In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.