Expoziția „Păsăriși Flori” reușește să redea, într-o viziune personală a Ilincăi Damian și printr-un număr redus de panouri decorative (doar 35) o intreită performanță. Aduce în actualitate pictura pe lemn cu subiect laic cu străvechi origini egiptene, trecută prin filiera greacă în cultura romană și ulterior bizantină.Nu întâmplător a mai supraviețuit doar un secol după căderea Bizanțului, disipându-se ulterior în culturile tradiționale din Balcani și Europa Centrală. Apoi, expoziția reia o tematică dragă omului istoric și anume natura spiritualizată prin păsări și flori. Și nu în ultimul rând dovedește o legătură între tematică și suport. Lemnul a constituit baza unei adevărate culturi întâlnită în Europa de Est și Centrală. Cultura lemnului se caracterizează din punct de vedere artistic printr-un decorativism cu analogii pe areale întinse din Asia până în Europa Centrală și din Nordul Europei până în Balcani: lemnul este împodobit cu flori și păsări, încât suportul și decorația formează o unitate de exprimare artistică.
Ceea ce exprimă însă, depășește rândurile de față. De cele mai multe ori redă o mitologie străveche redată cu ușurință prin imagini și foarte greu prin cuvinte.
Dr. Emilia Corbu
Concept
Păsări și Flori este prima etapă a unui concept care urmărește o analiză personală asupra contemporanului. Ajungând la ideea că omul a uitat cum să mai fie frumos, luminos, colorat și bun am căutat în istorie nevoia de culoare pe care noi am abandonat-o.
Expoziția de față propune prin decontextualizarea și recompunerea unor motive recurente din arta miniaturii, arta religioasă sau decorativismul obiectelor funcționale, elaborarea unor conținuturi semantice noi, cu ecou în cultura contemporană pe care o găsim scormonind în căutarea originilor din ce în ce mai des.
Motivele recurente din lucrările expuse sunt păsările sau setul de semne care le traduc esența în conștiința omului: aripile, motivele sinusoidale, compozițiile dinamice. Vom observa că păsările prezente nu caută să semene cu acelea reale ci sunt mai degrabă simboluri: unidimensionale, extrem de decorative și statice, ele au întotdeauna un rol de care sunt foarte conștiente și pe care și-l îndeplinesc cu seriozitate. Le susțin și le amplifică rolul într-un ecou viu și extrem de dinamic o sumă de flori improbabile. Aceste sensuri le-am descoperit în miniatura manuscriselor creștine, care oferă spațiu amplu cu fiecare ocazie, pentru astfel de reprezentări. Se întâmplă mii de lupte între păsări și ființe draconice care sunt sugrumate de flori în paginile manuscriselor, al căror scop este apărarea pocalului cu Sfintele Taine, începerea cuvintelor evangheliilor. Călugărul își transpune luptele lăuntrice, simbolic, prin acestea: fiecare literă miniată este o scurtă rugăciune de început, fiecare pagină un acatist de mulțumire, în care întotdeauna pasărea și floarea vor învinge, asemeni lui și condeiului său, căci încet, încet va scrie sute de pagini într-o luptă perpetuă cu neputințele sale.
Văzând pasărea ca paznic și mesager, mirarea pentru îngeri își pierde sensul: aici pasărea-mesager din cultura populară și omul mesager al Cuvântului se întrepătrund în mereu tânărul protector și trimis cu vești spre oameni. Îngerul păzește, aduce vești bune sau ceartă și e amenințător, dar întotdeauna va avea aripile, care-i sunt parte din esență în imaginarul creștin.
E o lume colorată, extraordinar de dinamică și vie cea pe care am abandonat-o în detrimentul sinelui tenebros, angoaselor, obsesiilor. Hegel spunea că „de mult timp gândirea a încetat să mai atribuie artei funcția de reprezentare a divinului”. Iată-ne deci într-un context în care odată cu eliberarea dintr-o artă canonică, cu un sens strict și ale cărei soluții în lupte sunt dinainte știute (Binele învinge Răul), e perfect normal și acceptabil ca artistul să se considere centru al lumii, să vrea să fie recunoscut pe stradă, ca Dali, să își construiască o echipă de „Superstaruri”, precum Warholl și exemplele pot continua. Trăim într-o lume în care se poate expune absolut orice. Dar, atunci intrebarea devine: Ce trebuie expus? În cei două sute de ani de când arta e liberă și trăiește sub maxima: „Artă pentru artă” deja am epuizat toate mijloacele plastice și ne-am transformat trăirile interioare în clișeu. Unde mergem?
Eu propun o revigorare. Să ne întoarcem la momentul Bizanțului de după Bizanț și să reflectăm. Azi nu mai există scopuri și nici lupte, iar viața ne-o alcătuim din sute sau mii (pentru cei fericiți) de clipe eterne pe care le păstrăm în cutii mentale si din când în când le mai răscolim. Răbdarea călugărului care pictează pene milimetrice unei păsări imaginare ne e străină și o găsim inutilă. Tot ce nu e clipă ne scapă percepției și astfel, o artă al cărei sens nu este descoperit imediat devine decorativă, unde decorativul este gândit în opoziție cu cu opera de artă propriu-zisă, cu argumentul că decorativul nu este arta geniului ci artizanat și că este o activitate subordonată lucrului pe care este menit să îl împodobească.
Mă înclin în fața ideii că expoziția de față este una de artă decorativă, pentru că în sprijinul meu îl aduc pe Gadamer care spune că decorativul este potrivit sensului său originar, frumosul prin excelență. Răspund întrebării puse mai sus, legate de ce ar trebui expus cu o reactualizare a frumosului.
Ilinca Damian