NAŢIUNEA ESTE O REALITATE ISTORICĂ , NU O IDEE, NU UN CONCEPT!

Deunăzi, la vernisajul unei expoziţii dedicate Zilei Naţionale, o oarecare vorbitoare în vânt a ţinut să spună că conceptul de naţiune nu mai este la modă, dar noi tot îl serbăm. Ca să vezi! Nu este nici prima, nici ultima care face astfel de confuzii. Un stol întreg de analfabeţi funcţionali croncăne sau chiar scriu aberaţii de genul că naţiunile au fost inventate de istorici în secolul XIX. Nimic mai fals! Românii care au luptat în primul râzboi mondial nu au fost nişte idei, ci soldaţi în carne şi oase. Ei nu au luptat pentru concepte, ci pentru pământul lor, pentru familia lor, pentru ţara lor. Toate acestea erau realităţi concrete, nu idei! Şi atunci unde şi de ce a apărut confuzia din capul unora cu privire la naţiune? Cred că din conceptul ,,naţionalism,, care este într-adevăr ideea pe care şi-o face cineva despre naţiune. Una este să lupţi pentru emanciparea şi independenţa naţiunii din care faci parte, aşa cum au făcut patrioţii din secolul XIX şi alta este să crezi că naţiunea ta e mai brează decât toate şi poate să salveze Europa de comunism  aşa cum au făcut naziştii germani din secolul XX. Deci nazismul a fost problema, nu naţionalismul.

Naţiunile au existat dintotdeauna! Sunt menţionate în documentele din toate epocile istorice. Marile imperii ale antichităţii, deşi se întindeau pe teritorii imense şi înglobau numeroase popoare, purtau denumirea etnică a poporului care le-a constituit: Roman, Persan, Khazar etc. Împăraţii romani purtau în titulatura lor,  ca un semn de onoare, denumirea popoarelor pe care le-a cucerit: Dacicus, Sarmaticus, Goticus etc.

Impăraţii bizantini aveau grijă ca fiecare popor să îşi păstreze identitatea. De ce credeţi? Pentru că era mult mai uşor de negociat cu reprezentanţii unei comunităţi decât cu fiecare individ în parte. In cadrul imperiilor, fiecare popor locuia pe teritorii separate de regulă de graniţe naturale. Grija împăraţilor buni de soarta popoarelor s-a manifestat până târziu, la începutul epocii moderne. De pildă, împărăteasa Maria Tereza se interesa în secolul XVIII de cumanii care locuiau în Ungaria

Atunci de ce secolul XIX a fost numit de istorici ca fiind secolul naţionalităţilor? Pentru că atunci popoarele si-au afirmat dreptul la autodeterminare, adică au dorit să constituie state libere, independente şi suverane. Şi acest  deziderat s-a împlinit după primul război mondial. In 1918, harta Europei şi a întregii lumi a fost trasată pe graniţe naţionale. Civilizaţia contemporană este croită pe state naţionale. Şi această alegere a străbunilor noştri a fost una fericită. Niciodată ţara nu a fost atât de bogată, de respectată şi românii atât de emancipaţi. Graniţele  fiecărui statut  au fost acceptate de întreaga comunitate internaţională. Modificarea lor înseamnă război, aşa cum se întâmplă acum în Ucraina. Incălcarea principiului naţional creează un precedent periculos şi pune în pericol stabilitatea întregii lumi. De ce ? Pentru că în această construcţie solidă  există un ,,călcâi al lui Ahile,, şi anume populaţia amestecată de la graniţele  fiecărui stat. In cazul acestora trebuie respectate graniţele menţionate în  tratatele internaţionale acceptate de toate ţările. Ideea că enclavele etnice aflate pe teritorul unor state naţionale pot fi  independente şi autonome încalcă principiile stipulate în tratatele internaţionale şi pun în pericol stabilitatea statelor naţionale.

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

DESPRE ARBORELE COSMIC ŞI ALTE MITURI CU ELENA OANĂ -AGAPIE

Cu arta pictoriţei Elena Oană Agapie m-am întâlnit  în urmă cu peste 20 de ani atunci când a expus pentru prima dată La Muzeul Judeţean Ialomiţa  o expoziţie de Paşti. Deschiderea unei noi expoziţii în aceste zile, în aceeaşi sală de muzeu, a fost o mare bucurie.  Deşi poate fi considerată o expoziţie de maturitate artistică, lucrările expuse degajă aceeaşi tinereţe de acum 20 de ani. Nu este o figură de stil, ci o constatare clară. Explicaţia ar fi tematica. Elena Agapie nu face experimente artistice, nu desenează ce îi trece prin cap (are idei, dar nu fantezii), nu are crize de artist neînţeles ce se exprimă prin artă, nu aşteaptă ca o amestecătură de culori să se numească artă. E un om cuminte. Elena merge pe căile bătute ale artei ca limbaj,  se documentează şi de aceea lucrările ei au o poveste care coboară fie din cultura creştină, fie din mitologia românească sau universală. In lumea mitului la fel ca şi în creştinism nu există timp, ci doar veşnicie. Arborele Cosmic, Pasărea Măiastră, Adam şi Eva, ,,Sufletul satului meu ,, Pântecul pământului  nu au vârstă. Poate de aici, veşnica tinereţe emanată de lucrările ei.

O altă trăsătură a lor este dinamismul. Intotdeauna miturile sunt dinamice, de vreme ce sunt inspirate dintr-o luptă cosmică dintre bine şi rău. Ca să exprime această trăsătură, atât de dificil de transpus în artă, Elena foloseşte o gamă bogată de culori calde pe care le combină savant cu auriu sau cu nuanţe sângerii de apusuri de soare. O ajută mult şi materialul. Uitasem să vă spun că Elena pictează pe sticlă, material care reflectă lumina.Uneori, pentru a o tempera, sticla pictată este aplicată pe lemn. Nu lipsesc nici culorile reci atunci când exprimă nostalgia unor vremi apuse. Pictoriţa ,,jonglează,, cu culori pastelate, combinaţii savante aşezate în straturi fine ca o şoaptă.

In fine, picturile Elenei mai au un ceva care uimesc, o combinaţie unică între stilizare şi detaliu. Chiar dacă pasărea măiastră este stilizată totuşi pare realizată dintr-o ,,broderie,, de cerculeţe, mărgele şi pene în vânt. Ar fi multe de spus despre arta Elenei Oană Agapie dar şi mai multe de văzut.

O felicit pe Elena Oană Agapie pentru acest dar artistic oferit prin această expoziţie şi vă aşteptăm să o vizitaţi.

CAPCANELE ISTORIEI

CAPCANELE ISTORIEI

Războiul din Ucraina este, din păcate, un exemplu în care istoria nu prea ajută. Ba chiar încurcă! Fapte istorice scoase din context pot fi exploatate unilateral, de una sau alta dintre părți. Pentru că nu este un război de dragul istoriei, ci pentru gazele din Marea Neagră!

Azi vorbeam cu cineva, o femeie simplă, plină de bunăvoință, dar dezinformată. Imi spune că, din păcate, Rusia trebuie să își ia teritoriile care îi aparțin. Care teritorii, întreb? Și din care epocă?

Războiul de acum nu ține de istoria unui popor sau al unui teritoriu, ci de istoria imperiilor care au dominat de-a lungul timpului Eurasia, adică acea parte a Europei care se întinde până la Munții Caucaz. Un teritoriu imens în care trăiau popoare diferite, de rase diferite și culturi diferite, din care majoritatea practicau nomadismul ecvestru. De aici, Imperiile de stepă cu o existență efemeră. In antichitate, pănă în evul mediu-târziu existau doar două imperii în care locuiau popoare sedentare și în care se dezvoltase o civilizație înfloritoare adică drumuri, poduri, apeducte, orașe, universități, comerț, biblioteci etc. Este vorba despre Imperiul Roman și Imperiul Persan. In Imperiile de stepă, poporul cel mai puternic cerea tribut popoarelor din jur, fără a le aduce în schimb nici un bine, ci doar garanția unei păci.

O bună parte din Ucraina, antica Scythiae, a făcut parte din acest areal imens și a avut parte  de o istorie zbuciumată.

După Sciții și Sarmații care inconjurau Marea Neagră și a căror istorie este destul de bine documentată  se poate spune că urmașii lor au continuat să trăiască și după secolul V. Cele două populații aveau numeroase triburi și mai ales erau indo-europeni, adică arătau ca europenii de azi.

După invazia hunică din sec. V, Eurasia intră sub steaua Imperiilor de stepă. Inițial a fost un Imperiu al turcilor de vest despre care stiu puține lucruri. Dar probabil de pe urma lui, Bulgarii de pe Volga au format un stat pe lângă Marea de Azov. Apoi a urmat puternicul Imperiu Khazar, care se întindea de la Marea Neagră la Marea Caspică. Unul dintre cele mai stabile Imperii. Singurul care nu a avut nici un război cu Romania (Imperiul Roman de Răsărit poreclit de istorici Bizantin) deși erau o mare putere, dovadă ca au oprit ofensiva arabă pe linia Munților Caucaz. In Imperiul lor, locuiau khazari, bulgari, alani, maghiari și încep să se infiltreze pe insulele din jurul Kievului strămoșii rușilor de azi.  Toate popoarele menționate foarte războinice și bine organizate. Alanii, populatie europeană, erau după părerile unor savanți urmașii sarmaților, sau cel puțin erau un trib dintre aceia, locuiau pe lângă Don și în Crimeea. Istoria lor la fel de interesantă. Invazia hunică din secolul V îi impinsese spre Europa centrală. Unii au rămas ca federați ai Imperiului Roman în Dobrogea de azi, alții au plecat cu goții spre Europa de Vest și au ajuns pe Coasta de Azur din Franța, alții au format cu vandalii un regat în  Nordul Africii. Iar, alții s-au întors la Don și în Caucaz unde au ridicat niște fortărețe puternice. Cei care au rămas în Romania au devenit faimoși pentru că au reconfigurat cavaleria romană și au pregătit-o pentru a lupta cu populațiile de stepă. Prezența alanilor în Crimeea nu era un moft. In secolul X exista un stat independent numit Alania la Nordul Mării Negre și care întreținea relații bune cu Romania.

Amenințarea arabă îi determină pe khazari să se reorienteze spre partea de răsărit a Imperiului. Atunci intră în scena istoriei,  rușii care ocupă orașul khazar Kiev, unul dintre cele mai mari centre comerciale din partea de NV a Imperiului. De aici incearcă să atace Romania cu mica lor flotă de monoxile. Au două infrângeri usturătoare care îî face să se organizeze la Kiev și probabil o parte din triburile vecine le plătește tribut. De aici și Rusia Kieveană. Din motive care mie îmi scapă, maghiarii din Atelkuz care apărau partea vestică a Imperiului khazar se deplasează spre Pannonia insoțiți de două triburi khazare și fondează Ungaria de azi. Turanicii târzii, pecenegii și cumanii ocupă și ei teritorii din Khazaria formând vremelnicele state Patzinachia și Cumania.

In secolul XIII, invazia mongolă pune capăt Rusiei Kievene care se deplasează spre Moscova unde vor forma un centru de putere.

Mongolii cuceresc tot ce mai era din vechiul Imperiu Khazar. Capitala khazară Itil de pe Volga devine Batu-Sarai. Mongolii nu ucid populațiile întâlnite în cale,  ci doar le percep tribut. Bulgarii, rusii, alanii, turanicii și khazarii continuă să trăiască în noua ordine impusă de mongoli. D-abia în secolul XV, se întemeiază Statul Rus și se extinde în detrimentul Hoardei de Aur și d-abia din secolul XVIII se poate vorbi de Imperiul Țarist. Cu toate că au practicat deportările de populații, totuși o parte din vechile popoare au rămas pe loc. Dovadă câ Cecenia, Osetia, Ingusetia și Circazia se consideră urmași ai alanilor.

Asta e situația și Ucrainei de azi al cărei teritoriu a fost locuit în permanență de o populație cu rădăcini autohtone și care și-a luat o denumire geografică, practică des întâlnită la populațiile slave care au influențat Europa Centrală la un moment dat.

 

Cui credeți că trebuie să aparțină Crimeea și Donbasul după așa istorie întortocheată? Eu cred că statului recunoscut de tratatele internaționale. Pentru că altfel pot fi cerute de ucrainieni pentru că au fost teritorii locuite de sciți, dar și de urmașii de azi ai alanilor ca teritorii locuite de strămoșii lor. De europeni ca urmași ai Imperiului Roman care au avut cetăți în Crimeea. Hersonul e vechea cetate bizantină Chersonez. Apoi pot fi reclamate de mongoli ca teritorii cucerite de strămoșii lor și în cele din urmă, de ruși ca teritorii din vechiul Imperiu Țarist.

ADIO DOMNULE CHERA!

Nu pot spune despre arheologul Constantin Chera că a murit! O parte din el trăiește în opera pe care a lăsat-o, în pasiunea cu care a cercetat, în demnitatea și respectul pe care le-a revărsat în jurul lui.

Istoria Tomisului îi datorează mult, la fel ca și noi toți care am avut șansa de a-l întâlni în viață!

Drum lin spre ceruri, stimate coleg! Dumnezeu să te așeze în ceata drepților! Si de acolo de sus, poate vei vedea aievea Tomisul antic pe care te străduiai să îl cauți, cu atîta tenacitate, în apele Mării Negre.

DESPRE SCLAVIA DIN TOATE TIMPURILE

Ce este un sclav? Un om care nu are libertatea de a alege nici măcar asupra propriului trup, singura avere reală a fiecărui om. Propriul trup! Restul averilor sunt ocazionale. Dar trupul şi sufletul sunt singurele care ne aparţin cu adevărat şi ne definesc ca om liber.

Sclavia nu a dispărut niciodată. A fost majoritară în antichitate, parţială în evul mediu, accidentală în epoca modernă şi abuzivă în contemporaneitate. Lumea contemporană este singura epocă în care sclavia este condamnată penal.

Sclavia a fost întotdeauna legată de muncă, de lipsa forţei de muncă, de anumite cutume sau dezechilibre sociale. In schimbul muncii lor, sclavii primeau hrană, haine şi adăpost. Dar nu aveau libertate de decizie asupra propriei persoane.  Erau vânduţi şi cumpăraţi, puteau fi pedepsiţi şi uneori chiar omorâţi. Nemulţumirile erau de ambele părţi, atât din partea stăpânilor dar, mai ales, din partea sclavilor.

Deşi pare incredibil, întotdeauna sclavia era justificată de normele juridice din epoca respectivă. Stăpânii erau convinşi că le face un bine sclavilor, care fără ei nu s-ar fi descurcat.

Poate fi vaccinarea obligatorie o măsură ce cade sub incidenţa sclaviei, atâta timp cât Statul dispune, chiar şi episodic, cu prilejul unei campanii de vaccinare, de trupurile cetăţenilor? Mai mult chiar, le condiţionează dreptul la muncă? Le interzice libertatea de alegere asupra tratamentelor aplicate  propriului trup? Un stăpân de sclavi şi-ar fi vaccinat obligatoriu toţi sclavii. Intenţia  ar fi fost bună! Dacă sclavii s-ar fi îmbolnăvit, ar fi rămas fără forţă de muncă. Dacă ar fi murit, ar fi rămas chiar şi el pe drumuri. Aşa că, poate, vaccinul  chiar dacă nu excludea boala, ar fi putut să o facă mai uşoară. Stăpânul de sclavi alege întotdeauna faţa economică a monadei.

De cealaltă parte, sclavul! Dacă amărâtul avea antecedende medicale, ar fi făcut o complicaţie. Dacă nu era atent, putea contacta boala şi chiar ar fi făcut o formă urâtă. Dacă nu se intervenea la timp, ar fi  putut muri.

De fapt, toată construcţia stă sub semnul lui ,,dacă,,/,, poate,, /,,ar fi fost,, adică totul este o ipoteză.

Are dreptul cineva ca pe baza unei ipoteze, chiar şi argumentată la un moment dat,  să ia unui om libertatea de decizie  asupra propriului trup? La această întrebare trebuie să răspundă cei care impun vaccinarea obligatorie ambalată estetic sub denumirea de  certificat verde. La fel cum tot ei trebuie să răspundă de ce în plină epidemie de boală molipsitoare au lipsit aproape cu totul restricţiile, care se dau de când lumea, în cazul unor epidemii.

Mai este un om vaccinat obligatoriu un om liber? Asta e întrebarea pe care majoritatea nevaccinaţilor acestei ţări şi-o vor pune, dacă noile reglementări în privinţa certificatului verde vor trece de forul legislativ al ţării.

Treizeci de ani de pace

Treizeci  de ani de pace

Trăim momente mult prea grele, complexe şi periculoase pentru a judeca unilateral. Atunci când se moare cu zile, se moare pe capete, înseamnă că ne aflăm în conflict. Cu cine? Răspunsul are trei variante: cu Dumnezeu, cu lumea, cu noi înşine. Care dintre cele trei entităţi se află în spatele glontelui numit Covid? Voi reflecta puţin asupra primei variante.

Părerea bunicilor noştri

Bunicii mei erau convinşi, ca mai toţi din generaţia lor, că din 30 în 30 de ani vine un război. Credeam că cele două războaie mondiale finalizate cu schimbări uriaşe  la 1918 (Marea Unire), respectiv 1948 (instaurarea comunismului în România) le-a impus această percepţie empirică. Constat  însă că o anumită ciclicitate a istoriei româneşti se petrece şi în zilele noastre. Criza medicală Covid 19 a apărut la 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Chiar dacă nu trăim ca în război, totuşi rezultatele crizei seamănă cu cele ale unui război în privinţa numărului de morţi. Dar şi momentul 1989, care a dus la căderea comunismului, era un declick la 30 de ani. In 1958, trupele ruseşti se retrăgeau  din România. Din acel moment, comuniştii români deveneau stăpâni pe situaţia ţării.  Şi au avut doar 30 de ani la dispoziţie. Trecând peste perioada interbelică de care vorbeam mai sus, coborâm  în anii ce au urmat  Războiului de Independenţă din 1878.  Iar dacă scădem 30 de ani de la Războiul de Independenţă ajungem la revoluţionarul an 1848. Dacă mergem îndărăt pe firul istoriei vreo 30 de ani ajungem în anii care au urmat incheierii războaielor ruso-austro-turce. In 1812, la tratatul de pace, Rusia luase Basarabia. Dacă, ne ambiţionăm şi mai scadem 30 de ani ajungem în anii tulburi ai domniilor fanariote şi nu a oricui fanariot ci chiar a lui Alexandru Ipsilanti, cel care avea să schimbe Legea ţării dând o Cronică pravilnicească inspirată din legile bizantine. Această lege  a influenţat destinul multor familii boiereşti. Mă opresc aici cu numărătoarea anilor.  Voiam să văd dacă mamaia avea dreptate. Se pare că e ceva…!

Vârsta unei mentalităţi-30 de ani

Evident că în aceste intervale de timp, au avut loc şi alte multe evenimente, războaie, răscoale. Dar, momentele de care vorbesc, petrecute la un interval de +/_ 30 de ani au schimbat radical soarta  românilor.  Nu doar în sens material, ci mai ales cultural, în privinţa mentalităţii şi gândirii. Românii din ultimii 30 de ani gândesc diferit faţă de românii din perioada comunistă, chiar dacă unii le-au trăit pe amândouă. La fel cum cei din timpul comunismului gândeau altfel decât cei din perioada interbelică. Şi tot aşa, vedem mereu o schimbare de mentalitate.  De ce 30 de ani! Probabil că aceasta este vârsta unei generaţii calculată statistic. Şi, fiecare generaţie are altă educaţie. Cert este că în 30 de ani se poate naşte şi maturiza o mentalitate nouă, chiar dacă fizic vorbind, generaţiile coabitează, tineri cu bătrâni. Treptat mentalitatea tinerilor o înlocuieşte pe aceea a bătrânilor. Dacă acest raţionament este valabil, înseamnă că şi criza Covid 19 va duce la o schimbare de mentalitate. In primul rând se vor regla tranşant relaţiile omului cu ştiinţa. Societatea noastră este dependentă de ştiinţă.  Şi asta e o slăbiciune. Nu ştim cine va învinge, Omul sau Ştiinţa. Momentan ştiinţa pare slabă.  Nodul problemei  medicale stă în neputinţa ştiinţei în faţa unui virus. Soluţiile găsite sunt parţiale sau temporare. Vaccinul nu produce practic o imunizare ca alte vaccinuri, ci   asigură doar o formă mai uşoară a bolii în cazul infectării.  Ceea ce nu este puţin, dar nici rezultatul la care ne aşteptam. Nodul problemei politice este neputinţa de a lua măsuri, în timp de pace, la o problemă ce ţine mai degrabă de război. Se merge pe jumătăţi de măsură, fie izolare, fie vaccin. De ce nu amândouă? De ce nu şi altele? Din pricina multelor noduri economice încâlcite de ştiinţa economiei.

Când Dumnezeu se luptă împotriva noastră

Oricum ar fi, societatea noastră s-a dovedit a fi vulnerabilă pe toate palierele şi nu doar în România ci şi în alte ţări din Europa. Revenind la ideea bunicilor noştri cu cei 30 de ani de pace, trebuie să vă spun că, în viziunea lor, războaiele erau date de Dumnezeu. Veneau cu alte cuvinte ca o judecată. Judecata divină are loc şi în viaţa omului, nu doar după moarte. Dar şi la nivel social, nu doar personal.  Pe un taler se puneau faptele poporului şi pe celălalt măsurile corecte la care trebuiau să ajungă. Cu alte cuvinte, subiectul judecăţii este chiar mentalitatea noastră pe care am clocit-o în ultimii 30 de ani. Dacă balanţa era în echilibru, Dumnezeu binecuvânta. Dacă nu, este inutil să vă mai spun ce urma. Împotriva unui popor căzut în păcat luptă însuşi Dumnezeu. Cine crede că El este  doar un bătrânel cu barba albă care împarte binecuvântări sau un Hristos care iartă la nesfârşit se înşeală. Dumnezeu este şi un Stăpân care cere socoteală pentru bunurile sale împrumutate vremelnic oamenilor. Dacă ne aflăm într-un astfel de moment, nici sfinţii nu ne mai scapă. Finalul unui astfel de război este pierderea libertăţii . De ce libertatea? Pentru că libertatea este darul suprem pe care Dumnezeu l-a dăruit oamenilor. Iar omul fără libertate devine sclav, adică nu mai poate dispune de trupul său, de timpul său, de averea sa. Poate să ne ducă criza Covid într-un scenariu aşa grotesc? Sigur că poate. Atâta timp cât ne afectează trupul, banii şi timpul şi măsurile care se vor lua vor viza aceste aspecte. Nu e simplu!

Dar, merg cu gandul prea departe. Până una-alta covidul a lovit, la o populatie estimată la 16 milioane, aproape 10 % in patru valuri. Cel mai zguduit este sistemului medical. Cea mai răvășită este conștiința a 90% din populație care nu a trecut prin boală și poate nici nu va trece, dacă pandemia se opreste aici și de aceea nu va înțelege niciodată de ce viața lor trebuie să se schimbe măcar câteva luni pe an.

AMINTIRI DIN VALUL DOI

Culmea, din valul doi covid am amintiri frumoase legate de oameni, în primul rând. Mă refer aici la solidaritate. In jurul unui bolnav covid există un lanţ de oameni care îl aprovizionează, îl monitorizează şi îl susţin. Sunt de regulă prieteni şi rude, fără de care bolnavul nu ar putea rezista. Fără covid, nu aş fi văzut ce oameni frumoşi am în jurul meu. Apoi mă refer la dragoste nemăsurată faţă de oameni. In spitalul din Feteşti am văzut doctori şi asistente care erau de 10 luni pe baricade, fără concediu şi care nu primiseră nici măcar bonificaţiile promise. Asistentele de la etajul 3 erau pâinea lui Dumnezeu. Blânde, calde, atente, ne verificau ziua şi noaptea, ne administrau tratamentul, ne încurajau, îşi aminteau cu dor de zilele în care în acele saloane erau mame cu nou-născuţi în pătuţuri (acolo fusese maternitate). Le vedeai doar ochii, uneori îngrijoraţi la familia de acasă, de copii cu care urmau să facă temele după ce ieşeau din tură. Dar grijile lor rămâneau ascunse sub un comportament exemplar. Te simţeai ca acasă. Mâncare bună, curăţenie de trei ori pe zi. Toţi şi toate se aflau în grija doctorului Alexandru Vasilescu, aproape singur pe trei etaje de covid. Se afla zi şi noapte în spital. Program de front. Venea la vizită şi în timpul nopţii, uneori. Vorbea cu fiecare şi îi consulta de-a binelea, cu stetoscop. Nu uita de o glumă, o încurajare. Mare om! Astfel de oameni merită un monument.

Cum scăpăm de molimă? Nu ştiu. Dar ce a început brusc, se va sfârşi la fel de brusc. Şi am constatat că valurile de covid vin după câteva luni de relaxare. După vara de concedii a venit valul doi.  Prin urmare, dacă vrem să avem Paşte fără restricţii, trebuie să stăm cam toată iarna cu restricţii şi tot aşa… Ceea ce nu este în consens cu civilizaţia noastră. Restricţiile pot avea două efecte. Fie ne aruncă în trecut, fie ne propulsează total nepregătiţi într-un viitor foarte tehnologizat, în care virtualul se va amesteca cu realul până la riscul clar de a nu mai şti pe ce lume te afli? Ce ar fi mai periculos?

Căderea în trecut

Restricţiile în cauză nu sunt ceva de netrăit. Fericirea nu stă în a te afla toată ziua pe drumuri. Până acum vreo sută de ani, strămoşii noştri se culcau cu găinile şi se trezeau la cântatul cocoşilor. Ieşeau din sat doar dacă aveau treabă la târg şi vedeau un oraş, poate, o dată în viaţă. Şi cam aşa au trăit sute de ani. Epidemiile în lumea satelor se întindeau mai greu dar făceau ravagii din pricina lipsei de igienă şi a alimentaţiei deficitare. Prin urmare, restricţia în sine, omeneşte vorbind, nu este de netrăit, dar nici nu este de dorit.

Viitorul virtual

Alternativa 2, dependenţa de tehnologie în toate domeniile vieţii: educaţie, profesie, relaţii interumane nu este o alternativă de viitor. Tehnologia este, la rândul ei, dependentă de foarte multe resurse şi de aici nesiguranţa ei. Ar fi un viitor construit pe nisip.

Varianta 3

Ar mai fi o variantă. Reorganizarea sistemului medical în aşa fel încât să facă faţă unor crize de acest tip, adica de război în timp de pace. Nu este un secret pentru nimeni că tratamentul covidului este un protocol care se aplică tututor pacienţilor cam în acelaşi fel. Nu stă medicul să inventeze tratamentul la patul bolnavului. In majoritatea cazurilor, protocolul funcţionează deşi boala are o manifestare diferită, nu doar pulmonară. Prin urmare pe lângă medicii pneumologi asupra cărora există o mare presiune acum, pot lucra şi medici specialişti în boli interne sau neurologi. Programa studenţilor la facultatea de medicină ar trebui modificată în sensul că din primul an de facultate ar trebui să facă practică la patul bolnavului şi nu în anii mari. Medicina este o profesie vocaţională  care implică multă experienţă cu bolnavul. D-abia când se confruntă direct cu boala şi moartea, ascunse în spatele fiecărui bolnav, studentul la medicină poate decide dacă şi-a ales profesia potrivită şi dacă are puterea de a  merge mai departe. In anul III, când ajung  să vadă bolnavii, este deja prea târziu. Dorinţa de a ajuta pe alţii pe care o au toţi studenţii la medicină nu este de ajuns. Trebuie să ştie dacă au puterea de a ajuta. Şi puterea vine din dragostea de oameni pe care trebuie să recunoaştem că nu stă în mod natural în firea noastră, înclinată spre egoism. Dragostea sau iubirea se cultivă, sunt roade ale unei educaţii. Porunca lui Hristos ,,Iubiţi-vă unii pe alţii, aşa cum Eu v-am iubit pe voi,, dovedeşte că iubirea nu ne stă în fire. Altfel nu ar mai fi fost poruncă!

Ca să nu mai lungesc vorba, eu cred că cheia rezolvării crizei sanitare stă exact în  sistemul medical. Pentru că indiferent de câte restricţii ai pune, dacă ambulanţa ajunge după nouă ore,  sau dacă 30% din personalul medical de pe ambulanţă şi UPU dintru-un spital ajung să fie infectate, aşa cum s-a întâmplat în valul doi, tot nu poţi face faţă. Faptul că s-a extins reţeaua spitalelor Covid a fost un lucru bun. Doar cei care au aşteptat cu zilele  în UPU, eliberarea unui pat în spital, ştiu ce înseamnă asta. Dar sarcina de pe umerii celor puţini care lucrează în aceste spitale încă nu s-a luat.

In rest, mila lui Dumnezeu! Pentru că eu am simţit virusul ca pe un glonte care răvăşeşte întregul organism şi a fost cu siguranţă cea mai serioasă boală pe care am avut-o în viaţa mea.

De Sf. Sărbătoare a Invierii Domnului doresc Spitalului Fetești și în special dr. Vasilescu multă bucurie și puterea de a merge mai departe.

VALERIU GAFENCU – O LECȚIE CREȘTINĂ, O PAGINA DE ISTORIE

Astăzi, la Tîrgu-Ocna a fost prăznuit  Valeriu Gafencu, un simbol al celor care au pătimit în temnițele comuniste. Vestea difuzată pe radio Trinitas m-a bucurat. Mi-a deschis in minte o pagină de istorie și în suflet un exemplu de creștin autentic.  Lecția de istorie o cunoaștem cu toții, dar întoarcem pagina când ajungem la ea. Ne îndoim că în urmă cu doar 70 de ani un regim politic și-a ucis la propriu nu doar adversarii  politici (aceia au fost doar un pretext) ci și persoane sau categorii sociale care prin fapte sau gîndire contraveneau ideologiei oficiale și mă refer la grupuri religioase, minorități, categorii sociale  etc. Pe scurt, ca în plină epocă sclavagistă, regimul politic a pus la cale o epurare ideologică, o vânătoare de idei. Cum ideile stau în capul oamenilor, victimele au fost de la copii de vârstă școlară până la bătrâni, de la tineri studenți până la intelectuali de frunte, de la politicieni la membri importanția ai clerului, de la boieri până la țărani. Pretextul lichidării fasciștilor a fost o mare minciună și deținuții politic care au umplut până la refuz toate temnițele țării, plus lagăre de muncă forțată, dovedesc deplin acest lucru.

Valeriu Gafencu era un student de doar 20 de ani și făcea parte din Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale unui partid care, pe atunci, era al treilea pe țară.Prin urmare nu era nimic exotic și nemaivăzut în ideile naționaliste care pe atunci făceau parte din idealurile tuturor partidelor. Ei realizaseră primul stat național al românilor. Naționalismul și patriotismul făceau parte din educația lor.

In acest context, arestările politice care au început în timpul regimului carlist, au continuat în timpul lui Antonescu și au atins paroxismul în timpul comunismului erau de neînțeles pentru cei vizați care se considerau victimele unei neînțelegeri, crezând că vor fi curând eliberați. Acest lucru nu s-a întâmplat. Malaxorul temnițelor rupea trupuri dar și suflete. Boala, foamea, tortura, moartea  bântuiau nestingherite, loveau zilnic. Cum te salvezi într-o astfel de situație limită?!

Și aici începe lecția creștină  de care vorbeam. Valeriu ne-a dovedit că nu locul te mântuie, că rugăciunea poate fi la fel de puternică în temniță la fel ca în mănăstire. Ne-a dovedit că și în cea mai neagră sărăcie, poți dărui ceva celui care are nevoie. Ne-a arătat că poți face misiune creștină chiar și în cele mai inumane condiții, chiar și în fața unor oameni potrivnici credinței tale.Ne-a arătat că credința adevărată este lucrătoare și nu este o vorbă goală. In fine, Valeriu Gafencu a realizat în închisoare mai mult decât facem noi în deplină libertate și prosperitate materială. De aceea, Valeriu poate fi trecut în calendarul sfinților creștini și e de datoria noastră să insistăm ca acest lucru să se facă.

VREMURI GRELE? POVEŞTILE MORŢILOR ŞI IDEOLOGIA DE GEN

Am o profesie binecuvântată. Din când în când, printre altele, mai descopăr câte un mormânt. Pentru arheologi, mormintele sunt mană cerească, un bagaj de informaţii istorice inedite şi uneori extrem de interesante în condiţiile în care izvoarele scrise lipsesc pentru epoci sau culturi întregi. Oasele umane din toate timpurile şi epocile istorice ne-au adus date despre cauza morţii individului, bolile de care suferea, alimentaţia, talia, cum arătau fizic, etc. Datele despre genul individului  (masculin sau feminin) au permis istoricilor să elaboreze studii de demografie istorică, despre incidenţa anumitor boli la femei sau bărbaţi, despre munca femeilor etc. De pildă, s-au făcut determinări  de gen  inclusiv pe oseminte incinerate, dat fiind că anumite culturi practicau incineraţia. De pildă într-o necropolă slavă, s-a constatat că femeile avuseseră o  muncă foarte grea, muncind probabil în pădure, la căratul lemnelor,  alături de bărbaţi.  Ne place sau nu, genul ne este scris în oase, face parte din firea noastră, cum spuneau bătrânii.  Sexul nu se alege, îl avem scris în codul genetic . Fără determinările de gen, istoria noastră ar fi mai săracă.  Congresele şi conferinţele de arheologie funerară  de pe tot mapamondul au prezentat întregii lumi omul istoric, la propriu.

Ce mă doare?

Dacă Preşedintele nu aprobă legea iniţiată de Parlament conform căreia genul este egal cu sexul, atunci există riscul să nu se mai facă studii  privind genul scheletelor din mormintele istorice. Există deja un precedent. Inainte de cel de-al doilea război mondial, antropologii elaborau nişte interesante studii cu privire la rasele umane. Doar nişte politruci cum au fost naziştii au putut gândi ideologia rasei superioare. Nici un antropolog serios nu ar fi putut susţine că există rase superioare şi inferioare. Ei bine, naziştii au pierdut războiul, dar consecinţele ideologiei naziste au avut urmări. Studiul raselor a fost aproape abandonat. Pentru istorici este o mare pierdere, pentru că în vremurile istorice, când comunităţile erau oarecum izolate, trăsăturile rasiale erau mai bine păstrate decât azi. Istoricii ar fi putut urmări pe baza lor migraţiile şi consecinţele lor.  Chiar dacă în ultimul timp, reconstituirile faciale ne ajută foarte mult, totuşi cuvântul antropologilor ar fi fost  definitoriu.

Inteligenţa emoţională

In zilele noastre trăiesc unii care susţin că genul este o alegere, ţine de comportament şi nu are legătură cu sexul.

Dar există o  ştiinţă care ne arată  că învăţătura pe care o dăm copiilor poate modifica radical comportamentul şi preferinţele lor  şi anume  psihologia, mai precis domeniul inteligenţei  emoţionale. Tehnologia actuală a permis studii care au arătat că gândurile noastre nu sunt vorbe goale, ci pot modifica materia. La experimentul prin care s-a demonstrat că gândul modifică materia a asistat pe lângă mari oameni de ştiinţă, inclusiv Dalai Lama. Dacă în mintea copiilor noştri punem gânduri confuze cu privire la orientarea sexuală, se pot produce blocaje la nivelul trupului şi cu timpul vor deveni confuzi. Mă gândesc aici la împăratul Nero care la nunta lui, la care au asistat toţi demnitarii Imperiului Roman, s-a îmbrăcat în mireasă şi s-a măritat cu un însoţitor de-al lui, cerând zestre senatului roman. In acel moment, mulţi senatori bătrâni au văzut moartea împărăţiei romanilor. Crimele împotriva creştinilor, a propriei sale mame dar şi a unor mari personalităţi cum ar fi filosoful Seneca, au fost explicate atât de contemporani cât şi de unii istorici prin nebunia lui Nero.  Nu ştiu dacă a fost sau nu nebun, dar cu siguranţă a fost un tânăr confuz, a confundat planul personal cu cel politic, puterea cu abuzul, funcţia cu plăcerea. Şi-a cultivat doar drepturile, fără obligaţii. A fost răsturnat de revolta guvernatorilor şi declarat pericol public de către Senat, s-a sinucis la doar 30 de ani. Povestea lui Nero arată că chiar şi un tânăr bine crescut şi educat poate cădea pradă confuziilor de orice fel.

Ce ne spune Arci?

L-am numit Arcibald şi îl alintam Arci. Era singurul schelet găsit într-o groapă  imensă, boltită ca o catacombă, adâncă de 2,50 m. Era aşezat pe fundul gropii cu faţa în jos, capul la nord şi picioarele la sud. In creştetul capului avea o gaură largă  lăsată de un pumnal şi pe osul perietal  se păstrau urmele unei lovituri puternice. Este clar că nu murise de moarte bună. De când i-am văzut oasele, mi-am zis că trebuie să fi fost bărbat şi i-am dat un nume de războinic. Locul şi felul în care fusese îngropat, pământul din groapă, lipsa oricărei piese de inventar, nici măcar un ciob  de cană,  arătau că fusese la un moment dat considerat un blestemat. Mai mult chiar, şi acum după o mie de ani, din mormântul lui ieşise o mulţime de viermi ciudaţi care nu s-au împrăştiat ci ordonaţi într-o  coloană lungă s-au dus spre apus. Toată echipa am văzut cu mirare deplasarea ordonată şi grăbită a micilor vietăţi negre, cu capul rotunjit şi coada ascuţită. Aşa ceva nu mai văzusem  în viaţa mea. După care am ajuns la nivelul scheletului şi am constatat că mai erau nişte viermi care se ţineau scai de oase cu tot efortul meu de a curăţi perfect oscior cu oscior. Chiar şi peste câteva luni, la analizele antropologice, câţiva erau tot acolo. Obraznici!

In fine, determinările antropologice au arătat că fusese un bărbat de 27 de ani, de talie medie, 1,75 m şi care suferise de o boală ciudată şi în zilele noastre şi anume noduli Schmorl pe coloana vertebrală.  Boala a fost descoperită cu aproape 50 de ani în urmă.  Ei, bine, Arci ne-a dovedit că boala exista şi în urmă cu 1000 de ani şi pe vremea aceea probabil fusese considerat un blestemat, dovadă ritualul specific în care a fost îngropat. In zilele noastre boala este tratabilă dacă este descoperită la timp. Antropologul nu a făcut determinări de rasă, deşi pe mine mă interesau foarte mult. Craniul lui avea unele trăsături specifice şi pe mine mă interesa migraţia turanicilor.  Aşa că nu ştim cărui neam aparţinea.

Toate scheletele au o poveste interesantă, ceea ce dovedeşte că omul este încă o mare taină. Faptul că aceste schelete rămân mii de ani în pământ şi nu se dezintegrează total şi mai mult chiar pot fi analizate antropologic şi genetic este o dovadă că firea trupească este mai mult decât pare. Că nu se poate trece peste limitele trupului nostru.

Foto: Arci privind stupefiat la disputa ideologiei de gen.