La Schatz Museum în Viena, sau Muzeul Tezaurului se află trei săli prin care turiştii trec destul de neutri. Doar ortodocşii ruşi sau români se opresc cu atenţie să vadă ce nu există niciunde: cea mai mare colecţie de sfinte moaşte şi relicve din Europa Occidentală. Aparent văd piese care ar intra în categoria artă, adică sfeşnice, chivote miniaturale, pandantive, statuete din aur sau argint, eventual placate cu metale nobile decorate cu pietre preţioase sau semipreţioase. Decoraţia este ostentativă, uneori la limita bunului gust. Doar cei care citesc etichetele sau se uită cu atenţie văd că toate acestea adăpostesc fragmente mai mici sau mai mari din osemintele celor mai mari sfinţi creştini ai Bisericii Primare dar şi mai târzii, ai Bisericii Catolice.
Se remarcă moaştele sfinţilor apostoli încastrate fiecare în baza unei mici statuete reprezentându-l pe sfântul respectiv.
In afară de sfintele oseminte în muzeu se mai află şi o serie de relicve cum ar fi Icoana Mântuitorului trimisă regelui din Abgar, lemn din Sfânta Cruce, Sf. Lance, un spin din cununa Mântuitorului.
Prezenţa lor în muzeu pare o blasfemie. Dar dacă ne gândim că Reforma a fost îndreptată şi împotriva cultului sfinţilor, implicit ale sf. moaşte, situaţia este explicabilă şi face parte din acel ,,ceva,, care ne deosebeşte. Şi deosebirea este destul de mare, de moarte şi de viaţă. Pentru că, în timp ce ortodocşii consideră sf. moaşte ca aparţinând unui sfânt, adică unuia viu în Împărăţia Cerurilor şi le tratează cu un respect deosebit, aşa cum este şi firesc (respectul pentru un sfânt se transferă şi smeritelor lui oase care l-au purtat pe drumurile vieţii), în lumea protestantă nici nu se mai pune problema sfinţilor. Dar dacă nu se mai ridică această problemă, atunci nici despre sfinţenie nu se mai vorbeşte. Şi dacă se renunţă la tema sfinţeniei, atunci se renunţă de fapt la mântuire, pentru că doar un om mântuit devine sfânt.
Aşa că, în spatele osemintelor sfinte se ascunde o întreagă teologie, la care occidentul a renunţat.