe mâna lor faţa istorică a oraşelor s-a schimbat. S-au demolat monumente istorice, s-au concesionat situri arheologice etc. Performanţele profesionale ale Direcţiilor se văd în declaraţiile de avere ale directorilor.

Categoria ,,arendaşilor,,. Nu am găsit un cuvânt mai potrivit pentru cei care preiau un anumit domeniu al culturii, real sau imaginar şi îl exploatează. Existenţa lor se deapănă în cadrul nenumăratelor Institute culturale şi Centre culturale. Armata de sociologi, absolvenţi de studii politice, manageri, geografi, cântăreţi amatori, poeţi şi scriitori se ocupă de aşa-zisele politici culturale, de studii de piaţă, de ce vrei şi ce nu vrei. Niciodată nu am înţeles care este finalitatea concretă a studiilor lor. Nu am înţeles de ce pentru Memoria Exilului Românesc, Istoria Holocaustului din România, cultura ţiganilor trebuie să existe institute speciale. De ce aceste teme de cercetare nu se desfăşoară în institutele de cercetare istorică, în cadrul unor secţii special create. Răspunsul este de la sine înţeles. In Institutele de cercetare ar fi intrat doar istorici. Pe când în Institutele Culturale poate intra oricine. Realitatea o dovedeşte. In fine! In anii 90 s-a constatat că există prea puţini profesionişti în cultură. De pildă în anii comunismului erau prevăzute cam 100 de locuri pe ţară la Istorie, Conservator, Arte Plastice, UATC în timp ce facultăţile tehnice aveau mii de locuri pe profil. Schimbările economice de după 1990 au lăsat fără locuri de muncă o mulţime de ingineri etc. Mulţi dintre ei au găsit locuri calde în cultură, presă etc. Aşa se face că un fizician are tupeul să se autointituleze ,,cercetător privat în istoria ideilor,,. Dar, pe banii bietului contribuabil!

Ultima şi cea mai periculoasă categorie, păduchii şi căpuşele se află diseminată în toate structurile şi cuprinde cel puţin teoretic şi ,,profesionişti,,, mai ales din cei incompetenţi şi cu un trecut comunist. Un caz concret este al directoarei adjuncte a MJI Ialomiţa. Trecem peste faptul că niciodată nu a susţinut vreun concurs pentru postul pe care îl ocupă de 8 ani cu o retribuţie de 40 milioane lei vechi pe luna. Trecem şi peste faptul că şi-a susţinut doctoratul d-abia la 60 de ani. Dar rămânem la situaţia că de trei ani trebuia să iasă la pensie. Nu vrea! Interpretarea abuzivă a unui paragraf din Legea asigurărilor sociale şi semnătura directorului sunt de ajuns pentru a face praf tot Codul Muncii. Ce, criză? Criza e pentru proştii care nu se vând, nu şi pentru favoriţii aleşilor locali. Pe semnătura unora ca ei partidele politice dispun de bugetul culturii. De ce nu i-ar păstra? Şi nu este singura.

Ce închidem? Ce lăsăm?

Găselniţa legislativă a ministrului culturii a salvat 38 de teatre de la închidere. Foarte bine! Insă aceste teatre nu funcţionau pe banii Ministerului Culturii, ci din fondurile Consiliilor Judeţene. Cu alte cuvinte problema disponibilizării a fost doar pasată spre alte instituţii. Aşa se face că 85 de angajaţi din muzeele dobrogene, mari deţinătoare de patrimoniu, vor fi daţi afară. Din păcate ei nu au voce să cânte în stradă Corul sclavilor evrei.

Dacă Ministrul Culturii voia o soluţie, trebuia să o caute în propria ogradă. Ar fi văzut că Ministerul plăteşte doar 15 muzee şi 12 teatre. Au zis că mai mult nu îşi permit. Dar are bani pentru 70 (şaptezeci) de instituţii administrative, în afară de structura administrativă propriu-zisă a ministerului. Aţi înţeles bine! E vorba de peste 40 de Direcţii de cultură şi patrimoniu şi nu mai puţin de 27 de Institute Culturale, Centre de Consultanţă şi Centre Culturale. Multe din ele au obiective înrudite. Ce fac acestea? De pildă Centrul de Consultanţă pt. programe culturale europene are un site nereactualizat din 2006. Doar că obiectivele lui se regăsesc şi în Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii. Angajaţii lor sunt echipe pluridisciplinare de la sociologi la geografi. O parte din ele au şi obiective de promovare şi propagandă dar nu şi profesioniştii necesari. Insă salariile sunt pe măsură. Un director de Direcţie de cultură încasează în jur de 36 milioane lei vechi pe lună. Şi probabil că şi directorii de institute au salarii asemănătoare. Nu sunt mari, dar sunt aproape duble faţă de salariile unui arheolog, muzeograf, scenograf etc. Talpa, tot talpă rămâne!

Toţi aceşti angajaţi din instituţiile de cultură, profesori, fizicieni, scriitori, sociologi, geografi etc. etc mai au o şansă să lucreze în domeniile din care mulţi au venit. Ce şanse sunt însă pentru actori, tenori, istorici, arheologi, restauratori etc. să lucreze într-un Institut de fizică, de sociologie, de chimie sau chiar în învăţământ?

Profesioniştii sunt cei care ridică o instituţie de cultură. Ei sunt cei care creează proiectele, le pun în aplicare. Studiile pluridisciplinare au şi ele un scop limitat la un obiectiv. Nu poţi veni cu oameni din toată lumea să faci institute de cultură. Gafele acestor ,,institute,, au, uneori , răsunet internaţional. A se vedea cazul ICR. Institutul de cercetare a Holocaustului a cerut doar în ultimii trei ani cenzurarea a trei proiecte de valorificare istorică, o expoziţie, un film şi o monedă cu valoare numismatică reprezentându-l pe patriarhul Miron Cristea.

Cu trei mari institute de profil (Institutul Monumentelor Istorice, Oficiul Naţional al Monumentelor, Institutul Naţional de Cercetare în domeniul Restaurării şi Conservării) monumentele istorice din România stau să cadă şi restaurarea propriu-zisă este realizată tot de firme particulare, pe alţi bani daţi tot din bugetul naţional.

De ce? Cât de profesioniste sunt aceste direcţii şi institute care înseamnă directori, personal administrativ, personal de specialitate etc., etc. etc. Dar, mai ales, cât de necesare, acum, când falimentul bate la uşă?!