Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în societatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.
Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea.
Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.
Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.
Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.
Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, 2009, p.78-79
Hristos S-a inaltat! Superb spus si cu cata intelepciune! De aceea Biserica nu trebuie separata de viata politica pentru ca e chemata sa o curete. Da Doamne ca avem mare nevoie!
Da, Cristina, este o viziune mărturisită de toate epocile istorice dar ,,uitată,, tocmai de noi care le ştim pe toate. Dar, am uitat să ne mântuim prin cei din jurul nostru, adică prin comunitate. Stevan Runciman spunea într-un interviu pe care îl voi posta curând că ,,sfinţii sunt oameni politici,, în sensul în care politica înseamnă implicare în viaţa cetăţii şi a comunităţii.