COLECŢIA KRAI

Cei doi tineri care sunt firma Ruvix poartă tricouri şi  mai ales vând tricouri de calitate.  Asta este mica lor afacere din care trăiesc. Greu, dar se încăpăţânează! Decorează serigrafic tricouri din bumbac 100%  dar şi alte haine, bluze sau hanorace. Nu e simplu. In zilele noastre, pe tricouri au început să fie imprimate de la reclame până la filosofii de viaţă, de parcă tricoul ar fi tribună de orator, spaţiu de reclamă, loc de dat cu părerea, experiment artistic  şi nu… haină. Cu toţii am uitat că în calitate de haină, tricoul  are un singur scop, acela de a te face frumos sau măcar de a contribui la imaginea noastră.

De aceea, Ruvix a apelat la Ilinca Damian, doctorand pe antropologia artei,  care le-a creat o serie întreagă de modele din care unele unicat şi altele inspirate din arta românească medievală. Aşa a apărut colecţia KRAI, având la bază expoziţia de autor Păsări şi Flori (dezvoltată apoi de Arte Vechi). O scurtă prezentare a conceputului găsiţi pe Experimentalist.  Pe tricourile sau bluzele  de construcţie  tubulară, fără cusătură, care se mulează, sunt imprimate compoziţii florale cu volute, păsări, elani etc. De o originalitate aparte sunt Fata cu flori şi  Fata cu pasăre. O parte din această colecţie a apărut deja pe piaţă. La altele încă se lucrează, imprimarea serigrafică fiind ceva mai complexă, decât aceea digitală.

Evident, că acestea nu ating frumuseţea şi eleganţa cusăturilor şi broderiilor pe care le purtau strămoşii noştri, dar sunt undeva în acelaşi gând, adică de a purta o haină de calitate, decorată frumos. Şi cred că acesta ar trebui să fie un criteriu de a selecta oarecum ceva bun din grămada de chinezării, turcisme şi alte nimicuri sintetice de pe piaţa românească.

Le dorim succes!

Mai multe la RUVIX

Picu Pătruț la Muzeul Țăranului Român

Zilele acestea s-a închis expoziţia dedicată lui Picu Pătruţ de la MŢR şi unde a fost inclus şi un manuscris aflat în colecţia MJI. Despre cine a fost Picu Pătruţ aflăm dintr-un articol postat de Ilinca Damian pe blogul Cercului de Societate şi Cultură şi preluat fireşte şi pe blogul ARTE VECHI, atelierul  ei personal.

Aşa că dau citire:
,,Până pe 2 decembrie Muzeul Național al Tăranului Român îl găzduiește în Sala de Oaspeți pe Picu Pătruț, ultimul mare miniaturist al Europei. Și, pentru că, în ultimul timp, miniatura a devenit unul din punctele mele de interes și sursă pentru dezvoltarea unor proiecte, am fost și eu să văd expoziția.

Am descoperit o minte ageră a secolului al XIX-lea (1818-1872), care a îmbinat armonios și creativ viața socială și cea spirituală, un creator atât literar cât și plastic, un estetician al ultimelor manuscrise din zorii tiparului, un suflet complex păstrat printre cuvinte, linii și culori în mii de pagini.

Activitatea de miniaturist și „copist” este în principal legată de viața bisericească, dar de Picu Pătruț se leagă și nume precum Anton Pann, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir, V. Văcărescu, Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, cărora le-a inserat versurile patriotice în manuscrisele sale, ajutând astfel la promovarea ideilor naționale într-o perioadă în care acestea erau mai mult decât binevenite. De asemenea, cuprinde în lucrările sale literatură populară mitologică în proză, „pilde filosofice” dar și creații personale, versuri creștine sau profane, patriotice, compune cântări imnuri și poeme care sunt cântate și astăzi.

Continuarea pe blogul Cercului de Societate si Cultura.

PĂSĂRILE ŞI ALTE POVESTIRI

Casa Arte vă invită vineri, 15 iunie la orele 19.00, la vernisajul expoziției „Păsările și alte povestiri” semnată de Ilinca Damian. Expoziția este al patrulea episod al conceptului „Artiștii încotro?” dezvoltat de Casa Arte în perioada mai-iulie 2012, prin care se dorește aducerea în atenția publică a problemelor tinerilor artiști și a drumului artelor vizuale în lumea contemporană.

Ilinca a absolvit în 2011 Facultatea de Istoria și Teoria Artei, secția Conservarea și Restaurarea Operei de Artă din cadrul Universității Naționale de Arte. În prezent este masterandă a Facultății de Istorie, la Istoria Artei și Filosofia Culturii.

Expoziția „Păsările și alte povestiri” este un exercițiu de gândire, pentru că, excluzând aspectul personal care ajunge până la a fi ermetic, pune anumite probleme de estetică și etichetare. Proiectul Ilincăi Damian este la a doua etapă de dezvoltare, primul concept materializându-se prin realizarea unei expoziții personale de artă decorativă, respectiv pictură pe lemn. În cea de-a doua etapă vom avea de-a face cu reconstrucția spațiului și crearea unei stări de fapt. Fiind însoțită, nu de un discurs explicativ, ci de un recital de muzică de cameră, „Păsările și alte povestiri” dorește să facă noi conexiuni mentale. Dacă primează starea transmisă, dacă totul are un sens într-un anumit context, ce este mai important? Mediul care conține opera de artă sau lucrarea în sine? Dacă ne găsim privind decontextualizări, iar acestea, în căutare frenetică de context cultural care să le înglobeze, adoptă mediul în care sunt prezentate, oare într-un alt context ele vor exprima altceva? Avem nevoie de o povestire ca să pricepem ceva pur vizual?

Motivul păsării reluat obsesiv are rădăcini adânci, nu atât în istoria personală a autoarei cât în lumea din jurul ei. Pasărea omniprezentă devine răspunsul la multe din întrebările puse de-a lungul timpului și se conturează plastic prin decontextualizarea și recompunerea unor motive recurente din miniatură, arta naivă sau arta decorativă. Alegerea acestor surse de inspirație este motivată prin incercarea de a nu se raporta la realitatea obiectivă, ci la o realitate deja trecută printr-un filtru sensibil, personală si umanizată, al cărei sens este complet într-un anumit orizont cultural. Simetria, un alt motiv recurent, este expresia echilibrului și organizării, constituindu-se aici ca model de organizare. Alegerea spațiului, un apartament interbelic din zona istorică a Bucureștiului, caută să surprindă ideea de spațiu intim, conținător al unei lumi deja concretizate.

Ne regăsim așadar, în fața unor elemente cu o încărcătură deja existentă: apartamentul, muzica, arta decorativă, arta plastică. Este un fenomen de bricolaj mental. Se întâmplă să reconstruim și să modificăm percepția noastră asupra orizonturilor deja conturate. Sau măcar asta se dorește.

Vernisajul expoziției va avea loc vineri, 15 iunie 2012, la ora 19.00, cu un recital de muzică de cameră (chitară clasică) interpretat de Alexandru Mihalcea și Daniel Bota.

PĂSĂRI ŞI FLORI ( II)

Ieri a avut loc la Muzeul Judeţean Ialomiţa vernisajul  expoziţiei de artă decorativă  ,,Păsări şi Flori,, semnată de Ilinca Damian. Deschiderea a fost onorată de prezenţa doamnei prof. univ. dr. Doina Păuleanu, istoric şi critic de artă care cu bonomia recunoscută, eleganţa frazei şi profunzimea gândirii a apreciat  în cuvinte frumos meşteşugite preferinţa tinerei artiste pentru arta medievală, tematica aleasă şi echilibrul artistic, susţinându-i astfel din toată inima debutul expoziţional.

,,Ilinca Damian expune la Muzeul Județean Ialomița „Păsări și Flori”, în tehnica tempera pe lemn, la care face recurs firesc, pentru că în lumea semnelor și insemnelor medievale pe care le frecventează, le actualizează și le transformă creator, aceasta și-a dovedit exemplar virtuțile (și o parte din servituți).

Pornind de la ideea „că omul a uitat cum să fie frumos, luminos, colorat și bun”, tânăra artistă ne propune căi pentru această redescoperire; și dacă subscriem entuziast la formele alese pentru atare terapie sufletească, ne manifestăm totuși unele îndoieli asupra posibilei lor eficacități (dar aceasta nu este, desigur, decât o problemă de vârstă).

Și pentru că nu este rău sau prea târziu să încercăm această schimbare la fața colectivă, considerăm că expoziția de față poate constitui îndemnul necesar.

dr. Doina Păuleanu
Trăim o epocă paradoxală. Deşi numărul artiştilor plastici este destul de mare şi creaţiile artistice întrunesc un volum imens totuşi la nivelul marelui public, nu se observă acest lucru.  In casele şi garderobele naostră este foarte puţină artă. Totul este cenuşiu. Ne îmbrăcăm în culori terne, casele sunt aproape lipsite de orice decoraţie. Acest lucru se datorează faptului că arta a devenit ,,artă pentru artă,,. Intre artistul contemporan şi meşteşugarul medieval este o deosebire esenţială. Artistul de azi se exprimă  pe sine şi atunci toate creaţiile artistice au o notă personală neînţeleasă uneori de restul lumii. Prin urmare, omul simplu nu se regăseşte în arta contemporană. Oamenii nu se mai înţeleg prin cuvinte darămite prin imagini. Meşteşugarul medieval prefera să fie de multe ori un anonim însă arta sa oglindea o întreagă mitologie cunoscută de toţi. Prin urmare arta sa era pe înţelesul tuturor şi prin urmare îşi găsea locul pretutindeni, pe stâlpii porţilor, pe mobilier, pe lăzile de zestre, în cărţile de cult împodobind literele de început. In decoraţia straielor populare pline de păsări şi flori.
Prin urmare arta a fost înţeleasă atât timp cât a exprimat adevăruri universale: frumuseţea creaţiei, lupta dintre bine şi rău, victoria adevărului.  Atunci când artistul s-a exprimat pe sine arta a devenit un monolog. Sper însă ca această expoziţie să vă invite la un dialog cu arta istorică, atât în forma ei elevată de atelier cât şi în forma rustică. Şi Ilinca s-a străduit să surprindă simplitatea unor  tablouri ţărăneşti atât prin culoare, tuşă cât şi ornament. Dar mai ales s-a străduit să redea rigoarea tehnicii picturii în tempera pe lemn.
dr. Emilia Corbu

PĂSĂRI ŞI FLORI

Expoziția „Păsăriși Flori” reușește să redea, într-o viziune personală a Ilincăi Damian și printr-un număr redus de panouri decorative (doar 35) o intreită performanță. Aduce în actualitate pictura pe lemn cu subiect laic cu străvechi origini egiptene, trecută prin filiera greacă în cultura romană și ulterior bizantină.Nu întâmplător a mai supraviețuit doar un secol după căderea Bizanțului, disipându-se ulterior în culturile tradiționale din Balcani și Europa Centrală. Apoi, expoziția reia o tematică dragă omului istoric și anume natura spiritualizată prin păsări și flori. Și nu în ultimul rând dovedește o legătură între tematică și suport. Lemnul a constituit baza unei adevărate culturi întâlnită în Europa de Est și Centrală. Cultura lemnului se caracterizează din punct de vedere artistic printr-un decorativism cu analogii pe areale întinse din Asia până în Europa Centrală și din Nordul Europei până în Balcani: lemnul este împodobit cu flori și păsări, încât suportul și decorația formează o unitate de exprimare artistică.

Ceea ce exprimă însă, depășește rândurile de față. De cele mai multe ori redă o mitologie străveche redată cu ușurință prin imagini și foarte greu prin cuvinte.

Dr. Emilia Corbu
Concept

            Păsări și Flori este prima etapă a unui concept care urmărește o analiză personală asupra contemporanului. Ajungând la ideea că omul a uitat cum să mai fie frumos, luminos, colorat și bun am căutat în istorie nevoia de culoare pe care noi am abandonat-o.

Expoziția de față propune prin decontextualizarea și recompunerea unor motive recurente din arta miniaturii, arta religioasă sau decorativismul obiectelor funcționale, elaborarea unor conținuturi semantice noi, cu ecou în cultura contemporană pe care o găsim scormonind în căutarea originilor din ce în ce mai des.

            Motivele recurente din lucrările expuse sunt păsările sau setul de semne care le traduc esența în conștiința omului: aripile, motivele sinusoidale, compozițiile dinamice. Vom observa că păsările prezente nu caută să semene cu acelea reale ci sunt mai degrabă simboluri: unidimensionale, extrem de decorative și statice, ele au întotdeauna un rol de care sunt foarte conștiente și pe care și-l îndeplinesc cu seriozitate. Le susțin și le amplifică rolul într-un ecou viu și extrem de dinamic o sumă de flori improbabile. Aceste sensuri le-am descoperit în miniatura manuscriselor creștine, care oferă spațiu amplu cu fiecare ocazie, pentru astfel de reprezentări. Se întâmplă mii de lupte între păsări și ființe draconice care sunt sugrumate de flori în paginile manuscriselor, al căror scop este apărarea pocalului cu Sfintele Taine, începerea cuvintelor evangheliilor. Călugărul își transpune luptele lăuntrice, simbolic, prin acestea: fiecare literă miniată este o scurtă rugăciune de început, fiecare pagină un acatist de mulțumire, în care întotdeauna pasărea și floarea vor învinge, asemeni lui și condeiului său, căci încet, încet va scrie sute de pagini într-o luptă perpetuă cu neputințele sale.

            Văzând pasărea ca paznic și mesager, mirarea pentru îngeri își pierde sensul: aici pasărea-mesager din cultura populară și omul mesager al Cuvântului se întrepătrund în mereu tânărul protector și trimis cu vești spre oameni. Îngerul păzește, aduce vești bune sau ceartă și e amenințător, dar întotdeauna va avea aripile, care-i sunt parte din esență în imaginarul creștin.

            E o lume colorată, extraordinar de dinamică și vie cea pe care am abandonat-o în detrimentul sinelui tenebros, angoaselor, obsesiilor. Hegel spunea că „de mult timp gândirea a încetat să mai atribuie artei funcția de reprezentare a divinului”. Iată-ne deci într-un context în care odată cu eliberarea dintr-o artă canonică, cu un sens strict și ale cărei soluții în lupte sunt dinainte știute (Binele învinge Răul), e perfect normal și acceptabil ca artistul să se considere centru al lumii, să vrea să fie recunoscut pe stradă, ca Dali, să își construiască o echipă de „Superstaruri”, precum Warholl și exemplele pot continua. Trăim într-o lume în care se poate expune absolut orice. Dar, atunci intrebarea devine: Ce trebuie expus? În cei două sute de ani de când arta e liberă și trăiește sub maxima: „Artă pentru artă” deja am epuizat toate mijloacele plastice și ne-am transformat trăirile interioare în clișeu. Unde mergem?

            Eu propun o revigorare. Să ne întoarcem la momentul Bizanțului de după Bizanț și să reflectăm. Azi nu mai există scopuri și nici lupte, iar viața ne-o alcătuim din sute sau mii (pentru cei fericiți) de clipe eterne pe care le păstrăm în cutii mentale si din când în când le mai răscolim. Răbdarea călugărului care pictează pene milimetrice unei păsări imaginare ne e străină și o găsim inutilă. Tot ce nu e clipă ne scapă percepției și astfel, o artă al cărei sens nu este descoperit imediat devine decorativă,  unde decorativul este gândit în opoziție cu cu opera de artă propriu-zisă, cu argumentul că decorativul nu este arta geniului ci artizanat și că este o activitate subordonată lucrului pe care este menit să îl împodobească.

            Mă înclin în fața ideii că expoziția de față este una de artă decorativă, pentru că în sprijinul meu îl aduc pe Gadamer care spune că decorativul este potrivit sensului său originar, frumosul prin excelență. Răspund întrebării puse mai sus, legate de ce ar trebui expus cu o reactualizare a frumosului.

 Ilinca Damian

O PAGINĂ DE PICTURĂ BIZANTINĂ

Fiica mea Ilinca (foto) uneori pictează (foto dreapta) dar mai ales admiră pictura bizantină.

E O PROBLEMĂ DE SUBTILITATE
de Ilinca Damian

Eram eu prin liceu. Cred că prin clasa a 10a. Și, bineînțeles, atunci cand o expozitie de anvergură a ajuns la MNAR, m-am dus si eu, ca un viitor artist ce ma aflam pe atunci. Expozitia prezenta patru secole de pictură franceză, si anume secolele XVII-XX. Trei sferturi din expoziție m-a lăsat rece. Da, bine, e un realism desăvârșit din punct de vedere tehnic, e frumos, dar nu mă impresionează câtuși de puțin reflexul de pe irisul cuiva care imi dă mie falsa impresie că nenea ăla se uită la mine. E foarte frumoasă și inovatoare multiplicare spațiului prin introducerea unor oglinzi sau uși deschise in cadrul compoziției, dar era ceva ce totuși mă păstra distantă. Totul era remarcabil acolo, dar departe de mine. Să zicem că poate aș fi regretat chiar dacă nu ar fi fost și un Georges de la Tour pe acolo, cu lumina dată intotdeauna de flacără, sau Camille Corot. N-am rămas decât cu ceva amintiri (noroc că am o memorie fotografică bună) și un pisoi botezat temporar Corot.

N-am stiut până de curând de ce nu mă impresionau. Până în vara aceasta, când am vizitat Bucovina (sau, mai bine zis, revizitat, dar ținând cont că prima dată eram mică și zăpăcită și nu am priceput nimic, asta a fost prima vizită reală). Am văzut acolo bisericile lui Ștefan și picturile exterioare ale lui Petru Rareș. Scopul era să văd și eu picturile acum, cu alți ochi, pentru că în prima drumeție rămăsesem doar cu un albastru isteric lipit de retină, de la voroneț și cu un ghidaj, la care bănuiesc că am dormit mare parte, făcut de o măicuță la Moldovița, din mai țin minte ceva legat de „Judecata de Apoi” și de faptul că stăteam afară în ploaie. Ei, și cu astfel de amintiri nu mă puteam mândri, ba chiar îmi erau inutile.

Așadar, cu ajutorul unei colege care a făcut cinste cu transportul și voia bună, am văzut aproape tot ce era de văzut. Și am rămas de data asta cu adevărat impresionată. Aș fi putut sta cu gura căscată câte o zi intreagă la fiecare biserică și tot nu m-aș fi săturat. Aș fi luat la analizat și gândit fiecare centimetru și fiecare personaj. Erau atâtea detalii și atâta gândire in spatele fiecărei scene, fiecare detaliu își avea sensul lui, fiecare ornament era exact cât trebuie, totul avea o semnificație în spatele imaginii propriu-zise. Să umpli de picturi murale toate fețele, colțurile unei biserici de dimensiuni monumentale, iar scenele de mule ori să nu depășească un A3, in cazul sinaxarelor, iar cele mai mari personaje (de obicei in registrul inferior) să fie cel mult în mărime naturală, pentru că de cele mai multe ori erau mai mici, asta, intr-adevăr e impresionant.

In fața unei scene cu n personaje, cum ar fi de exemplu ,,Primul sinod ecumenic” sau faimoasele compoziții uriașe cu tema „Judecata de Apoi”, in care fiecare e tratat cu aceeași importanță și prin care zugravul spune o grămadă de informații și întamplări, da, rămâi cu gura căscată și ai putea să te uiți la ea ore, poate zile intregi și tot ai avea ce găsi, de la elemente de tehnologie, până la semnificații. Iar dacă mai pui la socoteală că pictura e realizată a fresco, deci destul de repede încât să fie finalizată până la carbonatarea totală a stratului suport, ceea ce nu inseamnă prea mult timp, atunci, reflexiile de pe irisul nustiucui și efectele date de lumina unei flăcări, rămân cu mult in urmă, adevărate trucuri de circari care caută senzaționalul.

Mai mult, pictorii de biserici făceau aceste bijuterii cu o atât de mare umilință încât nici măcar nu semnau, ci au rămas in mare parte anonimi, cu numele de „zugrav”, mult inferior calității lucrului rămas în urma lor. Iar frații lor occidentali pentru un tablou sau o pictură murală se vroiau ridicați în slăvi și glorificați, pentru imagini fără pic de profunzime, la care ochiul se izbește de carne, lascivitate și atitudine pur umană și pământească. Gesturile si figurile de zi cu zi redau doar o stăpânire minunată a pensulei, „manualitate”, cum ar zice un amic, dar nimic mai mult. Și sunt convinsă că zugravul anonim ar fi putut face același lucru, dar nu acesta era scopul lui.

Nu am de gând să pun poze, pentru că mi se pare o prostie. Nu poți intelege nimic dintr-o poză, mai ales dacă e făcută de mine și nici nu am acordul să fac asta.

PERSPECTIVE URBANE SAU NATURA MOARTA CU STICLA

de Ilinca Damian

Mă uit rar la televizor. Extrem de rar. Dar, uneori, mai nimeresc la nelipsitele talk-show-ri. Nu mă interesează ce vorbesc ei acolo, dar observ mereu că.. e ceva care le leagă pe toate, pe lângă lipsa de logică și finalitate: fundalul. Ei, iată că toate emisiunile de acest gen și uneori cele de știri, au fundaluri ce infățișează diferite aspecte urbane, care par văzute ca printr-o fereastră imensă. Probabil să ofere ideea că discuția are legătură cu societatea actuală. Dar ce aspecte urbane ne oferă? Iată că unele foarte occidentale, care lasă privitorului ideea că Bucureștiul, (pentru că, na, cu toții știm că emisiunile sunt filmate aici) e un complex de zgârie nori din sticlă și oțel și platoul pe care se filmează e undeva la etajul 20. Prea putine platouri au ferestre reale, ce prezintă de obicei o stradă sau o intersectie circulată. Nu știu care este sensul scenografiei de acest gen, dar sigur e luată de la americani. Pentru că si acolo am vazut aceleasi peisaje. Doar că acolo erau reale. Mașinile, adică punctele luminoase, se mișcau. Și nu numai de asta. Erau reale pentru că genul ăla de peisaj reprezintă societatea și cultura americană, urcată în vârfuri de zgârie nori. Pe noi nu ne reprezinta zgarie-norii, pentru ca abia avem si noi cativa rataciti printre ruine, pe care toata lumea ii blameaza. Si nici masinile, pentru ca desi avem o gramada, noi nu avem propria industrie automobilistica, eventual de renume international. Daca tot vreti platouri cu ferestre spre aspecte urbane, ia spargeti o fereastra reala, sa vedem, ce gasiti? Pun pariu ca in 80% din cazuri nu o sa va placa, iar in 10% din cazuri o sa fie vreun camp sau teren viran, posibil cu o satra ametita de tigani, o cale ferata pe care trece un personal murdar o data la 5 ore, un amarat care paste oi/gaste si vestitii ciulini ai Baraganului… posibil si un avion care aterizeaza la orizont. Restul sunt norocosii care déjà au spart fereastra respectiva si au gasit o intersectie circulata.
Continuare la Bucurestii vechi si noi

MOGOŞOAIA VERSUS VERSAILLES SAU CUM SA TE RIDICI PRIN GRAŢIE

Când ne gândim la conducători de acum trei sute de ani și la reședințele lor, avem in principal viziunea occidentală a unui Versailles luxos cu prințese cu rochii imense si coafuri extravagante și regi considerați semizei. Mai rar, sau chiar deloc, ne gandim si la spatiul românesc, convinși fiind că aici nu prea era mai nimic.

Ce-i drept, da, Bucureștiul era o adunătură de târguri ce se afundau în noroi la prima ploaie, încât Brancoveanu a trebuit să-și facă drum, ,,Podul Mogoșoaiei”(actuala Calea Victoriei), ca să poată ajunge de la reședința sa în oraș.

Constantin Brancoveanu, ultimul domn pământesc, a adus un aport considerabil arhitecturii românești, prin definirea stilului ce îi poartă numele. Stilul brâncovenesc poate fi considerat o adaptare a barocului la spiritul și la zona noastră și este rezultatul unor decantări stilistice a mostenirii primite de la predecesori, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino. Dar, în același timp e limitativ să spunem că e o adaptare a barocului, mai ales că acest stil are alte considerente decât cele prezente in spațiul nostru.
continuare la Ilinca Damian

DESPRE ICOANE PICTATE SI ,,ICOANE,, PRINTATE

de Ilinca Damian
Vad aproape peste tot, la toate magaziele bisericesti, la toate tarabele si pe toate drumurile, asa zisele icoane, care nu sunt decat printuri lipite cu aracet de bucata de pal ieftin, dar care au nelipsita stampila cu „sfintit”, care le face cu devarat bune si valoroase in ochii crestinului. In acelasi timp, icoanele pictate sunt vazute ca raritate si obiect traditional, le mai gasesti pe la targuri, sau prin consignatii. Daca pana de curand intotdeauna erau icoane pictate in biserici, mai nou, incep sa vad din ce in ce mai des chiar si in fata altarului coloratele printuri.

Dar ce inseamna icoana in definitiv? Care este problema unui print? Este el gresit chiar daca nu reprezinta nici o abatere de la canon?

Icoanele sunt reprezentari vizibile ale unor privelisti tainice si suprafiresti, potrivit Sfantului Dionisie pseudo-Areopagitul. Adica, ele au o incarcatura sfanta inca din momentul conceperii lor.

Rolul icoanei este de a fi o fereastra intre crestin si lumea divina. Si asa cum prin fereastra poti vedea lumina sau doar un geam intr-un cadru de lemn, asa si prin icoana poti vedea un sfant, un model, un ajutor, sau o scandura pictata.

Eu o sa ma opresc acum la a vedea icoana ca pe o scandura pictata sau printata, pentru ca daca scandura pictata poate fi considerata si opera de arta la o adica, apoi cea printata nu poate fi considerata decat cel mult kitsch.

Lemnul pentru icoana este cautat atent, este tratat corespunzator, apoi este preparat dupa retete vechi, a caror rezistenta a fost probata de insasi trecerea timpului. Apoi icoana este pictata conform unor canoane clare, stabilite la Sinoadele Ecumenice. Abaterile de la aceste canoane nu sunt de obicei tolerate. Toate chipurile, vesmintele, scenele sunt clar stabilite si au o semnificatie aparte. In Erminia Picturii Bizantine, Dionisie din Furna face chiar o descriere a tuturor sfintilor si scenelor din intreg calendarul crestin. Deasemenea, descrie cu minutiozitate toate etapele care trebuie trecute in vederea crearii unei icoane care sa reziste in timp si care sa fie bineplacuta lui Dumnezeu dar si ochiului muritorului de rand.
Continuare aici.