DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE. LEGENDA AUREEA


DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE

Spre deosebire de aşezările, necropolele şi artefactele arheologice care pot fi interpretate şi analizate doar în contextul lor, izvoarele istorice scrise cum ar fi cronicile, istoriile, hagiografiile etc. au un destin oarecum tragic. In primul rând că sunt traduse din limba arhaică vorbită acum câteva sute de ani în forma modernă a limbii respective sau în altă limbă. Traducerea ca orice traducere înrudită oarecum cu trădarea şi dependentă de profesionalismul traducătorului devine un fel de mumie a textului istoric, adică seamănă întocmai dar îi lipseşte întotdeauna ceva.

Odată tradus, textul este datat pe o scară cronologică în vigoare. După ce am citit ,,Mileniul Pierdut,, şi am tăcut patologic vreo două zile, mă gândesc că şi operaţiunea de datare presupune un risc şi că bietul text poate fi îmbătrânit precoce.

Trecut şi de etapa cronologică şi publicat textul istoric devine un fel de bun obştesc al întregii comunităţi istorice. Conştient sau nu, istoricii lucrează doar cu informaţii istorice, adică doar cu părticele infime pe baza cărora ei ţes istoriile la care fiecare în parte lucrează. Aşa că, în timp, izvorul este disecat, analizat, trunchiat. Fiecare istoric ia din izvor doar informaţia de care are nevoie, uitând uneori contextul în care informaţia a fost redată. Aşa se face că de multe ori istoricii nici nu mai văd frumuseţea operei literare sau mentalitatea derivată din aceasta ci doar informaţiile seci plasate strict într-o anumită dată.

Legenda Aurea

Să luăm de pildă ,,Legenda de Aur,, păstrată în mai multe manuscrise din perioada secolelor XIII-XV aflate la Biblioteca Apostolică Vaticana, în fondul Vaticano Latino. Manuscrisele sunt copii ale unei lucrări hagiografice scrise de Giacomo, episcop de Genova, pe la 1255. Numită ,,Legenda Sfinţilor,, şi decorată cu superbe miniaturi aurite a devenit datorită frumuseţii ei ,,Legenda de Aur,,. Era de fapt o variantă a ,,Vieţilor Sfinţilor,, destinată ca şi azi, educării credincioşilor. De-a lungul timpului a fost copiată, deci ,,reeditată,, de mai multe ori şi cum în evul mediu nu exista conceptul de păstrare cu sfinţenie a operei originale i s-au mai adăugat o sută de capitole.

Legenda Sf. Gerard

In această lucrare se află şi Legenda mare a Sf. Gerard, trăitor în secolul XI, mai precis între anii 981-1046. Gerard era un călugăr benedictin, originar din Veneţia care a ajuns în misiune la curtea regelui maghiar Ştefan. A fost numit episcop de Morisena, în Banat, regiune pe care regele Ştefan tocmai o cucerise de la un domnitor numit Achtum, înfrânt prin trădare. După ce a mutat călugării ortodocşi aflaţi acolo, noul episcop a făcut o mănăstire probabil benedictină. Aflat într-o vizită la Pesta, episcopul Gerard a fost ucis de păgâni şi aruncat în Dunăre. Datorită martirului său a fost trecut în rândul sfinţilor chiar după trecerea lui la cele veşnice.

Şi destinul ei actual

Dacă ar fi ştiut Giacomo ce destin va avea opera lui, cu siguranţă ar fi dedicat-o în întregime Sf. Gerard. Nu avea cum să ştie că trecerea timpului poate schimba lucrurile din temelii. Că oraşul în care sfântul a fost martirizat de păgâni a devenit superbul oraş Budapesta. Iar din Imperiul Bizantin a mai rămas doar numele de Romania purtat de o ţară care nu a fost niciodată inclusă în fruntariile lui, dar în care, culmea, caracterul bizantin e la el acasă.

Când se vorbeşte despre statalitate, istoricii unguri menţionează cucerirea Banatului de către Regatul Maghiar încă din secolul X, conform Legendei Aureea. Tot în ea, istoricii români afirmă existenţa formaţiunilor prestatale româneşti încă din secolul X, dovadă voievodatul lui Achtum care deţinea o armată, era înconjurat de nobili şi era de credinţă ortodoxă.
Şi acelaşi izvor este revendicat ca argument privind vechimea şi istoria lor de Biserica Ortodoxă, dar şi de Biserica Romano-Catolică şi mai nou de Biserica Greco-Catolică.

Cei care susţin ecumenismul afirmă că pe atunci încă nu avusese loc Marea Schismă din 1054 şi prin urmare Gerard a acţionat canonic faţă de ortodocşii găsiţi la faţa locului. Cei care combat ecumenismul au şi ei o dovadă clară că chiar înainte de schismă între cele două Biserici nu mai exista nici o comuniune, dovadă acelaşi comportament al lui Gerhard.

Şi iată cum, o banală hagiografie făcută fărâmele de informaţie poate servi unor istorii diferite care fiecare luate în parte sunt adevărate. Paradoxul acesta este posibil pentru că adevărul istoric poate avea mai multe feţe. Adevărul istoric are faţă umană adică nu este acelaşi cu adevărul din ştiinţele exacte unde întotdeauna 1+1 = 2. De aceea se recomandă ca istoriile bazate pe izvoare scrise să fie completate întotdeauna şi cu alte categorii de izvoare istorice. Nu întâmplător teoriile născute doar din legende vechi nasc atâtea controverse.

Bibliografie, I. Dumitriu-Snagov, Monumentae Romaniae Vaticana, Regia Monitorul Oficial, p.58-61
Foto; Miniatură din Legenda Aureea, manuscris de sec. XV, Bilbioteca Apostolica Vaticana.

DE LA DALMAŢIA ROMANĂ LA CROAŢIA SLAVĂ

Textul de mai jos face parte dintr-o carte de învăţătură scrisă de împăratul Constantin al VII-lea pentru fiul său Romanos la anul 952 d.Hr. şi adună toate datele istorice, politice, etnografice pe care înţeleptul împărat voia să le lase moştenire fiului său. Deci cartea avea o destinaţie specială, de educaţie a viitorului împărat. Deşi pentru cercetătorii de azi este un banal izvor istoric, cartea îmi trezeşte nostalgia pentru vremurile când istoria era mai puţin complicată decât azi şi îmi ridică o serie de întrebări.

V-aţi gândit vreodată că schimbările din istorie pot fi rapide şi de necontrolat? Că un popor poate fi schimbat cu altul în doar câteva generaţii? Nu, pentru că istoria din zilele noastre este o ştiinţă complicată care nu mai vede pădurea din pricina copacilor. Dar povestea dalmaţilor cuceriţi de avari, a avarilor cuceriţi de croaţi, a croaţilor stăpâniţi de franci şi apoi de alţii, şi alţii ne dovedeşte că în istorie contează întâmplările esenţiale.

Dintre popoarele menţionate în text mai trăiesc azi croaţii şi ungurii care nu sunt altcineva decât acei turci nomazi de care Constantin al VII nu ştia prea multe, dat fiind faptul că erau sosiţi de curând în regiune.

Fireşte că populaţia romanică din Dalmaţia s-a repliat în alte regiuni ale Imperiului îngroşând rândurile vlahilor, aromânii de mai târziu.

30. Povestire despre provincia Dalmaţia

Dacă pentru toţi cunoaşterea e un bine şi noi, dacă dobîndim cunoaşterea lucrurilor, nu sîntem departe de situaţia aceasta. De aceea le şi facem cunoscute tuturora din cei de după noi, pe de-o parte acestea, pe de alta însă şi altele cîteva demne de ştiut, ca binele să vină pe urmă de două ori pe atîta.

Prin urmare, şi aceia care caută să cunoască ocuparea Dalmaţiei, cum a fost luată de popoarele slave, trebuie să afle din cele spuse; dar trebuie mai întîi să vorbim despre aşezarea ei. Dalmaţia, aşadar, din timpurile vechi se începea de la marginile Dirahiului, adică de la Antivari, şi se întindea pînă în munţii Istriei, iar în lăţime pînă la fluviul Dunărea. Şi toată întinderea de acest fel era sub domnia romanilor şi, dintre alte provincii de apus, mai vestită s-a întîmplat să fie aceasta, numai că a fost ocupată de popoare slave în următorul chip. în apropiere de Aspalatos se află un oraş care se cheamă Salona, întemeiat de împăratul Diocleţian; dar Aspalatos a fost durat şi el de către Diocleţian şi cele ale împăratului se întîmpla să fie acolo, marii lui demnitari însă locuiau în Salona si mulţime destulă de norod. Oraşul acesta însă era capitala Dalmaţiei întregi. Şi din toate celelalte oraşe ale Dalmaţiei erau strînşi, an de an, ostaşi călări; şi din Salona erau trimişi pînă la o mie şi stăteau de pază la Dunăre din pricina avarilor.

Căci avarii îşi duceau traiul dincolo de fluviul Dunării, pe unde nu de multă vreme trăiesc viată de nomazi turcii64. Cei trimişi, an de an, din Dalmaţia, deseori se uitau dincolo de fluviu şi vedeau animalele şi oamenii, într-o vreme, s-au hotărît deci să treacă dincolo şi să cerceteze cine sînt cei ce-şi duc traiul pe acolo. Trecînd deci dincolo, au dat numai peste femeile şi copiii avarilor, bărbaţii si tineretul mai în vîrstă fiind plecaţi, năvălind deci pe neaşteptate, au luat prizonieri şi cu uşurinţă s-au înapoiat, ducînd cu dînsi la Salona aşa pradă. Deci cînd avarii s-au întors din călătoria lor şi au aflat ce s-a întîmplat, de la cine au avut de suferit, nelinişte ce-i drept i-a cuprins, dar nu ştiau din ce parte le-a venit aşa lovitură.

S-au hotărît aşadar să pîndească vreun prilej şi să afle pe urmă totul. Şi ca de obicei au fost iarăşi trimişi din Salona pîndari, dar nu erau aceiaşi, ci alţii, şi li s-a dat acelaşi ordin şi aceştia si-au pus în cap să-1 îndeplinească. Au trecut deci contra avarilor, au dat însă peste ei adunaţi cu toţii, nu ca mai înainte împrăştiaţi; şi atunci nu numai că n-au făcut nici o ispravă, ci au îndurat şi suferinţe mai straşnice ca oricare altele. Căci unii din ei au fost omorîţi, iar ceilalţi au fost prinşi şi nimeni dintr-înşii n-a scăpat din mîna lor. Cercetîndu-i cine-s şi de unde-s şi aflînd că iarăşi din partea lor au îndurat amintita lovitură, dar mai ştiricind încă si ce fel este locul de unde vin, numai din auzite le-a plăcut; şi cîţi erau în viată, i-au ţinut legaţi; s-au şi îmbrăcat în hainele lor, întocmai ca şi aceia şi, încălecînd pe cai, au plecat cu toată tabăra asupra Salonei cu steagurile şi celelalte semne, pe care le purtau aceia cu sine.

Cercetînd au aflat şi timpul în care pîndarii s-au întors de peste Dunăre (a fost sfînta sîmbăta mare); şi au venit într-aceeaşi zi. Şi cînd mulţimea de armată a ajuns aproape, s-a ascuns; pînă la o mie însă, care aveau caii şi mantiile dalmatienilor, spre a-i amăgi, au înaintat pînă la capăt. Cei din oraş însă recu-noscînd semnele şi îmbrăcămintea ca ale lor, ci încă şi ziua de întoarcere-, precum le era obiceiul, le-au deschis porţile şi i-au primit cu mare bucurie. Aceia însă, odată ce au intrat şi s-au făcut stăpîni pe porţi, au făcut cunoscut printr-un semnal armatei isprava lor şi au pregătit să alerge si să intre în oraş. Şi pe toţi locuitorii oraşului i-au măcelărit şi de atunci avarii au pus stăpînire pe toată ţara Dalmaţiei şi s-au aşezat cu sălaşele în ea. Numai oraşele de la marginea mării nu li s-au predat, ci au rămas sub stăpînirea romeilor, pentru că posibilităţile lor de trai depindeau de mare. Avarii aşadar văzînd că un pămînt ca acesta este foarte bun, s-a n sălăşluit în el.
Croaţii însă locuiau atuncia dincolo de Yaghivaria, unde se află chiar acuma bielocroaţii. O rubedenie despărţindu-se de ei, anume cinci fraţi: adică Clucâs, Lovelos, Cosenţis, Muhlo şi Hrovât, precum şi două surori, Tuga şi Buga, au venit dimpreună cu norodul lor în Dalmaţia; si i-au găsit pe avari deţinînd un pămînt ca acesta. Cîţiva ani în şir războindu-se întreolaltă, au rămas mai tari croaţii; şi dintre avari pe unii i-au ucis, pe ceilalţi i-au silit să li se supună. De atunci deci, o ţară ca aceasta a fost stăpînită de croaţi; şi urmaşi de-ai avarilor tot mai sînt încă în Croaţia şi se recunosc chiar că sînt avari.

Ceilalţi croaţi au rămas înspre Frîncia şi-şi spun chiar bielocroaţi, adică croaţi albi, avîndu-şi domnitor propriu, sînt însă supuşi lui Oto cel Mare, regele Frîneiei si Saxoniei; sînt nebotezaţi si încheie căsătorii cu turcii65 şi au legături de aproape cu ei. De croaţii care au venit în Dalmaţia s-a despărţit o parte şi au pus stăpînire pe Iliricum şi Panonia; şi ei au un domnitor de sine stătător, trimis regulat numai din prietenie la domnitorul Croaţiei. Pînă la un timp, şi croaţii din Dalmaţia erau supuşi frîncilor, precum au fost, şi mai înainte, în ţara lor; frîncii însă au fost aşa de barbari faţă de ei, încît omorînd copii în faşă de-ai croaţilor, îi aruncau cîinilor de mîncare.

Croaţii însă nemaiputînd răbda acestea din partea frîncilor, s-au lepădat de ei, ucigînd şi pe domnitorii pe care îi aveau de la ei. De aceea, oaste mare a pornit din Frîncia contra lor şi războindu-se timp de şapte ani unii cu alţii, în sfîrşit, cu greu croaţii s-au dovedit mai tari şi au ucis pe toţi frîncii şi pe domnitorul lor cu numele Coţilis. De atunci rămînînd stăpîni pe sine şi liberi, au cerut de la Roma sfîntul botez; şi au fost trimişi episcopi, de i-au botezat în vremea domnitorului lor Poriiios. Şi atunci ţara lor a fost împărţită în 11 jupanate, anume Hleviana, Ţenzina, Imota, Pleva, Pesenda,
Paratalasia, Yreveri, Nona, Tnina, Sidraga, Mna; şi boanul lor stăpîneşte Crivasa, Liţa şi Guţisca…

Bibliografie:
Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, Bucuresti, 1971, p.47-49

O MIE ŞI UNA DE ZILE (X). VORBELE ISTORIEI


Mulţi îşi închipuie că istoria este un hrisov kilometric pe care istoricii îl citesc la fel ca pe un ziar şi povestesc apoi ce le convine. Or, nu este aşa! Pentru epoci întregi lipsesc izvoarele scrise, istoria devenind un film mut pe care arheologii îl descoperă secvenţial în săpăturile lor. Interpretarea devine o sarcină pe care mulţi dintre ei nu o pot duce la bun sfârşit. De aici seria nesfârşită a dilemelor, interpretărilor eronate, ipotezelor interminabile.
Lipsa documentelor, a izvoarelor scrise se datorează de multe ori unui aspect de o banalitate copleşitoare şi anume: perisabilitatea suportului pe care se scrie. Au supravieţuit doar inscripţiile în piatră, lut, ceramică. Dar inscripţiile redau cel mult un eveniment, de multe or, banal.
Documentele scrise pe papirus şi mai apoi pe pergament nu pot dura mii de ani. Lemnul nu poate trăi mai mult de 500 de ani. Doar în condiţii extraordinare de conservare, fibra lemnoasă a papirusului înfruntă poate o mie de ani. Asta dacă nu cumva obiceiul egiptean de a confecţiona măşti mortuare din papirusuri degradate nu le-a găsit altă întrebuinţare.
Din secolul al-IX-lea, pergamentul a fost înlocuit aproape definitiv cu hârtia, o alegere nu tocmai fericită. A fost nevoie de o armată de călugări studioşi care să copieze documentele vechi şi să le prelugească viaţa şi implicit să ajungă informaţia istorică la noi. Preluate de istorici acestea au fost traduse, legate în corpusuri şi tipărite. Vor supravieţui până când o altă generaţie le va reeedita.
Numărul muzeelor care deţin mari colecţii de documente antice şi din primul mileniu creştin este extrem de redus în toată lumea. Muzeul Papirusului din Viena se poate lăuda cu o colecţie de peste 180 000 de piese rare, de la papirusuri egiptene la fragmente de Evanghelii scrise pe pergament din primele secole creştine şi texte arabe. Aflat în cadrul Bibliotecii Naţionale din Viena cu o sală de expoziţie la subsol este de multe ori trecut cu vederea, deşi piesele cât şi publicaţiile muzeului sunt printre cele mai importante izvoare de cercetare pentru egiptologie şi antichitatea greacă şi romană. Doar concurenţa altor muzee, poate mai spectaculoase, aflate în Palatul Hofburg poate explica de ce într-o după-amiază ploiasă eram singurul vizitator.

Foto: Trăsuri în faţa Palatului Hofburg şi Clădirea Bibliotecii Naţionale din Viena în cadrul căreia se află Muzeul Papirusului (Foto: Emilia Corbu).