BARIERA SURSELOR sau despre cum se scrie istoria azi
Emilia Corbu
O persoană dragă mi-a sugerat să scriu despre creștinismul de acum o mie de ani. Eu am scris și publicat ceva despre acest subiect, dar nu e de ajuns. Ca toate subiectele istorice și istoria creștinismului se lovește de puținătatea izvoarelor istorice sau a surselor de documentare. La acestea se adaugă și rigoarea modernă, academică, specifică epocii noastre care a transformat istoria într-o știință și a supus-o canoanelor cercetării moderne.
Pe vremea când istoricii bizantini, dintre care unii mari oameni de cultură sau savanți, scriau istoriile care prin pronia cerească au ajuns până a noi, istoria era o poveste. Ei preluau scrierile de până la ei, copiind uneori pagini întregi, și adăugau tot ce trăiau, vedeau, credeau sau bănuiau. Nu își puneau problema credibilității și nici a cercetării exacte a lucrurilor. Cuvântul era de ajuns! Și, sunt convinsă că, oamenii erau cinstiți. Dacă facem excepție de la tendința preamăririi împăraților în funcție, nici unui istoric nu-i trecea prin gând să scrie vreo minciună.
De aproape 200 de ani, istoria a devenit o întrebare fără sfârșit. Ca la un tribunal, istoricul e un fel de avocat care pledează cauza sa, epoca pe care o apără. Ca și cum istoria ar fi acuzată de o minciună imensă și atunci istoricul trebuie să aducă toate dovezile că lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel. Și pentru că trăim într-o lume materială se cer dovezi materiale, inclusiv pentru viața spirituală. Dovezile materiale însă sunt materie, adică se degradează în timp. Lemnul nu trăiește mai mult de 500 de ani. Metalele, cu excepția celor prețioase, oxidează ș.a.m.d. Așa se face că întregi culturi tradiționale cum ar fi cele legate de cultura lemnului, specifice mai ales zonelor de stepă, lasă foarte puține mărturii în istorie. Oamenii au existat, dar…nu au buletine de identitate. Dar, să revenim la subiect!
Istoricul caută, află, cercetează și expune aceste dovezi materiale. Unele sunt de toată micimea, un ciob, o oală, o săgeată, o cruciuliță, o inscripție, dărâmăturile unui cuptor. Când sunt aduse drept mărturie cronici vechi trebuie să fie dovedită veridicitatea lor . Ca să nu mai vorbim că din epoci întregi s-au păstrat doar câteva.
Pe scurt, lumea de azi vrea adevăruri măsurabile la kilogram. Și chiar și așa tot nu e convinsă. Nu ai dovezi, istoria nu există chiar dacă pe atunci au trăit creștini de toată onoarea, așa cum lasă să înțelegem istoria bisericească bazată exclusiv pe izvoare scrise ( proloage, scrieri teologice, etc.), monumente istorice și patrimoniu mobil (icoane și alte obiecte de cult).
Cu așa metode riguroase, moderne și exclusiviste de cercetare, există riscul ca o epocă high-tech ca a noastră să rămâne puțin cunoscută în istorie. Și să vă explic de ce. Ne plângem că există puține cronici și mărturii scrise de acum o mie de ani. Așa e! Uităm însă că numărul știutorilor de carte era infim iar într-o sută de ani dacă trăiau 10 istorici. Iar fiecare istoric scria o operă capitală. Chiar și așa o parte din cronici ne-au parvenit prin copierea lor succesivă, la câteva sute de ani, de călugări sau de copiști special pregătiți.
Astăzi sunt tone de scrieri. Degeaba! Multe pier într-o generație. Hârtia actuală este foarte proastă și calitatea ei scade aproape zilnic. Dacă hârtia de secol XIX rezistă încă bine, începând cu secolul XX calitatea hârtiei scade vertiginos. Se produce multă hârtie dar de calitate inferioară. Scrierea pe suport electronic este și mai precară. Un CD trăiește 30 de ani. Ar trebui ca periodic să fie copiate. Dar cine să mai știe ce este cu adevărat important în haosul scriiturilor de azi? Prin urmare tot ce este scris pe hârtie și suport electronic va supraviețui cel mult o sută de ani. Or, noi avem pretenția să reziste cel puțin o mie de ani ca să intrăm oarecum în istorie.
Prin urmare, au șanse să rămână construcţiile şi artefactele din piatră.
Nu vreau să fiu răutăcioasă dar, din epoca noastră deșteaptă, vor rămâne niște cruci din cimitire, temelii de biserici, artefacte mărunte cum ar fi cruciulițe de piatră, metal, os. Posibil să ajungă și câteva istorii scrise. Cam atât! Adică exact ce s-a păstrat și analizăm din istoria de acum o mie de ani. Și când vii cu câteva artefacte și cu o mână de mărturii documentare păstrate de părinții bisericii, lumea strâmbă din nas. Vai, doar atât! ne întreabă ironic. Cu zece cruciulițe poți vorbi de creștinism? Da, pentru că bisericile de lemn, cruciulițele pectorale din lemn, crucile funerare din lemn nu s-au păstrat. Doar lemnul de foarte bună calitate și de esență tare trăiește cam 500 de ani. Prin urmare icoanele și bisericile de lemn de secol XVIII și care sunt nerestaurate încă datorită inconștienței tuturor, își cam trăiesc sfârșitul. Prin restaurare le-am mai putea prelungi viața cu încă două sute de ani.
Dacă peste o mie de ani se va mai face arheologie clasică, deși mă îndoiesc, deja de acum este boicotată sistematic, vor mai avea șansa să descopere câteva sute de morminte de inhumație. De acum o mie de ani, din secolele VIII-XI, au fost descoperite circa 1500 în diverse locuri. Scheletul uman, care are o structură asemănătoare lutului ars, nu putrezește. Chiar și morminte aflate în nivel de infiltrație, au rămas intacte. Informația istorică furnizată de aceste morminte devine esențială uneori pentru regiuni întregi.
In consecință, comparând sursele de documentare păstrate de acum o mie de ani cu cele care vor rămâne din civilizația noastră peste o mie de ani, trebuie să remarcăm că diferența nu este prea mare. Și, asta trebuie să ne dea de gândit! Se conturează două concluzii:
1) Izvoarele istorice rămase dintr-o epocă nu reflectă întotdeauna nivelul de cultură și civilizație al acelei epoci.
2) Sistemul actual de cercetare și scriere a istoriei, adică doar pe surse materiale, oferă doar secvențe de istorie, fragmente disparate.
In concluzie, deși astăzi se scrie multă istorie, în realitate cunoaștem destul de puțin din fiecare epocă istorică. O bună parte din istorici se ocupă doar de căutarea de noi izvoare istorice, cum sunt arheologii. Odată descoperite izvoarele sunt analizate, descrise, corelate, introduse în circuit științific, catalogate, repertoriate. S-au scris mii de articole, studii, cărți despre artefacte. Foarte puțină istorie, însă. Arheologii, epigrafiștii, antropologii, lingviștii se ocupă doar de descoperirea și introducerea în circuit științific a izvoarelor istorice. Ulterior și uneori alți oameni scriu istoria. (va urma)
Publicat in revista ATITUDINI nr. 22
Foto: Tarani din Baragan veniti cu pepeni la targ in Slobozia (circa 1930). Colectia Costica Axinte.