de Ovidiu Hurduzeu

Pentru a înțelege eșecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăți mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda și Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rămas codașii Europei? De prea multe ori s-a spus că România este săracă fiindcă românii sunt hoți, leneși, ortodocși sau situați geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situația de astăzi, ci modelul politic și economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fără voia noastră, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei țări depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituții economice și politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent. Oraşul Nogales este situat la granița dintre SUA şi Mexic. Practic, granița, marcată de un gard, desparte în două o comunitate care are aceeaşi origine etnică, aceleași obiceiuri culturale, aceeași religie și același profil moral. Oraşul american Nogales ține de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraşul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului).Locuitorii oraşului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicană doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraşul american beneficiază de avantajele unui sistem politic, administrativ şi economic în care domnesc „legea și ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituțiile statului funcționează fără corupție și birocrație înăbușitoare. Cetățeanul știe că funcționarul public acționează în interesul lui și nu pentru a-și umfla propriile buzunare. Dacă funcționarul public abuzează de puterea sa, el poate fi tras la răspundere prin instrumentele democrației americane. În oraşul american Nogales, infrastructura și starea sanitară a orașului sunt la nivelul unei țări dezvoltate, copiii merg la şcoală, populația adultă are cel puțin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat și protejat de autorități. Locuitorii de peste 65 de ani, care formează o mare parte a populației, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurări de sănătate. De partea mexicană, practic, de partea cealaltă a gardului, întâlnim o situație care nu este mult diferită de situația multor orășele din România. Veniturile cetățenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scăzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulților nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul școlar este ridicat. Tot ridicată este și mortalitatea infantilă, condițiile sanitare din oraș fiind deplorabile. Străzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpină peste tot. Rata înaltă a criminalității, corupția, birocrația și ineficiența nu au nimic în comun cu „legea şi ordinea“ care domnesc în partea americană a orașului. Ca să-ţi deschizi o mică afacere în orașul mexican, trebuie să dai şpagă funcţionarilor corupți și să plătești taxă de protecție grupurilor infracționale. Te aștepți în orice moment ca micul tău magazin să fie jefuit de răufăcători. Analizând situația celor două comunități, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, și James A. Robinson, profesor de științe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) că singurul lucru care le diferențiază este natura și modul diferit de funcționare a instituțiilor politice și economice. Ei numesc tipul de instituții predominante în partea mexicană a orașului Nogales instituții de tip extractiv. Astfel de instituții sunt o trăsătură distinctivă a realităților latinoamericane, realități care nu se explică prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici să analizăm situația din America Latină sau din alte țări din lume unde predomină instituţiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom păstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conținut diferit. În linii generale, putem afirma că de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituții extractive.Știm cu toții că România este susținătoarea ferventă a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roșia Montană, proiectul de exploatare a gazelor de șist, proiectul de defrișare a pădurilor țării – acesta din urmă fără binecuvântarea oficială a statului, dar sistematic implementat de entități economice și politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului național și al comunităților locale. Statul se face vinovat pentru că nu vrea să oprească jaful din pădurile românești, ci, dimpotrivă, încurajează un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul țării. (Pe lângă defrișarea pădurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte.) În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „șpăguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei românești au fost vândute pe nimic unor indivizi aflați în strânsă legătură cu statul mafiot. O parte importantă a programului de privatizare include înstrăinarea terenurilor agricole, o practică extractivă ale cărei consecințe devastatoare se vor simți în anii viitori. Aceste patru proiecte economice și sociale distrugătoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacă România nu ar fi încătușată de o structură politică și administrativă extractivă bazată pe instituții care nu creează bogăție, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura și fracturarea hidraulică își au corespondent în metodele distrugătoare folosite de instituțiile românești, în speță, incompetența, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic și moral. Ca să nu mai vorbim de lipsa credinței în Dumnezeu. În țara noastră, instituțiile au fost deturnate de la menirea lor naturală, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogăția creată de societate în avantajul unui număr restrâns de grupuri de interese. Instituțiile extractive nu sunt interesate de inovație, nici de asigurarea unor oportunități egale pentru toți membrii societății. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal și investițional care să promoveze o competiție corectă. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multă bogăție într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite și indiferent de consecințele pentru țară. Este o bogăție extrasă în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesați doar de aurul, argintul și mâna de lucru ieftină din teritoriile cucerite. România a căzut pradă conchistadorilor interni şi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat. Să încercăm o comparație dintre oraşul mexican Nogales și situația din România.Orasul Nogales este situat în deșert. În partea americană, deșertul este transformat într-o oază de prosperitate economică și de stabilitate socială; în partea mexicană, deșertul instituțiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruțător. Deșertul captează energia solară, pe care o risipește noaptea, nu o poate reține și răspândi pentru a crea viață. Prin contrast, jungla și pădurea rețin căldura soarelui, o prelucrează și o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formă de energie vitală. În oraşul mexican Nogales, instituțiile pârjolesc bogăția reală, storc capitalul uman și nu fac nimic pentru a înmulți această bogăție în mod sustenabil, spre binele generațiilor prezente și viitoare. Aceeași situație este valabilă în România, unde bogăția este stoarsă prin truda poporului sau creată prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipită apoi precum căldura deșertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranţilor români, fondurile europene și banii împrumutați de la FMI încălzesc economia și umflă unele buzunare „glocale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deșertic care va îngheța întreaga societate românească. Repetăm: deșertificarea mediului natural și jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauză directă procesul de deșertificare a instituțiilor statului cu tot ceea ce el implică: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural și uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politică, lipsa mobilității sociale și, mai ales, risipirea oricărei speranțe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuită a resurselor naturale sunt însoțite de procese accentuate de entropie socială. Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid. Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos “casă” și latinul caedere “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura țării, ci dăm foc şi casei în care locuim, casa România.Experiența istorică ne arată că în copleşitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prăbușit în mod spectaculos. Istoria însângerată a Americii Latine este o lungă înșiruire de regimuri extractive care s-au prăbușit unul după altul, producând o imensă suferință populației. Abia în ultimele două decenii unele țări din America latină (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat să renunțe la modelul extractiv în urma unor revoluții pașnice. România trebuie să abandoneze definitiv modelul extractiv și să înceapă de îndată tranziția spre un model civic-distributist. Bogăția produsă sustenabil urmează să fie larg răspândită în societate așa cum jungla și pădurea captează energia soarelui și o prelucrează cu „valoare adăugată“ în folosul întregului ecosistem. Dacă vrem o altă Românie, avem nevoie de altfel de instituții. Deșertul trebuie transformat în pădure. Până acum, noi am trăit în sistemul extractiv inaugurat de comuniști și perfectat de securiștii mafioți de astăzi. Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creștere economică datorită centralizării puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiție a creșterii economice, fiindcă asigură stabilitatea socială necesară oricărei investiții. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu există o putere centrală. Un stat puternic este și chezașul apărării interesului național în fața atacurilor de tot felul provenite din afara granițelor țării. Dacă această centralizare și întărire a puterii statului nu este însă însoțită de răspândirea unei rețele largi de instituții cu caracter inclusiv (care să asigure mobilitatea socială), productiv (să creeze bogăție în loc să o secătuiască pe cea existentă) şi distributist (distributist în sensul de răspândire a proprietății productive și a democrației participative, nu numai în sfera politică, dar și în cea economică – vezi întreprinderile cu lucrători-proprietari și cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilă. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijează sănătatea și reproducerea organică a întregului sistem. (Un model de creștere nesustenabilă, dirijată de instituții extractive îl urmează China de astăzi. Un alt exemplu recent îl furnizează Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar și-a plătit datoriile dacă întărirea statului turc nu a fost însoțită de larga răspândire a democrației economice și politice participative.) Astăzi România continuă modelul extractiv, moștenit de la comuniști, așa cum America Latină a continuat timp de secole modelul extractiv moștenit de la conchistadorii spanioli. Resursele țării noastre sunt stoarse și alocate de către grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menținerii status quo-ului. Ca și în comunism, în România de astăzi există prea puțină inovație instituțională. Există doar structuri instituționale anchilozate și „inovație“ în perfecționarea tehnicilor de jefuire a bogăției create. Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castă – un „sistem-acvariu“. Instituțiile extractive, politice și economice, nu au nici un interes să se primenească, să promoveze mobilitatea și dreptatea socială, să investească în competență și inovație. În statele dezvoltate, investiția în competență și inovație este sprijinită de aranjamente politice de tip distributist, care împiedică grupuri restrânse să monopolizeze puterea politică și s-o folosească doar în interesul lor și în detrimentul societății. (Este adevărat că neoliberalii încearcă din răsputeri să reinstaureze sistemul extractiv și în economiile avansate.) În România, un stat slab a permis susținătorilor modelului extractiv să acapareze unitățile economice şi instituțiile publice și să le deturneze de la menirea lor inițială. Vrem să fie bine înțeles! Nu statul este extractiv prin definiție, ceea ce ar justifica după unii restrângerea atribuțiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituțiile publice și entitățile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmărește doar astfel de scopuri, ceea ce urmează este incompetența generalizată, inegalități sociale flagrante, ruina economică și colapsul final. Pentru o anumită perioadă de timp, instituțiile extractive creează mari avantaje grupurilor de „aleși“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însă concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivă. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creează o instabilitate politică permanentă și mari animozități sociale. Dacă nu vom opera o transformare politică și economică fundamentală a instituțiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge și peștii din el se vor trezi pe uscat, zbătându-se precum peștii aruncați pe mal după o furtună pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deșertificare tind din ce în ce mai mult să aibă puterea unor taifunuri. Ce-i de făcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, după cum se observă în acești ultimi ani – ci între instituții anchilozate de tip extractiv și instituții inclusive de tip productiv-distributist. Dacă vom continua să menținem instituțiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat. În primul rând, să oxigenăm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaților. Societatea românească se sufocă. Se sufocă IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri –, se sufocă medicii, profesorii, se sufocă tinerii care nu mai au nici o perspectivă, satele sunt muribunde iar majoritatea orașelor din țară se găsesc și ele într-o stare jalnică. Să nu mai vorbim de infrastructura de transport, educație, cercetare sau instituțiile de cultură. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizați se simt de parcă ar fi fost înghesuiți în vagoanele unui tren de marfă care-i duce spre locul ecocidului. Ajunși în pragul disperării, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge ușile vagoanelor și se vor năpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie. Reformați statul, deschideți sistemul politic și economic dacă nu vreți ca el să fie deschis prin violență și anarhie. Nu mai mizați pe faptul că v-ați trimis odraslele în străinătate şi că tot ce-ați jefuit ați ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt! Instituțiile politice şi economice trebuie să redevină inclusive, adică să permită mobilitatea socială. Dacă un tânăr capabil emigrează în Australia, SUA sau Canada, el are șanse reale să avanseze pe scara socială datorită capitalului de cunoștințe și integrității sale morale (cel puțin așa a fost până la declanșarea crizei). În Romania, aceste calități, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supraviețuirea sistemului extractiv. În Romania interbelică, fii de țărani au ajuns mari personalități fiindcă în acea perioadă sistemul politic românesc nu era extractiv ci inclusiv-distributist: proprietatea productivă era larg răspândită în societate, iar bogăția era folosită pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea șanse să avanseze pe scara socială dacă își vedea în mod serios de treaba lui și conlucra cu aproapele său. Clasa politică nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Răspunzând voinței poporului, elitele românești au creat instituții distributist-inclusive. Țăranii au fost împroprietăriți, clasa politică s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNŢ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildă, au înțeles să îmbrățișeze interesul naţional și nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influențele bolșevice, bucurându-se de o perioadă înfloritoare de progres social și economic într-o vreme în care țările dezvoltate treceau prin cea mai neagră perioadă din istoria lor modernă. Sistemul actual trebuie deschis şi permisă intrarea pe scena politică românească a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care să reprezinte cu adevărat aspirațiile populare. Este aproape imposibil să formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislații. De asemeni, este tot mai greu să pornești o firmă și s-o menții în hățișul de reglementări, de impozite covârșitoare și fără să plătești o anumită „taxă de protecție“. Democrația participativă trebuie întărită și însoțită de o economie participativă în care firmele mici să aibă o șansă reală pe piață. În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist şi mutualist – lipsesc aproape cu desăvârșire deși acestea şi-au dovedit rezilienţa pe timp de criză. În schimb, se promovează pe toate canalele media entități economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea să distrugă Roșia Montană, multinaționale al căror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrișează pădurile sau vor să exploateze gazele de șist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deșeuri toxice (fabrici de formaldehidă, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncă au creeat IMM-urile în România? Câte joburi creează transnaționalele venite să stoarcă din țară un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajăm pe unele și le tot încurajăm pe celelalte? O țară poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist şi vice-versa. Oraşul mexican Nogales nu este condamnat la sărăcie iar oraşul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivă. Derivele extractive ale societății occidentale din timpul crizei economice ne arată că democrația nu este scutită de propriile ei riscuri. Cert este că instituțiile din România, pentru a păstra status quo-ul, vor căuta sprijin oriunde în lume există structuri și mentalități extractive. Dacă poporul se va trezi din letargie și va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate să renunțe la actualul sistem extractiv (în speranța că își vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesară să construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar să vrem cu adevărat! —

Publicat de către Blogger la A Treia Forţă. România profundă ,