La fiecare pas ne-am dori să începem un alt drum. Vrem altceva, un nou început. Ne-am cam săturat de vechiul drum şi, cum avem în faţă prespectiva cronică a schimbării, vrem altceva, altceva nou – în toate planurile. Nou este sinonim şi cu modern şi are în cuprinsul înţelesului său, desigur, şi ideea de dinamism, de alungarea plictiselii – boală cunoscută şi recunoscută a aparţine omului modern. Schimbarea, atât de dorita schimbare, se justifică în fel şi chip, însă cea mai la îndemână justificare este evoluţia noastră, evoluţia societăţii, evoluţia întregii planete – en gross şi en detaille. Mai trebuie spus şi că schimbarea mai are o mare calitate: musteşte de speranţă.

Aşadar, evoluţia duce la schimbare care înseamnă schimbarea vechiului cu noul, înlocuirea vechiului cu modernul. În acest fel, nici nu mai suntem plictisiţi, iar viaţa universului capătă rost şi se defineşte prin acea caracteristică vitală pentru evoluţionism: dinamismul – cu varianta dialecticii şamd.

Expresiile ca „nu mai e ca pe vremea noastră”, „e altă lume acum”, „s-a schimbat lumea”, cu formula inextricabilă „nu mai putem să trăim ca în evul mediu”; aceste expresii şi multe altele ca acestea sunt la ordinea zilei, şi definesc o stare considerată a fi realitatea. Şi aici nu-i vorba despre arhitectură sau despre modă sau despre tehnologie; ci despre tot: şi despre trăsăturile morale, şi despre credinţă, şi despre structura sufletului. Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem, de la realitate, că astăzi toate sunt altfel şi altceva, noi înşine fiind altfel şi altceva, faţă de tot ce a fost înaintea noastră.

E ca şi cum, din timp în timp, ne schimbăm cu totul – fără măcar să observăm că această piesă s-a mai jucat. Generic, se poate spune că noi devenim alţii, cu mult mai evoluaţi şi de-a dreptul moderni; din altă perspectivă, că astfel încetăm de a mai fi vechi, înapoiaţi, depăşiţi, revoluţi şcl.

Deşi aceste gânduri şi idei au pătruns pe neobservate în minţile oamenilor moderni, este fascinant să observăm că avem de-a face cu un proces incontrolabil şi nelimitat, care conturează – fără rest – portretul fiului lui lucifer, şi care merge cu mult mai departe chiar de schimbarea identităţii – pe care noi ne-o dorim, fără să ştim ce ne dorim, căci identitatea proprie nu este ceva ce să ne preocupe – şi ajunge, lucru demonstrat, până la a ne substitui lui Dumnezeu.

Dar, de ce ne dorim atât de mult schimbarea, noutatea, modernitatea? În primul rând, fiindcă schimbarea duce la o noutate neprecizată, neclară şi tocmai din acest motiv plină de speranţe – printr-un efort neglijabil, prin negare. Apoi, nu este tocmai uşor să fii contemporan cu tine însuţi, fiindcă ai, în această postură, un statut care implică cunoaşterea lucrurilor şi întâmplărilor din naintea ta – mai exact, cunoaşterea tradiţiei neamului tău, înţelegerea rostului tău pe pământ, ca partea a unui neam, în cazul nostru foarte bine precizat. Concept în care stau şi credinţa şi cultura – istoria şi limba. Iată un demers destul de anevoios, pentru omul de acum! Şi atunci, apare scăparea: nu contează ce a fost înaintea ta; iar de acum începe ceva nou, altceva, ceva modern; şi dintr-odată, istoria sucombează: istoria începe odată cu tine – până la tine nu există! Mai scurt, n-ai nici un fel de nevoie de tradiţie – de credinţă şi cultură, de la altcineva dintr-un timp pe care îl consideri, fără apel, revolut. Nu de alea vechi – ca urmare nu are nici un rost să-ţi pierzi vremea cu ele. Totul este la îndemâna ta – doar eşti şi homo faber. Fiindcă – acesta este un al treilea rând – tu eşti cel mai evoluat, eşti cel mai sus pe scara umanităţii, de la începutul lumii şi până astăzi; deci tu eşti cel chemat să creezi totul… Acestea sunt doar câteva motive pentru care suntem aşa cum suntem.

În cele din urmă, ce înseamnă, în realitate, această schimbare, această înnoire, această modernizare? Şi, după cum mă întreabă, din când în când, un vecin – e de bine, sau e de rău? Ce evoluează, care vechi se schimbă, cu ce anume se înnoieşte şi cum anume se modernizează omul în sine – această fiinţă creată de Dumnezeu cu un scop precis, care este mântuirea?

Evoluţia, înnoirea, schimbarea sau modernizarea n-au nici un sens în ele însele, nici un sens care să ne privească pe noi, în această discuţie. Putem să schimbăm un copil cu altul şi să spunem că l-am modernizat? Sau poate să ne schimbăm părinţii şi să spunem că ne-am înnoit? Sau să renunţăm la Hristos şi la mântuire şi să spunem că am evoluat? Să renunţăm la neamul nostru şi să pretindem că am urcat pe scara evoluţiei? Acesta este sensul în care ni se livrează conceptele de mai sus, sensul dezumanizării.

În adevăr, putem vorbi despre evoluţie, dacă ne gândim la creştere – din copii noi creştem oameni maturi, cum din rugăciuni ne îmbunătăţim, cu alte cuvinte creştem duhovniceşte. Am evoluat, în această situaţie? Dacă da, atunci iată evoluţia; deşi propaganda ştiinţifico-atee ne povesteşte că am fost şi broaşte şi maimuţe şi că am evoluat, noi ştim bine că nu există şi nici n-a existat nici un argument real pentru această bazaconie. Ne schimbăm, desigur, dar nu cu alt fel de fiinţe, iar vestea proastă pentru unii este că nici nu vom deveni miriapode sau bicefali – ne putem schimba, lăsându-ne proastele obiceiuri la o parte, ne putem schimba prin educaţie, în acest fel apropiindu-ne şi înţelegând care ne este rostul real şi cum avem de valorificat timpul pe care noi ne-am învăţat să-l numim viaţă, pentru a ne mântui.

Cât despre modernitate, se confundă invariabil modernitatea cu moda – vestimentară şi de oricare alt fel. Astfel, conceptul de modă se extinde asupra trăsăturilor fundamentale ale existenţei noastre pe pământ. Trucul este foarte facil – surpriza este că face carieră de vreo două veacuri.

Noi ne întrebăm: ce poate fi mai nou decât Învierea lui Hristos, decât şansa pe care am primit-o odată cu credinţa iubirii, şansa de a ne mântui – chiar dacă suntem atât de piperniciţi existenţial; chiar dacă greşim şi păcătuim, putem prin Taina Spovedaniei să ne salvăm. Ce poate exista mai nou? Istoria însăşi şi-a schimbat tot cursul de la venirea Mântuitorului – ceea ce trăim de două mii de ani ar trebui numit istoria modernă a omenirii.

Sau, poate vreţi să spuneţi că nu mai este la modă Hristos? Atunci e mult mai simplu, măcar ştim cine sunt practicanţii evoluţiei, ai „noutăţii”, ai modernităţii şcl. De altfel, nici măcar poziţia aceasta anticreştină nu este una nouă; are şi ea vreo două mii de ani. Ceea ce este oarecum nou este moda evoluţiei generalizate.
Ultima modificare Luni, 04 Aprilie 2011 16:37
Citit de 14 de ori | Îţi place? Trimite pe Tweeter celor ce te urmăresc!

Publicat de Mugur Vasiliu în RAPORTUL ORBULUI, revista AXA