OMUL CARE NU ŞTIE SĂ CADĂ

Căderile sunt inevitabile. Omul care nu ştie să cadă, să piardă, să se facă mic nu va şti niciodată să câştige. Cine nu a fost niciodată la pământ, nu va şti niciodată distanţa care îl desparte de cer, nu va şti să se ridice. Nu va supravieţui! Şi dacă a câştigat vreodată nu a fost prin luptă dreaptă şi aşa victorii se întorc întotdeauna împotrivă.
Vacarmul politic pe care îl trăieşte de câteva luni încoace toată România a fost stârnit de neputinţa preşedintelui Băsescu de… a cade. Să stai ţeapăn pe poziţia ta când toată lumea se răstoarnă e o prostie. Iar domnia şi prostia se plătesc!
Dacă Băsescu ar fi demisionat elegant în iarnă, la începutul răscoalei numită de ei ,, a ciumpalacilor,, s-ar fi făcut alegeri anticipate şi toată lumea ar fi intrat la fel de nepregătită în alegeri. Preşedintele demisionar ar fi căpătat o aură de victimă. Ar fi fost ţapul ispăşitor, dar…partidul lui ar fi crescut.

 Omul nostru s- a înfipt în scaun ca Mitică  pe copitele dindărăt şi a obţinut:
a) instabilitate politică- trei guverne schimbate unul după altul chiar înainte de alegeri: Boc, Ungureanu, Ponta.
b) căderea în gol a PDL care a încasat tot şocul;
c) imagine personală proastă alimentată şi de încăpăţânarea de a milita în continuare, când toată ţara fierbe, pentru proiecte criminale cum ar fi exploatarea resurselor naturale în favoarea altora.
d) O imagine favorabilă opoziţiei chiar înainte de alegeri.
e) Revenirea în forţă a stângii PSD. Cine organizează alegerile, le câştigă. In România, asta e lege!

Creştinii au o vorbă ,,Mai bine să cad în mâinile lui Dumnezeu, decât ale vrăjmaşului,,. Tot omul cu minte ştie că roata vieţii se învârte. Azi eşti sus şi mâine jos, dar că de jos te vei ridica odată sus. Că roata se rupe dacă e poticnită să rămână o spiţă sus. Şi paguba va fi pentru toţi. De la începutul răscoalei am scris ,,Băsescu a pierdut tot,, dar am sperat tot timpul într-o minimă înţelepciune. N-a fost să fie! Ţara asta nu mai are oameni politici.

PĂSĂRI ŞI FLORI ( II)

Ieri a avut loc la Muzeul Judeţean Ialomiţa vernisajul  expoziţiei de artă decorativă  ,,Păsări şi Flori,, semnată de Ilinca Damian. Deschiderea a fost onorată de prezenţa doamnei prof. univ. dr. Doina Păuleanu, istoric şi critic de artă care cu bonomia recunoscută, eleganţa frazei şi profunzimea gândirii a apreciat  în cuvinte frumos meşteşugite preferinţa tinerei artiste pentru arta medievală, tematica aleasă şi echilibrul artistic, susţinându-i astfel din toată inima debutul expoziţional.

,,Ilinca Damian expune la Muzeul Județean Ialomița „Păsări și Flori”, în tehnica tempera pe lemn, la care face recurs firesc, pentru că în lumea semnelor și insemnelor medievale pe care le frecventează, le actualizează și le transformă creator, aceasta și-a dovedit exemplar virtuțile (și o parte din servituți).

Pornind de la ideea „că omul a uitat cum să fie frumos, luminos, colorat și bun”, tânăra artistă ne propune căi pentru această redescoperire; și dacă subscriem entuziast la formele alese pentru atare terapie sufletească, ne manifestăm totuși unele îndoieli asupra posibilei lor eficacități (dar aceasta nu este, desigur, decât o problemă de vârstă).

Și pentru că nu este rău sau prea târziu să încercăm această schimbare la fața colectivă, considerăm că expoziția de față poate constitui îndemnul necesar.

dr. Doina Păuleanu
Trăim o epocă paradoxală. Deşi numărul artiştilor plastici este destul de mare şi creaţiile artistice întrunesc un volum imens totuşi la nivelul marelui public, nu se observă acest lucru.  In casele şi garderobele naostră este foarte puţină artă. Totul este cenuşiu. Ne îmbrăcăm în culori terne, casele sunt aproape lipsite de orice decoraţie. Acest lucru se datorează faptului că arta a devenit ,,artă pentru artă,,. Intre artistul contemporan şi meşteşugarul medieval este o deosebire esenţială. Artistul de azi se exprimă  pe sine şi atunci toate creaţiile artistice au o notă personală neînţeleasă uneori de restul lumii. Prin urmare, omul simplu nu se regăseşte în arta contemporană. Oamenii nu se mai înţeleg prin cuvinte darămite prin imagini. Meşteşugarul medieval prefera să fie de multe ori un anonim însă arta sa oglindea o întreagă mitologie cunoscută de toţi. Prin urmare arta sa era pe înţelesul tuturor şi prin urmare îşi găsea locul pretutindeni, pe stâlpii porţilor, pe mobilier, pe lăzile de zestre, în cărţile de cult împodobind literele de început. In decoraţia straielor populare pline de păsări şi flori.
Prin urmare arta a fost înţeleasă atât timp cât a exprimat adevăruri universale: frumuseţea creaţiei, lupta dintre bine şi rău, victoria adevărului.  Atunci când artistul s-a exprimat pe sine arta a devenit un monolog. Sper însă ca această expoziţie să vă invite la un dialog cu arta istorică, atât în forma ei elevată de atelier cât şi în forma rustică. Şi Ilinca s-a străduit să surprindă simplitatea unor  tablouri ţărăneşti atât prin culoare, tuşă cât şi ornament. Dar mai ales s-a străduit să redea rigoarea tehnicii picturii în tempera pe lemn.
dr. Emilia Corbu

PĂSĂRI ŞI FLORI

Expoziția „Păsăriși Flori” reușește să redea, într-o viziune personală a Ilincăi Damian și printr-un număr redus de panouri decorative (doar 35) o intreită performanță. Aduce în actualitate pictura pe lemn cu subiect laic cu străvechi origini egiptene, trecută prin filiera greacă în cultura romană și ulterior bizantină.Nu întâmplător a mai supraviețuit doar un secol după căderea Bizanțului, disipându-se ulterior în culturile tradiționale din Balcani și Europa Centrală. Apoi, expoziția reia o tematică dragă omului istoric și anume natura spiritualizată prin păsări și flori. Și nu în ultimul rând dovedește o legătură între tematică și suport. Lemnul a constituit baza unei adevărate culturi întâlnită în Europa de Est și Centrală. Cultura lemnului se caracterizează din punct de vedere artistic printr-un decorativism cu analogii pe areale întinse din Asia până în Europa Centrală și din Nordul Europei până în Balcani: lemnul este împodobit cu flori și păsări, încât suportul și decorația formează o unitate de exprimare artistică.

Ceea ce exprimă însă, depășește rândurile de față. De cele mai multe ori redă o mitologie străveche redată cu ușurință prin imagini și foarte greu prin cuvinte.

Dr. Emilia Corbu
Concept

            Păsări și Flori este prima etapă a unui concept care urmărește o analiză personală asupra contemporanului. Ajungând la ideea că omul a uitat cum să mai fie frumos, luminos, colorat și bun am căutat în istorie nevoia de culoare pe care noi am abandonat-o.

Expoziția de față propune prin decontextualizarea și recompunerea unor motive recurente din arta miniaturii, arta religioasă sau decorativismul obiectelor funcționale, elaborarea unor conținuturi semantice noi, cu ecou în cultura contemporană pe care o găsim scormonind în căutarea originilor din ce în ce mai des.

            Motivele recurente din lucrările expuse sunt păsările sau setul de semne care le traduc esența în conștiința omului: aripile, motivele sinusoidale, compozițiile dinamice. Vom observa că păsările prezente nu caută să semene cu acelea reale ci sunt mai degrabă simboluri: unidimensionale, extrem de decorative și statice, ele au întotdeauna un rol de care sunt foarte conștiente și pe care și-l îndeplinesc cu seriozitate. Le susțin și le amplifică rolul într-un ecou viu și extrem de dinamic o sumă de flori improbabile. Aceste sensuri le-am descoperit în miniatura manuscriselor creștine, care oferă spațiu amplu cu fiecare ocazie, pentru astfel de reprezentări. Se întâmplă mii de lupte între păsări și ființe draconice care sunt sugrumate de flori în paginile manuscriselor, al căror scop este apărarea pocalului cu Sfintele Taine, începerea cuvintelor evangheliilor. Călugărul își transpune luptele lăuntrice, simbolic, prin acestea: fiecare literă miniată este o scurtă rugăciune de început, fiecare pagină un acatist de mulțumire, în care întotdeauna pasărea și floarea vor învinge, asemeni lui și condeiului său, căci încet, încet va scrie sute de pagini într-o luptă perpetuă cu neputințele sale.

            Văzând pasărea ca paznic și mesager, mirarea pentru îngeri își pierde sensul: aici pasărea-mesager din cultura populară și omul mesager al Cuvântului se întrepătrund în mereu tânărul protector și trimis cu vești spre oameni. Îngerul păzește, aduce vești bune sau ceartă și e amenințător, dar întotdeauna va avea aripile, care-i sunt parte din esență în imaginarul creștin.

            E o lume colorată, extraordinar de dinamică și vie cea pe care am abandonat-o în detrimentul sinelui tenebros, angoaselor, obsesiilor. Hegel spunea că „de mult timp gândirea a încetat să mai atribuie artei funcția de reprezentare a divinului”. Iată-ne deci într-un context în care odată cu eliberarea dintr-o artă canonică, cu un sens strict și ale cărei soluții în lupte sunt dinainte știute (Binele învinge Răul), e perfect normal și acceptabil ca artistul să se considere centru al lumii, să vrea să fie recunoscut pe stradă, ca Dali, să își construiască o echipă de „Superstaruri”, precum Warholl și exemplele pot continua. Trăim într-o lume în care se poate expune absolut orice. Dar, atunci intrebarea devine: Ce trebuie expus? În cei două sute de ani de când arta e liberă și trăiește sub maxima: „Artă pentru artă” deja am epuizat toate mijloacele plastice și ne-am transformat trăirile interioare în clișeu. Unde mergem?

            Eu propun o revigorare. Să ne întoarcem la momentul Bizanțului de după Bizanț și să reflectăm. Azi nu mai există scopuri și nici lupte, iar viața ne-o alcătuim din sute sau mii (pentru cei fericiți) de clipe eterne pe care le păstrăm în cutii mentale si din când în când le mai răscolim. Răbdarea călugărului care pictează pene milimetrice unei păsări imaginare ne e străină și o găsim inutilă. Tot ce nu e clipă ne scapă percepției și astfel, o artă al cărei sens nu este descoperit imediat devine decorativă,  unde decorativul este gândit în opoziție cu cu opera de artă propriu-zisă, cu argumentul că decorativul nu este arta geniului ci artizanat și că este o activitate subordonată lucrului pe care este menit să îl împodobească.

            Mă înclin în fața ideii că expoziția de față este una de artă decorativă, pentru că în sprijinul meu îl aduc pe Gadamer care spune că decorativul este potrivit sensului său originar, frumosul prin excelență. Răspund întrebării puse mai sus, legate de ce ar trebui expus cu o reactualizare a frumosului.

 Ilinca Damian

DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI ( I)

 BARIERA SURSELOR sau despre cum se scrie istoria azi

Emilia Corbu

O persoană dragă mi-a sugerat să scriu  despre creștinismul de acum o mie de ani. Eu am scris și publicat ceva despre acest subiect, dar nu e de ajuns[1]. Ca toate subiectele istorice și istoria creștinismului se lovește de puținătatea izvoarelor istorice  sau a surselor de documentare. La acestea se adaugă și rigoarea modernă, academică, specifică epocii noastre care a transformat istoria într-o știință și a supus-o canoanelor cercetării moderne.

Pe vremea când istoricii bizantini, dintre care unii mari oameni de cultură sau savanți,  scriau istoriile care prin pronia cerească au ajuns până a noi, istoria era o poveste. Ei preluau scrierile de până la ei, copiind uneori pagini întregi,  și adăugau tot ce trăiau, vedeau, credeau  sau bănuiau. Nu își puneau problema credibilității și nici a cercetării exacte a lucrurilor. Cuvântul era de ajuns! Și, sunt convinsă că, oamenii erau cinstiți.   Dacă facem excepție de la tendința preamăririi împăraților în funcție, nici unui istoric nu-i trecea prin gând să scrie vreo minciună.

De aproape 200 de ani, istoria a devenit o întrebare fără sfârșit. Ca la un tribunal,  istoricul e un fel de  avocat care pledează cauza sa, epoca pe care o apără.  Ca și cum istoria ar fi acuzată de o minciună imensă și atunci istoricul trebuie să aducă toate dovezile că lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel. Și pentru că trăim într-o lume materială se cer dovezi materiale, inclusiv pentru viața spirituală. Dovezile materiale însă sunt materie, adică se degradează în timp. Lemnul nu trăiește mai mult de 500 de ani. Metalele, cu excepția celor prețioase, oxidează ș.a.m.d. Așa se face că întregi culturi tradiționale cum ar fi cele legate de cultura lemnului, specifice mai ales zonelor de stepă, lasă foarte puține mărturii în istorie. Oamenii au existat, dar…nu au buletine de identitate. Dar, să revenim la subiect!

Istoricul caută, află, cercetează și expune aceste dovezi materiale. Unele sunt de toată micimea, un ciob, o oală, o săgeată, o cruciuliță,  o inscripție,  dărâmăturile unui cuptor. Când sunt aduse  drept mărturie  cronici vechi trebuie să fie dovedită veridicitatea lor .  Ca să nu mai vorbim că din  epoci întregi s-au păstrat  doar câteva.

Pe scurt, lumea de azi vrea adevăruri măsurabile la kilogram. Și chiar și așa tot nu e convinsă. Nu ai dovezi, istoria nu există chiar dacă pe atunci au trăit creștini de toată onoarea, așa cum  lasă să înțelegem istoria bisericească bazată exclusiv  pe izvoare scrise ( proloage, scrieri teologice, etc.),  monumente istorice și patrimoniu mobil (icoane și alte obiecte de cult).

Cu așa metode riguroase, moderne  și exclusiviste de cercetare, există riscul ca o epocă high-tech ca a noastră să rămâne puțin cunoscută în istorie. Și să vă explic de ce. Ne plângem că există puține cronici și mărturii scrise de acum o mie de ani. Așa e! Uităm însă că numărul știutorilor de carte era infim iar într-o sută de ani dacă trăiau 10 istorici. Iar fiecare istoric scria o operă capitală. Chiar și așa o parte din cronici ne-au parvenit prin copierea lor succesivă,  la câteva sute de ani, de călugări sau de copiști special pregătiți.

Astăzi sunt tone de scrieri. Degeaba!  Multe pier într-o generație. Hârtia actuală este foarte proastă și calitatea ei scade aproape zilnic. Dacă hârtia de secol XIX rezistă încă bine, începând cu secolul XX calitatea hârtiei  scade vertiginos. Se produce multă hârtie dar de calitate inferioară. Scrierea pe suport electronic este și mai precară. Un CD trăiește 30 de ani. Ar trebui ca periodic să fie copiate. Dar cine să mai știe ce este cu adevărat important în haosul scriiturilor de azi? Prin urmare tot ce este scris pe hârtie și suport electronic va supraviețui cel mult o sută de ani. Or, noi avem pretenția să reziste cel puțin o mie de ani ca să intrăm oarecum în istorie.
Prin urmare, au șanse să rămână construcţiile şi artefactele din piatră.

Nu vreau să fiu răutăcioasă dar, din epoca noastră deșteaptă, vor rămâne niște cruci din cimitire, temelii de biserici, artefacte mărunte cum ar fi cruciulițe de piatră, metal, os. Posibil să ajungă și câteva istorii scrise. Cam atât! Adică exact ce s-a păstrat și analizăm din istoria de acum o mie de ani. Și când vii cu câteva artefacte și cu o mână de mărturii documentare păstrate de părinții bisericii, lumea strâmbă din nas. Vai, doar atât! ne întreabă ironic. Cu zece cruciulițe poți vorbi de creștinism? Da, pentru că bisericile de lemn, cruciulițele pectorale din lemn, crucile funerare din lemn nu s-au păstrat. Doar lemnul de foarte bună calitate și de esență tare trăiește cam 500 de ani. Prin urmare icoanele și bisericile de lemn de secol XVIII și care sunt nerestaurate încă datorită inconștienței tuturor, își cam  trăiesc sfârșitul. Prin restaurare le-am mai putea prelungi viața cu încă două sute de ani.

Dacă peste o mie de ani se va mai face arheologie clasică, deși mă îndoiesc, deja de acum este boicotată sistematic, vor mai avea șansa să descopere câteva sute de morminte de inhumație. De acum o mie de ani, din secolele VIII-XI, au fost descoperite circa 1500 în diverse locuri. Scheletul uman, care are o structură asemănătoare lutului ars, nu putrezește. Chiar și morminte aflate în nivel de infiltrație, au rămas intacte. Informația istorică furnizată de aceste  morminte devine esențială uneori pentru regiuni întregi.
In consecință, comparând sursele de documentare păstrate de acum o mie de ani cu cele care vor rămâne din civilizația noastră peste o mie de ani, trebuie să remarcăm că diferența nu este prea mare. Și, asta trebuie să ne dea de gândit! Se conturează două concluzii:

1)      Izvoarele istorice  rămase dintr-o epocă nu reflectă întotdeauna nivelul de cultură și civilizație al acelei  epoci.

2)      Sistemul actual de cercetare și  scriere a  istoriei, adică doar pe surse materiale, oferă doar secvențe de istorie, fragmente disparate.
In concluzie, deși astăzi se scrie multă istorie, în realitate cunoaștem destul de puțin din fiecare epocă istorică. O bună parte din istorici  se ocupă doar de căutarea de noi izvoare istorice, cum sunt arheologii. Odată descoperite izvoarele sunt analizate, descrise, corelate, introduse în circuit științific, catalogate, repertoriate. S-au scris mii de articole, studii, cărți despre artefacte. Foarte puțină istorie, însă. Arheologii, epigrafiștii, antropologii, lingviștii se ocupă doar de descoperirea și introducerea în circuit științific a izvoarelor istorice. Ulterior și uneori alți oameni scriu istoria. (va urma)

Publicat in revista ATITUDINI nr. 22

Foto: Tarani din Baragan veniti cu pepeni  la targ in Slobozia (circa 1930). Colectia Costica Axinte.


[1] Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu –Timpuriu (sec. VIII-XI). Repere arheologice, Ed. Istros, 2006, Brăila. A se vedea capitolul III-Necropole. Rit și ritual funerar  și capitolul VI-Câteva date arheologice cu privire la viața spirituală din secolele VIII-XI.

Istoricul Cetăţean Florin Constantiniu. In memoriam

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Marţi, 17 Aprilie 2012 22:05

  Cred cǎ nu exagerez cu nimic afirmând cǎ Florin Constantiniu a fost cel mai complet şi temeinic istoric român din ultima jumǎtate de veac, precum şi un Mare Român, într-o vreme când aceastǎ apartenenţǎ naţionalǎ este mai curând hulitǎ decât apreciatǎ. În 1989, Florin Constantiniu avea deja o operǎ, iar primirea sa în Academia Românǎ i-ar fi permis o viaţǎ tihnitǎ, departe de hǎrmǎlaia politicǎ.
 Dar, ca un adevǎrat Cetăţean, Florin Constantiniu a ieşit în arenǎ, pentru a promova adevǎrul istoric, prin scrierile sale (a dat cea mai temeinicǎ şi originalǎ sintezǎ, intitulatǎ semnificativ „O istorie sincerǎ a poporului român”, care s-a bucurat de un uriaş succes, cunoscând nu mai puţin de patru ediţii), precum şi prin intervenţii publice.
Participarea sa la emisiunea Dosarele istoriei, care se difuza de TVR la o orǎ de maximǎ audienţǎ, i-a asigurat o popularitate excepţionalǎ, milioane de români admirându-i forţa de argumentare, acurateţea limbajului, eleganţa dialogului. Nu ştiu dacǎ de la titlul acestei emisiuni, prietenul sǎu (îmi permit sǎ afirm cǎ şi al meu), Mircea Suciu a scos revista intitulatǎ „Dosarele istoriei”, dar ştiu cu certitudine cǎ a fost spiritus rector al acestei reviste de mare succes. Ani în şir a publicat – la solicitarea prestigiosului istoric literar Valeriu Râpeanu – în ziarul „Curierul naţional” articole incitante pe teme diverse, cele mai multe de istorie contemporanǎ.
Comunicǎrile sale la reuniunile ştiinţifice, dar şi cu alte prilejuri, ca de exemplu la lansǎri de carte, reţineau întotdeauna atenţia auditoriului, care ştia cǎ, în orice împrejurare, Florin Constantiniu îşi respectǎ condiţia de istoric, venind cu nouǎţi din istoriografia mondialǎ cea mai recenǎ, oferind interpretǎri interesante şi spectaculoase. Era o plǎcere sǎ-l asculţi şi sǎ-i admiri logica impecabilǎ. Optimistul istoric din anii 90 a trebuit sǎ constate cǎ România nu merge într-o direcţie bunǎ. În loc sǎ se dezvolte, aşa cum speraserǎ românii în decembrie 1989, ţara a fost împinsǎ pe calea degradǎrii economice, politice şi morale. S-a lucrat metodic şi rapid la distrugerea României: în câţiva ani au fost lichidate marile întreprinderi industriale, sistemele de irigaţie, combinatele avicole etc, sǎrǎcia a devenit endemicǎ, milioane de români au fost nevoiţi sǎ ia calea bejeniei, iar spiritul public a fost pervertit, astfel cǎ foarte mulţi cetǎţeni voteazǎ nu programe politice, ci pe cei care le oferǎ un litru de ulei, un kg de zahǎr etc.
Într-o ţarǎ cu cea cu cea mai scǎzutǎ duratǎ a vieţii din Europa, în 2011 s-au închis zeci de spitale, dupǎ ce cu doi ani în urmǎ s-au desfiinţat peste 10.000 de şcoli, astfel cǎ analfabetismul a redevenit o plagǎ naţionalǎ. Politicienii nu vor ca românii sǎ ştie de istorie, pentru cǎ ar putea face comparaţii, din care ei ar ieşi teribil de şifonaţi, drept care au decis reducerea orelor la acest obiect de învǎţǎmânt şi eliminarea lui de la exemenele de capacitate şi bacalaureat.
 Totodatǎ, au scos din grila de programe a TVR emisiunea amintitǎ, au adus în stare de faliment revistele şi institutele de istorie, au trecut la dezmembrarea Arhivelor Naţionale etc etc. În schimb, au început sǎ promoveze cu fervoare subcultura, sǎ umple ecranele televizoarelor cu prostituate care-şi etaleazǎ silicoanele, cu dezbateri politice în care participanţii se gratuleazǎ cu tot felul de invective etc. etc. Nu este lipsit de semnificaţie faptul cǎ publicaţiile cu cel mai mare tiraj din România actualǎ sunt ziarele de scandal, cu femei goale pe prima paginǎ.
Toate acestea – şi încǎ multe altele – l-au adus pe Florin Constantiniu în pragul disperǎrii. Nu mai vedea nici o cale de îndreptare, ajunsese la convingerea cǎ poporul român nu mai are nici o perspectivǎ istoricǎ. În articolul publicat în numǎrul din februarie 2012 al revistei Istorie şi civilizaţie, Florin Constantiniu scria: „Am spus în repetate rânduri – şi o voi spune mereu – clasa politicǎ din perioada post decembristǎ este cea mai incompetentǎ, cea mai lacomǎ şi cea mai arogantǎ din întreaga istorie a poporului român. Actuala guvernare a ridicat incompetenţa, lǎcomia şi aroganţa la culmi fǎrǎ precedent”.
Plecând din aceastǎ lume, istoricul a fost scutit sǎ mai asiste la dezmǎţul guvernanţilor, la prǎduirea a ceea ce a mai rǎmas din bogǎţiile solului şi subsolului acestei ţǎri, altǎdatǎ cunoscutǎ şi respectatǎ pe toate meridianele Globului. Nu vreau sǎ fac o legǎturǎ forţatǎ, între criticile adresate actualei puteri de Florin Constantiniu şi faptul cǎ, în cazul sǎu, nu s-au respectat normele legale dupǎ care funcţioneazǎ Academia Românǎ. Am rǎmas surprins sǎ constat cǎ Florin Constantiniu a fost înmormântat într-un cimitir aflat la margine de Bucureşti şi nu în parcela academicienilor din cimitirul Bellu, unde-i era locul cuvenit. Explicaţiile date de conducerea Academiei Române cǎ, fiind sǎrbǎtorile de Paşti, nu a fost gǎsit administratorul care se ocupa de aceastǎ operaţiune, mi se par de-a dreptul ridicole. Mai curând sunt tentat sǎ cred cǎ s-a adoptat aceastǎ poziţie de desconsiderare a unui membru marcant al acestei instituţii cu gândul cǎ guvernul va aprecia gestul şi va acorda cei 25% din indemnizaţia cuvenitǎ academicienilor, tǎiatǎ în urmǎ cu doi ani. Aceastǎ variantǎ a fost evocatǎ de mai mulţi participanţi la ceremonia funebrǎ de la Cimitirul Militar Ghencea 3. Omul Florin Constantiniu a plecat dintre noi, dar în urmǎ rǎmâne OPERA sa nemuritoare. Iar pentru noi, cei care l-am cunoscut, şi un model de comportare, un adevǎrat ISTORIC CETATEAN.

Foto – Cristina Nichituş Roncea
Preluat de la ART-EMIS

HRISTOS A ÎNVIAT !

Sfânta Înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos să vă dăruiască înțelegerea vieții și biruirea morții! Din păcate, omul contemporan nu înțelege pe deplin și nu se bucură de ajuns de Paște, de trecerea de la moarte la viață. Și asta pentru că refuză să înțeleagă și să accepte existența morții, abisul și tragedia ei. Hristos nu a anulat moartea ca plată dreaptă a căderii în păcat ci a dăruit Calea spre Înviere ca posibilitate reală. Astfel că, deși moartea și păcatul continuă să existe în lume, creștinilor li se oferă șansa vieții veșnice în Hristos.

ISPITA PREDICII

ISPITA PREDICII

Sunt o pasionată de predici. Imi place să le ascult și mai ales să le citesc, cu atât mai mult cu cât constat că predica autentică a devenit  o literatură pe cale de dispariție.

Predica este interfața Bibliei, actualizarea ei, explicitarea și dacă vreți, transformarea Bibliei în hrană spirituală. Predica este năvodul Cuvântului în sufletele noastre și este în egală măsură o conlucrare a Sf. Duh cu smeritul preot și păcătosul mirean. Din păcate, puțini sunt predicatori cu adevărat. De la Sf. Ioan Gură de Aur și darul lui de a uni  erudiția și simplitatea într-o predică unică, balsam pentru suflet, și până în zilele noastre,  puțini sunt aceia care au lăsat predici nemuritoare. Paradoxul  este că  în predică nu există cale de mijloc. Predica nu are temperaturi medii. O predică trebuie să fie ca focul ca să existe. In rest, e apă chioară. Nu știu cum se face că marii predicatori sunt călugări, adică tocmai cei care se adresează unui auditoriu restrâns.  

Importanța predicii a fost sesizată încă din  Biserica primară unde  exista un didascal, o persoană care se ocupa cu păstrarea  și trasmiterea nealterată a învățăturii evanghelice. Locul lui a fost preluat între timp de episcop  și de preot dar performanțele nu sunt mereu aceleași.

S-au impus însă și nume mari. In zilele noastre menționez pe vrednicul de pomenire  Augustin, episcop grec  de Florina. Despre el pot spune că are cele mai scurte și puternice predici. Predica lui este ca o săgeată sau ca o oglindă.  Te privește personal. Te atinge.  Părintele Augustin nu face uz de erudiție, deși  nu i-a lipsit niciodată, și nici nu se lansează în explicații irelevante. Noutatea predicii lui constă în aceea  de a găsi inima ( uneori doar două-trei cuvinte)  pericopei evanghelice  la care face referire.  Pe această inimă își construiește expunerea. Și niciodată nu greșește. Nu se adresează unui om imaginar, ci exact ție, celui care îl citești. Taie în carne vie, până la rădăcina păcatului. Predica lui are ceva din înțelepciunea părintelui  Ilie Cleopa, din erudiția lui Nicolae Steinhardt și consecvența mitropolitului Bartolomeu Anania. Și, după cum vedeți, vorbesc doar despre persoane din Biserica biruitoare. Se pare că în Biserica luptătoare sunt din ce în ce mai puțini predicatori. A plouat însă cu darul bunei administrări, a ascultării necondiționate și a trăirii în nori.  Poate ar fi bine ca aceia lipsiți de harul predicii să citească predicile celor dăruiți. Pentru că există și o ispită a predicii, a predica fără să spui nimic sau a predica părerile personale.

GUVERNUL ELEN I-A REFUZAT LUI PUTIN O VIZITĂ ÎN SF. MUNTE ATHOS

I-au refuzat lui Putin vizita la Sfântul Munte Athos (VIDEO)
Miercuri, 4 aprilie 2012 Kremlinul este foarte nemulţumit de Guvernul Elen după refuzul primit din partea Eladei la cererea lui Vladimir Putin de a vizita în Săptămâna Mare Sfântul Munte Athos şi Vatopedi. În mod concret, puternicul bărbat al Rusiei şi-a exprimat dorinţa personală de a face o călătorie fulger de două zile în Sfântul Munte Athos în timpul Săptămânii Mari, iar în cadrul vizitei sale să-l vadă şi pe egumenul Efrem al Mănăstirii Vatopedi. Însă la cererea protocolară adresată Guvernului Elen, Kremlinul a auzit serviciile statului elen răspunzând negativ cu scuza că în acea perioadă aparatul de stat al ţării se va afla în concediu. După refuzul Guvernului Elen, a fost amânată călătoria lui Putin, iar Kremlinul s-a arătat foarte nemulţumit. Declaraţia reprezentantului Ministerului de Externe elen, Gr. Delavekouras: Prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin, este întotdeauna binevenit în ţara noastră. De altfel, dincolo de relaţiile istorice, prieteneşti, care leagă cele două ţări, va fi o deosebită onoare pentru Elada să fie prima ţară pe care o va vizita dl. Putin după recenta alegere a sa în funcţia de Preşedinte al Federaţiei Ruse. Vom fi foarte bucuroşi să-l primim şi sperăm că va vizita ţara noastră cât mai curând posibil, de Paşti sau la o dată ulterioară, fie în particular, fie în mod oficial, la Sfântul Munte Athos sau oriunde altundeva.

Preluat de la PELERIN ORTODOX

Comentariul meu: Deci este clar că Grecia nu își mai aparține. Guvernul grec pare prizonierul structurilor externe de la care s-a împrumutat. Ce se întâmplă în Grecia sfidează orice strategie economică. Mai întâi i s-a impus ca singură alternativă de ieșire din criză împrumurile externe. Apoi, aceste împrumuri i-au fost șterse, adică 107 milioane euro. Cine le plătește, mă rog? Bănuiesc că proștii care mențin artificial valoarea euro, printre care și România. Adică noi toți plătim și împrumurile noastre și ale Greciei. Sarcina fiind prea mare vor cădea mai multe țări, printre care și România. Li se vor șterge datoriile în schimbul a ceva. Să fie suveranitatea națională, teritoriul național, politica externă, resursele de  materii prime? Se pare că Grecia a pierdut deja politica externă.

PÂRTIA BLESTEMATĂ. SOLIDARITATE CU PĂRINTELE ONUFRIE

Din pricina unei pârtii de ski, care ar trebui numită de acum încolo Pârtia Blestemată, unul dintre puținii pustnici viețuitori în Carpați, riscă să fie evacuat. Traseul noii părtii trece pe la 200 de m de bisericuța lui. Totul pentru așa-zisul confort al potențialilor turiști. Se uită că, părintele Onufrie, om al muntelui, a salvat de multe ori turiști rătăciți sau accidentați și că prezența lui este de fapt mai mult decât benefică. Este necesară. Rugăciunile lui sunt o binecuvântare pentru întregul munte. Dacă în tot pământul acesta dăruit de Dumnezeu nu se mai găsesc nici măcar 100 mp pentru un pustnic atunci o să ne bată Dumnezeu.