DESPRE NOUL ROF AL MUZEULUI JUDEŢEAN IALOMIŢA

Stimate domnule preşedinte Victor Moraru,

Stimate domnule vicepreşedinte Ionel Gaie,

 

Muzeul este, conform legislaţiei în vigoare, instituţia în care se cercetează şi se scrie istoria României, văzută ca un ansamblu coerent de istorii locale, precum şi istoria culturilor preistorice şi antice încadrate în conceptul mai larg al istoriei Europei şi Balcanilor. Pentru realizarea funcţiilor specifice, muzeul trebuie să aibă personal calificat şi specialişti precum şi instrumente de organizare eficientă a muncii. Un astfel de instrument se dorea a fi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Muzeului Judeţean Ialomiţa aprobat prin Hotărârea CJ Ialomiţa nr.46/26.04.2018 (numit în continuare ROF).  Schimbarea ROF era necesară şi binevenită în vederea actualizării în lumina celor peste 40 de acte normative, referitoare la muzee, patrimoniu  şi colecţii, promulgate în ultimii 20 de ani.Constatăm însă că noul ROF nu este pe măsura aşteptărilor.

Două aspecte mă îngrijorează:

  1. Nu face referire la toată legislaţia în vigoare ci doar, pe scurt, la două acte normative, restul fiind expediate cu formula ,,conform legii,, aplicată sporadic.
  2. Acordă o putere nelimitată managerului instituţiei.

Să le luăm pe rând.

  1. In noul ROF nu sunt menţionate ca atare comisiile de specialitate şi tehnice, organizarea şi funcţionarea lor. Aceste comisii pot fi comparate cu rotiţele din mecanismul unui ceas. Consider că trebuiau menţionate măcar cu titlu şi făcută trimiterea la lege pentru: Comisia de Achiziţii şi Evaluare a pieselor de patrimoniu, Comisia de Inventariere, Comisia de restaurare-conservare, Comisia de Evaluare a Performanţelor individuale, Comisia de recepţie a lucrărilor şi serviciilor, Comisia de disciplină, Comisia de angajare şi promovare în grade sau trepte profesionale. Aceste comisii nu fac parte din ordinea interioară a unui muzeu, ci sunt mecanisme de funcţionare a lui.

Deşi sunt menţionate funcţiile personalului nu se face referire la pregătirea lor profesională. Nu se precizează  cine sunt specialiştii, termenul fiind folosit generic. Ar trebui să se ştie că specialiştii sunt persoanele  menţionate ca atare în Registrele de profil ale Ministerului Culturii. Deasemenea  ar trebui menţionat că restul personalului trebuie să fie calificat prin  studii de profil şi aflaţi în diverse stadii de specializare. Acestora se adaugă personalul administrativ. Faptul că supraveghetorii, care în mod normal intră la administrativ,  sunt băgaţi la personal de specialitate nu face decât să încarce aiurea numărul de angajaţi ai secţiei de cercetare şi evidenţă. Deasemenea unii  referenţi trebuie să facă parte din alte compartimente ale muzeului, nu de la secţia de cercetare, evidenţă şi valorificare. Dar aceste lucruri par nişte fleacuri pe lângă ce s-a scris şi vedem în continuare la pct.2.

  1. Noul ROF face din managerul instituţiei un mic satrap oriental sau mai degrabă consfinţeşte statutul pe care şi l-a creeat de 17 ani de când e director. Acest lucru se realizează prin aceea că:

2.a. Managerul exercită conducerea executivă a muzeului, ceea ce este legal.

2.b.Managerul este preşedintele Consiliului de Administraţie  (CA) care este organul deliberativ de conducere al muzeului. Legea nu prevede acest lucru.

2.c.Managerul este preşedintele Consiliului Ştiinţific al Muzeului (CS), organ de specialitate cu rol consultativ. Legea nu prevede aşa ceva.

2.d. Managerul în calitate de autor al proiectului managerial este cel care stabileşte programul de activitate anual şi implicit pricipalele activităţi ale muzeului. Interpretabil.

2. e. Managerul stabileşte componenţa tuturor comisiilor de specialitate şi tehnice din muzeu. Acest aspect iarăşi nu l-am găsit în lege.

2 f. Cele de mai sus se găsesc sublinitate încă o dată pe şleau în art.15 alin.1):

,,Managerul conduce întreaga activitate a instituţiei şi o reprezintă în relaţiile cu celelalte instituţii publice, cu autorităţile publice locale şi centrale, cu instituţii şi organizaţii, precum şi cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate,,.

Lovitura de graţie dată unei conduceri democratice a muzeului este dată însă de capitolul de obligaţii.

Aici ROF este de-a dreptul năucitor. Adică nu conţine nici un articol cu drepturile managerului,  în schimb cuprinde patru pagini cu 53 (cincizecişitrei) de obligaţii. Un om cu mintea stătută ar crede că e bine, dar unul cu mintea iscoditoare constată că între aceste obligaţii sunt amestecate de-a valma drepturi şi obligaţii ale comisiilor, şefilor de secţii, de servicii, resurselor umane etc. E ca o comedie de bâlci care te învârte  până te ameţeşte, pentru că cele 53 de obligaţii nu au nici o logică în expunerea lor. Doar o minte analitică poate dibui cele nouă atribuţii de buget-finanţe,  precum şi cele şase drepturi cu privire la Resurse umane numite impropriu tot ,,obligaţii,,.

Este adevărat că ROF poate cuprinde şi alte obligaţii, dar mă întreb de ce nu aţi inclus şi prevederile art.26, alin.3 din legea a managementului instituţiilor de cultură care spune că: ,,In funcţie de specificul şi de complexitatea activităţii instituţiei, managerul poate delega personalului din subordine sarcini şi responsabilităţi…,,. Din prezentul ROF nu rezultă că managerul ar delega din sarcinile sale,  cuiva, ceva. Nu vi se pare muzeul o instituţie destul de complexă? Dacă aveţi un consilier cultural care nu poate face diferenţa dintre un muzeu şi un cămin cultural e problema dumneavostră, dar când  muzeul este o instituţie care funcţionează pe bani publici devine problema noastră. Ştiţi cum se traduce în practică acest ROF? Să vă explic! Conform obligaţiilor se parcurg doar  câţiva paşi:

Managerul concepe  programul de activitate al muzeului şi tot el îl aprobă în cadrul  CA şi CS, al căror preşedinte este şi ai căror membri sunt numiţi de el. Credeţi că i se opune cineva? Îi poate destitui oricând. Face comisii peste noapte, cum  a mai făcut,  că doar ROF nu îi impune nimic în acest sens.

Apoi alege oamenii care să pună în practică activităţile visate de el, în timp ce încheie contracte de prestări servicii, angajează, lichidează şi ordonează cheltuieli,  evident din banii noştri. Tot el, bietul om, face raportul asupra activităţii şi predă situaţia financiară. Este obligat, trebuie să le facă! Chiar dacă pune pe cineva să le facă, trebuie să iasă ca el, de vreme ce semnează.  După care  face raportul de presă şi stă în contact permanent cu publicul şi cu mediile de informare. Are altcineva această obligaţie? Nimeni.

Dar, absurdul situaţiei nu se opreşte aici. Ca să fie şi mai rău,  nimeni în acest moment nu cunoaşte proiectul de management al muzeului pe baza căruia   managerul a primit  al patrulea mandat. Proiectul nu apare pe site-ul muzeului, nici al Consiliului Judeţean, şi nici nu ne-a fost pus la dispoziţie atunci când l-am solicitat, adică în cadrul singurei şedinte de activitate din ultimii doi ani, şedinţă anunţată cu cinci minute înainte.  Ca să nu mai spun de Consiliul Stiinţific despre care  nu mai ştiu nimic  în ultimii 17 ani. Nu am făcut parte niciodată din el, deşi sunt menţionată în două Registre de specialişti administrate de  Ministerul Culturii. Prezentul ROF cere ,,specialişti cu răsunet,,. Deci  după ureche.  Iar, răsunetul e stabilit de director.

In consecinţă,  nu ştim ce program managerial trebuie să îndeplinim, nu ni se cer proiecte de activitate, dar lunar ni se cer rapoarte de activitate. Ştiaţi de această problemă de peste un an şi nu v-a păsat. La fel cum nu v-a păsat nici de memoriul pe care angajaţii muzeului vi l-au adresat cu privire la calcularea salariilor lor. Au constatat că salariile lor, după 20 de ani de muncă, sunt egale sau mai mici decât ale noilor angajaţi fără experienţă sau vechime în domeniu şi nu legea era de vină, ci directorul (care culmea ipocriziei, a semnat şi el memoriul în fruntea listei). La fel cum nu vă pasă că în acest an Centenar, nu ştim dacă avem vreun proiect de anvergură şi se pare că nu sunt bani nici pentru micile activităţi de cercetare care se mai făceau în muzeu, cum ar fi şantierele arheologice.

Prin urmare, având în vedere precedentele,  nu ştiu dacă cele arătate de mine vor fi băgate în seamă.  Mă adresez dumneavoastră din simplul motiv că nu ştiu cui să mă adresez. ROF are şi  greşeli de exprimare şi de tipar, printre care cea mai gravă este aceea prin care se afirmă că judeţul Ialomiţa ,,a fost reînfiinţat,,(sic!) în 1968 în condiţiile în care judeţul Ialomiţa nu a fost desfiinţat niciodată, ci doar reorganizat.A doua, în ordinea prostiei,  s-a strecurat exact în articolul care menţiona  modalitatea de  modificare a  prezentului ROF. Scrie acolo la art.36, alin. 2):

,,Orice modificare şi completare a Regulamentului va fi propusă Manager, cu avizul Consiliului de Administraţie al Muzeului în vederea aprobării, prin hotărâre, de către Consiliul Judeţean Ialomiţa,,.

Nu suntem ghicitori să aflăm ce cuvânt lipseşte din această frază cheie. Dar dumneavoastră aveţi puterea să aflaţi la fel cum aveţi datoria să stabiliţi Muzeului Judeţean Ialomiţa un Regulament de Organizare şi Funcţionare fără interpretări.

 

Semnat,

Dr. Emilia Corbu

 

 

 

 

14 mai 1948-22 decembrie 1989. ISTORIA ATEISMULUI ÎN ROMÂNIA

14 mai 1948-22 decembrie 1989

 

Cele două date marchează istoria ateismului în România, o istorie fără Dumnezeu trăită și experimentată de milioane de oameni, cu premise și consecințe  pe care le trăim până azi.

Fiecare generație trece printr-un moment istoric care o marchează definitiv.  Generația părinților și bunicilor noștri au trăit ziua de 14 mai 1948, o zi neagră, devenită azi ZIUA MARTIRILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE. Prefer să o evoce părintele Iustin Pârvu care a trăit-o. Generația mea a trăit revoluția din 22 decembrie  1989 cu consecințe negândite de noi în acel moment. Binele și răul personal este relativ, de aceea  poate fi estimat doar  la nivel de societate. De pildă, trebuie să recunoaștem că generația ateistă este foarte bolnavă. Spitalele din ce în ce mai multe sunt arhipline, nu mai zic de cei care își duc boala pe picioare. In generația părinților lor existau câteva spitale în țară. De pildă, la Țăndărei (jud. Ialomița), spitalul din 1885, printre cele mai vechi din țară, deservea plasa  Balta care avea 40 de sate și era mai mic decât în ziua de azi. S-a turnat și un film despre el, Doctorul Poenaru.

O altă boală a generației ateiste au fost avorturile care au determinat statul să intervină cu decretul din 1966. Iar o altă plagă a generației ateiste au fost copii crescuți în ateism. Eu am primit la școală o educație ateistă.

Privită din perspectivă istorică, ziua de 14 mai 1948 nu a picat din senin. Au existat premise pe care nimeni nu le-a băgat în seamă cum ar fi  slaba credință, supraviețuirea unor păgânisme la țară, intelectuali și boieri liber-cugetători, libertinajul din orașe. Deasemenea ziua de 22 decembrie nu a rezolvat problema. Societatea cât și Biserica se resimt.

Insă, Adevărul care este Hristos, trăiește în oameni, iar cei care s-au opus ateismului comunist au devenit mai tari decât cei care l-au acceptat.

CUM NE DESCRIE PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU ACEA NOAPTE ISTORICĂ

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „

CONTINUARE LA MĂRTURISITORII