De Ziua Naţională e cazul să vorbim despre Stat. Acum câţiva ani scriam ceva despre Stat şi Ţară, două concepte înrudite, dar cu o realitate istorică proprie. Acum aş vrea să scriu despre Stat şi Politică, două concepte diferite, dar care aflate într-o relaţie echilibrată, schimbă lumea.

Poporul dintotdeauna

In primul rând trebuie să îi contrazic pe specialiştii în istorie modernă care susţin că ideea de stat naţional s-a născut în secolul XIX, supranumit şi secolul naţionalităţilor. Mai degrabă, atunci a fost teoretizat conceptul de naţiune aşa cum câmpul electric care a existat dintotdeauna a fost descoperit d-abia în epoca modernă.
Deasemenea nu îi susţin nici pe medievişti care nu văd sau nu vor să vadă că micile stătuleţe medievale erau tot naţionale, dovadă că Valahia sau Ţara Românească chiar purta numele poporului. Ba, chiar mai mult, în plină ofensivă islamică, Valahia şi Moldova îşi păstrează statului de autonomie, la fel ca şi Principatul Transilvaniei aflat sub regim austro-ungar. Cele trei state erau locuite de un popor care se declara a fi neam, având aceeaşi limbă şi o istorie comună. Aceste state aveau Domnie, Divan sau guvern compus din dregători, armată. Existau instituţii ale statului în toate marile oraşe. Aceeaşi lege se aplica peste tot. De aceea tentativa lui Mihai Viteazul a fost cât se poate de întemeiată, aventura sa a fost alta. Alegerea unui moment nepotrivit! Şi de aici intrăm în lumea politicii, o lume în sine, diferită de popor. Istoria dovedeşte că poporul şi politica nu sunt doar două concepte diferite ci şi două realităţi care din păcate nu se confundă. Doar aşa ne explicăm că un popor menţionat de peste o mie de ani are stat naţional unitar d-abia în 1918. Şi celor care fac un capăt de lume din politică trebuie să le amintim că biata noastră ţărişoară a supravieţuit eroic şi fără alde Farfuridi şi Brânzovenescu. Şi ca să actualizăm ideea, ei bine, politicienii pot creea un stat paralel, diferit de al poporului. Dar e mai confortabil să rămânem în trecut.
Dacă vom coborâ câteva sute de ani în falnicul Imperiu Bizantin constatăm că şi acesta era locuit de popoare care locuiau fie în teritoriile lor de baştină, fie fuseseră colonizate la un moment dat graţie politicii bizantine, uneori improvizată, alteori genială. Astfel sunt menţionate Sclaviniile, Bulgariile, Vlahiile precum şi alte enclave etnice. Deasemenea nu se poate să nu remarcăm febrilitatea cu care Bulgarii, Ungurii, turanicii care practicau nomadismul ecvestru insistau să îşi întemeieze un Stat, idee pentru care intrau în conflict cu statele imperiale ale timpului.
Concluzia mea este că poporul a existat dintotdeauna, o creaţie interesantă prin care Dumnezeu lucrează în societate şi configurează mereau o lume nouă.

Bătălia pentru Stat

Atunci ce este nou sub soare? Privit din înaltul cerului am spune că nimic. Privit de la înălţimea unui biet muritor, am zice că Statul este singura noutate sub soare sau mai bine zis lupta continuă pentru un Stat ideal. Doar că lupta aceasta nu mai este a poporului, ci a politicienilor, a stăpânilor de armate a oamenilor cu bani. Acesta este fermentul care pune lumea în mişcare, schimbă statele, mută graniţele. Şi acest ferment nu trebuie confundat cu poporul. Democraţia modernă şi contemporană a reuşit să controleze doar parţial efectul uneori toxic al politicienilor. Celelalte componente rămân anarhice pentru că nici măcar legile naţionale sau internaţionale nu îi pot opri, mai ales dacă au acces la forul legislativ. Greşelile lor pot schimba viaţa a multe popoare pentru sute de ani.

O întâmplare veche care ne doare şi azi

Să vă dau un exemplu de eroare în politica internaţională. Aţi crede că politica sferelor de influenţă este o consecinţă a războiului rece. Nici vorbă, dintotdeauna lumea a fost dominată de două mari puteri imperiale.
In urmă cu 1500 de ani, pe la anul 565 d.Hr. în lume existau două mari state: Imperiul Roman (pe care istoricii l-au numit apoi Bizantin) şi celebrul Imperiu Persan. Primul continua tradiţia Romei, al doilea cumula tradiţiile mai multor imperii şi regate antice(civilizaţiile sumeriene, akadiene, hitite, cananeite, babiloniene, parte, persane, ahemenide, asiriene, elenistice). In graniţele lor locuiau în sate şi oraşe populaţii sedentare de agricultori, crescători de animale, meşteşugari. In marile oraşe existau palate, şcoli, academii, universităţi, spitale, pieţe, foruri. Cu alte cuvinte, exista ceamai înaltă civilizaţie a timpului lor. Unele din descoperirile şi invenţiile lor sunt folosite şi azi. Teritoriile lor erau străbătute de drumuri, apeducte, lucrări de inginerie. Dincolo de graniţele asiatice se afla o pustie locuită de nomazi arabi şi turci. Şi cele două imperii au intrat în război de la un nimic. Războiul ,,cel aducător de nenorociri,, l-au început Romanii pe motiv că persanii ar fi îndemnat la revoltă pe homerizi, un trib de pe teritoriul actualului Yemen, trib care le asigura romanilor stabilitate pe ruta comercială spre India. Şi că persanii i-ar fi îndemnat pe alani să omoare soliile turcilor către Bizanţ, atunci când treceau prin teritoriul lor. Pretexte! Şi apoi mândria romană sângera că anual plăteau persanilor un fel de tribut de 500 litre aur. La rândul lor persanii au justificat că banii pe care romanii îi plăteau erau folosiţi la întărirea forturilor de graniţă care apăra cele două imperii împotriva nomazilor ,, ca să nu irupă oştile neînfrânate ale nenumăratelor neamuri vecine şi să distrugă cele două imperii,,. Şi că romanii greşiseră atunci când îi primiseră pe armeni care erau supuşi persani, după ce îl uciseseră pe Surenas, dregătorul persan. In pofida explicaţiilor, războiul a fost declanşat. Au fost pierderi mari de ambele părţi. In cele din urmă în Imperiul Persan a izbucnit un război civil. Tiranul Baram preia conducerea statului. Situaţia este dramatică. Disperat, tânărul rege Chrosroes cere ajutor împăratului roman Mauricius, adică celui cu care tatăl său purtase lupte de-a lungul mai multor ani. Are loc un schimb de corespondenţă diplomatică din care reiese strategia persană şi politica sferelor de influenţă de care vă spuneam mai sus. Corespondenţa poate fi citită în cartea lui Teophilact Simocata, secretar imperial. Redau începutul primei scrisori:
,,Chosroes, regele perşilor, către preaînţeleptul împărat al romanilor, binefăcător, paşnic, puternic, iubitor de nobleţe, luptător împotriva tiraniei, măsurat, drept, apărător al celor nedreptăţiţi, binefăcător şi iertător al greşelilor, sănătate. Doi ochi luminează lumea în toate de la început, căci aşa a rânduit Dumnezeu, anume prea puternica împărăţie romană şi sceptrul prea înţelept al statului persan.,,
Printre altele persanii spun că dacă nu vor întreţine graniţele împreună atunci arabii (saracenii) vor cuceri Imperiul Persan şi turcii Imperiul Bizantin. Ceea ce s-a şi întâmplat! Şi mai spuneau că dacă Imperiul Persan va cădea, o altă putere se va ridica pentru echilibrul de forţe al lumii. Şi, din păcate, aşa a fost! Imperiul Persan a fost cucerit de arabi şi noile califate nu au mai fost atât de diplomate ca înţeleţii persani. Spre deosebire de Persia în care deşi zoroatrismul era religia oficială, aveau loc toate credinţele religioase, arabii erau promotorii uneia singure, a Islamului. Şi primii care au fost islamizaţi au fost turcii din Asia care ceva mai târziu au cucerit Imperiul Bizantin.
Este adevărat că în acel moment împăratul Mauricius l-a ajutat pe tânărul rege persan să îşi recapete tronul şi romanii au luptat alături de persani împotriva tiraniei. Şi că Chosroes s-a abţinut cu greu să nu reînceapă un război când au văzut că bizantinii s-au aliat cu unele triburi arabe creştine care, în timp de pace, jefuiau Babilonia. Dar consecinţele războiului dintre ei fuseseră mult prea grele. Imperiul Persan s-a prăbuşit. Urmările au fost de necontrolat, căci la state mari greşelile sunt mari, la state mici, greşelile sunt mici. De atunci Islamul purtat de arabi şi turci a devenit o putere, combinaţia dintre politică şi religie a devenit noua formulă care va domina evul mediu. Evident că o parte din cultură a supravieţuit. Inclusiv stilul de redactarea a corespondenţei diplomatice persane, pe care îl vedem mai sus, şi care va fi preluat întocmai de arabi şi turci. Stil pe care romanii îl considerau stângaci. Dar aveau să se sature de stilul pompos persan. De- alungul a sute de ani arabii şi turcii l-au preluat întocmai. Insă viaţa popoarelor din cuprinsul acestor imperii nu a mai fost aceeaşi. Politica greşită a împăratului Iustin al-II-lea a costat scump viaţa popoarelor şi a civilizaţiilor sedentare din Asia.

O concluzie simplă
De aceea, statele naţionale sunt de preferat celor imperiale. Chiar dacă nivelul conflictelor pare mai ridicat, gravitatea acestora este mai mică. Iar poporul este mai activ şi vizibil într-un stat naţional decât într-unul imperial. De aceea sunt convinsă că statul naţional unitar a fost cea mai valoroasă creaţie a românilor dintotdeauna. Şi aş dori, aşa să rămână!