Părintele Justin în conştiinţa poporului român
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc în tumultuosul secol XX cu mari duhovnici care să fie mângâiere şi întărire poporului dreptcredincios şi călăuzitori pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Rolul lor poate fi asemănat cu cel al profeţilor din Vechiul Testament. Deşi toţi preoţii sunt duhovnici, doar câţiva dintre ei sunt înzestraţi cu o harismă specială prin care pătrund în străfundurile fiinţei umane, care schimbă destine şi care zidesc biserica cea dinlăuntrul sufletului omenesc. Părinţi mari precum Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţianu, Teofil Părăian constituie cununa de luceferi luminoşi ce luminează spre mântuirea oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu (Matei 5,16).
Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă încheie această ceată de Părinţi, ziditori de suflete şi de conştiinţe, iar plecarea lui din lumea aceasta s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional, deoarece toată viaţa lui a semănat cu prisosinţă iubirea către toţi, iar acum miile de fii duhovniceşti şi-au manifestat dragostea şi recunoştinţa faţă de Sfinţia Sa. De la naştere până la adormire, viaţa Părintelui Justin a curs întru sfinţenie, cu multă nevoinţă, cu multă osteneală, cu rugăciune neîncetată, dar mai ales în suferinţă şi prigonire, mărturisind credinţa asemenea mărturisitorilor sfinţi din trecutul îndepărtat sau mai recent al Bisericii şi făcând din chilia lui laboratorul vindecării sufleteşti şi o poartă a raiului.

Obârşia şi copilăria Părintelui Justin
Părintele Justin a venit pe lume la data de 10 februarie 1919, de pomenirea sfântului sfinţit mucenic Haralambie, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Ana în satul Petru Vodă, la poalele muntelui cu acelaşi nume, pe unde trece drumul spre mănăstirile nemţene, primind la botez numele Iosif. A fost cel mai mic din cei cinci fraţi şi a fost crescut conform tradiţiei din satul natal, în frică şi credinţă puternică în Dumnezeu şi în demnitate creştinească şi românească. Mama, atmosfera din sat şi preotul Ioan Petrescu din parohia respectivă au avut un rol hotărâtor în temeluirea copilului Iosif.
A făcut şcoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. Mergea adesea în copilărie cu mama sa şi cu alţi credincioşi din sat la Mănăstirea Durău, mănăstire cu un rol duhovnicesc foarte mare în perioada interbelică pentru toate localităţile de pe Valea Muntelui. Tânărul Iosif a fost foarte atras de viaţa monahală, de frumuseţea slujbelor, de bunătatea călugărilor de aici şi astfel se naşte în sufletul său dorul de viaţa sfântă călugărească.

Viaţa monahală şi sfinţita preoţie
La numai 19 ani este tuns în monahism de stareţul Martinian Conuţ care îi va fi şi duhovnic şi a primit numele de Justin. Primeşte ascultarea de arhondar şi în special să aibă grijă de primirea oaspeţilor la stăreţia Durăului, ascultări pe care tânărul monah le-a împlinit cu multă râvnă.
Pentru că era iubitor al sfintelor slujbe şi avea o voce foarte frumoasă a fost hirotonit diacon şi apoi preot de episcopul Valeriu Moglan, originar tot din comuna Poiana Teiului. Pentru că era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu râvnă de studiu se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, condus la vremea aceea de Arhim. Dionisie Udişteanu, de care Părintele Justin se va simţi foarte ataşat pentru totdeauna.
Norii războiului se ridică ameninţător, toată floarea tinerimii române este chemată sub arme, iarieromonahul Justin este rânduit preot pentru armată, unde liturghiseşte şi împărtăşeşte pe soldaţi, îmbărbătându-i prin cuvinte, alinând pe cei răniţi sau îngropând pe cei căzuţi pe câmpul de luptă.
După război, Părintele reia cursurile la Seminarul de la Cernica în ciclul superior, deoarece durata studiilor era de 8 ani. În condiţiile grele de după al doilea război mondial şi de instaurare a regimului comunist, Seminarul de la Cernica se desfiinţează şi Părintele este nevoit să facă clasa a VIII-a la Seminarul de la Roman în condiţii grele şi improprii studiului teologiei.

Calvarul şi binecuvântarea temniţei
În data de 14 mai 1948, ieromonahul Justin, elev în clasa a VIII-a, este arestat noaptea din internatul seminarului împreună cu alţi colegi, anchetat şi condamnat şi astfel începe calvarul celor 16 ani de puşcărie pentru el şi pentru toată floarea culturii, intelectualităţii, spiritualităţii şi elitei neamului românesc. Suceava, Aiud, Sighet, Gherla, Baia Sprie, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, iată câteva din locurile de suferinţă şi de martiraj ale Părintelui.
În aceste închisori deţinuţii erau bătuţi, schingiuiţi, chinuiţi, umiliţi în moduri de neimaginat pentru a fi exterminaţi. Erau înfometaţi, ţinuţi în frig, în mizerie, în izolare totală, supuşi la munci silnice, istovitoare şi periculoase, ameninţaţi şi permanent cu moartea în preajma lor, aşa cum mărturisea Părintele: „am trăit în puşcărie cu moartea de mână”.
În aceste condiţii de constrângere fizică şi psihică au trebuit să găsească o cale de a rezista. Iar calea găsită a fost credinţa în Dumnezeu. Astfel închisoarea dintr-un loc al degradării umane s-a transformat într-o adevărată şcoală a spiritului, într-o academie a culturii şi în temple ale cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Părintele spunea, amintindu-şi acea perioadă: „şcoala cea mai înaltă pe care am făcut-o a fost Universitatea din puşcării, iar călugărie în cel mai autentic sens al cuvântului am trăit-o în celule”. Bunăoară, Părintele spunea că cel mai frumos Paşti, cea mai înălţătoare Înviere din toată viaţa lui a fost Învierea sărbătorită în adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Aici, la miezul nopţii, toţi deţinuţii au stins lămpaşele şi după câteva momente de aşteptare, preoţii au adresat chemarea: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toţi au aprins lămpaşele au cântat „Hristos a înviat” şi, deşi erau în adâncurile pământului, cu toţii au fost părtaşi unei bucurii nepământene.

MAI MULTE LA ATITUDINI

Un articol semnat de Ion Spânu în Cotidianul ne aduce în atenţie un act de cenzură culturală. Pe scurt, din expoziţia doamnei Silvia Radu au fost scoase tablourile unor martiri din temniţele comuniste (Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Costache Oprişan). Autorul cenzurii se pare că este ideologul comunist Alexandru Florian, directorul Institutului Ellie Wiesel. Dacă nu este aşa, să iasă în faţă şi să spună că nu a fost el, ci un drac deghizat.

Vreau să spun că domnul Florian nu este la prima abatere. In urmă cu opt ani a reuşit să închidă vremelnic expoziţia ,,Destine de Martiri,, dedicată  unui grup de şase martiri şi mărturisitori din temniţele comuniste. Era vorba de Arsenie Boca, Gheorghe Calciu, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide. Expoziţia era organizată de CNSAS împreună cu Muzeul Judeţean Ialomiţa. Ca urmare a presiunilor lui Alexandru Florian, CNSAS s-a retras din colaborare şi expoziţia aflată atunci la Iaşi, a fost închisă.

M-am adresat atunci Ministerului Culturii şi Sf. Sinod al BOR.  Am prezentat cazul în faţa a 60 de istorici care au cerut printr-un apel adresat  CNSAS redeschiderea expoziţiei. In final, expoziţia a fost redeschisă. Abuzul a fost uitat şi neamendat, dovadă că individul a revenit. Regret din toată inima că l-am iertat. Trebuia să fac plângere penală. Experienţa a fost traumatizantă pentru mine.

De aceea, fac apel către toţi organizatorii de expoziţii cu teme inspirate din represiunea comunistă asupra intelectualităţii româneşti din perioada interbelică: în cazul în care sunteţi sunat de un individ care se prezintă Alexandru Florian (nu ştiu numele lui real) sau de prietenii lui, vă rog frumos să închideţi telefonul. Dacă insistă, adresaţi-vă poliţiei! Nu vă faceţi părtaţi la un abuz. Dacă respectivii au ceva de obiectat o pot face în condiţiile legii. Nici o lege nu le permite să facă presiuni de genul  telefoane, adrese etc.

Firul de care atârnă celebrul personaj, ca de o liană în junglă este Legea 217/2015 (iniţiată de el la braţ cu PNL şi aprobată  de toţi senatorii şi deputaţii PSD cu Iohanis în frunte) care  interzice cultul personalităţilor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Este vorba de criminalii de război. Insă legea nu definește infracțiunile contra păcii și omenirii și prin urmare se înțelege că orice condamnat pe a cărui sentință scrie negru pe alb, infracțiuni contra păcii și omenirii cade sub incidența legii. Mai mult chiar, legiuitorul face trimitere  în art. 6, alin.2 la o definiţie internaţională: ,,Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,,.

Nici una din personalităţile menţionate mai sus nu au fost condamnate pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii şi  nu au fost judecate de un tribunal internaţional, deci nu sunt criminali de război. Să încep cu cele mai grave condamnări şi care ar putea naşte îndoieli.

Insă, nu ştim care dintre cele trei sentinţe pe baza cărora Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniţă, sub trei dictaturi, intră sub incidenţa legii 217. Că în 1941 era acuzat de instigare la rebeliunea legionară, în 1945 în procesul ziariştilor era crimă de dezastrul ţării,  şi în 1959, altă acuzaţie. In fapt, omul scrisese poezii.  Sentinţa din 1959 e monument de  absurditate. Adică un om care din 1941 era ba în închisoare, ba pe front  era condamnat la moarte şi 20 de ani de temniţă grea. Adică mort îl mai ţineau 20 de ani în temniţă sau după 20 de ani de temniţă îl omorau, încă nu am înţeles cum funcţiona sentinţa. Poate ne lămureşte domnul Florian, că taică-su era mare nomenclaturist pe vremea aia. Pedeapsa cu moartea i se trăgea de la ,,infracţiunea de insurecţie armată,, şi instigare la crima de trădare de patrie (comunistă, se subânţelege). Cei 20 de ani de temniţă grea îi primise  pentru activitate intensă contra clasei muncitoare. In 1960, pedeapsa mai sus menţionată era comutată în muncă silnică pe viaţă. Deci, repet, nu e vorba de crimă împotriva păcii şi umanităţii.

In aceeaşi situaţie se află şi Mircea Vulcănescu. Pe foaia matricolă penală completată la închisoarea Jilava, se notează că este condamnat pentru ,,crimă de dezastrul ţării,,. Deci, iar repet, nu apare sentinţa prevăzută în  legea 217/2015 adică ,,crimă împotriva păcii şi omenirii,,.

Deasemenea, legea  217/2015  nu are nici o aplicabilitate pentru Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan.

Prin sentinţa 435/8 mai 1941, Valeriu Gafencu, pe atunci  în vârstă de 20 de ani,  era acuzat de instigare publică, iar pe foaia matricolă penală apare crimă de uneltire, în fapt fiind trecută activitate legionară. Deci, nici vorbă de infracţiuni contra păcii şi omenirii. Costache Oprişan, din aceeaşi generaţie cu el, a fost acuzat de apartenenţă la o organizaţie politică interzisă de lege. D-abia după război au apărut sentinţele de crimă împotriva păcii şi omenirii.

Orice lege din lume se referă la prezent şi la viitor şi se aplică unor oameni în carne şi oase. Legea interzice organizaţiile legionare din ziua de azi, din anul 2016,  nu poate interzice Frăţiile de Cruce din 1940, organizaţii din care au făcut parte cei doi. Şi, oricum, cei doi martiri sunt admiraţi pentru mărturisirea creştină din lungii şi greii ani de temniţă şi nu pentru apartenenţa legionară.

Mai am însă o nedumerire. De ce, în urmă cu 10 ani, când am organizat expoziţia ,,Patru biografii de intelectuali-Patru destine de martiri,, dedicată lui Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu totul a fost frumos şi cu pace? Toată lumea a înțeles că este o expoziție dedicată condiției fragile a intelectualilor creștini angajați politic (Radu Gyr) sau tehnocrați (Mircea Vulcănescu), minoritari (Steinhardt) sau cu un larg orizont cultural (Voiculescu) în timpul represiunii comuniste. Că doar şi atunci funcţiona OUG 31/2002 îmbogăţită prin legea 217/ 2015 doar cu cuvântul ,,legionar,,. Conform acelei OUG și cu mare fantezie,  Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr  puteau fi incriminaţi şi atunci. Pentru că şi atunci, ca şi acum, legea nu are norme de aplicare şi nici definiţii pentru termenii cu care operează, cum ar fi ,,promovarea cultului,,. Legea ar trebui să  precizeze care sunt diferenţele între ,,cercetare istorică,, ,,valorificare expoziţională,, ,,valorificare artistică,, a unui moment istoric şi ,,promovarea cultului,,. Până când aceşti termeni nu sunt definiţi  nu avem ce discuta cu domnul Alexandru Florian.