Părintele Marcu, pe numele de mirean Constantin Dumitrescu (1910-1999) a pătimit vreme de aproape 20 de ani în temniţele a trei regimuri politice: carlist, antonescian şi comunist. Anchetatorii 1-a poreclit „fachirul”, pentru că a răbdat ca un om fără de trup toate chinurile născocite de minţile lor bolnave, rugându-se neîncetat. A făcut parte din lotul „misticilor”, alături de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, loan lanolide, Părintele Arsenic Papacioc şi alţii. După eliberarea din a doua detenţie (dintre 1941-1954), a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Slatina, unde 1-a avut ca şi duhovnic şi frate de nevointă pe Părinte Arsenic Papacioc. De aici a luat iarăşi drumi Aiudului împreună cu duhovnicul său, până în anul 1964, iar după eliberare s-a retras în obştea Mănăstirii Sihăstria. Acolo, Părintele Marcu a petrecut în mari osteneli călugăreşti până la sfârşitul vieţii, în retragere, rugăciune şi ascultare, răspândind în jur mireasma dumnezeiescului har. Părinţii mai bătrâni care 1-au cunoscut spun că, după închisoare, toate ascultările şi ostenelile din mănăstire i se păreau Părintelui Marcu „o desfătare”, simtindu-se la Sihăstria ca „în concediu”. Cel mai fericit era când îşi isprăvea seara ascultările şi se avânta cu puteri înnoite în rugăciune şi metanii, de parcă abia ar fi început ziua. Părinţii mai tineri şi-1 amintesc până azi înaintea uşilor împărăteşti, primind Sfintele Taine cu chipul strălucind de revărsarea luminii lăuntrice. In ultimii ani ai vieţii, fiind mai neputincios cu trupul şi neputând lua parte la slujbele bisericeşti, Părintele avea câte treisprezece ore de pravilă şi rugăciune pe zi.

Din mărturiile sale

„Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată; unul mă ţinea de cap, doi de mâini, doi mă băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi, ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau cu fata într-un lighean cu apă. Sau mă dădeau cu capul de pereţi, tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta 1-au folosit două-trei zile. («Doza» obişnuita era de 100 de răngi de fier la tălpi, însă el, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr — n.ed.). Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea, însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre deosebire de Părintele Dimitrie Bej an, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având şi atunci şi după aceea mare grijă să nu pârăsc pe cineva.
De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că deşi fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «fachirul»…”
Continuarea acestui episod ne-o relatează Părintele Atanasie (în lume, Alexandru Ştefă-nescu), fost tovarăş de suferinţă în închisoare cu Constantin Dumitrescu:
„A doua zi a venit în inspecţie cel care conducea anchetele, un om de temut, fără scrupule. A deschis uşa celulei unde era Costică şi l-a găsit păşind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliţi, cu şube şi bocanci, iar Costică umbla desculţ, fără să dea semne de frig ori durere. «De ce nu eşti încălţat?», l-a întrebat şeful Securităţii. Blândul Costică — cel care avea încă de atunci rugăciunea inimii şi o pace nu din lumea aceasta — i-a răspuns cu un zâmbet smerit: «Pentru că nu-mi mai vin pantofii!». Atitudinea aceasta l-a înmuiat pe şeful anchetelor, care a ordonat să i se facă imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviţi. Acesta a fost un lucru de neconceput în istoria închisorilor! De atunci, ceilalţi securişti l-au numit «fachirul», pentru că învinsese cu «sabia duhului» pe şeful lor, în fata căruia ei înşişi tremurau”.
„într-o iarnă foarte grea, cam prin anii ’60, eu eram bolnav şi nu aveam voie să stau rezemat, ci doar să umblu printre paturile din celulă sau să stau pe marginea patului, fără să mă sprijin. Pentru că eram foarte răcit, m-am sprijinit. Iar gardianul a văzut prin vizor şi a deschis uşa, strigând: «Gata, pedeapsă!». Şi m-au luat şi m-au dus la celulele de pedeapsă, înăuntru nu era decât întuneric şi frig de îngheţai. Iar gardianul care m-a dus şi a deschis uşa a zis chiar el: «Asta-i chiar ca-n iad!». Fiind călugăr, căutam să-mi fac acolo şi «ale mele», canonul şi pravila, aşa cum puteam eu. Acolo, vrând-nevrând, trebuia să faci mişcare, să faci închinăciuni, că altfel nu puteai rezista. Unuia de lângă mine, din celula de pedeapsă de alături, i-au degerat şi nasul, şi obrajii, şi urechile. Celula de pedeapsă era fără nici un etaj, de jos până sus numai zid, şi sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Şi se făcea un curent grozav între geamul de sus şi locul de sub uşă. Am rezistat făcând închinăciuni, miscându-mă încoace şi încolo, trei zile şi trei nopţi… Iar după a treia zi n-am mai putut nici să fac mişcare, nici să fac închinăciuni şi am căzut jos, aproape fără să mai ştiu de mine. Cât a durat acolo starea aceea, nu ştiu. Dar, după un timp, m-am trezit refăcut fizic şi cu căldură în jurul meu ca de sobă.
Iar zicea Părintele: „Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii mintii ca să înţelegem lucrurile. Şi aici atingem problema ochiului sufletesc sau al mintii. Cu mintea poţi atinge multe lucruri adânc, dar dacă nu se ating de inimă… Deci când se împreunează simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu în toată fiinţa ta. Să ne rugăm mereu Mântuitorului să nu ne lase”.
În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinţii. După un timp, un¬ghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo, care 1-a consultat, i-a spus: „Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.
Părintele Marcu a lucrat ca deţinut şi la Bicaz, unde erau puşi să muncească în cele mai periculoase locuri. Multora le era şi frică să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar Părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj… Iar unii dintre deţinuţi cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: „Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este şi Dumnezeu!”.
M-au dus apoi în altă cameră, să mă jupoaie de viu. Anchetatorii au rămas uimiţi că nu numai că nu m-am mai speriat, ci m-am descheiat fără frică la nasturi. Şeful lor şi-a dat singur palme: «Cum e posibil să nu-i fie frică?!»…”
(Din Mărturisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria, ediţie îngrijită monahul Filotheu Bălan)

Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu ne spunea: „A avut o viaţă de călugăriţă. Dormea două ore pe noapte. După ce îşi adormea toţi copiii, mergea şi se ruga într-o cămăruţă alăturată, în linişte. A doua zi se scula prima şi pregătea tot pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi
Ne spunea Părintele Marcu: „Fiind în închisoare, mă retrăgeam într-un colt al celulei şi le ziceam celorlalţi: «Iertati-mă eu am obligaţiile mele de călugăr!». Şi îmi făceam acolo ale mele”.
L-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o facem, părinte, dacă va veni vreo prigoană? Părintele a răspuns: Acolo, pentru fiecare puterea harului şi credinţa lui va învinge. Spun Sfinţii Părinţi că numai harul lui Dumnezeu este cel ce te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâţia ani, dacă nu ar ajuta Dumnezeu, îmi spuneam eu mie: <Şi tu poţi cădea, dacă nu te ajută harul!»".
După eliberarea din închisoare părintele Marcu a mers la Mănăstirea Cernica. Într-un an fiind cu albinele în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi atunci a plâns şi s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, miluieşte-ne cu putină ploaie, că mor albinele!”. Şi în aceeaşi zi a dat Dumnezeu ploaie, că toţi cei din jur mulţumeau lui Dumnezeu. In anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toţi cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, şi ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!”.
Intr-o clipă de taină, Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul prigoanei, pe când se afla în Munţii Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, şi Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.
Odată a venit un frate şi 1-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare. Părintele Marcu i-a zis: „Frate, eu aici am stupii în grija mea, şi uneori trebui să-i inspectez — să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi că facem totul din ascultare Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi să ştim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi că facem totul pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Aşa trebuie să facem!”.
A zis Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: „Când Dumnezeu te părăseşte şi tu simţi această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât n-o poţi exprima în cuvinte dar atunci ţi se iartă cel mai mult păcatele”. Ne spunea un ucenic al Părintelui că, puţin înainte de moartea lui, 1-a găsit în chilia sa cugetând la cuvintele: „Toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate. Şi zicea bătrânul: „Iţi dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată… Şi nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”…
(Din Patericul Românesc•, ediţie îngrijit de Arhimandritul loanichie Bălan, Ed. Epicopiei Romanului, 2001)
Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconesti.

Preluat din FAMILIA ORTODOXĂ, februarie, nr.2/2011, p.6-10

P.S. Cel puţin o dată pe lună ajung la Bucureşti. Mi-ar fi plăcut să merg pe întâi dar mereu se iveşte ceva. Şi în orele de odihnă ale mănăstirii Antim, între 14-16, merg să mă rog pentru canonizarea mărturisitorilor care au suferit în temniţele comuniste, ca să li se facă dreptate. Antimul, mănăstirea în care a înflorit ,,Rugul Aprins,, e un loc binecuvântat de rugăciunile multora dintre ei: pr. Daniil (Sandu Tudor), PS. Bartolomeu Anania, pr. Arsenie Papacioc şi mulţi alţii.