Emilia Corbu

Aşa cum autostrăzile de azi configurează civilizaţia de mâine şi reţeaua de drumuri asfaltate  susţine civilizaţia de azi, aşa drumurile vechi, pe care prefer să le numesc drumuri de ţară purtau pe cărările lor cultura de ieri. Pentru că drumul nu este doar o cale bătută şi nu are doar un rol funcţional ci îmbracă, în timp, un aspect cultural. Intrate într-un anonimat nemeritat, netrecute pe nici o hartă, dar păstrate în memoria sătenilor, drumurile de ţară sunt o temă de geografie istorică   asupra căreia nimeni nu s-a aplecat vreodată.

În primul rând că drumurile sunt o ilustrare perfectă a impactului reliefului fizic asupra habitatului. Ne vom referi aici la drumurile  specifice stepei. La deal sau munte drumurile sunt mai puţine, povârnite, impracticabile uneori în anumite anotimpuri.

Documentele medievale  din sec. XIV-XVI, menţionează uneori numele unora cum ar fi drumul Dârstorului,  drumul Spăteanilor, drumul Căzăneştilor, drumul de Miezu. Toponimul  de Săpătul localizat în zona Bălţii Ialomiţei trebuie să  provină de la un vechi drum roman legat de Dobrogea, inclusă în aria civilizaţiei romane timp de sute de ani.

Bărăganul este brăzdat de drumuri vechi, albe, deşirate, şerpuind leneş şi toate ducând parcă spre cer. De ce erau atât de multe se înţelege de la sine. Câmpia aridă de azi era în vechime, mai precis până prin secolul XIX, o frumuseţe de stepă  cu o vegetaţie atât de bogată încât nu se vedeau calul şi călăreţul. Vegetaţia deasă, ordonată pe trei etaje şi cu perdele înalte de peste doi metri de ciulini era de nestrăbătut în absenţa drumurilor. Câmpul la fel ca şi muntele sau dealul nu poate fi străbătut de-a dreptul. Te rătăceşte.

O altă ciudăţenie a lor era traseul foarte drept. Se alegea calea cea mai scurtă între  două sate. Începând din secolul XIX şi până azi şoselele moderne ţin drumul cel mai scurt dintre două  localităţi mari şi importante. De multe ori acestea trec la distanţă de un grup sau o salbă de sate, uneori foarte vechi. Şi acum am nostalgia drumului de ţară pe care mergeam cu bicicletele în satul bunicilor aflat la doar 7 km. Pe şosea am fi mers 14 km. Treceam printre lanuri înalte de floarea soarelui şi de porumb, pe un drum rămas  doar mai lat decât o căruţă. Era atât de uscat, ţărâna aşa de groasă, încât părea făcut odată cu pământul. Între Vlădeni atestat pe la 1450 şi Ţăndărei, atestat pe la 1500,  distanţa era doar de 10 km pe  drumul vechi de-a lungul Ialomiţei. Pe şosea sunt acum 20 km.

Doar reţeaua de drumuri vechi  explică dezvoltatea Ţăndăreiului din sec. XVIII şi apoi XIX ca reşedinţa plasei Balta care grupa cele mai mari, vechi şi bogate sate de lângă Balta Ialomiţei şi satele din câmpie. Aşa se face că orăşelul avea la 1850  şcoli  din cărămidă, gară CFR din 1884 şi spital mare din 1890 (închis anul trecut după 130 ani de activitate neîntreruptă). Ţăndăreiul preluase prerogativele dispărutului Oraş de Floci (aflat doar la 15 km),  tocmai graţie  localizării lui la intersecţia  mai multor drumuri vechi dintre care unele mari, cum era cel care cobora dinspre Moldova sau a drumului mocanilor care veneau dinspre Transilvania.

Lăsate în părăsire, multe au fost arate, altele stricate de maşinile agricole care le-au lăsat gropi adânci. In trecut nu era aşa. Se mergea doar cu căruţa şi piciorul. Erau netede ca în palmă.

Odată intrat în sat, drumul devenea un fel de agora. Zilnic, sătenii ieşeau dimineaţa şi seara  la drum, uitându-se în zare şi aşteptând mereu să se întâmple ceva. Unele erau îngrijite cu şanţuri de drenare a apei, cu pomi, cu troiţe la răspântii, cu fântâni.

Nu întâmplător toate satele din Bărăgan sunt înşiruite de-a lungul drumului,  uneori  kilometri întregi.

Drumurile dintre sate duceau toate către un drum mare sau  o cale, cum mai erau numite. Când oamenii lăsaseră neatinsă albia mare a apelor numită Baltă  pentru Dunăre sau luncă pentru râuri,  drumurile ţineau firul  apei la o oarecare distanţă. De când aceste mătci  vitale pentru dinamica apelor curgătoare au fost îndiguite de prostia omenească, periodic apele  îşi caută albia mare, inundând uneori zone întregi, şi ducând la vale şi urmele drumurilor vechi.

Cele câteva hărţi din sec.XVII-XVIII redau în general drumurile mari, principale şi de multe ori localizarea lor pe teren este aproape imposibilă, parte datorită modificărilor antropice survenite în timp, parte modalităţii de întocmire a hărţilor medievale, nu întotdeauna foarte exacte.

Foto: Satele dispărute recent mai sunt reperate doar după vechile drumuri care le străbăteau, aşa cum este drumul din imagine, mărturie pentru satul Chioara evacuat şi arat în 1970. (foto: Emilia Corbu)

Publicat în Ialomiţa de Vest, ediţia tipărită de vineri, 8 iunie, 2012