Monthly Archives: June 2011

EVENIMENT MARE LA CĂRTUREŞTI

Posted on by
Reply

Opt studenţi de la Secţia Restaurare-Conservare din cadrul Facultăţii de Istoria Artei a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti au restaurat, în cadrul lucrărilor de licenţă, întregul iconostas al unei biserici de lemn, abandonate, din judeţul Gorj. Dintr-un iconostas care stătea să cadă cu icoane cu tot, pline de praf, carii, crăpate, exfoliate, înnegrite de fum şi indiferenţă, a ieşit un iconostas luminos care aşteaptă, timp de o săptămână, să îl vedeţi la Cărtureşti.
Profesorul îndrumător a fost doamna lector univ. drd.Dana Postolache.
Îi felicit din toată inima pe cei opt viitori restauratori de artă.

Catedra de Conservare – Restaurare a Universitatii Nationale de Arte din Bucuresti are placerea de a va invita la expozitia:

LUCRĂRI DE SALVARE A BISERICII DE LEMN DIN URŞI, JUD. VÂLCEA. PRIMA ETAPĂ DE RESTAURARE A ICONOSTASULUI



1-7 iulie
Libraria Carturesti
str. Arthur Verona 13-15,
sector 1 Bucuresti

Expozitia face parte dintr-un proiect mai amplu de salvare a bisericilor de lemn. Interventia de urgenta asupra bisericii din Ursi a fost realizata cu sprijinul Ordinului Arhitectilor din Romania si al primariei comunei Popesti, si a avut ca prima etapa interventiile in situ de asigurare a picturii murale desfasurate in vara anului 2010. Icoanele mobile ale iconostasului au fost preluate pentru restaurare in toamna anului trecut in cadrul parteneriatului dintre Ordinul Arhitectilor din Romania si Universitatea Nationala de Arte Bucuresti.

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

Posted on by
2

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

În timp ce România este vestită pentru birocraţia stufoasă şi cronofagă, un proiect ca ,,România Medievală,, nu a înfruntat nici un obstacol în lungul lui drum de la idee la carte şi pe viitor expoziţie. Personal detest birocraţia, dar iată un moment când maşinăria era necesară.

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, cu privire la proiectul ,,România Medievală,, sancţionează implicit lipsa de activitate sau de reacţie a mai multor comisii şi comitete prin care cartea cu acelaşi nume ar fi trebuit să treacă. Aceste structuri pe care le voi menţiona în continuare aveau rolul de a consilia, media, aproba sau respinge la o adică, evoluţia proiectului.
Cum a fost posibil ca ,,teoria mozaicului de populaţii,, să parcurgă un traseu destul de lung fără să trezească nici o reacţie?

Voi schiţa pe scurt etapele prin care trebuia să treacă.

1) Consiliului Ştiinţific al proiectului. Orice proiect de o asemenea anvergură are nevoie de un consiliu ştiinţific care să elaboreze de la structura de bază până la detalii. Un mic exemplu. De pildă, era necesar să se stabilească în ce condiţii se folosesc etnonimele. S-ar fi evitat astfel situaţia în care domnitorii statelor medievale româneşti sunt menţionaţi cu nume regionale: muntean, moldovean etc. în timp ce alţii sunt menţionaţi cu etnonime: maghiar, german, got, etc. Aşa se face că din 45 de personalităţi considerate reprezentative pentru România Medievală, 22 sunt străine cu etnonime clare, două sunt româneşti şi restul de 21 nu au precizată nici o etnie deşi sunt cnezi, voievozi sau domnitori valahi sau români, cum spunem azi.
Este interesant de văzut dacă a existat vreo întrunire a Consiliului pe tema cărţii ce urma a fi publicată.

2) Consiliul Ştiinţific al Institutului Cultural Român sub egida căruia s-a publicat cartea, mai ales că era destinată promovării istoriei României în străinătate. Chiar dacă Patapievici şi-ar fi dorit acest proiect, Consiliul Ştiinţific trebuia să analizeze obiectiv conţinutul cărţii. Nici nu era nevoie să fie specialişti. Dezechilibrul sare în ochi de la o poştă. Dau un mic exemplu tot din capitolul de personalităţi, capitol care în principiu este accesibil oricui, nu doar specialiştilor. Dacă vedeau că acolo sunt dedicate zece rânduri unui Sari Saltik Dede, un derviş musulman care se ruga pentru victoria lui Baiazid, în timp ce domnitorului Ştefan cel Mare îi sunt alocate doar trei rânduri (şi acelea cu o greşeală de exprimare) ar fi trebuit să îşi pună oarecare întrebări. De când a ajuns Sari Saltâk Dede, Sarolta sau o serie de regi maghiari personalităţi ale ,,României medievale,,? Vorbim de România medievală, nici de Ungaria medievală şi nici de Turcia medievală şi mai ales de o lucrare de promovare şi mediatizare, nu de una de cercetare.

3) Aprobarea Direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional care, deşi nu este iniţiator al proiectului, a încredinţat Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei calitatea de muzeu delegat pentru asigurarea ,, administrării, centralizării şi logisticii proiectului.,,. Prin urmare s-a implicat cu patrimoniu şi oameni în proiectul visat de ICR, MAE, Preşedinţie. Într-un proiect în care, conform volumului de planşe, secolele IX-XI sunt deschise de un războinic proto-bulgar, o reconstituire a graficianului Radu Olteanu realizată după bibliografia rusă, pentru că pe teritoriul României nu s-au găsit nici măcar piese de armură, armament sau harnaşament bulgare, ca să nu mai zic protobulgare.

4) Cartea este apărută sub patronajul Presedintelui României. Nu cred că oricine îşi permite o asemenea umbrelă. Trebuia ca un consilier pe probleme culturale să consulte, din partea preşedintelui, volumul ce urma să apară. Dacă era o carte de înjurături? La o adică ICR ar fi putut publica orice. Mă îndoiesc că Preşedintele ştia ce se publică sub patronajul lui. Nu pare un tip studios.

5) Cartea se bucură de o prefaţă din partea domnului Theodor Baconski, Ministru de Externe. Care consilier cultural din partea MAE a văzut conţinutul cărţii înainte de a fi prefaţată de Ministru? Cunoaşte cineva din MAE definiţia naţiunii sau a poporului? Să ţină, frate, un DEX pe birou! Nu le-a sărit în ochi, scris de două ori pe prima pagină, că naţiunea română s-a format după 1918? Că ,, nu fusese niciodată până atunci o naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii,,? A ştiut Ministrul că scrie prefaţa la o carte despre teoria ,,mozaicului de populaţii,,? Nu ştiu, dar cartea a trecut şi etapa asta.

Dacă toate etapele de mai sus implică un număr limitat, să zicem, de 10-15 oameni, pentru organizarea expoziţiei, autorii proiectului mai aveau de trecut două bariere. Cele mai importante:

1) a muzeelor implicate direct în proiect şi 2) a deţinătorilor de patrimoniu.

1) Cu un muzeu implicat direct în proiect treaba a mers fain de tot. Muzeul Naţional al Transilvaniei continuă şi acum să trimită adrese pentru organizarea expoziţiei. Nimeni nu garantează dacă piesele trimise vor fi sau nu selectate pentru expoziţie sau vor fi prezentate corect. Şi nu mă lasă gura păcătoasă să nu spun că Muzeul Transilvaniei este ocupat până peste cap cu propria expoziţie de bază. Pentru asta s-au judecat prin tribunale, s-au scandalizat pe internet, s-au destituit directori. De câţiva ani, expoziţia lor fierbe ca un cazan ţigănesc. Acum administrează ,,România Medievală,,. Ce-i lipsea chelului? Tichie de mărgăritar. Dar, mă rog!

2) Autorii proiectului afirmă că au ,,obţinut colaborarea a 52 de instituţii şi muzee naţionale, judeţene şi locale, precum şi a ierarhiilor eclesiastice de care depind toate bisericile care adăpostesc bunuri de patrimoniu,, (România Medievală, Monitorul Oficial, 2010 p. 15). Nu ştiu ce înseamnă colaborare în viziunea autorilor proiectului. In situaţia dată, acestea devin doar surse de material expoziţional şi nimic mai mult. Ceea ce este cu totul nepermis. Deţinătorii de bunuri de patrimoniu trebuie să cunoască foarte bine proiectele în care urmează să fie amestecate piesele deţinute de ei şi nu doar din motive de securitate sau conservare ci, mai ales, de valorificare ştiinţifică. Că este aşa o dovedeşte chiar şi al doilea volum al cărţii cu pricina în care o parte din patrimoniul de sorginte bizantină nu este descris corespunzător, adică cu precizarea ,,bizantin,,.
Dealtminteri Dobrogea creştină cu impresionantele basilici de la Argamum, Murighiol, Adamclisi nici nu este menţionată. Nici de Dobrogea bizantină nu se spune nimic pentru că, afirmă ei, cetăţile bizantine erau stăpânite de bulgari. Adică un stat fără flotă deţinea porturi la Dunăre. Dacă prezenţa bizantină este expediată lapidar se insistă însă pe Dobrogea sub stăpânire otomană. Prin urmare vor intra sau nu artefactele romano-bizantine sau bizantine în expoziţie? Teoretic, nu!
De aceea deţinătorii de patrimoniu erau obligaţi să solicite toate datele proiectului înainte de a se angaja pozitiv în vreo colaborare. Chiar dacă erau persoane cu funcţii administrative şi nu medievişti se impunea consultarea unui specialist. Aprobarea ministerului e una, responsabilităţile lor prevăzute în lege sunt altceva.

Iar vigilenţa trebuia să fie cu atât mai mare cu cât ştiau că această expoziţie nu a porni, cum era firesc, dintr-un muzeu ci s-a născut într-un mediu politic (ICR, MAE, Preşedinţie). Cultura avea aici doar rol de cloşcă. MCPCN a cotcodăcit OK, şi-a scuturat şi înfoiat penajul imaculat şi s-a aşternut pe clocit ouşorul ICR. Cine ar fi crezut că e ou de şarpe Boa! Exact ca în nuvela ,,Ouăle fatale,, a lui Bulgacov. Nu vă mai spun finalul. A intervenit armata ca să oprească marşul reptilelor asupra Moscovei.

Cine este Horia-Roman Patapievici?

Posted on by
Reply

scris de Aurel Rogojan

Ne-a fost dat să trăim un sfârşit de săptămană marcat de o ştire prea repede trecută sub tacere, deşi anunţa un grav atentat împotriva conştiinţei istorice a românilor. Dintre autorii asumaţi ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici şi Teodor Baconschi. Primul în calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “România medievală”, finanţat din bugetul de criza al României cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca părinte prefaţator al volumului cu titlul menţionat, editat de Institutul Cultural Român. Volumul este, puţin spus, o blasfemie la adresa conştiinţei istorice a poporului român.

Nu mai referim asupra imprecaţiilor pe care cei doi inamici ai României le girează pentru a denigra în faţa lumii identitatea naţională a românilor şi a da dreptate neruşinatelor revendicări teritoriale ale neorevizioniştilor unguri, dar este nevoie să ştie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Român, fiindcă preşedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Băsescu.

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

O tradiţie a trădării

Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Rolul “Căpitanului Soare”

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Hop şi Virgil Măgureanu

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS

Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cât o biografie

Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.

Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.

Dionisie Patapievici

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.

Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.

Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…

Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Viaţă de emigrant în Romania

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.

Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10”. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.

Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Detalii dintr-o carieră de cercetat

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?

Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.

Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.

Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.

Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…
Accesari: 10874
Publicat Marţi, 07 iunie 2011 Aurel I. Rogojan
SURSA COTIDIANUL

„Parlamentul să adopte data de 5 iunie drept Ziua Istoriografiei române”

Posted on by
Reply

scris de Mirela Stângă

Propunere inedită . Interviu cu conf. univ. dr. Stoica Lascu:

Nume de prestigiu ale istoriografiei române de astăzi, precum Constantin Buşe, Gheorghe Buzatu, Ionel Cândea, Stela Cheptea, Horia Dumitrescu, Ioan Mitrea, George G. Potra, Ioan Scurtu, Petre Ţurlea, au cinstit, pe stil vechi, memoria „Apostolului neamului”, Nicolae Iorga, la 140 de ani de la naşterea sa. În cadrul simpozionului care s-a desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute, la Muzeul Unirii de la Focşani, preşedintele Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, conf. univ. Stoica Lascu, alături de care s-a aflat muzeograful constănţean dr. Lavinia Gheorghe, a făcut o interesantă propunere, însuşită, în unanimitate, de cei prezenţi.

Reporter (Rep.): În ce a constat manifestarea la care aţi participat?

Stoica Lascu (S. L.): Aşa cum cititorii ziarului dvs. cunosc, în iunie s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga (5/17 iunie 1871), aniversare care a fost marcată, din nefericire, cu multă parcimonie, ici-colea, în doar câteva locuri din ţară. La Constanţa, membrii Filialei Societăţii de Ştiinţe Istorice au organizat, la Năvodari, manifestarea memorial-ştiinţifică „Iorghiana 140”, aflată la a XI-a ediţie. Spun „din nefericire” căci instituţiile academice naţionale – Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia însăşi -, cele mai multe dintre muzee, facultăţile de profil şi bibliotecile judeţene nu au onorat, aproape deloc, memoria „Apostolului Neamului”, cum a fost numit, la vremea sa, marele istoric, om de cultură şi patriot ivit pe lume în urmă cu 140 de ani.

Rep. În cadrul simpozionului, aţi făcut şi o propunere pentru cinstirea şi eternizarea numelui marelui Iorga. Despre ce este vorba?

S. L.: Pornind tocmai de la aceste dureroase constatări, într-o vreme când naţiunile şi statele îşi promovează, într-o lume tot mai globalizată, cu mult profesionalism, consecvenţă şi persuasiune, acele particularităţi identitare şi acele personalităţi care le fac cinste într-o Europă a naţiunilor, am propus ca Parlamentul să adopte data de 5 iunie, când s-a născut Nicolae Iorga, drept Ziua Istoriografiei Române.

Rep.: Cum credeţi că se va concretiza această iniţiativă?

S. L.: Am propus ca statuia sa să fie pusă pe soclul, încă gol, din scuarul Pieţei Presei Libere din Capitală, acolo unde, altădată, se afla, în Piaţa Scânteii, statuia lui V.I. Lenin. 5 Iunie va deveni astfel, alături de 15 Ianuarie – când s-a născut Eminescu, Ziua Culturii Naţionale – una din datele-reper ale identităţii româneşti, ale culturii europene moderne. Nu am nicio îndoială că aleşii neamului vor achiesa la această propunere, avansându-se deja, de către participanţi, numele senatorului constănţean Puiu Haşotti, vechi slujitor al lui Clio, drept posibil iniţiator parlamentar.

sursa: „Telegraf” /Constanţa/, f.nr.an ap., nr. 5330, 22 iunie 2011, p. 13.

DEMISIA DE ONOARE, PATAPIEVICI!

Posted on by
5

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a înregistrat zilele trecute un record în istoria site-ului. Statisticile arată că a fost semnată în medie de peste 200 de persoane pe o zi.


Acest fapt echivalează cu o respingere categorică a proiectului ,,România Medievală,, iniţiat de Institutul Cultural Român, proiect ce realizează o falsificare grosolană a istoriei poporului român.

Orice om care nu este nici lichea, nici oportunist ordinar, nici profitor al tuturor regimurilor, adică un om de onoare şi-ar da demisia de onoare. Asta e procedura! Când un poştalion a pierdut pe la 1900 întreaga corespondenţă şi banii ce îi transporta, Ministrul Poştelor de atunci şi-a dat demisia. Chiar dacă s-a dovedit mai târziu că a fost vina căruţaşului care adormise pe capră, poştalionul s-a împiedicat de o piatră, uşa din spate s-a deschis şi a căzut încărcătura. Ulterior a fost recuperată. Dar nu de asta era vorba! Era vorba de credibilitatea serviciului de poştă şi atunci ministrul a plătit cu funcţia.

In cazul de faţă miza este imensă. România nu a pierdut trei scrisori şi nişte bani, pierde chiar imaginea de stat naţional, adică stat format pe baza unei naţiuni majoritare. Exact principiul naţional a stat la baza formării statelor naţionale după Primul Război Mondial. Teoria ,,mozaicului de populaţii,,loveşte exact acest principiu. Este lezată imaginea României care apare cu un popor improvizat rapid după 1918 dintr-un mozaic de populaţii şi culturi. Se pune la îndoială credibilitatea istoricilor români. Se creează imaginea unei ţări încropită politic şi nu istoriceşte, cultural, naţional.

Nenorocirea este că proiectul ,,România Medievală,, corespunde exact cu imaginea pe care Patapievici o are despre poporul român şi despre care a scris de-a lungul timpului, ceea ce citiţi mai jos într-o sinteză preluată de pe Apologeticum:

„23 de milioane de omuleţi patibulari„ („Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53). Patibular înseamnă bun de spânzurat (nota noastră!).
„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49)
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.“ (Din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)
„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“ (după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr. 24 / 2005).

Problema nu este cum a scris Patapievici aşa ceva. S-a constatat că hârtia suportă orice, dovadă hârtia igienică. Sunt unii mai rău ca el şi mă refer la cei care scriu înjurături pe pereţii unui WC public.
Problema lui este aceea că românii s-au săturat să fie mâncaţi, înjuraţi, dispreţuiţi şi sfidaţi. Şi revolta lor a bătut toate statisticile site-ului petitieonline. Iar cei care au semnat sunt oameni care deţin un ID, au acces la internet, sunt în majoritate intelectuali, adică exact segmentul de public la care individul se adresează prin desele lui apariţii televizate.

Proverbul românesc ,,Câinii latră, ursul trece,, nu se aplică în cazul de faţă. Când semnăturile vor înceta petiţia va fi trimisă celor în drept să analizeze situaţia. Adică unor aleşi care la anul vor aştepta votul nostru, al celor care semnăm petiţia. Totul e o chestiune de timp.

Patapievici va ieşi tot pe uşa din dos, pe unde a intrat în cultura românească. Dar, încă mai are de ales modul în care iese. Băţos, aţos şi blazat fluturând o demisie de onoare sau cu un şut în fund şi câteva sute de huiduieli pe zi.

Petiţia trebuie semnată de toţi care simt româneşte

Posted on by
Reply

Grid Modorcea, corespondenţă din New York

Am primit deunazi petitia “Aparati istoria romanilor”, care ia atitudine impotriva unui volum oficial care falsifica istoria Romaniei. Eu am anticipat aceasta petitie prin mai multe articole, care pot fi gasite pe ziare.ro, cum ar fi “Cum raspund romanii din America la raportul lui Pataharbici”, “Muntele Sperantei romanesti”, “Perlerinajul sufletesc de la Mount Hope” sau “Sfidarea Romaniei”.

Ganditi-va numai cine rescrie istoria romanilor, oameni pe care Eminescu ii taxa drept venetici dupa nume, asemenea “urdorilor Fanarului, care n-au alte cunostinte decat sa faca fluturi de hirtie”, alde Tismanovski, Patapievici, Baconski, iar acum Chrzanovski. La care trebuie adaugati Tokes, Marko Bela, Hunor si alti unguri iredentisti.

Nu observati, Ionescu si Popescu stau pe margini, comenteaza, ei sunt forumistii superiori care au pareri, iar alde “ski” sau “ici” isi vad de schismele lor, aplicand un scenariu pe care il implinesc pas cu pas, de la revolutie incoace, urmarind tinta finala, dezmembrarea Romaniei.

Traim o istorie alterata, iar simbolul acestei alteratii este cuplul Basescu-Patapievici, un bolovan de gatul poporului roman, care si-a gasit trompete in “urdori” sau in clasa de forumisti care sunt pusi numai sa scormoneasca rahatul, o liota de ignoranti, platita sa murdareasca orice idee, sa bagatelizeze problemele grave. Sper ca romanii seriosi nu-i iau in seama, stiu ce otrepe fac aceste diversiuni, asa ca mesajul meu este ca toti care simtiti romaneste sa semnati aceasta petitie, desi nu stiu ce efect mai are dupa ce fapta e comisa, cartea ce constituie obiectul petitiei, “Romania Medievala”, a aparut, iar autorul ei moral, bolovanul inchipuit, are painea si cutitul. Dar poate fi un semn de uniune romaneasca, de trezie nationala si implicare onesta. E tot mai limpede ca Romania are un Scaraoski la Cotroceni care lucreaza cu ticaloski impotriva poporului roman. El nu mai are nici o idee romaneasca de aparat. Tot ce face e scandalos si antiromanesc.
Se stie ce a scris Patapevici despre poporul roman, ca are “structura fecalei”, iar presedintele i-a intarit mandatul, l-a luat in brate pe acest amartaloi, cum ii numea Mircea Eliade pe cei indraciti, vanduti Satanei, care lucreaza contra mamei care i-a infiat. Intelectualii romani sunt permanent revoltati pe aceasta mascarada, dar presedintele ii sfideaza. Nu a facut nici un gest care sa-l afirme ca roman. Se spune ca ar fi tatar.

Continuare la Ziare.ro

,,APĂRAŢI ISTORIA ROMÂNILOR,,- ÎN TOPUL CELOR MAI POPULARE PETIŢII

Posted on by
1

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, se află d-abia pe locul 6 în topul celor mai populare petiţii, însă, dacă observăm că toate cele cinci anterioare ei au fost postate în urmă cu o lună sau două, înseamnă că este cea mai semnată petiţie la ora actuală. In doar cinci zile a depăşit 600 de semnături. Că este aşa reiese şi din topul care înregistrează frecvenţa semnăturilor, top în care se află pe primul lor, devansând două petiţii importante cum ar fi cele cu privire la oprirea închiderii spitalelor şi reorganizarea administrativă a României. Şi tot pe primul loc se află în statistica semnăturilor adunate în doar 7 zile. In aceeaşi statistică petiţia cu privire la reorganizarea administrativă are doar 17 semnături pe când petiţia ,,apăraţi istoria românilor,, are 606 semnături devansând de peste o sută de ori şi cele mai semnate petiţii aflate în top.

Reiese clar că românii sunt interesaţi de istoria lor, cunosc importanţa ei şi impun respectarea trecutului lor. Faptul este îmbucurător dacă ţinem seama că în ultimii 20 de ani istoria ca ştiinţă dar şi ca disciplină de studiu în sistemul de învăţământ a intrat într-un proces continuu de marginalizare. Numărul orelor de istorie au fost reduse drastic, am zice. Salarizarea în cercetarea istorică şi muzeistică nu este deloc atractivă iar fondurile pentru cercetare sunt mici.

Această situaţie reală contrastează puternic cu fondul de 400 000 euro alocat de ICR doar proiectului expoziţional ,,România Medievală,,. Pentru comparaţie trebuie să spun că sunt muzee în ţară al căror buget pe un an d-abia se ridică la 16 miliarde lei vechi din care trebuie să acopere:cheltuieli de personal, cheltuieli de capital, întreţinerea şi paza clădirilor (unele muzee au mai multe secţii) la care se adaugă activitatea propriu-zisă adică proiecte de cercetare, expoziţii, restaurare şi conservare, publicaţii, proiecte educaţionale etc, etc. Aşa se ajunge la situaţia în care se mai face doar arheologie de salvare, cercetarea sistematică fiind redusă.

Prin urmare, nu este uşor să vezi că un proiect ca ,,România Medievală,, din care românii lipsesc, se scaldă în bani publici. Cartea la care facem referire în petiţie, nici măcar nu se vinde, se distribuie GRATIS. De unde se vede că interesul pentru ,,mozaicul de popoare,, este mai mare decât interesul pentru istorie sau pentru reducerea cheltuielilor în plin an de criză financiară.

Mulţumim tutoror celor care au semnat petiţia şi aşteptăm în continuare susţinerea prin semnăturile Dvs.

SEMNEAZĂ ŞI DĂ MAI DEPARTE!

Posted on by
3

CĂTRE,
PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI,
În atenţia domnului Traian Băsescu, Preşedinte al României

MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL
In atenţia domnului Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional

COMISIA PENTRU CULTURĂ, ARTE ŞI MIJLOACE DE INFORMARE ÎN MASĂ A SENATULUI ROMÂNIEI

La numirea şi întărirea în funcţie, de către preşedintele României, a lui H.R. Patapievici, o parte însemnată a intelectualilor români a avut obiecţii legate de modul în care acesta trata şi caracteriza poporul român.
Câteva dintre iniţiativele şi acţiunile în numele Instituţiei au fost primite negativ de cea mai mare parte a intelectualilor români.

În cazul de faţă, iniţiativa de a publica o carte şi a realiza o expoziţie nu o judecăm. Poate fi o iniţiativă pozitivă. Chiar larga circulaţie a documentelor fundamentale ale istoriei din secolele V-XVI putea juca un rol însemnat în cunoaşterea ţării noastre peste hotare. Mai ales că acest material pregătitor ,,România medievală,, se adresa ambasadelor.

Era firesc ca o asemenea acţiune să înceapă de la prezentarea, printr-o selecţie ştiinţifică, a materialelor sigure, devenite muzeistice. Aceasta se poate face doar prin mari specialişti români ai evului mediu românesc, sub egida unor universităţi, institute ale Academiei sau secţii de istorie ale acesteia.

Din nefericire, drumul acesta firesc, obişnuit, atestat în lumea ştiinţifică nu a fost urmat. Sub patronajul Preşedintelui şi direcţia lui Patapievici s-a pornit în sens invers. Ca şi cum obligă muzeistica, arheologia, arhivistica, ştiinţa românească să se muleze pe ideile emanate de cine? Emanate de Laurent Chrzanovski, elveţian de origine poloneză, necunoscut în ştiinţa istorică românească. Ideea de a fi un străin nu e greşită prin ea însăşi în măsura în care dorim recunoaştere. Ne gîndim şi la Nicolae Iorga care a vorbit despre istoria României prin călători.

Însă, ce face omul acesta ar fi de înţeles doar dacă ar răspunde unor programe, impuse sau autoimpuse, nu doar de anihilarea istoriei românilor în evul mediu, de neantizare, de creare a ceva paralel şi potrivnic nu doar intereselor Romîniei, căci acesta pare a fi scopul cărţii şi expoziţiei, dar şi o falsificare grosolană, ilogică, contrară tuturor cercetărilor ştiinţifice, făcute publice prin Tratatele de Istorie a Românilor, de care lumea ştiinţifică mondială are cunoştinţă, prin “Bibliografia Istorică a României”, de participarea oamenilor de ştiinţă români la întâlniri ştiinţifice internaţionale.

Ce spune omul!?

Cităm ,,Aceasta pentru că România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii care au învăţat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă comerţ, şi, mai presus de toate, să îşi construiască o limbă şi o conştiinţă comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominanţei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine.,, (România Medievală, Monitorul Oficial, 2010, p.9).
Confuzia dintre naţiune şi stat naţional este evidentă şi încalcă şi cea mai elementară explicaţie DEX conform căreia termenul de naţiune este sinonim cu cel de popor sau etnie.
Şi pentru a ne convinge că nu a făcut o confuzie, autorul revine pe aceeaşi pagină şi întăreşte aberaţiile afirmate mai sus:
,,La toate acestea se adaugă o enigmă filologică şi istorică de anvergură, care constă în faptul că această ţară, care nu s-a constituit decât foarte recent ca naţiune… (România Medievală, Monitorul Oficial, 2010, p.9).

Aceste afirmaţii ar fi rămas ceea ce sunt, nişte vorbe goale, dacă autorul nu ar fi continuat de-a lungul a 30 de pagini să argumenteze parcă ,,enigma,, naţiunii române formată în ultima sută de ani. Şi, procedează absolut iresponsabil. Înşiră toate migraţiile care au avut loc în Europa Centrală şi de sud-est şi Balcani, toate dominaţiile şi toate colonizările şi le prezintă drept ,,România Medievală,,. Despre strămoşii românilor nu se spune nimic. Nu sunt menţionate nici Romaniile populare, nici cultura veche-românească, iar cnezatele şi voievodatele româneşti sunt menţionate fără nici o atribuire etnică. Se bucură însă de paragrafe întinse toţi care au trecut episodic fie pe teritoriul României, fie pe la graniţele ei, la care adaugă colonizările şi dominaţiile: sarmaţi, alani, avari, huni, goţi, vizigoţi, ostrogoţi, gepizi, lombarzi, maghiari, bulgari, pecenegi, cumani, mongoli, saxoni, secui, turci.

Şi pentru ca acest fals istoric să încapă în istoria medievală a României, se operează cu greşeli de datare, atribuiri greşite de teritorii, confuzii grave de termeni, confuzii între noţiunile de civilizaţie şi cultură, între cultură arheologică şi complex arheologic precum şi preluarea unor teorii depăşite din punct de vedere ştiinţific, cum ar fi stăpânirea bulgară la Nordul Dunării până la Carpaţi. Se încalcă principii elementare de cercetare.

Chiar şi evul mediu-târziu e croit pe acelaşi calapod. Cele două state medievale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, numite când regiuni geografice, când structuri politice, când voievodate sunt prezentate drept spaţiul coabitării a încă 12 populaţii. Nu se face diferenţa necesară între mediul urban şi mediul rural, nu se precizează statisticile oficiale cu privire la numărul acestor ,,populaţii,, în realitate comunităţi reduse numeric aflate temporar pe teritoriul ţărilor respective.

O istorie peticită cu scopul de a scoate românii din istorie. Dealtminteri, termenii de populaţie romanică, vlah, valah sau român sunt menţionaţi sporadic fără ca populaţiei vechi româneşti să i se acorde cel puţin un paragraf clar aşa cum se procedează cu populaţiile migratoare care se bucură fiecare de o descriere.
Cum este posibil ca istoria unei ţări al cărei relief este de 70 % deal şi munte să fie prezentată prin istoria unor populaţii care aveau culturi exclusiv de stepă? Unde este istoria poporului care a locuit 70% din teritoriul acestei ţări?

Migraţiile constituie una dintre temele de cercetare ale istoricilor români, dar niciodată nu au confundat această temă cu istoria medievală a României. Aşa cum nici istoricii ucrainieni, unguri, bulgari, sau din statele slave nu au confundat migraţiile cu istoria formării popoarelor lor, deşi existau situaţii clare ale formării unor state în urma unor migraţii. Şi asta pentru că nici un stat nu a dus la formarea unui popor. Dimpotrivă, statele s-au format pe baza unui popor sau naţiuni.

Uneori, în lume, lucrurile mărunte le răstoarnă pe cele înalte. Măreţul rege Darius a fost învins de sciţi. De un popor barbar dintr-o ţară întinsă, stearpă şi săracă. Când au fost întrebaţi ce au avut de apărat, sciţii au arătat nişte movile aruncate în imensitatea stepei. Erau mormintele strămoşilor lor. Pentru ce luptaseră, de fapt, sciţii? Pentru nişte oase uscate şi-o mână de ţărână? Nu! Mormintele acelea erau actele lor de identitate, de oameni liberi din neam în neam. Mormintele acelea erau actele lor de proprietate, de stăpâni ai unei ţări. Mormintele strămoşilor lor erau de fapt trecutul lor, adică istoria lor. Şi acest trecut a învins un mare rege al lumii.

Cartea ,,România Medievală,, publicată sub egida Institutului Cultural Român şi sub patronajul Preşedintelui României spulberă mormintele strămoşilor noştri. Şi de la gropniţele voievodale din vechile noastre mănăstiri până la gropile comune de la Aiud, Gherla şi Târgu-Ocna, de la mormintele bunilor noştri ce odihnesc în jurul bisericuţelor de lemn până la mormintele Soldatului necunoscut presărate de la Don până în Germania, vă cerem să analizaţi situaţia şi să luaţi atitudine cu privire la:

1. Promovarea în mediul politic extern, prin ambasade, a unei viziuni istorice tendenţioase şi străine de cercetarea istorică românească şi care pune sub semnul întrebării etnogeneza poporului român şi a limbii române.
2. Irosirea banului public prin publicarea în format de lux a cărţii ,,România Medievală,, carte ce expune o opinie personală lipsită de orice fundament ştiinţific.

În numele istoricilor români din ultima sută de ani măcar, noi NEGĂM aceste aprecieri, semnate de Laurent Chrzanovski, care se vor istoria noastră, românească.
Aşa să ne ajute, Dumnezeu!

Petiţia poate fi semnată AICI

Stimate domnule Laurent Chrzanovsky,

Posted on by
11

Stimate domnule Laurent Chrzanovsky,

Mă bucur nespus că, în sfârşit, aţi renunţat la formula neacademică ,,sună un prieten,, şi m-aţi abordat direct. Uneori, argoul şochează, dar are efect. Să lămurim lucrurile! Nu voi intra în detalii ştiinţifice, ne oprim la cele pământeşti.

Referitor la proiectul expoziţional pe care îl pregătiţi am unele nelămuriri. Îmi permit să le am şi mă simt datoare să mă implic. Anul acesta împlinesc 20 de ani de când am mers în calitate de studentă pe primul şantier arheologic şi 10 ani de când am început să cercetez sistematic o aşezare medieval-timpurie, necunoscută până atunci. Este drept că nu am făcut o expoziţie internaţională ca tine, dar am realizat peste 30 de expoziţii mai mici. Jumătate din viaţa mea am petrecut-o în muzeu. Deci, am şi eu o mică experienţă.
Acest proiect cât şi comentariul pe care mi l-ai trimis frapează printr-o serie de aspecte inedite pe care le schiţez mai jos.

1. Răsturnarea rolurilor:

Organizarea unei expoziţii presupune mai multe etape. Conceperea unui proiect, o tematică de idei, tematica desfăşurată. Partea de concepţie este realizată de cercetători, academicieni, oameni de ştiinţă. Selecţia de materiale, expunere, mapa de prezentare (catalog de expoziţie, pliante, afişe) este realizată de muzeografi în colaborare cu designeri şi diverşi specialişti. Dacă dumneata ceri unui academician să facă un banal catalog de expoziţie iar tu scrii partea teoretică a proiectului, înseamnă că ceva este în neregulă. De când au ajuns academicienii să scrie cataloage de expoziţie? Un catalog de expoziţie cuprinde descrierea pieselor prezente în expoziţie. Atâta tot! Volumul ,,România Medievală,, de care vorbim aici nu este semnat de nici un academician. Din descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale reiese că eşti autor principal.

2. Un decalaj prea mare, de doi ani, între publicarea părţii teoretice a proiectului şi deschiderea propriu-zisă a expoziţiei pentru care constat că nici măcar nu aveţi materiale. Acum le adunaţi de prin muzee. Prin urmare dvs. nu aveţi nici măcar tematica desfăşurată care presupune lista de piese. Care-i rostul acestui buzdugan aruncat cu doi ani înainte de eveniment? In România nu se practică aşa ceva. O expoziţie este prezentată sub toate aspectele, la deschidere.

3. Bugetul proiectul a fost menţionat în presa şi anume în Gazeta de Cluj, într-un articol semnat de Tiberiu Hrihorciuc, la care am făcut trimitere:
http://www.gazetadecluj.ro/citeste/2628-romania-medievala-cultura-prin-care-se-intelege-europa. In consecinţă, discutaţi cu ei.

4. Eu nu vă acuz şi nu vă atribui nimic, stimate domn. Doar am făcut unele constatări. O parte din ideile publicate în volumul ,,România Medievală,, se regăsesc în scrieri mai vechi. Mă întreb şi vă întreb de ce nu aţi mers la cea mai recentă sinteză pe această temă publicată în 2003 în Tratatul de Istorie a Românilor? Sinteză realizată de academicieni. De ce v-aţi dus la scrieri din anii 1960? Oare în 50 de ani de cercetare istorică nu s-a mai scris nimic pe această temă? Nu eu v-am fixat pe o anumită poziţie, ci dumneavoastră, prin ceea ce aţi scris v-aţi situat pe locul acela. Dacă vă convine, justificaţi-l! Dacă nu vă convine, schimbaţi-l!

5. Trecutul unui popor nu este un lucru de joacă, domnule Chrzanovsky. Nu poate fi cosmetizat, modificat, eludat. Dacă expoziţia la care lucrezi s-ar fi numit ,,Migraţiile în Europa Centrală şi de Sud-Est,, fii sigur că ar fi fost un succes. Doar că trebuia să depăşeşti graniţele României. Dar dacă se numeşte ,,România Medievală,, atunci este un abuz de interpretare. Migraţiile de atunci au schimbat faţa Europei Centrale, de Sud-Est şi a Balcanilor. Nu ai voie să plasezi doar în ,, România Medievală,, fenomene desfăşurate pe teritorii geografice ample.

5. Cât priveşte cele două pete de culoare din exprimarea mea, Laurent dragă, ia-le aşa cum sunt! Tot aşa voi lua şi eu exprimarea dumitale cu ,,supa şi scuipatul,, din comentariul pe care mi l-ai trimis. Dau Slavă lui Dumnezeu că mi-a dat abilitatea de a vorbi pe înţelesul tuturor, de la specialişti, dovadă cele peste 500 de pagini de articole, studii, comunicări publicate în reviste de specialitate până la oameni din diverse categorii sociale. Iar faptul că blogul meu e uneori mai citit decât presa locală e o mărturie în acest sens. Dacă exprimarea mea te-a supărat, iartă-mă! Dar să îţi ceri şi tu iertare de la cei aproape 20 de milioane de români, pe banii cărora ai publicat cartea şi de ai căror strămoşi nu te-ai învrednicit să scrii un paragraf clar şi fără echivoc. Aşa, ca să fim chit!

Emilia Corbu

P.S. Comentariul domnului Chrzanovsky la care fac referire în text se află publicat la postarea ,,Istorie şi Politică. Roesler, Roller, Chrzanovsky,,.
Vedeţi şi:
Despre fals în istorie
Un scandal în devenire ,,România Medievală,,.
Citiţi şi vă îngroziţi!