Consideraţii cu privire la cronologia arheologică şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.).

Vă invit să citiţi mai jos un articol publicat în Orbis Medievalis. Este în format pdf, deci trebuie să daţi clik pe titlu.

Lectură plăcută!

Consideraţii cu privire la cronologia arheologică şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.).

Şi varianta în limba română pentru cei care nu au timp de traducerea în engleză. Dar, din păcate ilustraţia şi tabelele sunt afectate. Deci, tot varianta pdf de mai sus e OK.

Consideraţii cu privire la  cronologia arheologică  şi la datarea aşezărilor medieval-timpurii din

Câmpia Bărăganului (secolele VIII-XI d. Hr.). 

Cuvinte-cheie: metode de datare în arheologie, datare culturală, datare tipologică, statistica ceramicii, datare de eveniment, datare arheomagnetică, datare absolută, datare relativă, cultura Dridu, cultura Primului Ţarat Bulgar, cultura Saltovo-Maiaţk, Câmpia Bărăganului.

 

Câmpia Bărăganului se întinde pe teritoriul actualelor judeţe Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi fiind mărginită la sud şi est de Dunăre, la vest de Mostiştea şi la nord de Buzău. Stadiul actual al cercetărilor ne indică două puncte de dezechilibru. Primul se referă la numărul mare de  aşezări în contrast cu săracia  inventarului. Dar nu se poate absolutiza atâta vreme cât cercetările sunt incomplete în majoritatea siturilor. Al doilea este un dezechilibru de informaţie istorică. Adică, pentru secolele VI-VII pentru care avem documente nu avem descoperiri arheologice şi pentru secolele VIII-XI, deşi avem numeroase descoperiri arheologice, nu avem documente pe măsura descoperirilor (fig.1).

În 15  situri au fost efectuate sondaje, săpături de salvare sau sistematice care  dovedesc prezenţa indubitabilă a unor aşezări[1] (Tabel 1) Dintre acestea, doar în cinci, săpăturile au fost de amploare. Doar într-un singur caz a fost cercetat un nivel de locuire medieval-timpuriu anterior şi anume la Popina Blagodeasca. In trei cazuri s-a constatat că aşezarea medieval-timpurie intersecta aşezări antice, în speţă getice. Acest detaliu stratigrafic trebuie menţionat deoarece s-a constatat că şi în Bulgaria, deci chiar în cadrul fostului Imperiu Bizantin, unde te-ai fi aşteptat la continuitate de locuire, aşezările medieval-timpurii intersectează aşezări tracice.

Aceste aşezări au fost datate prin una sau mai multe dintre  cele patru proceduri pe care le voi detalia în continuare, de la simplu la complex. Majoritatea sunt datate cultural, cel mult tipologic.

1)Metoda culturală a fost aplicată pentru siturile evidenţiate prin periegheze şi încadrate grosso-modă în secolele VIII-XI, pe baza fragmentelor ceramice în special şi menţionându-se de regulă denumirea de cultură Dridu. Este o datare de conjunctură şi prin urmare aceste situri nu pot intra într-un studiu privind cronologia sau evoluţia culturală.

2)Metoda tipologică utilizată  pentru majoritatea siturilor a avut la bază comparaţia inventarului arheologic şi aflarea analogiilor. Atenţia s-a concentrat asupra ceramicii şi artefactelor din metal.  Această procedură a fost aplicată pentru toate siturile arheologice cercetate sistematic dar şi în regim de salvare cât şi pentru descoperiri întâmplătoare. De pildă, cuptorul de olar de la Borcea, o descoperire extraordinară privind producerea ceramicii la nordul Dunării a fost datat în secolele X-XI pe baza unor fragmente ceramice descoperite în jurul cuptorului[2]. Pentru o aşezare cu un singur nivel metoda are rezultate bune. Problemele datării tipologice apar la aşezările pluristratificate. Pentru a surmonta această deficienţă categorisirea şi descrierea materialului ceramic trebuie să fie foarte exactă, ceea ce nu este cazul pentru o bună parte dintre acestea. Procedura căutării analogiilor a fost aplicată diferit. Şi, de aici, ne învârtim în cerc. Astfel unii arheologi au datat siturile din Câmpia Română prin analogie cu altele din acelaşi areal, alţii au căutat analogii şi în alte regiuni ale României şi în fine câţiva au mers cu analogiile în Dobrogea, considerată teritoriu bizantin precum şi în Europa de est până la Don.  Dar acestea sunt excepţii. Majoritatea s-au orientat spre imediata vecinătate. De pildă, o aşezare mare cum a fost cea de la Feteşti-Vlaşca (jud. Ialomiţa) cu 16 locuinţe a fost datată prin analogie cu  Căscioarele (jud. Călăraşi) unde fuseseră descoperite câteva complexe răspândite în cinci puncte, descoperiri datate, la rândul lor, doar prin analogiile  din siturile din Câmpia Română. Aşezarea de la Feteşti oferea o situaţie mult mai complexă decât  Căscioarele şi mult mai multe elemente de datare, dar Căscioarele erau în apropiere şi acurateţea  studiului a impresionat. Aşezarea de la Bucu este datată prin analogie cu Dridu, iar celebra aşezare eponimă este datată tipologic după rezultatele de la Dinogeţia. Datarea după Dinogeţia nu este greşită deoarece se afla la aproximativ 50 km de Brăila care marchează limita de nord a Bărăganului. Brăila avea în trecut drumuri directe atât spre satele de pe linia bălţilor Dunării cât şi spre satele de pe Ialomiţa. Dar Dinogeţia avea o altă istorie, a unei cetăţi, nu a unei aşezări rurale. Aşezările rurale pot fi anterioare cetăţilor, în timp ce acestea din urmă au nevoie de un anumit context istoric pentru a se constitui şi evolua.

Am aplicat şi eu  metoda tipologică căutând analogii pe teritorii culturale extinse. Personal nu pot spune că am fost mulţumită de rezultate. De aceea, am încercat să îmbunătăţesc această procedură prin folosirea statisticii pe categorii de  material ceramic. Statistica este utilizată încă din anii 50 ai secolului trecut în toată lumea arheologică. Am aplicat-o la Vlădeni-Popina Blagodeasca şi am constatat că are rezultate pozitive indicând fără tăgadă complexele arheologice contemporane. Astfel că, chiar  dacă într-un complex se găsesc 100 de fragmente ceramice şi în altul 500, procentele pe fiecare categorie de material ceramic vor fi aproape identice în cazul în care cele două au fost contemporane.

O situaţie deosebită prezintă sistemul defensiv despre care se poate afirma că este o întăritură bizantină cu şanţ şi palisade. Datarea acestuia pe baza inventarului este o provocare. In general datarea fortificaţiilor este dificilă din cauze instrinseci cum ar fi utilizarea temporară, amplasarea în afara aşezărilor, schimbarea funcţionalităţii lor  şi toate la un loc având ca rezultat un inventar arheologic sărac şi împrăştiat.

Ca şi în alte părţi, inventarul sistemului defensiv de la Popina Blagodeasca a fost foarte sărac. Materialul ceramic era foarte fragmentar şi neîntregibil. Am constatat prezenţa a patru categorii: fragmente din pastă nisipoasă specifice evului mediu-timpuriu, fragmente din pastă cenuşie lustruită lucrată la ambele categorii de roată, ceramică lucrată cu mâna şi ceramică din pastă bună arsă oxidant până la roşu provenind de la oale, ulcioare, amfore. Cu excepţia ceramicii nisipoase şi a celei cenuşii lucrate la roata de mână şi care sunt specifice secolelor VIII-X, celelalte două apar în toate epocile istorice de la geţi până în secolul XI.

Pentru aşezarea medieval-timpurie, statistica a fost aplicată pe inventarul fiecărui complex şi apoi s-au făcut comparaţii. In acelaşi fel s-a procedat şi pentru complexele getice. Pentru sistemul defensiv, statistica inventarului s-a efectuat în cadrul fiecărei secţiuni pe care a fost surprins  şanţul.

Statistica efectuată pe inventarul aşezării medieval-timpurii arăta un procent de 50-60% ceramică nisipoasă şi aproximativ 10% ceramică cenuşie şi în medie 20% ceramică roşie ceea ce avea analogii cu alte situri din epocă.

Pentru complexele getice statistica arăta un procent de 70% ceramica lucrată cu mâna. Statistica inventarului sistemului defensiv avea caracteristici unice. Prima constatare a fost aceea că materialul reflectă situaţia stratigrafică. Adică, în zona în care şanţul a fost intersectat de aşezarea medieval-timpurie găsim ceramică medieval-timpurie, în timp ce în zona în care acesta a distrus complexe getice găsim materiale specifice acelei epoci. Incadrarea între epoca getică şi secolul IX este însă foarte largă, de peste o mie de ani.

 

 

    Ceramica

nisipoasă

Ceramica cenuşie Ceramica din pastă roşie Ceramica lucrată cu mâna
1  S. E /2006, 2007 7% 11% 32% 50,4%
2 S. F /2007 20% 50% 30%
3 SF/2014

Al doilea şanţ

16,31% 11,34% 36,87% 35,46%
4 S G/2011-fossatum 55% 22,37% 21,76%
5 S I./2013 58% 14,3% 23% 5,5%
6 SG c.11-15, Cas.A53, SK

Al doilea şanţ

48,55% 15,89% 20,52% 15%
7 SH /2012,2013 50,12% 13,88% 23% 12%
8 SM,

c 5-9/2016

Fossatum

47,24% 15% 10,23% 26,27%

A doua constatare care ne ajută mai mult la încadrarea cronologică este procentul mare al ceramicii cenuşii şi ceramicii din pastă roşie. Procentul este mult mai mare decât în aşezările medieval-timpurii şi decât în cele getice. Adică ceramica cenuşie are o medie 15% (între 11-22%)   iar ceramica roşie are o medie de  30% (procente între 10-50%). Cu alte cuvinte în aceste categorii trebuie să fie şi ceramica specifică perioadei de timp în care a funcţionat sistemul defensiv.  O perioadă în care s-a folosit ceramică din pastă roşie şi din pastă cenuşie şi acest lucru ne conduce spre secolele VI-VII d. Hr. Dacă acestei ipoteze adăugăm şi criterii de tipologie cum ar fi: fragmente ceramice lucrate cu mâna de la vase tip castron cu buza uşor invazată sau lucrate din pastă cu nisip şi calcar atunci încadrarea cronologică începe să se confirme[3].

Dar încadrarea tipologică nu s-a oprit aici. Am încercat o datare a tipului de sistem defensiv.  Pentru aceasta m-am documentat asupra tuturor categoriilor de sisteme defensive cu şanţuri. Tratatele militare bizantine descriu  zece tipuri, dintre care doar în trei cazuri se foloseau valurile. Acest lucru este foarte important pentru că în literatura arheologică românească se pune accentul pe val şi mai puţin pe şanţ.  Prin urmare în cele mai multe cazuri se foloseau şanţuri şi palisade. Şi demn de reţinut că doar bizantinii foloseau şanţurile în epocă. Persanii foloseau doar şanţurile tranşee din timpul luptelor. Celelalte  populaţii nu foloseau şanţuri. Detaliile preţioase oferite de strategii bizantini mi-au sugerat ipoteza că  sistemul defensiv este o întăritură ridicată în teritoriul inamic sau la periferie în vederea sau chiar în timpul desfăşurării unui conflict militar[4].

 

3) Metoda topostratigrafică a fost aplicată doar pe siturile cercetate sistematic în care s-a constatat intersectarea repetată a complexelor arheologice. Metoda indică doar evoluţia unei aşezări, cronologia fiind stabilită tot pe baza tipologiei inventarului. De regulă, arheologii consideră că intervalul cronologic dintre două niveluri poate fi de un secol. Astfel că, dacă există un nivel de secol IX-X datat tipologic, un complex care îl  intersectează va fi datat într-un nivel de secol X-XI. Procedura poate da erori, aşa cum arăta şi Eugenia Zaharia. Una dintre cele mai bune încadrări topostratigrafice a fost realizată pentru Capidava de regretatul Radu Florescu şi se bazează în special pe secvenţe stratigrafice[5], o procedură destul de costisitoare. Datarea topostratigrafică a fost dificilă şi pentru Dinogeţia deoarece nivelul cel mai vechi de locuire feudal-timpurie a deranjat nivelul romano-bizantin, iar nivelurile mai noi de locuire medieval-timpurie au deranjat nivelurile mai vechi. Intersectările au făcut ca multe piese să ajungă în poziţie secundară. Apoi, aşezarea medieval-timpurie se afla pe o suprafaţă denivelată care făcea ca adâncimea la care apar materialele să fie relativă[6]. Totuşi datarea topostratigrafică are o oarecare siguranţă atunci când se intersectează două categorii de complexe total diferite cum ar fi necropola care suprapune o aşezare. Stratul de cultură de la Vlădeni-Popina Blagodeasca este destul de subţire având o grosime între 10-25 cm fiind mai consistent în zona complexelor. Dacă la Blagodeasca ar fi avut loc o singură săpătură de salvare pe o suprafaţă restrînsă concluzia ar fi fost că ne aflăm în faţa unui singur nivel. In realitate numărul mare de intersectări ale unor complexe diferite: bordeie tăiate de cuptoare menajere şi gropi de bucate, palisade tăiate de bordei şi gropi ne-au dus la concluzia că au fost trei niveluri diferite. In concluzie, situaţia topostratigrafică ne ajută la stabilirea unei evoluţii a aşezării şi a unor evenimente, mai puţin la datarea în sine.

4) Metoda istorică sau de eveniment a fost utilizată în special în cetăţile bizantine din Dobrogea. Două realităţi istorice mari au fost datate printr-un eveniment istoric. Apariţia şi dezvoltarea cetăţilor din Dobrogea a fost legată de revenirea bizantină la Dunărea de Jos din anul 971. Incetarea vieţuirii în majoritatea aşezărilor rurale din cultura Dridu a fost explicată prin migraţia pecenegilor. Eugenia Zaharia  ca şi Maria Comşa au legat încetarea vieţuirii în aşezarea de la Dridu ca şi a întregii culturi de invazia pecenegilor de la începutul secolului al XI-lea. Datele vehiculate în literatura de specialitate  au fost 971 şi 1025 legate de bizantini şi cele aproximative legate de invazia pecenegă. Observăm însă că  aceste date au o relevanţă şi se pot regăsi în situaţia arheologică din Dobrogea. Pentru Câmpia Bărăganului par să nu aibă nici o relevanţă pentru că aşa cum vedem din tabelul de mai jos toate aşezările au ca numitor comun secolul X. Unele îşi încetează existenţa în prima jumătate a secolului al X-lea în timp ce altele îşi încep existenţa în a doua jumătate a aceluiaşi secol.  Această situaţie este oarecum paradoxală deoarece contravine scenariului stereotip acceptat de istorici şi arheologi conform căruia o perioadă de acalmie politică favorizează stabilitatea şi dezvoltarea aşezărilor. Secolul X nu a fost o perioadă de acalmie politică, ba dimpotrivă. Inceputul secolului a fost marcat de domnia lungă de 34 de ani şi războinică a ţarului Simeon al Bulgariei, iar a doua jumătate a secolului de prezenţa pecenegilor la Nordul Mării Negre şi coborârea lor spre Dunăre până în faţa cetăţii Dristra. Prin urmare ne întrebăm. Or, situaţia politică nu a a avut nici un efect asupra locuirii din Câmpia Bărăganului, ori o parte din aceste datări sunt greşite? Este posibil să fie datate doar în secolul IX, urmând ca în secolul X viaţa lor să capete o altă întorsătură. Dacă ar fi analizăm istoria politică a zonei, o perioadă de linişte a fost mai degrabă în secolele VIII şi IX când Imperiul Bizantin se afla în relaţii bune cu Imperiul Khazar. Doar slăbirea khazarilor a permis pecenegilor să ajungă la Dunăre.  Prezenţa pecenegilor însă nu înseamnă doar războaie şi distrugeri vizibile în cetăţile bizantine. Iniţial, aceştia voiau doar securizarea traseelor specifice modului de viaţă de mari crescători de vite. Din punct de vedere arheologic aceste schimbări politice se citesc în  cultura materială a unei zone. Intr-un studiu dedicat ceramicii din a doua jumătate a secolului al IX-prima jumătate a secolului al-X-lea de la Dunărea de Jos am remarcat diversitatea fără precedent a acesteia în privinţa pastei, decorului şi tehnicii. Această diversitate am considerat-o rodul unei evoluţii culturale pozitive, a unei maturizări[7]. Dar, poate fi şi rezultatul unor amestecuri culturale insuficient studiate.

In altă ordine de idei, în datarea sistemului defensiv de la Vlădeni-Popina Blagodeasca am încercat să ne orientăm spre un eveniment militar. In epoca respectivă în Câmpia Bărăganului au avut loc  două evenimente militare. Primul s-a desfăşurat în 594 şi este vorba de campania lui Priscus împotriva unei populaţii de la nordul Dunării considerată a fi sclavini. Este vorba de episodul comandantul Priscus împotriva  căpeteniei Ardagast şi regelui Musocius. Războiul a durat din primăvară până în toamnă, s-a încheiat cu victoria bizantinilor şi a prilejuit răscoala soldaţilor împotriva împăratului Mauricius care le ceruse să ierneze la nordul Dunării. Soldaţii au refuzat motivând răutatea locuitorilor şi frigul de nesuportat. Al doilea este legat de prezenţa bulgarilor în 684 în Onglos. Deşi localizarea Onglosului este o dispută neîncheiată, noi am propus localizarea lui în zona Platoului înalt al Hagienilor, o ciudăţenie geografică aflată în mijlocul stepei[8]. Personal suntem înclinaţi spre cel de-al doilea eveniment. Prin urmare,  pentru sistemul defensiv am corelat metoda tipologică după inventar şi după tip de fortificaţie cu datarea de eveniment

 

5. Metode interdisciplinare moderne inspirate de tehnologia contemporană

Metoda arheomagnetică de datare a fost aplicată în situl de la Vlădeni-Popina Blagodeasca.  Rezultatele au fost publicate deja[9] şi de aceea nu mai insistăm asupra detaliilor, ci doar asupra corelării acestora cu datarea tipologică a ceramicii. Au fost prelevate probe din două complexe, un bordei şi un cuptor menajer,  situate la distanţă de circa 50 m unul de altul. Stratigrafic, cele două complexe se aflau în două niveluri diferite. Bordeiul se afla la baza unui sandviş stratigrafic.  Cuptorul menajer intersecta un bordei cu cuptor din piatră. Tipologic şi stratigrafic bordeiul era datat în prima jumătate a secolului al IX-lea. Cuptorul se data topostratigrafic  în a doua jumătate a secolului al X-lea –prima jumătate a secolului al XI-lea. Opinia mea se baza pe practica arheologică românească de a corela nivelul cu secolul. Determinările arheomagnetice au confirmat datarea pentru bordei. Ultima ardere în cuptorul bordeiului avusese loc în 835 d. Hr.  Insă au infirmat datarea propusă pentru cuptorul menajer cu aproape un secol. Mai precis ultima ardere avusese loc prin 885 d.Hr. Prin urmare nivelul cu cuptoare a urmat imediat nivelului de bordeie fără a mai exista o perioadă de abandon. Dealtminteri acest lucru se vedea şi în stratigrafia sitului unde nivelurile arheologice erau destul de subţiri, precum şi procentul mare de ceramică cenuşie de 20% pe care l-am găsit în cuptorul nr. 12 de pildă, procent apropiat de cel din bordeiul datat arheomagnetic unde era de 15%.

In cele de mai sus am vorbit doar despre aşezări. Acestora se adaugă un număr de şapte necropole şi morminte izolate de inhumaţie, incineraţie sau birituale. Datarea lor a fost efectuată tipologic  pe baza inventarului şi în lipsa acestuia pe baza obiceiurilor funerare, ale diverselor populaţii. Inventarul este prezent într-o mică măsură[10]. De aici, atenţia acordată ritului funerar. S-a considerat că doar populaţia locală de origine daco-romană  şi slavii practicau incineraţia, aceste atribuiri pledând pentru  o datare mai timpurie de secol IX-X. S-a crezut că toţi turanicii practicau inhumaţia şi în bună parte chiar aşa era. Arheologii români nu au luat niciodată în consideraţie faptul că unii pecenegi se incinerau. Era vorba de cei care aveau o credinţă Madjudzi influenţată, credem noi, de credinţele zoroastre ale persanilor şi care ulterior au migrat în Imperiul Bizantin, unde sunt menţionaţi de cronicile timpului[11]. Aceste aspecte  ar prelungi folosirea incineraţiei până la începutul secolului al XI-lea. Alţi pecenegi au fost maniheişti şi se inhumau.

In acest context, în studiul de faţă am preferat să mă refer la aşezări care prin diversitatea inventarului oferă mai  multe criterii de datare.

 

CONCLUZII

 

Ce ar mai fi de făcut? Pentru dezvoltarea bazei cronologiei se conturează două căi: prima a monografiilor de inventar şi a doua a studiilor interdisciplinare în domeniul cronologiei absolute.

I.Cu siguranţă publicarea unor monografii de inventar ar fi foarte utilă problemei cronologiei. Monografiile de inventar ar trebui să pornească de la stadiul lăsat de studiile pe ceramică elaborate de Maria Comşa şi Eugenia Zaharia şi care au fost principala sursă de inspiraţie pentru arheologia Bărăganului pentru multe decenii cu atât mai mult cu cât fiecare pornise de la o abordare diferită. In 1963, Maria Comşa a fixat  şi descris ceramica medieval-timpurie pe o axă cronologică într-un studiu referitor la cultura balcano-danubiană. Studiul este foarte detaliat şi este rodul unei munci costisitoare. Deşi a fost criticat la vremea sa, rămâne totuşi un model de abordare arheologică. Maria Comşa  nu a făcut cronologia materialelor unui singur sit aşa cum au procedat ruşii pentru Sarkel-Belaia Veja şi cum a procedat şi ea mai târziu pentru Dinogeţia, ci a analizat tot materialul ceramic descoperit până la acea dată pe tot teritoriul României, din aşezări aflate în diverse stadii de cercetare.

La baza datării materialului arheologic divers însă au stat podoabele descoperite în patru necropole şi două aşezări, câteva vârfuri de săgeţi şi unele litere slave chirilice. Podoabele şi-au găsit analogii în tezaurele din Rusia, Ucraina şi Moldova precum şi în necropolele avare-târzii şi morave. Cronologia finală a culturii balcano-danubiene se situa din primele decenii ale secolului al-IX-lea până în primele decenii ale secolului al –XI-lea[12]. Incetarea acestei culturi se datora invaziei pecenege. Trebuie să recunoaştem că această încadrare cronologică a influenţat toate datările de mai târziu chiar dacă acest lucru  a fost sau nu recunoscut. Prin aceasta a fost încetăţenită procedura prin care ceramica datează situl şi nu situl, prin multiplele valenţe pe care le oferă, datează materialul ceramic.

Tot în aceeaşi perioadă, Eugenia Zaharia propunea o datare pe care azi am numi-o antropologică adică pornind de la cultură spre cronologie. Demersul domniei sale consta în definirea mai întâi a unei culturi cu rădăcini locale, fixarea acestei culturi în cadrul evenimentelor istorice ale timpului şi anume migraţiile, formarea de state noi, influenţa bizantină aproape permanentă şi în cele din urmă datarea lor[13].  Tot ea separă  valenţa culturală a  materialelor din necropole faţă de cele din aşezări[14]. Insă datarea propriu-zisă a aşezării de la Dridu o realizează la fel ca şi Maria Comşa pe baza ceramicii, mai precis a analogiilor acesteia cu materialele descoperite la Dinogetia şi Păcuiul lui Soare. Prin urmare datarea aşezării eponime este strict tipologică şi rezultatul este o datare în a doua jumătate a  secolului al- X- prima jumătate a secolului al-XI-lea. In opinia Eugeniei Zaharia, cultura Dridu este datată însă mult mai larg, din secolul VIII până în prima jumătate a secolului al XI-lea. Dar despre conceptele culturale  medieval-timpurii am vorbit cu altă ocazie[15].

In acest context, trebuie să ne oprim la datarea Dinogeţiei, o cetate dobrogeană, care a devenit cheia datărilor din Bărăgan şi nu numai. In principiu, la baza datării sitului au fost monedele bizantine descoperite în complexe închise precum  şi corelarea monedelor cu inventarul arheologic al complexelor[16]. Datarea limitei superioare a Dinogeţiei a fost stabilită pe baza monedelor şi a  unor situaţii topostratigrafice specifice. De pildă, bordeiul 38 al fierarului era suprapus de două bordeie din care unul aparţinea nivelului bordeielor incendiate cu vase pe loc din prima jumătate a secolului XI, iar cuptorul de pietre era intersectat de mormântul 26.  Pe podeaua bordeiului 40 se afla un depozit de 100 monede de la Mihail al IV-lea Paflagonianul(1034-1041). Datarea de secol X şi XI era confirmată şi de ceramica de factură rusă, slavă şi bizantină prezentă în aşezare, precum şi de ceramica de factură nomadă a pecenegilor. Limita inferioară  a fost însă stabilită tot pe baza asocierii  ceramicii cu piese cheie cum ar fi monedele, obiectele din metal, ceramica bizantină şi amforele[17]. O nelămurire personală am în legătură cu prezenţa la Dinogeţia a ceramicii Saltovo-Maiaţk care teoretic, pentru regiunea la care ne referim, putea fi datată doar  în secolele IX-X.  Acest lucru vine în contradicţie cu afirmaţia autorilor că nu există un nivel de secol IX-X foarte clar conturat. Explicaţia autorilor că ne aflăm în faţa unei prezenţe târzii a acestei ceramici, presupune că aceasta ar fi evoluat de-a lungul a 200 de ani, aspect ce nu poate fi susţinut, nici măcar prin fenomenul migraţiei. Două sute  de ani pentru dinamica evului mediu-timpuriu înseamnă foarte mult. Mai degrabă credem că ceramica în cauză poate fi legată de  nivelul de secol IX-X puţin studiat şi distrus de locuirea ulterioară şi aceasta ar putea fi limita inferioară a sitului.

Eu însumi am efectuat o repertoriere şi clasificare a materialelor ceramice descoperite în aşezările din sudul României[18] şi am constatat că diferenţele  de pastă sunt foarte mici (deşi pasta stă la baza unei întregi tipologii) ceea ce presupune că nu se poate vorbi de o evoluţie foarte lungă în timp.

Tot monografiile de inventar ar putea rezolva problematica  studiilor comparative cu culturile studii comparative cu culturile arheologice vecine contemporane şi mă refer la cultura khazară Saltovo-Maiaţk şi la cultura Primului Ţarat Bulgar deşi în datarea siturilor arheologice din Câmpia Română şi Dobrogea au fost folosite analogii din ambele culturi. Aceste studii comparative se fac, de regulă, pentru toate culturile contemporane deoarece au menirea de a releva legături culturale, precizări cronologice dar şi identităţi etnice.  In spatele celor două culturi au stat Imperiul Kazar şi Imperiul Bizantin[19], vecine la Marea Neagră şi statornicite  în relaţii bune (între cele două state nu a existat nici un război).

Lipsa unor astfel de  studii, ne-au făcut să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat necesare? Răspunsul este afirmativ dacă luăm în calcul factorul geografic. Însă este negativ din perspectiva actuală a cercetărilor. Să mă explic!

Geografic vorbind,  Câmpia Bărăganului  are două drumuri către nordul Mării Negre. Primul pe uscat deoarece aici se  închide culoarul de stepă euroasiatic. Al doilea, pe apă. Bărăganul este mărginit pe aproape 200 km de Dunăre care se varsă în Marea Neagră o ,,mare bizantină,, în acele vremuri. Insă nordul Mării Negre a devenit vulnerabil în zona vărsării Niprului în mare în secolul IX când s-au produs două evenimente notabile. Ruşii au cucerit în 862  Kievul de la kazari  fapt ce le-a permis să coboare  în Marea Neagră şi de acolo să atace Constantinopolul. Pecenegii, după ce i-au împins pe maghiari spre Pannonia în 896,  au ocupat Atelkuzul dintre Nipru şi Nistru, lipsindu-i pe kazari de apărarea pe flancul vestic. Prin urmare, atunci când cultura Saltovo-Maiatk pălea la Nordul Mării Negre, cultura Dridu înflorea în Bărăgan. Câmpia Bărăganului se afla în graniţă şi cu Imperiul Bizantin, pe al cărui teritoriu, în NE Moesiei, s-a dezvoltat ulterior Primul Ţarat Bulgar. Insă Dunărea istorică, aşa cum arătam şi cu alt prilej era o graniţă anevoie de trecut deoarece păstra intactă albia majoră (celebrele mlaştini de la nordul Dunării) care se întindeau pe o lăţime de 4-12 km de la firul apei[20]. Dovadă că Bulgarii după ce s-au aşezat  la sudul Dunării, au rupt legătura cu legendarul Onglos aflat la nordul fluviului. Onglosul  nu mai este menţionat, deşi sursele documentare referitoare la bulgari sunt din ce în ce mai numeroase.

Însă în situaţia concretă, un studiu comparativ este riscant deoarece cele trei culturi au fost studiate pe loturi de inventar provenite din categorii diferite de situri. Cultura Dridu se remarcă printr-un aspect rural, dovedit de o salbă de aşezări rurale. Cultura Saltovo-Maiaţk a fost cercetată pe baza descoperirilor din două cetăţi khazare: Savgar şi Sarkel. Cultura primului Ţarat bulgar a fost cercetată pe baza săpăturilor din cele două capitale ale epocii şi anume Preslav şi Pliska.

Deoarece cultura  khazară Saltovo-Maiaţk este puţin cunoscută în România voi da câteva detalii de cronologie. Cultura Saltovo-Maiaţk specifică Imperiului Khazar a fost descoperită încă din anul 1900, fiind studiată cu mult înaintea celei slave. Ceramica acestei culturi se caracteriza prin asocierea ceramicii nisipoase cu ceramica cenuşie. Situl de la Saltovo a fost identificat ca fiind vechiul oraş khazar Savgar aflat la limita nord-vestică a imperiului. Este vorba de o cetate cu metereze, şanţuri şi ziduri. Au fost studiate mai mult necropolele de inhumaţie din jurul oraşului, peste 700 de morminte, în care au fost identificate antropologic mai multe populaţii şi anume: alani, turci şi protobulgari. Inventarul necropolei reflecta legături comerciale cu Dunărea de Jos, Volga Mijlocie, Crimeea, Caucazul de Nord, China şi India. Şi ca tabloul să fie complet, oraşul se învecina cu patru triburi slave care plăteau tribut khazarilor. Situl a fost datat în secolul IX pe baza a 200 de monede arabe. Lor se adăugau câteva monede bizantine de secol VIII[21]. Monedele provenite din morminte erau perforate. Cultura însă este mai bine cunoscută din săpăturile de la Sarkel, prima capitală a Imperiului Khazar (azi satul Ţimlianskaia).  Au fost descoperite două straturi culturale cu mai multe niveluri care au permis diferenţierea ceramicii Saltovo-Maiaţk de ceramica slavonă, ceramica rusă, ceramica populaţiilor nomade, ceramica de uz comercial, ceramica cu crestături sau aparţinând unor populaţii alane. Cu alte cuvinte şase tipuri ceramice care la un moment dat marchează evoluţia oraşului din anul 800 până în secolul XII. Cercetările au fost completate cu săpăturile din ultimii 50 de ani. Prin urmare faciesul cultural din evul mediu-timpuriu este mult mai complex decât ne închipuim şi prin urmare şi cronologia ar trebui să opereze cu intervale cronologice  mai scurte ca durată.

Opinia noastră este aceea că analogiile culturale se datorează relaţiilor bune bizantino-khazare din secolul IX care au permis negustorilor să călătorească în siguranţă pe teritorii întinse. Că totul se datorează harnicilor negustori sau meşteşugari  o dovedeşte schimbarea faciesului cultural din a doua jumătate a secolului al X-lea, când bizantinii nu mai erau prieteni cu khazarii întăriţi strategic pe Volga, ci erau preocupaţi de pecenegi şi de ruşi, noii vecini înarmaţi de la Nordul Mării Negre.

O altă concluzie  este aceea că raportarea doar la anumite piese fără a ţine cont de contextul politico-social al vremii poate fi riscantă. Analogiile cu cultura Saltovo-Maiaţk ar fi valabile doar pentru secolul IX, mai puţin pentru secolul X când în zonă se impun ruşii. Dau exemplul ceramicii cenuşii din Basarabia datată de colegii basarabeni în secolul X. În Câmpia Română apare în contexte mai timpurii de secol IX-X. Deasemenea, procentul în care această ceramică apare în  Basarabia diferă de la un sit la altul. In siturile din sud atinge un procent enorm de 15-20% în timp ce la Hansca nu depăşeşte 0,22%.[22] Proporţii la fel de mari de 20% întâlnim şi la Ştefan cel Mare-Feteasca (jud. Călăraşi)[23]. Un procent mare de 15% îl găsim şi în bordeiul nr.4 datat arheomagnetic în prima jumătate a secolului al IX-lea de la Vlădeni-Popina Blagodeasca. Şi un procent şi mai mare de 20%  îl găsim la un cuptor menajer din acelaşi sit. Remarcăm însă că, deşi procentul poate fi diferit de la o locuinţă la alta,  în ansamblul aşezării  procentele au  analogii pe spaţii largi. In contrast însă, la Capidava, care deşi susţine existenţa unui nivel se secol IX-X, ceramica cenuşie apare doar în proporţie de 3%[24]. De reţinut că, la Sarkel această ceramică este de doar 5% şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit, dat fiind faptul că Sarkel s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al IX-lea. In timpul împăratului bizantin Teofil (829-842) d-abia se construia citadela. Prin urmare, procentul mare de ceramică cenuşie indică aşezări mai timpurii, aşa cum susţinea şi regretata Maria Comşa.

 

II. Din cele arătate mai sus reiese că deşi arheologii au făcut eforturi susţinute pentru elaborarea unor datări corecte, totuşi nu a existat un interes aparte pentru studierea cronologiei arheologice ca ştiinţă, adică bazată pe principii şi legi. Nu a fost sesizat faptul că arheologii controlează doar o mică parte din domeniul vast al cronologiei. Partea cea mai spectaculoasă, deoarece ei agaţă într-un arbore cronologic deja schiţat, cultura materială a istoriei, nivelul de civilizaţie. De aceea considerăm că ar fi utilă extinderea bazei de date a cronologiei absolute[25] prin datarea unui număr mai mare de fenomene astronomice menţionate în izvoarele scrise. Astfel că, până la sfârşitul secolului XX, fuseseră repertoriate peste 370 de eclipse menţionate doar în izvoarele medievale[26], din care doar câteva au fost datate. In afară de eclipsele de lună, pe lista specialiştilor în cronologie, intră şi eclipsele de soare, ocultaţiile, poziţia planetelor faţă de soare la un moment dat menţionată în horoscoapele egiptene etc. Să le numim pe scurt fenomene astronomice.  Astfel că ei obţin din documentele istorice un şir de fenomene astronomice pe care le compară cu un alt şir rezultat în urma măsurătorilor de specialitate pe hărţile cerului. Identificarea exactă a fenomenului este însă dependentă de acurateţea descrierii din text, de traducere, de experienţa şi cultura savantului care stabileşte în final datarea, să zicem, a unei eclipse. Aceasta se poate numi cronologia absolută clasică şi este cadrul în care istoricii şi-au fixat reperele. Or, din această categorie, arheologia medieval-timpurie din Bărăgan şi nu numai beneficiază de două rezultate,  în jurul cărora s-a croit o întreagă istorie. Astronomii au datat în anul  968 eclipsa de soare menţionată de Leon Diaconul în opera sa[27]. De acest an istoricii au legat revenirea bizantină la Dunărea de Jos, războiul bizantino- rus care l-a precedat precum şi toată istoria legată de împăratul Ioan Tzimisches (969- 976). Impăratul Constantin Porfirogenetul (912-959) menţionează în opera sa că se află în anul 6640 de la Facerea lumii[28]. Conform cronologiei creştine stabilite de Dionisie Exiguus, cărturarul împărat şi-a scris opera în 952 d. Hr. In jurul acestei date s-a stabilit prezenţa pecenegilor la Dunărea de Jos. Prin urmare, exploatarea filonului astronomic de datare prin elaborarea unor studii interdisciplinare ne-ar oferi puncte noi de datare, mult mai stabile decât datările relative.

 

 

Tabel I. Aşezări medieval-timpurii din Câmpia Bărăganului

 

 

Bibliografie

 
Constantin Porfirogenetul, Carte de Invăţătură pentru fiul său Romanos Constantin Porfirogenetul, Carte de Invăţătură pentru fiul său Romanos,  Scriptores Byzantini,VII, traducere de Vasile Grecu, Bucureşti, Ed. RSR,1971
Comşa 1963

 

Corbu 2019

M. Comşa, Cu privire la evoluţia culturii balcano-dunărene în secolele IX-XI, SCIV, XIV, 1963, 1

E. Corbu, How to establish cultural and chronological data of a stronghold with ditches from Vlădeni-Popina Balgodeasca (Ialomitza county), пресдавб, 8, Велико-Търновоб, 2019, p.355-373

 

Corbu 2018

 

 

Corbu, 2013 a

E. Corbu, Historical and archaeological arguments regarding early- medieval defensive-system from Vlădeni-Popina Blagodeasca (Ialomitza county, România), Пляска-Преслаб, 13, Sofia, 2018

E. Corbu, Historical Danube influence on Early Medieval History, Preslav, 7, p.85-96, Veliko-Târnovo, 2013.

 

Corbu 2013b E. Corbu, Vlădeni-Popina Blagodeasca,vol.I, Brăila, Istros, 2013.

 

Corbu 2009 E. Corbu, Ceramica din a doua jumătate a secolului al-IX-prima jumătate a secolului al X-lea de la Dunărea de Jos. Consideraţii generale., Vasaria Medievalia, Bistriţa-Cluj-Napoca, 2008, p.127-140.

 

Corbu 2006 E. Corbu, Sudul României în Evul Mediu-Timpuriu, Brăila, Istros, 2006
Corbu 1997 E. Corbu, Aşezarea medieval-timpurie de la Stefan cel Mare, pct. Feteasca (jud. Călăraşi), Pontica, XXX
Corbu, Şuteu 2007 E. Corbu, C. Şuteu, Relevanţa cronologică şi istorică a primelor datări arheomagnetice din România pe situl medieval-timpuriu de la Vlădeni- Popina Blagodeasca (jud. Ialomiţa), Arheologia Medievală VI, 2007
Cursaru-Herlea 2016 S. M. Cursaru-Herlea, Ceramica medievală de la Capidava (secolele IX-XI), Muzeul Astra-Sibiu, 2016.
Diacu 2008 Fl. Diacu, Mileniul pierdut, Editura Dacica, 2008.
Florescu-Covacef 1988-1989 R. Florescu, Zaharia Covacef. Stratigrafia Capidavei romane-târzii şi feudale-timpurii, Pontica, 21-22, 1988-1989

 

Крыганов, 2001 А. В. Крыганов,  Верхнесалтовский и Нетайловский  археологические  памятники салтовской културы остатки древнего хазарского города,  Степи Европы в епоху средневековья, Донецк, 2001.
Musteaţă, 2005 S. Musteaţă, Populaţia spaţiului pruto-nistrean în secolele VIII-IX, Pontos, Chişinău, 2005

 

Papasima, Oprea 1984 T.Papasima, V. Oprea, Un cuptor de ars oale din epoca feudală-timpurie, Pontica, XVII,1984

 

Шербак 1957 А. М. Шербак,  К вопрос о языке и писменности печенегов,  Материалы и иследования по археологии СССР, 75, 1957
Ştefan et al. 1967 Gh. Ştefan, M. Comşa, I. Barnea, E. Comşa, Dinogeţia, Ed. Academiei RSR, 1967

 

 

Zaharia 1967

E. Zaharia, Săpăturile de la Dridu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1967

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] Corbu 2006, 41-43

[2] Papasima, Oprea 1984, 240

[3] Corbu 2019,p.355-373

[4] Corbu 2018, 489-495.

[5]Florescu, Covacef, 1988-1989, 198-247.

[6] Stefan et al. 1967, 196

[7] Corbu, 2008, p.127-140

[8]  Corbu, Şuteu,2007;  Corbu 2013, 154-159

[9] Corbu 2013, p.168

[10] Corbu,2006, p.50-54

[11] А. М. Шербак  1957, p.  372

[12] Comşa, 1963, 119

[13] Zaharia 1967, .97

[14] Idem, 102

[15] Corbu 2006, 5-9

[16] Ştefan et al.1967, p.196-227

[17] Idem, 196

[18] Corbu, 2006, 123-164

[19] Primul Ţarat Bulgar a preluat o bună parte din cultura materială şi spirituală bizantină, lucru dovedit în primul rând de rezultatele cercetărilor arheologice din cele două capitale ale statului.

[20] Corbu  2013,16-25.

[21]  Крыганов 2001, 2, 347- 357.

[22]  Musteaţă, 2005, 75.

[23] Corbu, Pontica 1997,  p.265.

[24] Cursaru-Herlea, 2016, p.262-263

[25] Măsurarea timpului a fost o preocupare a savanţilor şi filosofilor din toate timpurile, însă  cronologia istorică pe care o utilizăm în zilele noastre este o ştiinţă apărută abia în secolul al-XVI-lea. Cu alte cuvinte are un avans de trei sute de ani faţă de  arheologie, timp în care a fost creat un schelet cronologic, un fel de cadru.  Descoperirile arheologice au umplut acest cadru, asemeni pieselor unui puzzle. Trebuie să menţionăm însă că atât fondatorii acestei ştiinţe cât şi cei de azi  nu sunt istorici. Este adevărat că, în afară de Paulus Crusius, profesor de istorie şi matematică la Iena, fondatorii   Joseph Scaliger şi  Dionisios Petavius precum şi Isaac Newton au fost pasionaţi de istorie şi au căutat să lege cronologia de istoria cunoscută de ei până în acel moment (care istorie însă nu implica arheologia). Pe măsura specializării ştiinţelor, măsurarea timpului a devenit domeniul matematicienilor, astronomilor, fizicienilor, specialiştilor în mecanică cerească. Pasiunea lor pentru cronologie nu este dată de istorie, ci de cercetarea corpurilor cereşti. Filolog şi astronom, Scaliger studia calendarele antice, Issac Newton studia poziţia colurelor (cele două cercuri ale sferei cereşti) atunci când s-a lovit de problema cronologiei. Robert Newton studia elongaţia lunii şi în consecinţă trebuia să stabilească cronologia eclipselor de lună de-a lungul istoriei. De reţinut deasemenea că  nu toţi savanţii sunt de acord cu cronologia clasică. Cercetările din ultimul secol par  să îi confirme pe Isaac Newton şi  Nikolai Morozov care, independent unul de altul, au susţinut că  antichitatea  este mai scurtă. Astfel că, se creează din punct de vedere arheologic posibilitatea ca unele culturi să fie contemporane şi nu succesive. Această ipoteză este susţinută şi de unii dintre contemporanii noştri. De pildă cronologia Egiptului antic publicată în 1991 de un grup britanic condus de Peter James arată că aceasta este mai scurtă cu 250 de ani[25]. Nu intrăm în acest subiect, dar reţinem că nici cronologia absolută nu este chiar atât de sigură. In studiul de faţă ne vom referi doar la cronologia tradiţional acceptată aşa cum a fost schiţată de Joseph Scalinger şi completată ulterior şi pe care a fost întemeiată  cronologia arheologică actuală.

[26]  Diacu 2008, 96

[27] Diacu 2008, 10.

[28] Constantin Porfirogenetul 1971, 63.

DARURILE ANULUI. O CARTE

Slavă Domnului am avut un an bun. In anul 2013, a fost publicat primul volum al monografiei arheologice Vlădeni-Popina Blagodeasca.

Emilia Corbu, Vlădeni-Popina Blagodeasca, volumul I,
Editura Istros, Brăila
Anul apariţiei: 2013
Nr. de pagini: 370 (266 pagini text, 74 planşe, anexe)
Dimensiuni: 30 x 21cm
ISNB: 978-606-654-057-5

Cuprinsul cărţii este specific unei monografii arheologice.

Introducere……………………………………………………………………………………..3
Capitolul I. Premisele cercetărilor de la Vlădeni-Popina Blagodeasca…….5.
Localizare. Floră. Faună. Toponimie. Istoria locului…………………………….9.
O problemă de geografie istorică. Albia majoră a Dunării…………………..13.
Capitolul II. Complexe arheologice cercetate
II.1.Stratigrafia aşezării. Metoda de cercetare………………………………21
II.2..Prezenţa antropică pe grindul sudic al Popinei Blagodeasca……23
II.3. Locuinţe
• Locuinţe adâncite……………………………………………………………………..24.
• Locuinţe de suprafaţă………………………………………………………………..45
II.4.Cuptoare menajere……………………………………………………………………47
II.5. Gropi de bucate………………………………………………………………………64
II.6. Gropi de cult…………………………………………………………………………..86
II.7. Gropi cu funcţionalitate neprecizată…………………………………………..91
II.8. Sistemul defensiv …………………………………………………..93
II. 8.1. Palisada…………………………………………………………..95
II.8.2. Şanţul……………………………………………………………101
Capitolul III. Inventarul……………………………………………………………………….109
III.1 Ceramica.
• Ceramica din pastă nisipoasă……………………………………………………..109
• Ceramica din pastă cenuşie………………………………………………………..111
• Ceramica lucrată cu mâna………………………………………………………….118
• Ceramica smălţuită…………………………………………………………………..123
III. 2. Obiecte de uz casnic din lut…………………………………………………………125
III. 3. Piese din os şi corn…………………………………………………………………….126
III.4. Piese din metal……………………………………………………………………………127
III.5. Piese de uz casnic din piatră…………………………………………………………138
III.6. Diverse………………………………………………………………………………………139
III.7 Ceramica din alte epoci istorice……………………………………………………..139
Capitolul IV. Evoluţia aşezării din perspectiva arheologică şi istorică….145
IV.2. Relaţia dintre aşezarea de la Vlădeni-Popina Blagodeasca şi
evenimentele istorice din secolele VIII-XI………………………………………..149
IV.3. Date noi despre localizarea Onglosului…………………………………….152
IV.4. Atribuirea etnică a aşezării de la Vlădeni-Popina Blagodeasca……157

Capitolul V. Rezultatele cercetărilor pluridisciplinare
V.1. Ridicarea topografică şi ortofotoplanul………………………………………163
V.2. Datarea arheomagnetică (Dr. Călin Şuteu)…………………………………164
V.3. Rezultatele analizelor carpologice (Dr. Maria Constantinescu)……..169
V.4. Rezultatele determinărilor paleofaunistice
(Dr. Dragoş Moise)………………………………………………………………………..170
V.5. Analize paleofaunistice pe material arheologic prelucrat
(Dr.Adrian Bălăşescu)…………………………………………………………………….171
V.6. Studiu antropologic al scheletului descoperit în groapa de cult nr.1
(Drd. Vasile Gabriel)……………………………………………………………………..172

Rezumat (lb. Engleză)………………………………………………………………………….183
Cuprins (lb. Engleză)…………………………………………………………………………..217
Bibliografie generală……………………………………………………………………………219
Materiale explicative
• Lista Tabele explicative…………………………………………………………….226
• Lista inventarului metalic rezultat în urma prelucrării primare ………227
• Lista planşelor………………………………………………………………………….228
• Lista figurilor……………………………………………………………………………230
• Lista anexelor……………………………………………………………………………232
• PLANŞE
• FIGURI
• ANEXE

In loc de cuvânt înainte…o scurtă introducere

Cercetările arheologice desfăşurate pe grindul sudic al Popinei Blagodeasca (com. Vlădeni, jud. Ialomiţa) între anii 2000-2012 au dus la descoperirea şi analizarea unei aşezări medieval-timpurii importante.
A publica un prim volum monografic când cercetările se află în curs este un risc, întrucât descoperirile viitoare pot modifica opiniile de azi. Dar a publica parţial doar în rapoarte arheologice un volum important de informaţie este o lipsă de profesionalism. A lăsa neîndreptate greşelile strecurate de-a lungul anilor în rapoartele arheologice solicitate într-un interval prea scurt de la finele campaniilor de săpături, fapt ce duce fie la o informaţie incompletă, fie la o concluzie greşită, este o neglijenţă. Intre risc, lipsă de profesionalism şi neglijenţă, preferăm riscul.
Publicarea acestui volum se impunea şi din alt motiv, al corectării unui dezechilibru. Stadiul actual al cercetării arheologice medieval-timpurii indică un dezechilibru între periegheze şi cercetări sistematice. Doar în sudul României au fost repertoriate peste 200 de aşezări, în majoritate covârşitoare, rurale. In biblioteci există însă doar cinci monografii arheologice şi o singură lucrare de sinteză pentru acest teritoriu. Este inutil să mai arăt că din cele cinci lucrări, trei se referă la cetăţi bizantine care au, în virtutea istoriei lor, un specific aparte. Publicarea celor aproape 60 de complexe arheologice cercetate integral vor aduce astfel, sperăm, un plus de informaţie necesar studierii acestei epoci la nordul Dunării.
Obiectivele lucrării sunt specifice unei monografii arheologice. Ne vom referi la cadrul natural al aşezării atât la cel istoric cât şi contemporan, atât de diferit de epoca în care aşezarea a evoluat.
Apoi, am considerat necesar să spunem câteva lucruri despre istoria scrisă a locului în lumina primelor atestări documentare.
Complexele arheologice cercetate integral adică locuinţe adâncite, gropi de bucate, cuptoare menajere sunt descrise în detaliu, în conformitate cu vocabular arheologic.
Am destinat câte un capitol stratigrafiei şi evoluţiei aşezării cât şi cercetărilor interdisciplinare care întregesc demersul arheologic. Nu lipsesc nici datele referitoare la istoricul cercetărilor, dar nici studiile speciale dedicate fie unor anumite categorii ceramice, fie unor evenimente, fie unor aspecte specifice istoriei şi arheologiei medieval-timpurii.
Inceputul cercetărilor arheologice se datorează domnului prof. univ. dr. Ştefan Olteanu sub coordonarea căruia săpăturile au debutat în anul 2000.
Deasemenea am beneficiat de sprijinul unor specialişti, cărora le adresez întreaga mea consideraţie şi mă refer la domnii Dragoş Moise şi Adrian Bălăşescu care s-au ocupat de cercetarea unei părţi a materialului paleofaunistic, la doamna Maria Constantinescu autoarea analizelor carpologice şi nu în ultimul rând la domnul Călin Şuteu, autorul determinărilor arheomagnetice.
Un cuvânt de mulţumire trebuie să adresez şi lucrătorilor, elevi dar şi adulţi din comuna Vlădeni pentru răbdarea, silinţa şi ascultarea de care au dat dovadă.
Sperăm ca publicarea acestor rezultate să fie o contribuţie la arheologia Bărăganului care se dovedeşte, iată, locuit din timpuri istorice şi nu populat în timpuri moderne, aşa cum din lipsă de informaţie susţin unii etnografi până azi. Să nu uităm că în judeţul Ialomiţa se află o serie de situri arheologice importante la nivel naţional cum ar fi Piscul Crăsani, Oraşul de Floci, Dridu (aşezarea care a dat denumirea eponimă culturii medieval-timpurii – secolele VIII-XI) din România. Aceste premise constituie un argument pentru lucrare de faţă.

Dr. Emilia Corbu

PROIECT FINANŢAT DE MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL

RAPORT PRELIMINAR AL SĂPĂTURILOR ARHEOLOGICE DIN AŞEZAREA MEDIEVAL-TIMPURIE  (SEC. VIII-XI) DE LA VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA (jud. Ialomiţa) din anul 2012

Proiect finanţat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Dr. Emilia Corbu

 Săpăturile arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca (jud. Ialomiţa)-cod sit-94802.01- au  fost efectuate pe baza autorizaţiei de săpătură nr.63/2012,  în perioada 6 august-29 septembrie 2012 şi  coordonate de dr. Emilia Corbu, responsabil ştiinţific de şantier. Au fost angajaţi un număr de 16 lucrători zilieri. Au fost aprobate fonduri din partea Muzeului Judeţean Ialomiţa şi a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional. A fost cercetată o suprafaţă de 159 mp la o adâncime de 1m şi s-a ajuns la adâncimea de 2 m pe suprafaţa SH c.16-c.20

Obiectivul principal al campaniei a fost investigarea unui fossatum unic până în prezent în aşezările medieval-timpurii de la nordul Dunării. In acest scop au fost trasate următoarele secţiuni şi casete:

SG c.11-c.15 ( 10 x 1,5 m) pentru investigarea zonei aflate în faţa şanţului de apărare.

SH (40 m x 2 m) pentru investigarea zonei aflate în spatele şanţului, deci a zonei apărate de şanţ, precum şi a orientării şi formei întregului complex (fig.1).

Cas. A 46, A47, A48, A49 ( 4 x 4 m fiecare) pentru cercetarea integrală a unor complexe aflate în spatele şanţului.

Deasemenea am continuat cercetarea în casetetele A 42 şi A 43 deschise în campania precedentă şi în care ne-am adâncit pentru a surprinde orientarea şanţului.

Au fost cercetate integral  următoarele complexe:

1)       locuinţă adâncită medieval-timpurie (SH c.1-c.3-Cas. A 48), devenită în planul aşezării Bordeiul nr. 11

2)      locuinţă adâncită medieval-timpurie (SH c.6-c.8-Cas. A 46) devenită în planul aşezării Bordeiul nr. 12.

3)       cuptor menajer medieval-timpuriu ( SH 1-2) devenit în planul aşezării Cuptorul menajer  nr. 9

4)      cuptor menajer medieval-timpuriu ( SH. 13, Cas. A 49) devenit în planul aşezării Cuptorul menajer nr.10.

5)      groapă medieval-timpurie cu funcţionalitate neprecizată(Cas. A 46, carou 2-3)

6)      Fossatum-ul a fost cercetat integral pe SH c.13-15) şi de-a lungul profilului nordic pe SH c.16-20.

Au fost doar intersectate şi cercetate parţial următoarele complexe aflate în faţa fossatum-ului:

7)      locuinţă getică adâncită (SG c.11-12)

8)      Complex nedeterminat (SG c.13-15)

Documentaţia constă în: carnet de şantier completat zilnic, circa 500 de fotografii digitale, un număr de 33 de desene pe hârtie milimetrică reprezentând planuri şi profile, etape de lucru şi desene finale, circa 250 de pungi de material ceramic selectate pe carouri şi secţiuni. In prezent materialul documentar se află în lucru.

FOSSATUM (SH. C.15-C.19)

Deşi a fost obiectivul principal al campaniei, complexul a fost cercetat doar spre finalul perioadei de săpături şi aceasta datorită  faptului că situl arheologic se află în exploatare agricolă, vinovată de această situaţie fiind Direcţia pt. Cultură Ialomiţa. Aşa că am aşteptat recoltarea sorgului petrecută la începutul lunii octombrie.

Detalii stratigrafice. Acest şanţ este unic în aşezările de la nordul Dunării, aşa că a fost cercetat cu toată atenţia.Au fost trasate două secţiuni paralele SG ( în 2011, 2012) şi SH (2012) aflate la 15 m distanţa în partea vestică a aşezării, orientate E-V.

SG avea dimensiunile de 30 m x 1,50 m şi SH avea 40 x 2 m. Au fost împărţite în carouri de 2 m. Prima constatare importantă a fost că şanţul este rotund, arcuindu-se spre vest, aşa se face că apare pe traseul SG în carourile C.5-C.10 şi pe SH în carourile C 15-C19. Arcuirea se surprinde exact pe profilul sudic al Cas. A 42- Cas. A43 aflate între cele două secţiuni.Orientarea  şanţului este NE-SE.

Pe traseul SH şanţul are formă albiată şi coboară în trepte de la -1,20 (c.15) la -1,75 (c.16-c.19) urcând iarăşi la -1,20 (c.20). Lăţimea totală a şanţului era de 11,70 m, iar lăţimea la adâncimea maximă era de 7 m (fig.2 a,b). La fel ca şi pe traseul SG, a fost găsită la marginea interioară a şanţului o groapă de par cu diametrul de 0,40 ceea ce ne indică o palidadă simplă de stâlpi groşi  din lemn ce delimita complexul de o parte şi alta.

Spre deosebire de SG unde adâncimea este doar de 1 m, pe SH adâncimea maximă este de 1,75 m (fig.2b), ceea ce ne sugerează fie că săparea şanţului a fost la un moment dat abandonată, fie spre final şanţul era mai puţin adânc.

Constatarea cea mai importantă însă este aceea că acest fossatum este unul şi acelaşi complex cu şanţul de apărare cercetat în anii anteriori pe SE/ 2006 şi SF/2007 unde avea adâncimea de 2 m şi aceeaşi formă rotunjită. Că este acelaşi şanţ o dovedeşte şi sedimentul brun-negricios, afânat, untos. Deosebirea este că pe SG şi SH se află în imediata vecinătate a zonei de locuire şi din acest motiv are un inventar divers provenit de la resturile menajere ale celor două faze de locuire ulterioare şanţului. Acest aspect a influenţat şi situaţia stratigrafică. Astfel că pe SE şi SF se conturează la –o,30 m în timp ce pe SH apare  la -0,40 sub o fază de locuire medieval-timpurie.

Inventarul şanţului este destul de bogat şi constă din fragmente ceramice din pastă nisipoasă, pastă cenuşie şi caolinoidă precum şi alte piese din os şi metal care se află în lucru. Au apărut destul de multe oase fragmentare de animal, pietre, paiantă şi alte resturi de construcţii.

COMPLEXE AFLATE ÎN SPATELE ŞANŢULUI DE APĂRARE

BORDEIUL NR. 11 (SH c.1-c.3-Cas. A 48)

Dimensiuni şi orientare.

Are plan patrulater de 4,50 x 4 m, orientat NE-SV, cu podeaua de -1,38 m (fig.3). Intrarea se afla pe latura de SE şi cobora în trepte la -0,79, -1,15, -1,29. Pe podea se aflau patru gropi de par, provenite probabil atât de la bordei cât şi de la cuptorul menajer care l-a suprapus. Avea un cuptor cotlonit în colţul estic, oval, de 1,50 x 1,20 m şi cu vatra la -1,13 m. Patul de ardere al vetrei, gros de 8 cm,  rezultase în urma folosirii îndelungate atât în cadrul bordeiului cât şi a cuptorului menajer ulterior.

Detalii stratigrafice

S-a delimitat la -0,43 cm de la nivelul actual al solului ca o serie de lentile de pământ galben amestecat cu brun, paiantă şi material arheologic. In centru sedimentul era brun-cenuşiu amestecat cu arsruă şi paiantă. Situaţai stratigrafică inedită constă în aceea că această locuinţă a fost suprapusă de cuptorul menajer nr. 9 care i-a folosit parţial groapa şi cuptorul (fig.4). Bordeiul se afla acoperit cu un strat gros de pământ galben de 0,30-0,40 m  surprins pe aproape toată suprafaţa între -0,90-1,20 m. In SH c.3, mantaua de pământ glaben începe de la -0,70 m.Cam de pe la -1,13 m am intrat în sedimentul propriu-zis al locuinţei care era brun-maroniu, f. afânat cu pelicule negricioase (fig.5). Podeaua se afla la -1,30 -1,38 din pământ bătut. Este a doua locuinţă de pe Popina- Blagodeasca care a fost acoperită cu pământ galben, ceea ce ne sugerează o reamenajare a ariei de locuire, o fază de locuire nouă survenită la scurt timp după dezafectarea fazei anterioare

Inventarul bordeiului a fost sărac. Materialul arheologic se află în lucru. Stratigrafic propunem o datare de sec.VIII-IX d. Chr.

BODEIUL NR. 12 (SH c.6-c.8-Cas. A 46)

Dimensiuni şi orientare

Plan pătrat de 4 x 4 m, orientat NE-SV. Podeaua se afla la -0,95 m. Cuptorul era cotlonit parţial în colţul vestic şi se prelungea cu o vatră lutuită în faţă spre interiorul locuinţei (fig.6). Vatra era rotundă cu diametrul de 1 m.  Toată latura de NV a cuptorului era arsă, arsură ce se întindea şi pe podea, ceea ce ne sugerează distrugerea acestei locuinţe prin incendiu (fig.7).

Detalii stratigrafice.

S-a delimitat la -0,30-0,35 m ca un sediment brun-maroniu, afânat cu lentile de pământ galben, cărămidă, chirpic, arsură, material arheologic divers. O groapă de doar    –o,60 m aflată pe colţul nordic ne sugerează consolidarea pereţilor locuinţei cu tălpici de lemn. Materialul arheologic se află în lucru. Stratigrafic însă bodeiul se datează în sec. IX-X.

CUPTORUL MENAJER NR.9 ( SH, C.1-2)

Aşa cum arătam la stratigrafia bordeiului nr. 11, acest complex a folosit parţial bordeiul. Cei care au amenajat cuptorul menajer  au acoperit cu pământ galben bordeiul cam până la -0,70-0,80 m şi  i-au păstrat cuptorul. A rezultat o amenajare uşoară pe stâlpi de lemn ale căror gropi se mai observă pe podeaua bordeiului (fig.8). Noul complex se delimita la -0,30 -0,40 m de la nivelul actual ca un sediment gri-cenuşos, foarte afânat, cu pigmenţi de pământ galben, cenuşă şi arsură. Groapa de acces avea dimensiuni de 2,50x 2,50 m cu adâncimea de -0,82 m, orientat NE-SV cu cuptorul la E. Vatra   păstra aceleaşi dimensiuni de 1,50 x 1,20 m.

Majoritatea cuptoarelor menajere de la Vlădeni-Popina Blagodeasca au intersectat şi folosit parţial bordeiele din faza anterioară.

Inventarul, destul de sărac, se află în lucru.

CUPTORUL MENAJER NR.10 ( SH. C.13- Cas. A 49)

S-a conturat la – 0,30 m ca un sediment brun-negricios, foarte afânat, pe alocuri grăunţos cu lentile de cenuşă. Este compus dintr-o groapă de acces  (oarecum trapezoidală cu colţuri rotunjite, de 2,50 x 2 m şi adâncă de -1,29 m) şi o vatră. Intregul complex avea dimensiunile de 4 x 2,50 m.  Intrarea se afla pe latura de NV aşa cum ne sugerează o treaptă aflată la -0,92 m. Vatra era cotlonită în colţul nordic, era rotundă cu diametrul de 1,50 m şi avea adâncimea de -1,21 m (fig.9). Patul de ardere al vetrei avea grosimea de 9 cm şi sugerează o utilizare îndelungată.

Pe capătul SE al gropii de acces se aflau patru gropi de pari, adânci de -1,43 care par să nu aibă legătură cu complexul. Posibil să provină de la palisadă dintr-o altă fată de locuire.

GROAPĂ CU FUNCŢIONALITATE NEPRECIZATĂ (Cas. A46, c.2-3)

Aproape de centrul bordeiului 12,  sedimentul era negricios, afânat, grăunţos şi provenea aşa cum vom vedea de la o groapă care perfora podeaua bordeiului. Diametrul acesteia era de 1,50 x 1,20 m. Fundul cobora în pantă de la -1,27 la -1,43 m. Având în vedere adâncimea mică a gropii faţă de podea rezultă că groapa nu aparţinuse bordeiului ci era ulterioară.

COMPLEXE AFLATE ÎN FAŢA ŞANŢULUI DE APĂRARE

Pentru a investiga această zonă, în acest an am prelungit secţiunea SG cu încă 10 m (fig.10) şi am constatat că stratigrafic avem altă situaţie:

a)      stratul  medieval timpuriu este foarte subţire deşi materiale arheologice medieval-timpurii apar atât în stratul arabil cât şi în strat până la aproape -0,30 m. Sub stratul medeival-timpuriu se află un strat antic caracteriazt de un sediment gri-cenuşiu, foarte afânat, cenuşos. In acest strat am intersectat două complexe pe care le-am cercetat parţial. Este vorba de o locuinţă  care apare pe SG c.11-c.12, caracterizată de multă cenuşă şi arsură şi care se adânceşte până la -1,40 m. Acest complex a fost distrus parţial de şanţul de apărare şi de amenajările pendinte acestuia.

b)      In SG c.14-15 apare un alt complex nedeterminat încă, adâncit până la 1 m, posibil o altă locuinţă (fig.11).

Concluzii.

Campania din anul 2012 ne-a prilejuit importante precizări stratigrafice cu privire la evoluţia aşezării. Complexele apărute pe traseul SH constituie un veritabil ,,sandwich stratigrafic,, care confirmă existenţa mai multor faze de locuire, din care evidente în situaţia de faţă sunt doar trei. Prima situaţie de acest gen a mai apărut cu ani în urmă pe traseul Cas. B7-B10, unde au fost surprinse patru faze de locuire. Atribuirea complexelor pe faze de locuire va fi posibilă după examinarea întregului material arheologic descoperit.

,,Fossatumul,, este de fapt un şanţ de apărare, descoperire unică până în prezent în aşezările de la nordul Dunării. Face parte din cea mai veche fază de locuire. Nu excludem posibilitatea ca aşezarea medieval-timpurie în faza finală să se fi extins şi pe grindul vestic, adică dincolo de limitele trasate iniţial de şanţ.

Locuinţele şi cuptoarele menajere medieval-timpurii cercetate în spatele şanţului se adaugă celor din anii anteriori şi configurează o aşezare de mari dimensiuni.

Lista planşelor

Fig.1-Şanţul de apărare- inceputul lucrărilor

fig. 2b. Şanţul de apărare-profil nordic (SH c.15-20)

Fig.3 Bordei 11-vedere generală

fig.4-Cuptorul bordeiului nr.11

Fig.6 Planul bordeiului nr.12

Fig.8- Cuptorul menajer nr.9

Fig.9- Planul cuptorului menajer nr.10

Fig.10 Vedere generală a SG c.11-15

 

 

 

SUDUL ROMÂNIEI ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU (SECOLELE VIIII-XI)

Evul mediu timpuriu a fost timpul marilor contraste, atât de specifice perioadelor de tranziţie de la o lume la alta. Marcată de un dinamism fără precedent, epoca a fost caracterizată, în toate domeniile sale, de apariţia unor noi forme de organizare, de cultură, de adaptare la mediu, coexistente la un moment dat cu forme arhaice. Poate cel mai important fenomen al perioadei a fost afirmarea, în plan politic şi social, a unor noi populaţii care încep să aibă trăsăturile popoarelor moderne de mai târziu. Bulgarii, slavii, ruşii, ungurii încep să-şi structureze la periferia Imperiului Bizantin forme statale incipiente. Acelaşi fenomen este prezent şi în Europa Occidentală. Economia epocii începe să fie influenţată decisiv de marele domeniu feudal care va avea o evoluţie specifică fiecărei zone.
Pe de altă parte, sub aspect cultural şi religios evul mediu timpuriu este o lume puternic polarizată: civilizaţie-barbarie, cler-mireni, bogaţi-săraci etc. Existau focare, centre de iradiere a noilor forme, structuri şi idei, aşa cum erau aparatul de stat al imperiului, oraşele, biserica. Orice disfuncţie la nivelul acestor nuclee antrena consecinţe în lanţ. În timp ce în Imperiul Bizantin marii proprietari latifundiari, feudali şi mai târziu militari, se implicau în lupta pentru tron şi oraşele traversau o perioadă de centralizare, la graniţe apar, de-a lungul întregii epoci, populaţii seminomade sau nomade organizate în structuri arhaice (trib, clan etc.). Fenomenul migraţiei a marcat aproape întreaga evoluţie social-politică a epocii. Chiar şi în domeniul religios înregistrăm contraste. Pe de o parte asistăm la creştinarea unor noi popoare, pe de altă parte au loc primele cruciade, simptome timpurii ale unui proces lent de criză a Bisericii, care va culmina în 1056 cu prima mare schismă.
Cercetarea unei epoci atât de complexe poate fi realizată prin studii specializate asupra anumitor aspecte, studii care însumate pot reda ansamblul. Lucrarea de faţă este un studiu din perspectiva arheologiei, cu mijloacele şi rezultatele acesteia, asupra culturii materiale existente în secolele VIII-XI pe teritoriul pe care se va forma mai târziu statul medieval Ţara Românească. Am studiat această cultură arheologică prin elementele sale esenţiale adică aşezarea şi necropola care, împreună, definesc o comunitate. Cele peste 130 de situri în care s-au descoperit locuinţe şi morminte, publicate de-a lungul a cinci decenii în rapoarte arheologice, în diverse studii sau articole, ne-au oferit materialul documentar pentru a analiza dinamica demografică şi a delimita zonele de densitate demografică, a defini tipul de aşezare pornind de la elementele sale de bază: vatra satului, planul aşezării, tipurile de locuinţe şi anexele lor. Aceste aşezări, cetăţi sau oraşe şi sate reflectă, prin multitudinea de date pe care le oferă, caracterul acestei culturi, faptul că au fost ridicate şi locuite de o populaţie sedentară, autohtonă, cunoscătoare a posibilităţilor economice ale zonei. Ritul şi ritualul funerar dovedesc, de asemenea, perpetuarea unor tradiţii ancestrale dar şi prezenţa, poate, a unor grupuri alogene.
Am propus o clasificare a inventarului acestor situri în categoriile cele mai frecvente (ceramică, unelte, arme, podoabe) şi am întocmit şi o repertoriere, dacă nu exhaustivă, cel puţin necesară studierii oricărei culturi arheologice. Din această perspectivă lucrarea de faţă este o oglindă şi imaginea pe care o oferă asupra secolelor analizate este aceea a unei culturi unitare, integrată realităţilor epocii, o cultură în care aspectele locale şi influenţele bizantine se împletesc.
Această bază documentară ne-a permis analizarea, în capitolele destinate factorilor de influenţare şi comunicare, a condiţiilor pedo-climaterice, social-politice şi culturale asupra economiei perioadei, a unor aprecieri privind geografia istorică. De asemenea am considerat că este oportun şi necesar să vorbim despre aspectul etno-cultural al acestei perioade caracterizată de afirmarea în istorie a popoarele europene moderne de mai târziu.
Cultura Dridu, aşa cum este denumită în literatura de specialitate constituie prima cultură cu caracter medieval propriu-zis şi pentru acest lucru pledează lucrarea de faţă, în întregul ei. Datorită caracterului specific al literaturii şi istoriografiei medievale, care respectă şi ele ceea ce arătam mai sus, polarizarea puternică şi focalizarea pe anumite areale, pagini întregi din istoria scrisă a unor popoare au rămas albe. În asemenea condiţii meritul de netăgăduit al arheologiei medievale este acela de a completa aceste pagini cu argumente palpabile ale existenţei concrete a comunităţilor umane de la finele primului mileniu creştin. În acest context istoriografic am considerat că o sinteză a culturii arheologice din secolele VIII-XI este utilă.
În ultimele trei decenii au fost publicate o serie de izvoare istorice bizantine, occidentale, maghiare, ruseşti care fac trimitere, uneori, la realităţile nord-danubiene. Am corelat, acolo unde a fost posibil, mărturiile oferite de sursele literare cu datele arheologice.
Aceste date atât de diverse, pe care generaţii de arheologi le-au lăsat istoriografiei româneşti ar trebui, pe viitor, utilizate şi pentru realizarea unor proiecte de arheologie aplicată. Reconstituirea unor locuinţe semi-adâncite, gropi de bucate şi cuptoare precum şi analizarea funcţionării acestora ar furniza, cu siguranţă, o serie de detalii privind construirea, modul de folosire etc. date care ar întregi imaginea pe care o avem asupra culturii arheologice din secolele VIII-XI.
Aşa cum arătam, evul mediu timpuriu este mult prea complex pentru a fi epuizat doar din perspectiva arheologică dar acest unghi de vedere are meritul de a fixa structura materială a epocii, osatura, reperele culturale, de a-i surprinde evoluţia.
Nu pot să închei fără a mulţumi domnului profesor universitar dr. Ştefan Olteanu, coordonatorul acestei teze de doctorat, care prin experienţa şi răbdarea domniei sale a conferit acestei lucrări echilibrul şi măsura atât de necesare oricărui demers ştiinţific. Mulţumesc de asemenea tuturor acelor profesori universitari şi arheologi care m-au sprijinit şi încurajat în elaborarea acestei lucrări şi a căror listă ar fi prea lungă pentru a o reda aici dar din care, trebuie să menţionez măcar numele domnilor profesori universitari dr.Panait I. Panait, dr.Dan Gh. Teodor, dr.Ionel Cândea, dr.Petre Diaconu, dr.Alexandru Barnea, dr.Valeriu Sârbu, doamnei Livia Sîrbu pentru revederea traducerii rezumatului şi nu în ultimul rând Editurii Istros pentru acceptarea tipăririi volumului.

Emilia Corbu

CERAMICA DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-IX-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL-X -LEA. Partea a II-a

Forme de vas (Pl.II)
         Formele de vase din acest interval cronologic sunt mult mai variate decât în perioada anterioară. Intilnim aceeaşi formă de vas lucrată din toate categoriile de pastă şi arse în ambele variante în cazul borcanelor, oalelor,strachinilor sau castroanelor. Ulcioarele şi amforele sunt lucrate doar din pastă fină.                                        
          Borcanul apare atât în aşezări cât şi în necropole, unde este majoritar. Lucrat din pastă nisipoasă din ambele subcategorii, cu pereţii de grosimi diferite şi de capacităţi diferite, borcanul este, fără tăgadă, vasul acestei perioade, ceea ce ridică o serie de întrebări privind valenţele utilitare ale acestuia în gospodărie.
         Oala cu torţi apare într-un număr mic de exemplare, aproape în toate siturile. Este lucrată din pastă fină, arsă reducător la nuanţa de cenuşiu. Cu buza dreaptă sau colac şi corpul globular, oalele au capacităţi medii şi mari.Toarta rotundă sau lamelară în secţiune este prinsă de obicei pe buză şi pe umăr. Decorul, de regulă lustruit, este combinat uneori cu un registru de incizii cu aspect de canelură, sau cu un val trasat cu un vârf bont. La Bucov apare şi o variantă lucrată din pastă nisipoasă.
         Strachina este mai rar întâlnită. La Capidava apare în nivelul II[1] unde au fost descoperite 8 exemplare în formă de cupă cu fund inelar, pictate cu vopsea roşie. Sunt lucrate din argilă vânătă[2], coaptă numai, în opinia autorilor.        
In consecinţă se încadrează, după pastă, în tipul de ceramică cenuşie, deşi unele au angobă roşie.  
         Castroane au fost găsite la Căscioarele (pct. ,,La Suharna” şi ,,La Stână”) şi la Castelu[3]. Castroanele de la Căscioarele au corpul tronconic cu buza dreaptă sau uşor invazată şi decorate cu registre alternante de benzi de linii în val sau striuri. Rămâne de stabilit însă care este diferenţa dintre aceste castroane şi străchinile de la Capidava, deoarece în privinţa formei par să se confunde sau să fie foarte apropiate mai ales că în nici unul din cazuri nu avem date privind capacitatea acestora. Castroanele de la Castelu sunt denumite de autorii săpăturii,  străchini[4].
         Interesant este că în aceeaşi necropolă întâlnim exemplare lucrate din pastă diferită. In M 124 este o strachină din pastă cu mult nisip, pietricele şi angobă portocalie, în timp ce strachina din M 127 are corpul bombat, buza scurtă şi dreaptă, marginea teşită spre exterior şi este din pastă albă, fină având ca degresant nisip, angobată.
         Ulcioare întregi sau fragmentare au fost descoperite la Capidava, Dinogeţia şi Gura Canliei (un ulcior smălţuit), Băneasa- sat, Căscioarele-Şuviţa- Hotarului[5]. In absenţa exemplarelor întregi este destul de dificil să documentezi acest tip de vas pe baza cioburilor, cu excepţia fireşte a fragmentelor de buză sau de umăr. Cele 22 de fragmente de ulcior de la Capidava, cât şi la Gura Canliei, sunt smălţuite verde măsliniu, fără décor. La Dinogeţia apar ulcioare amforoidale din pastă amestecată cu nisip lucrate la roata de mână. Au gura treflată, gât înalt cilindric, corp puternic bombat, tras în jos. Acest tip este prezent încă din sec.VIII-IX, dar era lucrat  din pastă fină, cenuşie. In consecinţă ulcioarele din sec. IX-X pot fi considerate ca derivate din tipul anterior, schimbarea pastei fiind poate o adaptare la condiţiile locale. Exemplarul de la Băneasa are forma unui ulcior amforoidal cu gura largă şi două anse[6].
         Amfora este întâlnită la Căscioarele, pct. Şuviţa Hotarului[7] în B9 C55 şi la Şirna, un fragment de mănuşă de amforă. Sunt lucrate din pastă fină, au ardere bună, oxidantă, angobă gălbuie.
         Un vas deosebit este, cu siguranţă, plosca. Un fragment dintr-un astfel de vas s-a găsit la Căscioarele[8] în pct. ,,La Suharna” în B9 C55. Spun deosebit pentru că plosca este un vas de călătorie adecvat, prin formă şi capacitate, transportului apei.
         Căldările de lut sunt rare. La Castelu în 176 de morminte a apărut un singur exemplar[9]. Vasul de la Castelu, considerat căldare pecenegă, este un vas cu corp globular, rotunjit către fundul plat cu dm. 6 cm, cu gura largă şi cu două orificii de o parte şi de alta a buzei. Este de mărime medie cu dm. de 20,5 cm şi înălţimea de 21,7 cm şi lucrat din pastă relativ bună, netezită superficial, cu aspect zgrunţuros, aspră la pipăit, cu nuanţe de la gălbui la cărămiziu. Insă astfel de vase nu sunt considerate, în opinia unor cercetători, ca fiind căldări de lut[10], deşi orificiile de pe buză permiteau suspendarea vasului deasupra focului. 
           Vase cu asemenea caracteristici apar şi în cultura Dridu şi Saltovo. Tot un borcan cu găuri pe gât apare în aceeaşi necropolă în M 16. Căldările de lut atribuite pecenegilor au fundul rotunjit şi urechiuşe interioare, deşi forma poate fi bitronconică, cilindrică sau tronconică.
         Tot un vas deosebit pentru această perioadă este tipsia, care apare într-un singur exemplar la Băneasa în B6 şi este lucrată cu mâna dintr-o pastă de proastă calitate cu concreţiuni de calcar şi urme de pleavă[11]. Are pereţii înalţi, puţin oblici şi fundul gros. Prezintă o ardere incompletă, nuanţa fiind de roşu-cărămiziu.
          Cratiţa este întâlnită tot într-un singur exemplar şi tot la Băneasa în L1. Are formă cilindrică cu fundul plat şi marginile trase în interior şi două urechiuşe interioare modelate în continuarea buzei[12]. Prezintă o ardere slabă cu nuanţe de cafeniu. Urechiuşele interioare trădează o utilizare asemănătoare căldărilor de lut, adică suspendate deasupra focului.

            Decorul

            Ceramica nisipoasă este decorată cu combinaţii de striuri realizate cu pieptenele (cu un număr diferit de dinţi), dispuse orizontal, vertical sau în val, precum şi în registre alternante de linii orizontale şi val (Pl. III). Umărul este decorat uneori cu valuri, împunsături, linii verticale, linii oblice, gropiţe.Uneori striurile au aspectul unor caneluri asociate cu gropiţe, ghirlande sau arcade. Trebuie să recunoaştem că din punct de vedere tehnic acest decor este singurul care se poate aplica ceramicii nisipoase.

            Ceramica cenuşie este decorată prin lustruire în mai multe variante combinate uneori cu striuri late ca nişte caneluri şi valuri (Pl.IV).

            Ceramica smălţuită este întâlnită la Capidava[13] şi la Gura Canliei[14] în cantităţi mici. A fost considerată  o  specie de import.


[1] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p.168, fig. 96
[2] Grigore Florescu a fost primul şi aproape singurul care a descris ceramica medieval-timpurie în funcţie de calitatea intrinsecă a lutului. Termenul de ,,pastă vânătă” îi aparţine.
[3] A. Rădulescu, N. Harţuche, op. cit., p.63, M.124, M 127, M.18, Pl.XII, Pl.VI, M.18.
[4] Ibidem, p.90., pl.XIII.
[5] Gr. Florescu, Radu Florescu, Petre Diaconu, op. cit., p. 179, fig. 99; Gh. Ştefan, Ion Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, op. cit., p. 164, fig. 100 – 2,6,8; Valeriu Sârbu & allia, Aşezările…, p. 123, bordei 9; M. Irimia, op.cit, p.118.
[6] Margareta Constantiniu, Panait I. Panait, O aşezare…, p. 116, fig. 35.
[7] Valeriu Sârbu & allia, op. cit. p. 123, bordei 9.
[8] Ibidem, p. 115.
[9] Adrian Rădulescu, Nicolae Harţuche, op. cit., p. 15, M 11, p.100, Pl.V, 11 b.
[10] Petre Diaconu, Din nou despre căldările pecenege, în CCDJ, X, 1996, p.156.
[11] M. Constantiniu, P. I. Panait, O aşezare… , p.120, fig .43, 1-3.
[12] Ibidem, p.103, fig. 25.
[13] Gr. Florescu, Radu Florescu, P. Diaconu, op. cit., p. 179.
[14] M. Irimia, op.cit., p.118, fig.27/2,3.
Foto: Motive decorative

GROAPA DE CULT NR. 2

In acest an cercetările arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca au fost finanţate parţial de Ministerul Culturii şi Patrimoniului fapt care ne obligă ca în absolut toate publicaţiile, inclusiv în cele mai banale cum este aceasta, să menţionăm acest lucru. A fost un gest de-a dreptul minunat din partea lor.
Raportul arheologic este în lucru dar vreau să vă povestesc o întâmplare banală dar ilustrativă pentru ceea ce înseamnă întâmplarea în arheologie. In profilul uneia dintre casetele cercetate anul trecut apăruse un nou complex pe care îl notasem ca atare urmând a fi cercetat ulterior. In caseta de care vorbesc fusese o locuinţă aşa că în imediata ei vecinătate nu putea fi ceva extraordinar. Şi chiar aşa a fost, nimic extraordinar, cum am zis iniţial dar ca să ajung la concluzia asta pe care teoretic o ştiam a trebuit să iau la mână singurică aproape 3 m cubi de pâmânt. Să vedeţi cum a fost!

Anul acesta aveam alte obiective însă mi-am zis să nu las săpătura de anul trecut plină de buruieni şi neîngrijită aşa că am făcut puţină curăţenie. Profilul casetei de care vă spuneam a fost spălat de ploi şi deşi stătusem o lună lângă el, d-abia acum ieşise la iveală la doar -0,40 m de la suprafaţa solului un craniu uman de copil. Stătea în mal ca într-o piesă de Shakespeare. Cu privirea spre sud-vest.

Era exact beleaua care îţi lipseşte atunci când nu ai bani. Rigorile meseriei nu mă lăsau să îl scot pur şi simplu din profil. Trebuia cercetat în cadrul complexului din care făcea parte, aşa că am mai deschis o casetă de 4x4m să vedem despre ce este vorba. Între cele două casete se lasă un martor de 30 cm şi craniul a picat exact în martor. Conform principiilor arheologice, martorii se desfiinţează mereu la finalizarea cercetării complexelor .

Doar că în caseta deschisă menită să clarifice situaţia craniului am mai găsit, ca într-o poveste de Şeherezada, alte trei mari complexe şi anume o groapă de bucate medieval-timpurie imensă, groapa de cult din care făcea parte şi craniul (tot medieval-timpurie) şi un bordei getic intersectat de groapa cu craniu. Iar limitele dintre cele două complexe intersectate trebuiau văzute foarte clar, chiar dacă totul devenise o amestecătură de sedimente.

Aşa că nu aveam de ales şi craniul lui Shakespeare a stat acolo până aproape de finalul campaniei. Şi ca ciuda să îmi fie deplină, trebuie să vă spun că groapa de cult a fost cea mai banală dintre toate şi în ea nu se mai afla nici urmă de alt os uman şi nici un inventar spectaculos. Craniul era singur, înţepenit în martor ( prezenţă deloc agreabilă pentru toată lumea din echipă cu excepţia mea). Singura lui menire a fost să ne amintească zilnic, timp de o lună, că omul e trecător exact ca în povestea aceea despre un mare rege al antichităţii (îmi scapă numele) care poruncise ca în fiecare dimineaţă un copil să îi spună ,,O, mare rege, omul e muritor!,,.

Groapa de cult nr.2 (Cas. A 36, c.4-Cas. A41, c.3) cum am denumit-o în raport avea forma ovală de 2,70 m x 1,50 m, adâncă de -1,21 m, cu un profil neregulat. Sedimentele din umplutură erau de culoare brun-negricios, afânate, cu pelicule de cenuşă şi arsură şi multă paiantă provenită din complexul getic. Inventarul gropii consta din fragmente ceramice, oase de animale fragmentare şi un fragment de craniu uman de copil aşezat cu ţeasta în sus, cu privirea spre SV. Deasupra şi în jurul craniului se afla pământ galben-maroniu, tasat. Craniul era depus aproape de gura gropii la -0,40 m. Nu este exclusă o depunere rituală, fapt ce ne-a determinat să considerăm complexul o groapă de cult.
Despre viaţa spirituală şi mai ales obiceiurile specifice culturilor arheologice medieval-timpurii se cunosc foarte puţine datorită lipsei documentelor scrise pe areale întinse precum şi limitelor interpretative ale arheologiei.

PRIMELE DATĂRI ARHEOMAGNETICE PE UN SIT MEDIEVAL-TIMPURIU DIN ROMÂNIA

Deşi este un studiu de specialitate publicat în urmă cu patru ani, pentru ineditul informaţiei am considerat că este oportun să îl afişez pe blog, ca text fără anexe şi desene. Dr. Călin Şuteu, autorul analizelor arheomagnetice este cercetător la Institutul de Arheologie Sistemică din Alba-Iulia.

Relevanţa cronologică şi istorică a primelor datări arheomagnetice din România pe situl medieval-timpuriu ( sec.VIII-XI) de la Vlădeni- Popina Blagodeasca
(jud. Ialomiţa).

Dr.Emilia Corbu, dr.Călin Şuteu

Cronologia tradiţională a culturii Dridu şi mijloacele ,,clasice” de datare

Până în prezent în sudul României ( Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) au fost cercetate sistematic sau în regim de salvare 120 de situri ( aşezări şi necropole) din cele peste 200 de puncte determinate perieghetic şi încadrate cronologic în sec. VIII-XI dar într-un număr infim, doar în două aşezări de la nordul Dunării, adică la Dridu şi Bucov, cercetările au fost exhaustive şi au oferit o imagine completă asupra unor aşezări de la cumpănă de milenii. Insă, aşa cum am constatat şi noi pe Popina Blagodeasca, aceste aşezări au fost abandonate şi implicit materialul arheologic prelevat este puţin. O contribuţie la rezolvarea acestor probleme au avut-o necropolele cercetate în număr mai mare şi care au oferit un material oarecum mai bogat şi întregibil.

Datorită acestor carenţe de cercetare datările siturilor menţionate au fost stabilite pe baza analogiilor cu ceramica din cetăţile dobrogene, Capidava, Dinogeţia, Păcuiul lui Soare, unde au fost descoperite monede atât în niveluri cât şi în complexe. Inconvenientul acestor datări este acela că vieţuirea în aceste cetăţi a început după revenirea bizantină şi atunci automat datările sunt mai târzii. Cert este că ceramica acelei perioade, produsă în ateliere meşteşugăreşt, avea o perioadă de evoluţie mult mai largă decât limitele impuse de vieţuirea din cetate şi prin urmare olăria respectivă exista şi în perioada anterioară revenirii bizantine. In acest sens studiile pe ceramică ale regretatei Maria Comşa, sunt de actualitate.

O altă modalitate de determinare cronologică era aceea a combinării datărilor oferite de armele şi podoabele din inventarul acestor situri. Dar şi acestea au o încadrare cronologică largă.

Datarea diverselor faze de evoluţie ale unei aşezări a fost realizată pe baza situaţiei stratigrafice, a intersectării unor complexe, coroborate cu materialul arheologic aferent.

Într-un astfel de context s-ar putea impune, ca fiind mult mai precisă datarea cu mijloace moderne. În cazul nostru, o metodă mai puţin cunoscută la noi însă care nu a fost neglijată la nivel european şi mondial, metoda arheomagnetică de datare a fost una dintre puţinele metode ce a putut fi aplicată contextelor aflate aici în discuţie. Datarea arheomagnetică a materialelor arheologice presupune existenţa unor premise de cercetare care din păcate în România nu şi-au găsit un raspuns adecvat. Elaborarea unui program de prelevare de probe la nivel naţional este în acest moment o etapă crucială în lansarea viabilă a acestei metode de datare. În acest stadiu incipient al cercetărilor din România, singura soluţie pentru a data materialele prelevate constă în apelarea sistemelor de referinţă realizate prin activitatea susţinută a colegilor din Bulgaria şi Ungaria. Acest compromis de moment nu permite o certitudine absolută asupra intervalelor cronologice rezultate desi ele sunt perfect valabile pentru acest stadiu. Această etapă va trebui depăşită în ultimă instantă prin aportul susţinut al arheologilor in furnizarea de materiale de studiu.
Aşadar în anul 2005 s-a ivit ocazia aplicării acestei metode de datare în situl de la Vladeni ca urmare a unui proiect de prelevare desfăşurat la nivel naţional. Condiţiile de prelevare destul de restrictive cerute de metodă, precum poziţia „in situ” din momentul ultimei arderi, a făcut ca doar două complexe să furnizeze probe, şi anume o structură de combustie asociată bordeiului nr. 4 şi cuptorul menajer nr. 5. Rezultatele procesului de datare, situaţia stratigrafică deosebită a celor două complexe precum şi materialul arheologic asociat au permis emiterea unor ipoteze cronologice mai elaborate pentru acest sit. Coroborarea datării clasice pe material arheologic, deja efectuată în cazul bordeiului 4, cu datarea arheomagnetică, a permis stabilirea unei cronologii mai exacte pentru anumite evoluţii din cadrul sitului în cauză.

Bordeiul nr. 4 şi relevanţa lui topostratigrafică

Bordeiul nr. 4 a fost cercetat în cursul campaniei din 2004 şi, în contextul colaborării menţionate, s-a efectuat datarea arheomagnetică a unei structuri de combustie direct asociate. Acest bordei reprezintă o situaţie stratigrafică specială deoarece este singurul intersectat de mai multe complexe mai târzii (două gropi de bucate, un cuptor menajer şi un complex de suprafaţă caracterizat de o vatră. Cu alte cuvinte datarea lui este esenţială pentru stabilirea tuturor fazelor de evoluţie ale aşezării de pe popină.

Descriere

Era orientat NV- SE cu colţurile rotunjite şi laturile de 4,40 x 3, 80 m . Podeaua se afla la –1 m din lut bãtãtorit, denivelatã . In colţul de NV şi pe o parte a laturii se afla cruţat un cuptor cu vatră rotundã, cu diametrul de 1,20 m, cu grosimea de 5 cm, amenajat pe un pat de cioburi din pastă caolinoidă. In colţul de SE se afla o treaptã de lut care marca, probabil, intrarea. In groapa bordeiului care avea pereţii înclinaţi se afla foarte multã paiantã arsã din care unele bucãţi arse pânã la vitrificare. Acestea coroborate cu straturile de cenuşã şi arsurã aflate pe podea ne-au dus la concluzia cã bordeiul a fost distrus în incendiu.
In interiorul bordeiului la nivelul podelei se aflau douã gropi de bucate ( numerotate în continuarea celor din aşezare) din care doar una a aparţinut bordeiului. Groapa de bucate nr. 10 ( cpl. 47) a fost sãpatã în colţul de NE, la nivelul podelei, la –0,97 m. Avea gura ovalã cu o şãnţuire lateralã şi diametrul de 1,20 x 1 m. Corpul era aproape bitronconic ca un butoi cu diametrul maxim de 1,35 m. Adâncimea gropii era de 1,30 m. Avea pete mari de arsurã pe fund şi pereţi. Umplutura brunã, afânatã, aproape compactã, cu resturi ceramice, arãta cã în momentul pãrãsirii groapa era plinã.

Materialul arheologic provenit din bordei constã din paiantã arsã, uneori pânã la vitrificare, oase de animale, fragmente ceramice. Acestea din urmã se împart în cinci categorii: ceramicã nisipoasã, ceramicã cenuşie, ceramicã din pastã caolinoidã, ceramicã lucratã cu mâna, ulcioare amforoidale.
Cioburile din pastã nisipoasã constituie cam jumãtate din cantitatea de material ceramic ( aproximativ 210 fragm.). In funcţie de calitatea pastei se remarcã trei variante: prima din pastã de bunã calitate, bine omogenizatã, cu nisip fin şi micã, ardere bunã reducãtoare şi aproape uniformã; a doua din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie şi micã, bine omogenizatã cu angobã cãrãmizie; a treia din pastã cu nisip şi microprundiş de granulaţie medie, rugoasã la pipãit, bine omogenizatã, cu angobã cãrãmizie, ardere neuniformã cu pete. Predominã decorul striat la rândul lui cu mai multe variante: cu striuri late, adânci, ca nişte caneluri aplicate pe o pastã rugoasã şi slab arsã; striuri înguste, fine; striuri slab imprimate; registre de câte cinci striuri orizontale. Alte variante de décor prezente destul de sporadic sunt: valuri formând ochiuri între ele; registre de valuri alternate cu striuri; fascicule de striuri oblice pe striuri orizontale.
Ceramica cenuşie ( circa 50 fragmente) este relativ puţinã în ansamblul descoperirilor şi neîntregibilã. O parte din cioburi au pastă de bunã calitate, cimentoasã, bine arsã şi decoratã cu incizii late orizontale sau cu linii lustruite în reţea.Tot din aceeaşi categorie de pastã mai existã cioburi negre la exterior, lustruite pe toatã suprafaţa. Altele au angobã galbenã- portocalie decoratã cu linii lustruite în reţea. Sunt însã şi fragmente care dovedesc o ardere slabã, exfoliate. Pe baza buzelor de vas pãstrate se poate spune cã provin de la trei categorii: oale cu buza verticală şi înaltã, ulcior şi strachinã din pastã finã, cenuşie, lucratã la roata rapidã.

Ceramicã din pastã caolinoidã a fost gãsitã în zona cuptorului şi sub vatra acestuia. Sunt din pastã albã sau roz cu décor striat sau din striuri alternate cu valuri. Arderea este bunã şi pe unul din cioburi este scrijelit un ,,X,,.
Ceramica lucratã cu mâna. In raportul campaniei 2003 am arãtat cã în jurul şi pe vatra locuinţei de suprafaţã la 0, 38 m au fost descoperite fragmente ceramice lucrate cu mâna, asupra cărora am fost reticentã şi am considerat cã au fost purtate de plug. Insã am constatat cã acestea apar şi la –0, 60- 0, 70 m şi în bordei pânã aproape de podea. Aceasta m-a convins cã aceste fragmente ceramice, destul de multe dealtfel ( din cele douã complexe fiind circa 120) provin chiar din aceste complexe. Cioburile sunt lucrate din pastã cu cioburi pisate şi uneori nisip, arsã slab cu nuanţe de brun- cãrãmiziu şi miezul negru în spãrturã. Altele sunt galben- cãrãmizii şi brune. Provin de la vase cu buza verticalã sau puţin lãţitã din care una este decoratã cu crestãturi scurte, oblice. Materialul este neîntregibil. Oricum, pânã în prezent ceramicã lucratã cu mâna s-a descoperit în Muntenia la Bãneasa- sat şi Dridu . In Moldova şi Basarabia aceasta se aflã în cantitate mult mai mare . Fragmente ceramice din care multe neîntregibile din aceastã categorie s-au descoperit şi în situri din Transilvania .

Ulcioarele amforoidale sunt din pastã cãrãmizie cu angobã alb- gãlbuie (destul de puţine fragmente) ardere slabã şi toarte mici rotunjite. Aproape de cuptor s-a găsit o grămăjoară compusă din 30 de melci.

Pe baza materialului ceramic bordeiul nr. 4 se încadreazã cronologic în secolele VIII- IX. In anul 2005, au fost prelevate probe pentru datarea arheomagnetică din vatra cuptorului. Prin compararea rezultatelor cu sistemele de referinţa oferite pentru Ungaria prin activitatea susţinută a echipei conduse de Peter Marton , pentru bordeiul în discuţie s-a emis următorul interval de date între 835 şi 885 î Hr (Anexa 2). Având în vedere situaţia stratigrafică a acestuia, precum şi faptul că este intersectat de un cuptor dintr-o fază ulterioară considerăm plauzibilă funcţionarea acestui bordei în prima jumătate a secolului IX.

Cuptorul menajer nr.6 ( Cas. A7, complex 50)
Descriere
Este un cuptor cu vatra rotundă cu dm. de 1,80 m şi groapa de acces săpată în pământ viu până la -0,86 m de la nivelul actual al solului . În faţa vetrei se observă, în profil faptul că suprapune masa de detritus din bordei. Groapa de acces a intersectat şi ea bordeiul nr.5, fiind însă dificil de delimitat. O parte din această groapă de acces a fost surprinsă în cas. A4, unde se afla o treaptă la -0,53 m. Această groapă fost orientată NE-SV, având o latură lungă de 3,50 m şi una scurtă de 1,50 m .
Detalii stratigrafice şi de detritus
Cuptorul s-a conturat la -0,39 m ca o peliculă de pământ maroniu- roşcat şi material ceramic şi la -0, 51 m cupola prăbuşită. Detritusul era de culoare brun- roşcat, consistenţă afânată, compoziţie diversă: cioburi, oase, cenuşă, arsură, pietre.
Inventar
Sub cupola prăbuşită şi în groapa de acces a fost descoperit un inventar divers. Cioburi din pastă nisipoasă decorate cu valuri ce pornesc imediat de sub gât şi formează ochiuri între ele. Cioburi de la borcane din pastă de bună calitate cu perete subţire, buza puţin răsfrântă, aproape fără gât şi valuri pe umăr.
Revelaţia campaniei o constituie o căldare pecenegă întregibilă descoperită chiar în cuptor şi o marcă de olar reprezentând un cal cu călăreţ. Căldarea pecenegă este lucrată din pastă grosieră cu nisip, cioburi pisate, microprundişuri şi chiar pietriş, aspră la pipăit, cu angobă subţire. Arderea s-a dorit a fi probabil reducătoare, dar a ieşit brună neuniformă. Buza puţin răsfrântă şi lăţită. Fără decor. La interior două tortiţe aplicate şi perforate cu dm. de aprox 1 cm. Dimensiuni: H= 22 cm, dm. gurii= 28 cm, dm. fund= 23 cm.
Marca de olar menţionată se află pe un borcan din pastă nisipoasă, cu mica şi nisip fin, arsă reducător, decorat cu valuri neglijente. Se păstrează doar fundul vasului.
Tot lângă vatra cuptorului s-a găsit un fragment de râşniţă din calcar cochilifer.

Pe baza contextului stratigrafic şi al inventarului descoperit propuneam o încadrare în sec. X-XI, cu precădere în a doua jumătate a secolului al X-lea.
Datarea arheomagnetică în acest caz a enunţat şi una din limitele de precizie ale metodei, aici datorate unei evoluţii oarecum constante a parametrilor magnetici măsurabil în timp. Această situaţie a făcut ca limita inferioară a intervalului de datare să fie oarecum prea largă, mergând înapoi până la 535 î Hr. În ceea ce priveşte limita superioară a intervalului aceasta corespunde situaţiei aşteptate, în jurul anului 880 AD ( Anexa 2). De menţionat aici este şi faptul că această metodă în fapt va data doar ultima utilizare a acestui cuptor şi nu depunerile posterioare. În baza datărilor arheomagnetice şi a situaţiei stratigrafice, care ne indică faptul că intervalul dintre faza cu bordeie şi faza cu cuptoare a fost mic, este foarte probabil că în vatra aşezarii părăsite s-au aşezat aproape imediat cei care au construit acest cuptor Din aceste motive se propune o datare a acestui complex în a doua jumătate a secolului IX.
O situatie aparte este generată de descoperirea căldării pecenege în interiorul cuptorului, readucându-se astfel în prim-plan problema datării prezenţei pecenege în Câmpia Română. În acest context trebuie totuşi menţionat faptul ca asocierea strictă a datei arheomagnetice cu materiale arheologice descoperite în imediată asociere nu este neapărat directă, acestea putând fi depuse ulterior ultimei arderi.

Din izvoarele scrise reiese că prin secolul IX pecenegii se întinseseră până la Siret. Constantin al VII-lea Porfirogenetul care a trăit între 905-959 şi-a elaborat opera la mijlocul secolului X, menţionează că sălaşele pecenegilor se întind din faţa Dristrei până la Sarkel pe Don . Nu ne spune însă nimic despre data când ei au ajuns în faţa Dristrei (azi, Silistra, Bulgaria). Având în vedere că împăratul a trăit în prima jumătate a secolului X, se înţelege că ei se aflau deja în acest areal în intervalul de timp menţionat. In consecinţă se conturează ipoteza că înaintarea lor în Câmpia Română s-a produs la sfârşitul secolului IX.
Aurel Decei, autorul unui studiu critic asupra cronilor armeneşti corelate cu celelalte izvoare bizantine, slave sau occidentale din epocă, ajunge şi el la concluzia că graniţa apuseană a pecenegilor era o linie N-S, care cobora pe Siret în jos prin Bărăgan până în faţa Dristrei . Aşezarea de la Vlădeni s-ar afla astfel în teritoriul controlat de pecenegi.

Căldarea de la Vlădeni are analogii directe cu un exemplar descoperit într-un bordei de la Târgşor, unde se aflau şi scheletele unor oameni ,, omorâţi violent,, . Autoarea săpăturilor de la Târgşor observa însă, că aceste exemplare se aseamănă doar în privinţa urechiuşelor interioare cu căldările cunoscute ca fiind pecenege şi care sunt lucrate la roată, au fundul concav şi sunt datate în sec. X-XII. La fel ca şi noi d-na Anca Păunescu consideră ca a aparţinut unor pecenegi.
Opinia că ceramica nomazilor turanici a fost lucrată cu mâna este susţinută şi de Victor Spinei care merge până acolo încât refuză denumirea de pecenege pentru căldările mai târzii şi care se aseamănă în privinţa pastei, decorului cu ceramica nisipoasă din cultura Dridu . In acelaşi timp trebuie să menţionăm că turanicii lucrau căzănele din metal din care unele au fost descoperite în morminte . Exemplarul de la Vlădeni are exact forma acestor cazane cu fundul drept.
In aşezarea de la Hansca din Basarabia s-au identificat şapte tipuri de căldări pecenege din care unele au fundul drept. In literatura de specialitate sunt datate diferit începând din a doua jumătate a secolului IX până în prima jumătate a secolului XI.
Coroborarea izvoarele scrise cu datele arheologice ne conduce la concluzia că respectiva căldare din cuptorul nr. 6 poate fi datată în a doua jumătate a secolului IX aşa cum arată şi datarea arheomagnetică. In consecinţă se poate vorbi de o prezenţă mai timpurie dar temporară a pecenegilor în regiune, dat fiind caracterul lor nomad.

Concluzii

Având în vedere că ne aflăm în faţa primelor datări arheomagnetice pe un sit medieval timpuriu din România nu se pot emite concluzii foarte exacte deoarece nu dispunem de un material informaţional comparativ.
O concluzie certă este că în cazul bordeiului nr. 4 cele doua datări, cea tipologică propusă de noi şi datarea arheomagnetică au coincis, ceea ce înseamnă că deşi nu au beneficiat de un material arheologic foarte bogat, arheologii evului mediu timpuriu au stabilit datări destul de exacte.

Discrepanţa cronologică apărută în cazul cuptorului menajer nr. 6 se datorează mai degrabă unui stereotip de datare a fazelor evolutive ale aşezărilor medieval-timpurii. Îndeobşte se consideră că ultima fază trebuie să fie undeva în a doua jumătate a sec. X- înc. sec. XI.

In legătură cu datarea mai timpurie se ridică şi problema încadrării cronologice a unui eveniment istoric major, cum a fost acela al prezenţei pecenegilor, menţionată deatfel şi în cronicile timpului. Insa pentru stabilirea cronologiei prezenţei pecenege este necesar ca şi alte situri medieval-timpuriu să fie datate tot

pe baza metodei arheomagnetice.

Studiul a fost publicat în ARHEOLOGIA MEDIEVALĂ, VI, 2007.

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI . A doua parte

Populaţii la Dunărea de Jos menţionate în izvoarele scrise

Emilia Corbu

Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici, documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice, panegirice, epopei, menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, ruşi, cumani, uzi şi …geţi.
Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie, întâmplări. Impactul pe care l-au avut aceste migraţii pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi.
Deşi fiecare operă bizantină are parfumul ei, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme, aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO), ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).
In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii.

In primul rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană. Vlahii sunt menţionaţi târziu în cronici de-abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor.

In timp ce scriitorii bizantini îi ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.
Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea îi menţionează pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 % vorbesc de vlahi.

Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la graniţele Imperiului. Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific, trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi, cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice, istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii, înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.
Istoriile bizantini
lor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un Imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii. Se căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare.

Totuşi lucrurile nu stăteau chiar aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru, ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii trupelor de graniţă .

În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii, state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili etc.

Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor, Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .

Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.

Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.

Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful Anonim .
Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea
,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese. Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice.

In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI.

Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene, nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu ungurii .
Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare.
In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice, cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu delimitat de graniţe naturale.
Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa cum au fost cele conduse de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani . Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini.

Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat (cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ). (Va urma)

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI

Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .
Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare, populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.
In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria.
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu.
Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.
Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de sociologie.
Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii, istoriei, teritoriului şi intereselor.
Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii (de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade (cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul. Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen. Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.
Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că, în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar, regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică transhumanţa sau chiar migrează.
Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi preferau expediţiile de jaf.
Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din punct de vedere etnic.
Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari, oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului. Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.
In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale” aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni statale.
Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică (cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă; 4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică aşa cum vedem în cazul slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în cazul bulgarilor. (VA URMA)

CEA MAI MARE NECROPOLĂ MEDIEVAL-TIMPURIE

Cea mai întinsă necropolă medieval-timpurie datată în secolele VIII-X se află, cum era de aşteptat, tot în judeţul Ialomiţa, la Platoneşti. Necropola are 630 de morminte, dintre care doar 80 sunt morminte de inhumaţie, restul fiind morminte de incineraţie în urnă, în casetă sau în groapă. Până în prezent în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) au fost cercetate circa 3000 de morminte răspândite în peste 40 de necropole şi morminte izolate. Aceste necropole de incineraţie cu morminte foarte aproape de suprafaţa actuală a solului, la aproximativ -0, 50 m, ridică numeroase întrebări privind etnia dar şi religia celor care, dupa o mie de ani de creştinism, încă mai practicau rituri arhaice. Şi asta doar la un pas de cetăţile bizantine de pe Dunăre. La acea dată mai practicau incineraţia doar slavii albi sau necrestinaţi şi ruşii. Pe linia tradiţiei daco-romane ar mai fi putut păstra un astfel de rit populaţia romanizată de la Dunăre, însă aceasta se consideră a fi fost demult creştinată. Prin definiţie, creştinismul practică inhumaţia.
De-a lungul timpului arheologii au propus cele mai inedite explicaţii. Au mers până acolo încât au considerat că cel puţin, până la acea dată, existau populaţii care, deşi creştine, îşi respectau ritul ancestral. Ipoteza nu este lipsită de temei. Regiunea care formează sudul României de azi, deşi în trecut se afla foarte aproape de Imperiul Bizantin, de cel mai activ focar de creştinism, totuşi nu se afla sub jurisdicţia Bizanţului şi prin urmare scăpau oarecum presiunilor Bisericii oficiale. Nici chiar Europa de Vest aflată sub jurisdicţia Romei nu stătea mai bine. De pildă d-abia în secolul VIII se ajunge la o unificare a liturghiei.
Şi cercetările antropologice au dovedit că existau şi populaţii mediteranoide care, la acea dată, mai practicau incineraţia. De pildă, necropolele de la Guşteriţa şi Ocna Sibiului deşi sunt amândouă de incineraţie şi aflate în apropiere, au aparţinut unor populaţii antropologic diferite. Deoarece incineraţia pe rug nu era completă s-au mai păstrat fragmente de oase care au putut fi analizate. Astfel că, s-a ajuns la concluzia că una aparţinea unei populaţii mediteranoide. In cadrul acesteia mormintele erau simple. Cealaltă aparţinea unei populaţii est-europoide şi mormintele erau duble. Era aşadar confirmat un mare strateg bizantin, Mauricios, care menţionează în opera sa, că femeile slave sunt aşa de cuminţi încât la moartea soţilor preferă să moară, lăsându-se ştrangulate, decât să mai trăiască.
Şi iată cum un izvor literar bizantin este confirmat de o descoperire arheologică şi întărit de o cercetare antropologică. Şi toate trei ne dau dimensiunea umană în evul mediu-timpuriu, credinţe şi practici funerare, relaţii sociale.
Până la publicarea necropolei de la Platoneşti de către Gh. Matei, pe care şi eu o aştept cu nerăbdare, nu ne rămâne decât să ne minunăm de câtă istorie acumulează pământul. Mai multă decât într-o bibliotecă.

Bibliografia problemei in
Emilia Corbu, Sudul Romaniei in evul mediu-timpuriu (sec.VIII-XI). Repere Arheologice, Ed. Istros, 2006, p.46-69