A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL. STRĂMOŞII NOŞTRI

In situl arheologic din secolele XII-XIII de la Dridu-pct. La Metereze (jud. Ialomiţa), în plină perioadă a migraţiei cumane, populaţia avea trăsături europoide aşa cum dovedesc scheletele din cimitirul satului. Antropologul Cantemir Rişcuţia a realizat reconstituirea craniană  a două schelete din necropola menţionată. Aflate în expoziţia de bază a Muzeului Judeţean Ialomiţa, cele două cranii oferă imaginea strămoşilor noştri de acum aproape 1000 de ani şi care  din punct de vedere antropologic aparţineau rasei proto-europoide de origine mediteraneană. Sau, mai degrabă, noi arătăm la fel ca ei, deoarece aceleaşi trăsături antropologice le regăsim în cadrul populaţiei actuale. Prin urmare aparţinem aceluiaşi popor. Dacă mai adăugăm că tot la Dridu în pct. Fierbinţi a fost cercetat primul sat medieval-timpuriu datat în secolele X-XI, reiese că populaţia actuală are rădăcini atestate arheologic şi antropologic de cel puţin o mie de ani.

Fondul unui stat naţional, scopul şi longevitatea lui sunt determinate de popor. Fără popor nu există stat naţional. Şi nu oricare popor, înţeles ca o adunătură de gloate, ci un neam, adică un popor locuind acelaşi teritoriu, vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi istorie. Există unii istorici contemporani anglo-americani, în special, care neagă existenţa conceptului de naţiune istorică, afirmând aiurea că ideea de popor este o creaţie a istoricilor secolului  XIX . Nimic mai fals! Să nu confundăm dinamica istoriei contemporane în care civilizaţia a atins cote maxime cu ce se întâmpla în istorie, unde cultura domina civilizaţia. In secolul XIX, s-a auzit vocea unor popoare a căror istorie cobora cu multe sute de ani în istorie şi care trăiseră până atunci în cadrul unor imperii. De remarcat că politica imperială, mai ales cea romană continuată de bizantini, punea preţ pe conceptul de naţiune şi respecta cultura şi istoria popoarelor din hotarele lor. Ilustrul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul scria prin 950 d. Hr. că ,,fiecare popor ale sale să le ţină,, adică să îşi respecte tradiţiile şi cultura. Această învăţătură o regăsim în cultura românească aplicată chiar şi regional. De pildă, oierii transilvăneni care s-au aşezat în Bărăgan în secolul XVIII formând satul Motâlva, preferau să îşi însoare băieţii cu fete din zona lor, din Făgăraş. Tradiţia e  păstrată şi de aromâni în zilele noastre.

In literatura de specialitate istorică românească s-a scris, mai ales în ultimele decenii destul de mult şi despre migraţiile turanicilor din secolele X-XII, afirmând că pecenegii şi cumanii au lăsat urme în istoria noastră. Lucrurile sunt însă foarte nuanţate. In primul rând că scopul lor era de a ajunge în Imperiul Bizantin, nu de a rămâne la graniţă. In al doilea rând, că diferenţele culturale dintre popoarele sedentare şi cele nomade erau foarte mari, fiecare preferând să locuiască teritorii separate. Amestecul de care vorbesc unii nu poate fi dovedit decât pentru populaţii cu o cultură asemănătoare, de stepă sau sedentare. Ştim bine problemele create de cumani în secolul XIII în regatul maghiar, faptul că nu au putut convieţui cu populaţia locală, situaţie care a determinat instalarea  lor în pusta maghiară unde au format o enclavă etnică menţionată şi  în secolul XVII.

Nu neg existenţa unor relaţii între indivizi aparţinând unor populaţii diferite, dar acestea nu pot schimba fondul unui popor.