Pentru sărbătorirea  Marei Uniri din 1918, începând din ianuarie, moldovenii au început Anul Centenar prin Unirea simbolică a fiecărei comune cu România. Până acum, 50 de comune din Basarabia au semnat Declaraţia de unire. Este un gest simbolic, evident. Dar ce este un simbol? Imi veţi spune că este un semn.Nimic mai simplu?! Dar nu este orice semn, ci chiar esenţa unui om sau a unui lucru, elementul definitoriu. Or, peste 40 de comune au găsit că elementul lor definitoriu este Unirea cu România. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare că trăim  momente istorice pe care trebuie să le preţuim ca atare. Nu aş vrea să aud acum lamentaţii moldoveneşti de genul patriotismului de clopotniţă şi nici socoteli româneşti de genul sărăciei sau populaţiei rusificate moldoveneşti. Socoteli care sunt într-adevăr importante, dar nu mai puternice decât principiul unirii.  Unirea este întotdeauna binevenită. O ţară mai mare înseamnă o ţară mai puternică. Oricum sărăcia şi bogăţia noastră nu ţin de mărimea ţării, ci de calitatea guvernării, de caracterul şi educaţia românilor.

Şi nici nu este cazul să mai înşir aici beneficiile pe care statul naţional unitar român le are faţă de statele naţionale medievale mici suverane şi apoi autonome pe care românii le-au creat de-a lungul lungii, încercatei şi puţin cunoscutei lor istorii. Principiul Unirii este unul dintre cele mai vechi şi apreciate principii pe baza căruia politicienii, militarii şi strategii din toate timpurile au creat unităţi statale din ce în ce mai mari şi mai puternice. Pentru că Unirea înseamnă putere. Unirea presupune însă existenţa unor legături anterioare, formate în timp. Unii optează pentru legăturile militare, ca de pildă marile alianţe militare. Alţii pentru cele economice. Cele mai puternice sunt însă legăturile culturale sau mai bine zis o cultură comună adică o istorie, un teritoriu şi o limbă. Când ai o astfel de bază, Unirea este o chestiune de voinţă. Este cazul Moldovei dintre Prut şi Nistru care la 27 martie 1918 a decis revenirea la România. Pe atunci moldovenii nu uitaseră drama ruperii în două a Moldovei  în urma războiului ruso-austro-turc dintre anii  1806-1812. Ştiau că au aparţinut Moldovei, că s-au aflat în graniţele Rusiei ca pradă de război.

Unirea chiar şi simbolică a comunelor moldoveneşti cu România mai are, pe lângă sensul istoric,  încă o relevanţă şi anume maturizarea politică a generaţiei născute şi crescute în comunism, generaţie pro-independenţă şi care acum este la putere.

Cât priveşte unirea reală, îmi este greu să mă pronunţ. In primul rând că România se află în Uniunea Europeană (un fel de unire politică). In al doilea rând trebuie lămurit dacă Unirea cu Moldova nu ar modifica statu-qvo-ul teritorial acceptat de toate statele prin tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial. Prin unirea a două state independente rezultă un nou stat care trebuie acceptat de toate celelalte state ale lumii. Şi istoria ne arată că în astfel de momente, tratativele sunt foarte dure, fiecare stat încercând să îşi acopere cât mai multe interese. Graniţele se reconfigurează doar în urma unor războaie. Oare a pierdut fosta Uniune Sovietică războiul rece? Ştim cu toţii că tratativele de pace de după cel de-al doilea război mondial nu au ţinut cont de principiul statului naţional şi nici de faptul că România se afla în tabăra învingătorilor.

Eu zic să nu anticipăm şi nici să  ne jelim ca în povestea cu drobul de sare! Să ne bucurăm de omagiul pe care moldovenii din Basarabia îl aduc Centenarului şi să nădăjduim că într-o zi Moldova istorică a lui Ştefan cel Mare se va reîntregi în graniţele României.