Suntem generaţia fericită de a sărbători centenarul statului naţional. Nu toate generaţiile au această şansă. Din păcate însă, experiența arată că suntem o generaţie nefericită care ratează şanse. Aşa cum am ratat şansa unei democraţii adevărate în 1989, a fost ratată şi şansa sărbătoririi centenarului pe măsura evenimentului. Manifestările organizate în pripă nu au avut ecoul sperat. Au sunat ca un clopot dogit. Accentul a fost pus pe evenimentele petrecute în 1918, evenimente sărbătorite în fiecare an şi cunoscute de toţi. Ca de obicei, capul de afiş au fost istoricii de istorie modernă şi contemporană. Or, un Centenar presupune cu totul altceva. Evenimentele din 1918 au fost doar piatra de temelie a unui stat nou construit pe baze naţionale. Ce a urmat după 1918 trebuia sărbătorit. Statul în sine. Instituţiile sale. Poporul care a stat la baza acestei creaţii naţionale. Istoria lui petrecută 50 de ani în comunism şi 50 de ani în democraţie. Aceasta trebuia sărbătorit în Anul Centenar. Doar conceptul de popor român ar fi putut fi subiectul unei expoziţii-eveniment şi a unei serii de conferinţe. Şi aici şi-ar fi adus aportul arheologii, medieviştii, etnografii şi sociologii. Apoi, participarea statului naţional la marea politică internaţională şi implicare lui ca stat tânăr de doar 20 de ani în cel de-al doilea război mondial. Şi aici era locul istoricilor de istorie contemporană. Apoi statul naţional în democraţie cu toate provocările lui şi statul naţional în comunism cu toate realizările şi nerealizările lui. Ar fi putut fi altă temă. Dar nu a fost! Explicaţii există, dar nesatisfăcătoare. Este adevărat că au exista şi excepţii locale, cum ar fi Simpozionul ,,Marea Unire de la Marea cea Mare,, la care au fost susţinute studii despre toată istoria Dobrogei din cele mai vechi timpuri. Dar cu o floare, nu se face primăvară.

O explicație există! Circ politic sau tiranie?

Unii zic că e circ, eu cred că este tiranie. Am argumente!
Cauza ratării Centenarului trebuie găsită în regimul de tiranie politică sub care ne aflăm şi de care nu este vinovat doar PSD-ul ci şi acele formaţiuni care l-au sprijinit în nebunia lui. Tirania este o patologie politică diferită de dictatură, dar o precede. Tirania se defineşte prin încălcarea legilor ţării. Şi nu doar atât! Instabilitatea guvernamentală, atacarea puterilor statului, în primul rând puterea judecătorească, apoi a unor instituţii militarizate cum este SRI şi cel mai grav anularea oricărui dialog cu poporul care a dus la apariţia mişcării #rezist sunt semne clare ale unei tiranii în creştere.
Ce e de făcut? Inlăturarea tiraniei nu este simplă şi presupune măsuri speciale. De-a lungul istoriei, tiranii au fost înlăturaţi de armată, dar într-un regim democratic acest lucru nu este de dorit. In Grecia antică se mergea până la rădăcinile tiraniei. De pildă, celebrul filosof Socrate a fost condamnat la moarte pentru că foştii lui elevi, instalaseră tirania în Atena. Dar acela era un stat mic. Intr-un stat mare lucrurile sunt mai complicate. Dar, oricum, abolirea tiraniei nu ține de popor, ci de instituțiile abilitate ale statului. Dar pânâ atunci, Centenarul a trecut.