A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL ANUL CENTENAR. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

Pentru sărbătorirea  Marei Uniri din 1918, începând din ianuarie, moldovenii au început Anul Centenar prin Unirea simbolică a fiecărei comune cu România. Până acum, 50 de comune din Basarabia au semnat Declaraţia de unire. Este un gest simbolic, evident. Dar ce este un simbol? Imi veţi spune că este un semn.Nimic mai simplu?! Dar nu este orice semn, ci chiar esenţa unui om sau a unui lucru, elementul definitoriu. Or, peste 40 de comune au găsit că elementul lor definitoriu este Unirea cu România. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare că trăim  momente istorice pe care trebuie să le preţuim ca atare. Nu aş vrea să aud acum lamentaţii moldoveneşti de genul patriotismului de clopotniţă şi nici socoteli româneşti de genul sărăciei sau populaţiei rusificate moldoveneşti. Socoteli care sunt într-adevăr importante, dar nu mai puternice decât principiul unirii.  Unirea este întotdeauna binevenită. O ţară mai mare înseamnă o ţară mai puternică. Oricum sărăcia şi bogăţia noastră nu ţin de mărimea ţării, ci de calitatea guvernării, de caracterul şi educaţia românilor.

Şi nici nu este cazul să mai înşir aici beneficiile pe care statul naţional unitar român le are faţă de statele naţionale medievale mici suverane şi apoi autonome pe care românii le-au creat de-a lungul lungii, încercatei şi puţin cunoscutei lor istorii. Principiul Unirii este unul dintre cele mai vechi şi apreciate principii pe baza căruia politicienii, militarii şi strategii din toate timpurile au creat unităţi statale din ce în ce mai mari şi mai puternice. Pentru că Unirea înseamnă putere. Unirea presupune însă existenţa unor legături anterioare, formate în timp. Unii optează pentru legăturile militare, ca de pildă marile alianţe militare. Alţii pentru cele economice. Cele mai puternice sunt însă legăturile culturale sau mai bine zis o cultură comună adică o istorie, un teritoriu şi o limbă. Când ai o astfel de bază, Unirea este o chestiune de voinţă. Este cazul Moldovei dintre Prut şi Nistru care la 27 martie 1918 a decis revenirea la România. Pe atunci moldovenii nu uitaseră drama ruperii în două a Moldovei  în urma războiului ruso-austro-turc dintre anii  1806-1812. Ştiau că au aparţinut Moldovei, că s-au aflat în graniţele Rusiei ca pradă de război.

Unirea chiar şi simbolică a comunelor moldoveneşti cu România mai are, pe lângă sensul istoric,  încă o relevanţă şi anume maturizarea politică a generaţiei născute şi crescute în comunism, generaţie pro-independenţă şi care acum este la putere.

Cât priveşte unirea reală, îmi este greu să mă pronunţ. In primul rând că România se află în Uniunea Europeană (un fel de unire politică). In al doilea rând trebuie lămurit dacă Unirea cu Moldova nu ar modifica statu-qvo-ul teritorial acceptat de toate statele prin tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial. Prin unirea a două state independente rezultă un nou stat care trebuie acceptat de toate celelalte state ale lumii. Şi istoria ne arată că în astfel de momente, tratativele sunt foarte dure, fiecare stat încercând să îşi acopere cât mai multe interese. Graniţele se reconfigurează doar în urma unor războaie. Oare a pierdut fosta Uniune Sovietică războiul rece? Ştim cu toţii că tratativele de pace de după cel de-al doilea război mondial nu au ţinut cont de principiul statului naţional şi nici de faptul că România se afla în tabăra învingătorilor.

Eu zic să nu anticipăm şi nici să  ne jelim ca în povestea cu drobul de sare! Să ne bucurăm de omagiul pe care moldovenii din Basarabia îl aduc Centenarului şi să nădăjduim că într-o zi Moldova istorică a lui Ştefan cel Mare se va reîntregi în graniţele României.

BUCURĂ-TE VALERIU, SFÂNTUL TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI!

Astăzi a fost prăznuit  Noul Mucenic Sf. Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai iubiți și cinstiți sfinți ai temnițelor comuniste.  Canonizarea lui întârzie deși în anul Centenarului cinstirea lui are o dublă semnificație. Tatăl lui a fost deputat în Sfatul Țării din Basarabia care a votat Unirea cu România. A fost deportat și a murit în Siberia pentru idealurile naționale ale românilor. Fiul său, la doar 20 de ani, s-a implicat în lupta națională împotriva bolșevismului. Ce politică poate face sau înțelege un tânăr de 20 de ani? Valeriu a fost un naționalist și naționalismul nu ține de politică, adică de așezarea treburilor într-un Stat, ci de iubirea de Neam. Iar aceasta este o atitudine, nu o politică, dovadă că la 1918 partide politice cu orientări diferite au fost naționaliste și în acest curent au fondat Statul național unitar român. Ei tocmai acest naționalism nu i se iartă lui Valeriu. Nu contează cei 11 ani chinuiți în temnițele comuniste sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană, comunistă. Nu contează nici credința desăvârșită pe care a arătat-o în tot timpul detenției. Nu contează nici faptele și nici trăirea filocalică pe care a avut-o. Nu contează nici moartea de mucenic. Pentru mai marii zilelor noastre, naționalismul șterge totul, e o faptă atât de rușinoasă încât anulează până și sfințenia. Faptul că pe 15 februarie Episcopia Romanului și Bacăului l-a cinstit ca pe un erou cu parastas e un pas mic. Pasul mare este când treci de la cele lumești la cele duhovnicești și judeci lumea în funcție de prezența Sf. Duh și nu a ideologiilor lumești trecătoare. Pentru că dacă studiem istoria vedem că fiecare generație are ideologia ei. Generația lui Valeriu este generația bunicilor mei. A fost o generație naționalistă. Au făcut România Mare. Ei și părinții lor au lupta în două războaie, au consolidat statul român și au pătimit în închisorile comuniste. Unii au intrat pentru credința lor, alții  pentru crezul lor politic, alții pentru pământ iar alții din întâmplare ca urmare a terorii generale dezlănțuite în 1948. De aceea nu toți s-au sfințit, din păcate. Suferința în sine nu e mîntuitoare, ci doar suferința întru Hristos. De aceea jertfa lor  nu a rodit pentru că a fost insuficientă, așa cum ne spune părintele Dimitrie Bejan. A urmat  generația comunistă, o generație atee care a schimbat fața întregii țări, din toate punctele de vedere. Schimbare pe care o resimțim și în zilele noastre. Este generația pensionarilor de azi. O generație foarte bolnavă. Și nu cred că de vină este sistemul medical românesc, ci numărul mare de bolnavi. Spitalele se află sub asalt continuu. Așa ceva nu s-a văzut în nici o generație anterioară.

In fine, urmează generația mea care poate fi definită ca o generație împrăștiată în toate zările. Prin urmare dacă definim generațiile după mersul lumii, nici una nu ar fi capabilă să nască sfinți. In acest sens, Sfinții Părinți au hotărât ca actul canonizării să nu țină seamă de timpul istoric ci de desăvârșirea duhovnicească. De aceea, noul Mucenic Valeriu ar trebui  judecat nu după cum a intrat în închisoare, ci după cum a ieșit din închisoare și a intrat în Impărăția cea veșnică.

2017 A FOST UN AN FRUMOS

 

2017 a fost un an frumos, un an al împăcării cu trecutul recent, primul an în care au fost cinstiţi martirii temniţelor comuniste. Am ascultat interviuri cu istorici, familiile foştilor deţinuţi politici sau chiar supravieţuitori ai acelor ani crânceni. Din această perspectivă anul 2017 ne-a îmbogăţit. In primul rând spiritual. Am înţeles că vremurile prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri nu au fost de aur, ci au fost de sânge chiar dacă oficial era timp de pace. A fost un război lăuntric cu ideologia comunistă. Un război care s-a dovedit la fel de sângeros ca şi vechile războaie dintre state. Un război neaşteptat pentru care nimeni nu a fost pregătit. Războiul s-a purtat pe terenul culturii şi al Bisericii. Miza culturală a fost un om nou. Miza spirituală a fost ateismul. Cultura a căzut prima. Cultura tradiţională românească specifică lumii satului a capitulat nejustificat. Nu dezbatem cauzele aici, deşi sunt interesante. Ţăranul român a devenit studiu de muzeu. Biserica însă a rezistat tocmai prin aceşti martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste, care iată d-abia după 27 de ani de la căderea comunismului încep să fie recunoscuţi şi cinstiţi. Până la canonizarea lor mai este cale. Dar s-a pus un început.
In al doilea rând, anul 2017 ne-a îmbogăţit duhovniceşte prin împăcarea cu Dumnezeu. Cinstirea noilor mucenici este o împăcare cu Hristos. O recunoaştere a păcatelor poporului, o spovedanie colectivă.
Din perspectiva lumească, ştim cu toţii că 2017 nu a fost un an uşor. Sfinţii temniţelor comuniste sunt sfinţii adevărului din lume şi din societate. Sfinţii care descoperă minciuna şi ipocrizia din oameni, politică şi chiar Biserică. Pentru fiecare dintre noi sunt convinsă că 2017 a avut o relevanţă specială. Dar special a fost şi pentru politica românească. Primul an în care oamenii au ieşit în stradă pentru principii, justiţie, pentru dreptate şi adevăr. Anul în care discursul politic nu a mai convins pe nimeni. In care hidra politică s-a văzut în toată mostruozitatea ei. Nici pentru Biserică nu a fost un an simplu. De la credincioşii de rând până la înalţii ierarhi, creştinii au fost zguduiţi de propriile neputinţe şi păcate, ieşite la iveală într-un mod grotesc şi neaşteptat. Sinodul din Creta a fost piatra de poticnire pentru o turmă de creştini nehotărâţi şi în bună parte neinformaţi dar şi pentru o ierarhie împiedicată în formalism, care confundă în mod voit duhovnicia cu managementul. Scandalul homosexualilor infiltraţi în Biserică a dovedit o ierarhie cu probleme de atitudine dacă nu chiar mai grave. Dar a arătat şi adevărata faţă a homosexualităţii, viclenia şi ura faţă de Dumnezeu. Chiar şi aceste încercări au avut rostul şi lecţia lor.
Insă, cu siguranţă, pentru mine cel mai frumos eveniment al anului a fost instalarea de către Fundaţia George Manu şi sfinţirea unei troiţe aşezată ca cruce de mormânt pentru cei care au murit în anii 50 la Canalul Dunăre-Marea Neagră în colonia de la Poarta Albă. Şi tot atunci, pe 29 octombrie, pe un vânt năpraznic cum doar în Dobrogea poate să bată, am văzut brânduşe pe locul unde se aflau mormintele. Florile morţilor cum sunt numite în popor înfloriseră în pâlcuri chiar în ziua sfinţirii, deoarece cu o zi înainte nu se vedeau. A fost o supriză minunată pentru toţi cei de faţă. Şi nu vreau să exagerez dar locul pe care se aflau răspândite coincidea cu amplasamentul atribuit necropolei deţinuţilor politic care au lucrat la Canal.

Foto> Brândușe de la Poarta-Albă, 29 oct.2017