În 1939, scriitoarea şi jurnalista Rosa Waldeck denunţa deja, în mediul liberal american, ceea ce ea numea „dictatura Cauzei Juste” („dictatorship for the Good Cause”), ceea ce astăzi poartă numele de „corectitudine politică”. Aceasta presupune deformarea adevărului în numele unui „adevăr” oficial, prestabilit. Nu doar în regimurile comuniste s-a practicat rescrierea orweliană a istoriei ci şi – tenace, perfid – în regimurile politice considerate democrate.

Unul dintre episoadele ieri trecute sub tăcere, azi ascunse de ochii publicului larg, din motive de adevăr unic şi corectitudine politică, este cel al luptelor eroice contra valurilor de sute de bombardiere americane, ce au măturat cerul României cu precădere în primăvara şi vara anului 1944. Şi, dacă atacatorii americani au astăzi un monument în parcul Cişmigiu din Capitală (şi de ce nu, fireşte, doar şi-au făcut şi ei datoria faţă de patria lor, cu mijloace specifice războiului) în schimb – fie-mi iertată ignoranţa – nu ştiu dacă miile de civili români morţi nevinovaţi în aceste bombardamente, sub „covoarele de bombe” made in USA, au pe undeva vreun monument reprezentativ. Poate există. Eu nu am cunoştinţă de el.

Împotriva implacabilei aviaţii americane, câteva zeci de aparate de vânătoare româneşti se ridicau eroic, deşi disproporţia era înspăimântătoare. Dintre comandanţii bravilor noştri piloţi de vânătoare, se desprind două figuri reprezentative. Una este cea a căpitanului Alexandru Şerbănescu, doborât la 18 august 1944 (cu câteva zile înainte de fatidicul 23 august) deasupra dealurilor Buzăului, în luptă cu Mustangurile americane. Cealaltă este figura lui Dan Vizanty, comandant al Grupului 6 Vânătoare.

Prima şi singura carte dedicată acestui brav pilot român a apărut în anul 2010 sub semnătura distinsului istoric bucureştean Daniel Focşa. Lucrarea, o adevărată premieră a istoriografiei militare, poartă titlul „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare” şi este publicatăla EdituraInstitutulEuropean, Iaşi. O carte elegantă, condiţii grafice deosebite, 258 de pagini, cuprinzând de asemenea, sub formă de anexe, patru ample texte cu caracter memorialistic scrise chiar de eroul cărţii, multe fotografii inedite şi o substanţială prefaţă semnată de Neagu Djuvara. Este interesant de observat că venerabilul istoric, deşi nu este de acord cu teza lui Focşa potrivit căreia actul de la 23 august a fost unul nefast, polemizează cu autorul pe această temă chiar în Prefaţă dar apreciază totuşi elogios cartea, despre care notează:

„M-am lăsat ispitit de minunata poveste pe care ne-o scrie aici Daniel Focşa. Se citeşte pe nerăsuflate, ca un roman”.

De altfel, de-a lungul timpului, cărţile istoricului Daniel Focşa au fost apreciate şi prefaţate sau recenzate laudativ de nume importante de istorici, scriitori, critici literari sau jurnalişti. Amintesc aici pe Neagu Djuvara, Horia Gârbea, Tudorel Urian, Mircea Platon, Adrian Majuru, Cornel Marandiuc, Dan Gîju…. Şi lista ar putea continua. După cum se vede, intelectuali din toate registrele şi orientările politice (sau apolitici), dar toţi, nume importante şi de cea mai bună calitate profesională. Mai amintesc şi faptul că lucrările de istorie militară ale lui Focşa sunt singurele din acest domeniu apărute în România despre care cunoscutul istoric polonez Hubert Kuberski a scris în publicaţii de profil din Polonia (a se vedea revista de istorie „Mowia Wieki” – în limba polonă).

Firesc, a venit şi sabotajul din partea Sistemului, căci Daniel Focşa este un istoric independent, nu trăieşte pe bani publici, şi-a publicat toate cărţile la edituri private şi nu pe bani publici, nu a beneficiat niciodată de vreo finanţare din partea statului român şi îndeobşte de nici un fel de ajutor din partea acestuia. Daniel Focşa nu scrie la ordin. Acest istoric îşi permite să refuze compromisul cu sistemul satanic, şi asta cred că îi înnebuneşte pe unii… Succesul lui Focşa a fost pe deplin meritat, şi faima sa este una de bună calitate.

Daniel Focşa şi defunctul Narcis Gherghina sunt cam singurii istorici de aviaţie din România, din generaţia tânără, pe care eu personal îi recomand oricui. Cărţile lor merită cu adevărat cumpărate şi citite. Fiindcă nu orice compilaţie de documente transcrise de-a valma din arhive şi adunate stângaci cu lopata între două coperte merită numele de „carte de istoria aviaţiei”. Mai trebuie şi talent, mai trebuie şi cultură (generală şi profesională – da, domnilor, cultură, vă spune ceva acest cuvânt ?), mai trebuie şi studii de specialitate şi mai ales un „je ne sais quoi” pe care Daniel Focşa îl posedă în cel mai înalt grad. Cine a citit lucrările unor mari istorici ca Charles Diehl sau Steven Runciman ştie despre ce vorbesc.

Întorcându-nela Vizantyşi isprăvile lui nemaipomenite pe cerul României, în primăvara-vara anului 1944, când s-a impus ca un as al aviaţiei noastre de vânătoare (şi cel mai bun pilot pe IAR 80), rămâne memorabilă lupta cu americanii din 10 iunie 1944, deasupra aerodromului Popeşti-Leordeni, la marginea de sud a Bucureştilor.

Iată ce putem citi în cartea lui Daniel Focşa despre acest episod, povestit într-un stil alert care te ţine cu sufletul la gură:

„Ziua de glorie a căpitanului Dan Vizanty dar şi a Grupului 6 Vânătoare pe care îl comanda şi, de ce nu, a avionului românesc IAR 80 a fost, fără nicio  îndoială, 10 iunie 1944. Printr-o conjunctură favorabilă, „printr-un miracol” ar zice Vizanty, într-o bătălie aeriană deasupra Bucureştiului, vânătorii români aveau să dea o lovitură şi totodată o lecţie americanilor, pe care aceştia n-au putut-o uita. Bombardamentele regulate ale americanilor (ziua) şi ale englezilor (noaptea) începuseră, după cum am arătat, încă de la 4 aprilie. Superiori tehnic şi numeric, aliaţii anglo-americani erau totuşi jenaţi în raidurile pe care le efectuau de artileria noastră antiaeriană, precum şi de aviaţia română de vânătoare, care ripostau cu tenacitate. În scopul anihilării acesteia din urmă, printr-o lovitură dată prin surprindere, Forţa a 15-a Americană dela Foggiaa decis efectuarea unui raid la joastă înălţime, care să surprindă aparatele noastre la sol şi să le distrugă (…). Dan Vizanty: <<În timp ce mă aflam la 1500 m altitudine în fruntea formaţiei, am auzit în cască, codificat: Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni deasupra cuibului. Am recunoscut indată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al aerodromului Popeşti-Leordeni care mă anunţa astfel că avioanele de vânătoare americane (indienii cu două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib). Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning-uri (avioanele de vânătoare americane cu dublu fuselaj) care se îndreptau, venind dinspre est (când, de obicei, veneau de la vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon prin radio: Paris către Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacăm, urmaţi-mă ! şi, într-o fracţiune de secundă, situaţia se răstoarnă radical, căci Dumnezeu a vrut altfel. În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau venind la o oră neobişnuită şi dintr-o direcţie neaşteptată, sosind în razmot, dela Foggiapeste Adriatica şi Iugoslavia, de-a lungul Dunării pânăla Olteniţa(…) ei sunt cei care cad în capcană, înainte de a-şi fi declanşat primul atac. Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o surpriză totală. Într-adevăr, cu toţii, ca un singur om, într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit asupra Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la nivelul liniei de centură a Capitalei şi se pregăteau să ne nimicească la sol. Cădea cerul peste ei, la propriu şi la figurat>>”.

Întreaga lucrare este captivantă prin ineditul informaţiei şi prin stilul personal şi agreabil al autorului. Cu riscul de a mă repeta, insist asupra caracterului de premieră absolută al cărţii: o biografie a lui Dan Vizanty nu a mai fost publicată de nimeni. Cartea lui Daniel Focşa, „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare” este un „must have” ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui iubitor al istoriei secolului XX.

Ion Băsmuţ